Magnificat Nr. 7

MAGNIFICAT

EDITORIAL

Toamna se numără bobocii Cine-l iubeşte pe Dumnezeu, să-şi iubească aproapele Vacanţele şi concediile au trecut (odată cu vara) pentru majoritatea dintre noi.

Am revenit cu forţe proaspete la şcoală, liceu, facultate sau la locurile noastre de muncă în virtutea unui nou început. Pe 1 septembrie a început şi Anul Nou Bisericesc şi aşa cum la începutul unui an, mulţi dintre noi poate ne facem un bilanţ (fiecare în felul lui) reflectând la anul ce a trecut şi mai apoi ne gândim trasându-ne câteva obiective de atins pentru noul an, tot aşa acest moment din calendarul liturgic ne poate fi un prilej de a ne face un bilanţ în planul vieţii spirituale, o reflectare asupra credinţei noastre, a relaţiei personale cu Dumnezeu şi cu cel din jurul meu, cu aproapele. Mă gândesc la poruncile-cheie: iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din tot cugetul tău şi iubeste-ţi aproapele tău ca pe tine însuţi, cât sunt de pline de încărcătură şi puncte esenţiale de pornire, ajutându-ne să reflectăm asupra întregii noastre condiţii şi a Teol. Raimondo-Mario Rupp M.A. modului de viaţă, de a ne raporta sănătos în societatea de azi. Practic, în aceste două Redactor-coordonator porunci, (a iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de aproapele) stă esenţa moralei creştine. Întreg decalogul, adică toate obligaţiile faţă de Dumnezeu şi semeni se reduc la aceste două comandamente, care sunt de fapt atât de strâns unite şi reciproc condiţionate, încât ele reprezintă două aspecte ale unei singure iubiri, căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să-l iubim şi pe aproapele, şi viceversa.

Isus a fondat o religie nouă, care trăieşte în lume. El însuşi a rămas în lume cu noi. Ne putem întâlni cu El în fiecare eveniment din viaţă, mai ales în semenii noştri. Ne-a învăţat că iubirea de semeni este singurul drum al iubirii de Dumnezeu. („Cine nu-şi iubeşte aproapele, pe care-l vede, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu, pe care nu-L vede” 1 Io 4, 20).

Observă în semenii tăi – şi să ajuţi să se dezvolte în ei – tot ce este frumos, Binele – Isus. Să sprijini, în şcoală şi în mediul tău de viaţă, fiecare iniţiativă bună. Nu te sustrage de a-l a ajuta, dacă este nevoie undeva! În viaţa spirituală creştină se împletesc inseparabil iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Numai împreună, cele două fac posibilă dezvoltarea spirituală – Dacă simţi că nu poţi să-l iubeşti destul de mult pe Dumnezeu sau că nu merge destul de bine rugăciunea, nu trebuie întreruptă rugăciunea; continuă să te rogi în continuare şi să-i oferi lui Dumnezeu această secetă sufletească. (Dacă iubeşti, Isus ţi se revelează – Io. 14, 21) Noi iubim pe aproapele prin fapte bune şi rugăciune.

Poate vă întrebaţi de ce am ajuns să vă vorbesc de porunca iubirii de care ne vorbeşte Isus? Pentru că o consider izvor şi cauză a tuturor actelor noastre! Putem înţelege mai bine cu această ocazie şi cuvintele Sf. Augustin: „Iubeşte! Şi fă ce vrei!”. Din iubire pornim în a face lucrurile altfel. Datorită iubirii de Dumnezeu şi de semeni putem ca tineri şi ca oameni în general să participăm cu plăcere, nu anevoie sau constrânşi de circumstanţe, la Apostolatul Laic al Bisericii lui Cristos, la implicarea ce ne va aduce în mod sigur roade. Aceste forme şi identităţi menite în a participa la Viaţa Bisericii sunt produsul unei realităţi pe care noi în mediul nostru o numim ASTRU (Asociaţia Tineretului Român Unit, Greco-Catolic). O identitate a tânărului laic, specifică Bisericii Greco-Catolice, de a-l invita „mai în faţă”, în a se implica şi prin exemplul său de a atrage şi implica şi pe aproapele. Trăim „moda ASTRU”? ... Trăim mult mai mult decât atât: ne implicăm şi talantul nostru capătă valoare. Devenim exemple vii pentru societatea care pe alocuri are nevoie de o conduită curată şi conformă cu voinţa lui Dumnezeu.

De reţinut o regulă importantă: dacă nu poţi să-L iubeşti destul de mult pe Dumnezeu – să-i iubeşti mai mult pe oameni şi atunci vei reuşi. Dacă nu poţi să-i iubeşti destul pe oameni – să-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu şi vei reuşi.

NR. 3 (7) 2007

1

MAGNIFICAT

CULTURĂ (RECENZII)

Decalogul – 10 lecţii de viaţă

„Învăţătorule bun, ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus i‑a răspuns: „Pentru ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu! Cunoşti poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să nu înşeli pe nimeni, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta!”

Cele zece porunci sau Decalogul sunt „ghidul” creştinului încă de la Moise încoace. Şi nu doar atât.

Mai nou şi subiect de cultură deoarece multe opere se bazează pe aceste imperative. Într-un top al celor mai bune filme cu subiect religios/spiritual (http:// artsandfaith.com/t100/), filmul „Decalogul” – de Krzysztof Kieślowski se poziţionează pe locul 7 chiar înainte de filme mult mai cunoscute precum „Patimile lui Christos” sau „Lista lui Schindler”.

Decalogul (Dekalog, 1988) este o serie de filme poloneze, regizată de Krzysztof Kieślowski şi scrisă de acesta împreună cu Krzysztof Piesiewicz.

Seria constă în zece episoade de câte o oră, fiecare reprezentând una din Cele zece porunci, şi explorează posibilele înţelesuri ale poruncii (adesea ambigue şi contradictorii) printr-o poveste a cărei acţiune fictivă este situată în Varşovia, Polonia de acum 20 de ani.

Filmul este unul cu nenumărate dedesubturi filosofice, cu un aer misterios care nu dezvăluie la prima vedere morala şi cu atât mai puţin legătura dintre acţiunea episodului şi porunca în sine. Este un puzzle pentru toţi cei cărora le plac provocările intelectuale şi iubesc cinematografia de calitate, o cinematografie care rămâne fidelă realităţii crude. Kieślowski, deşi agnostic, era interesat de filosofia spiritului şi dorea să facă din serie un portret al suferinţelor societăţii poloneze, evitând în mod intenţionat chestiunile politice pe care le prezentase deja în operele anterioare. Un lucru deosebit de interesant este felul în care a manevrat personajele sale, astfel că, deşi din episoade diferite, unele dintre ele se cunosc, locuiesc în acelaşi bloc sau discută unii despre poveştile de viaţă ale altora. Ba chiar există un personaj care apare în aproape toate episoadele, un fel de martor omniscient prezentat în momente cheie ale acţiunii.

Nu am să vă stric din starea de curiozitate, povestindu-vă acţiunea filmelor, dar doresc să punctez câteva idei, care să vă trezească interesul faţă de ele sau să clarifice eventuale nedumeriri.

Primul episod transpune o idee străveche în context modern. Şi anume, doreşte să clarifice că nu doar închinarea propriu-zisă la o statuie a unui zeu fictiv constituie o încălcare a primei porunci, ci şi sim2

plul fapt că îţi construieşti viaţa după faptele lumeşti. În secolul XXI, putem deveni cu uşurinţă sclavii ştiinţei, ai distracţiei sau ai altor lucruri care încet, încet, dar sigur îl exclud pe Dumnezeu din viaţa noastră. În al doilea film acţiunea se complică foarte mult, motiv pentru care scenariştii simt nevoia să dea explicaţii câteva numere mai târziu. Este discutată responsabilitatea pe care noi, creştinii o avem faţă de cei aflaţi în întuneric. Nu putem să ne spălăm pe mâini de această responsabilitate fără să luăm în deşert numele Domnului.

Episoadele 3, 6 şi 9 sunt destul de clare, venind într-un fel ca o relaxare între problematici complexe. În schimb, episodul 4 tratează relaţia părinte-copil, respectiv porunca de a-ţi cinsti părinţii/de a avea grijă de copii, într-un mod bizar, chiar şocant.

Abaterea de la normă este reprezentată de motivul incestului tată-fiică şi în special de teoria freudiană conform căreia fiecare copil trece la un moment dat prin faza de iubire erotică faţă de părintele de sex opus.

Cel de-al 5-elea film conţine scene deosebit de crude, probabil tocmai pentru a sublinia gravitatea crimei. Şi totuşi cine suntem noi să-i judecăm pe ceilalţi? Cine suntem noi să ridicăm piatra împotriva păcătosului? Se justifică pedeapsa cu moarte chiar şi în cazul celei mai sinistre crime? Nu. Pledoarie susţinută de avocatul criminalului, avocat care în urmă cu câteva episoade zăcea neputincios la pat. „Este posibil să furi ceva ce îţi aparţine?” Nu, dar odată ce renunţi la ceva, nu mai este al tău, chiar şi sânge din sângele tău. Tot la fel cum odată ce pruncul a prins viaţă în pântecele femeii, el există ca fiinţă cu drepturi depline şi pentru aceasta femeia nu are decizia de viaţă şi de moarte asupra lui.

Episodul 8 se leagă de cel cu numărul 2 prin problematică. Întrebarea adresată: în ce condiţii minciuna este absolvită de vină? Este considerată o încălcare a poruncii mărturisirea strâmbă în schimbul unei vieţi? Cum e să trăieşti ştiind că ai fi putut să salvezi o viaţă şi nu ai făcut-o? Şi cum ultimul film nu putea fi decât atipic, Kieślowski încheie seria cu o comedie neagră în care lipsesc nu doar melancolia şi stilul meditativ ci şi personajul misterios. Lipsa lui, poate indica şi o dispariNR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

CULTURĂ (RECENZII) ţie a valorilor morale fundamentale, mai ales deoarece acesta apare în momentele de răscruce ale personajelor.

Momente şocante, chiar nerecomandate celor slabi de inimă, uneori în neconcordanţă cu valorile promovate de biserică ... totuşi dorind să rămână fidele realităţii în care trăim şi nu să o ascundă după perdeaua unei false moralităţi. „Legea nu ar trebui să imite natura, legea ar trebui să corecteze natura. Omul este liber. Libertatea lui este limitată doar de libertatea celorlalţi. Iar pedeapsa ... pedeapsa este o răzbunare, mai ales când urmăreşte să facă rău criminalului şi nu să prevină crima. Dar în numele cui se răzbună legea? În numele inocenţilor? Inocenţii fac legea?”

Andrada Mişcă

Tentaţia lui Cyberspace Cum este Hollywood-ul în cinematografie, aşa este lumea virtuală prin Internet: fabrică de vise. Deja prin televiziune excesivă este semnalat efectul de hiper-real, care scade apetitul pentru ceea ce este natural şi pregăteşte terenul pentru refuzul realităţii şi evaziune. În acest context şi-a făcut apariţia prin internet cyberspace-ul, spaţiul virtual: un loc unde oricine poate fi altcineva prin simplul clic pe câteva butoane. Se promite un soi de inedită formă a celei mai bune dintre lumile posibile, lumea iluziei ...

Se pretinde a se da curs unor divertismente care ar pune în valoare imaginaţia creativă pentru cei care preferă o lume a permanentei deghizări, dedublări sau multiplicări în avataruri. În pofida oricărei etici a alterităţii, viaţa ar fi o virtualitate, iar disimularea ar putea să dea contur unei dedublări (sau multiplicări) care dă satisfacţie. Totul devine o compensaţie a frustrărilor sociale, a lipsei unui ideal în viaţă. În locul valorilor spirituale, a sensului, a scopului existenţei, se substituie printr-o abilă manipulare un fals paradis, o ficţiune a propriei fantezii.

Tânărului neintegrat social, mai în joacă, mai în serios, i se pune la dispoziţie acest truc; este educat pentru falsitate şi în fond pentru minciună. Ca şi în cazul drogurilor halucinogene (marihuana, L.S.D.-ul) şi a practicilor religioase budiste, se încurajează iluzia, depersonalizarea, alienarea. Celui ce navighează şi se afundă i se deschide un labirint care îl confiscă. Se invocă dorinţa de a depăşi singurătatea, însă în locul unei fiinţe se oferă un aparat, un obiect care fabrică iluzii.

Tinerii, mai ales cei cu înclinaţie melancolică trebuie ajutaţi să înţeleagă că a prefera să ieşi din realitate, să abandonezi luciditatea (conştienţa), nu-i deloc un semn de echilibru sănătos şi normalitate.

Mirajul spaţiului cibernetic este nociv chiar şi handicapaţilor locomotorii. Orgoliul de a-ţi alege viaţa pe care ţi-o doreşti în locul celei care-ţi este dăruită (ca şi cel al alegerii sexului) ţine de individualismul extrem al acestor vremuri.

NR. 3 (7) 2007

ACTUAL

Disponibilitatea on-line face uneori ca nici chiar personajele implicate să nuşi mai dea seama până la capăt în ce univers se mişcă în anumite momente, -în cel real sau cel virtual - sau care dintre acestea e preferabil. Pericolul care se deschide înaintea oricui ar fi atras – prea mult – de această tentaţie a mascării şi deghizării este, după cum bine se ştie, imposibilitatea de a-şi mai recunoaşte adevăratul chip, cel de dincolo de mască sau chiar, în cazuri extreme , pierderea acestuia ...

Noua evanghelizare recunoaşte importanţa imaginii electronice dar şi limitele ei. Conciliul Vatican II ne recomandă să măsurăm folosirea mijloacelor recreative în raport cu demnitatea noastră de creştini.

Fiecare creştin are răspundere mare de a se informa la timp asupra valorii spiritual-morale a tot ceeace intenţionează să introducă în familie sau în intimitatea personalităţii sale. Avertismentul este cu atât mai actual, cu cât informatica se generalizează, iar calculatoarele sunt introduse în toate şcolile şi chiar în grădiniţe (la nivel de joc).

Preoţii, prin consiliere spirituală pot ajuta să se constituie motivaţia abstinenţei la cei dependenţi, asigurând şi reorientarea spre altfel de activităţi recreative şi spre integrarea în grupul de tineri.

Descoperirea lui Dumnezeu în rugăciune şi prin Sfintele Taine, face ca „atunci când eşti singur, să fii cel mai puţin singur” (Sf. Augustin).

Biserica este o oază de regenerare, ca şi viaţa în natură şi bucuriile simple, care aproape toate sunt gratuite.

Dragi tineri, nu vă lăsaţi amăgiţi de aceste jocuri pe sticlă!

Preferaţi întâlnirea directă, celei electronice, folosiţi conversaţia în loc de a transmite un mesaj, apreciaţi la justa valoarea ceea ce este natural faţă de ceea ce este artificial.

Simţul măsurii vă va feri de cyberspace şi avatarurile lui.

Pr.Prot. Nicolae-Ovidiu Teodorescu 3

MAGNIFICAT

ACTUAL

MAYA (iluzie)

Sunt multe sincretisme religioase care se elaborează în SUA printr-o filieră Orientală. Maeştrii budişti şi chiar Dalai-Lama vin în Occident să îşi propună doctrina şi experienţele.

Dar de fapt ceea ce propun budiştii prin meditaţie, este cumva asemănător ca stare psihică şi ca experienţă mistică, cu ceea ce poate fi trăit sub influenţa cocainei, o depersonalizare prin evaziune, prin abandonarea realităţii lumii.

De altfel generaţia hippy amestecă influenţa Ramacrisna sic ea a lui Sai Baba, cu haşisul, marijuana, L.S.D-ul şi cocaina.

Aldous Huxley în “The Doors of Perception” (uşile percepţiei) spunea în anii 60 (sec. XX): “Dacă uşile percepţiei ar fi curăţate, totul s-ar înfăţişa omului aşa cum este, infinit”, adică drogul (mescaline pe care el însuşi a luat-o) blochează percepţiile obişnuite şi deschide larg uşile spre ceea ce ar fi “o lume a iluminării”.

Lecturile dezordonate din arealul budist, dar şi admiraţia pentru L.S.D, îl fac pe renumitul scriitor britanic să cadă în utopia drogului perfect, ignorând şi potenţialele efecte nocive ale acestuia. (schizofrenie, atacuri de panică, crize paranoide, deliruri, numite de către utilizatori “bad trips”) Crack-ul din cocaine (un halocinogen şi mai puternic) stimulează în creier producerea dopaminei, care induce o stare de euforie artificială, ce conduce la neglijarea oricărei activităţi pe durata efectului drogului.

Individul nu mai mănâncă nu mai lucrează, nu mai doarme, ci rămâne în această fericire halucinantă. În plus acest drog creează dependenţa pentru tot restul vieţii.

Singura speranţă de a scăpa este stoparea

SPIRITUAL

consumului (ca şi în cazul cofeinei, alcoolului şi nicotinei) şi evitarea recidivei, dar tentaţia rămâne şi erodează intermitent voinţa de a nu mai folosi. Terapia este complicată şi rezultatele incerte.

Ceea ce este necesar, este construirea unei motivaţii puternice pentru abstinenţe, prin îndrumare spirituală, care spre deosebire de consilierea psihoterapeutului, are mijloacele spirituale de un aport inestimabil (rugăciunea, spovedania regulată, Sfintele Taine şi la mare nevoie dezlegările şi exorcismul mic).

De fapt trebuie constientizat că Crack-ul este în fond o suferinţă deghizată: ce atrage după sine alienarea, starea de insaţiabilitate şi sfârşeşte în angoasă, în senzaţia incontrolabilă de “lipsă” şi neliniştea şi disconfortul ce o însoţeşte.

Fie că este vorba de mescaline, psilocibina, L.S.D, Canabis, marijuana sau cocaine, toate pot provoca ruina psihică a individului, iar aceasta, la rândul său, declanşează ruina fizică.

Individul devine apatic, irascibil, obosit, se izolează, minte şi fură spre a-şi asigura doza. “Miracolul psihedelic” din anii 60-70, cu “Flower power” şi “make love not war” a devenit o catastrofă.

Acest infern artificial, fie că provine din transa budistă care spală creierul cu mantre, sau din navigarea în spaţial virtual pe internet, ori din efectul substanţelor halucinogene, toate sunt de fapt scenarii subtile de manipulare ale demonilor în aceste vremuri. Şi dacă Aldous Huxley este părintele acestei himere, tot cuvintele lui descriu cel mai bine destinul acestei generaţii: “Omul obişnuit îşi poate îngădui să aibă aripi atâta timp cât nu uită că are şi picioare. Oamenii nu eşuează decât atunci când se străduiesc să zboare tot timpul ... ” Fericirea autentică, evanghelică, nu este câtuşi de puţin efemeră, ci creşte şi devine tot mai puternică odată cu trecerea timpului.

Ea nu ne determină să ne retragem într-un “mic paradis fals” (Papa Benedict al XVI-lea) ci ne face mai deschişi şi mai disponibili către semenii noştri, pentru că această seninătate poate fi comunicată, transmisă.

Lucia Ionescu

Cuvântul Crucii, o iubire mai mare decât moartea

Luna septembrie ne oferă prilejul să ne gândim mai mult la sfânta Cruce, pentru că la mijlocul acestei luni Biserica sărbătoreşte Înălţarea Sfintei Cruci iar duminicile de dinainte şi după această sărbătoare îi sunt de asemenea dedicate. Ştim cât de prezentă este în viaţa noastră crucea, şi nu doar simbolic, în sensul de corvoadă ci şi concret.

Practic, nu există în zilele noastre persoane care să nu poarte cu ei, la gât sau ca alt obiect de decoraţie sau de devoţiune acest semn sfânt.

4

NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

SPIRITUAL Când vedem la ce scară largă se găseşte semnul crucii în timpurile noastre ne putem întreba oare ce trezeşte în amintirea noastră acest obiect?

E un semn ce se vrea podoabă, sau are o însemnătate mai mare? Ne poate arăta cine suntem cu adevărat sau face parte din viaţa de zi cu zi ca un accesoriu al ei, ne luminează semnificaţiile întâmplărilor vieţii şi le pune în altă lumină, o urmăm în această lume sau o ducem noi unde vrem; sunt atâtea întrebări care ne pot dezvălui importanţa ei în viaţa creştinului.

Evanghelia leagă semnul Crucii întotdeauna de persoana lui Cristos, şi la fel Cristos nu e niciodată despărţit de cruce; tentaţia apostolilor este însă uneori aceea de «a-l trezi» pe Isus la realitate, arătându-i că nu ar fi bine să ajungă să fie batjocorât şi răstignit, că suferinţa nu face bine. Această “deschidere a ochilor lui Isus” pare să fie o tentaţie continuă a omenirii de-a lungul timpurilor, de a se desprinde de ceea ce apare ca situaţie neplăcută.

Primilor oameni în grădina Paradisului li se pare o suferinţă prea mare să vadă pomul cunoaşterii fără să se înfrupte din el; poporului ales în drumul din Egipt către ţara promisă li se pare prea greu de îndurat timpul petrecut în pustie şi exemplele din istoria omenirii pot continua.

Ne dăm seama de acest lucru şi în episodul prezentat în evanghelia după Marcu la cap. 8 când Isus le spune apostolilor că va fi dat în mâinile oamenilor care-l vor batjocori, şi-l vor răstigni dar El a treia zi va învia. Petru la acest punct, îl trage deoparte şi-i spune că nu e bine să se întâmple asta. Reacţia lui Isus care îl trimite înapoia sa trezeşte amintiri şi-n noi.

Fuga de suferinţă apare aşadar ca o reacţie continuă a omenirii în faţa evenimentelor vieţii şi pare că nici epoca noastră nu e lipsită de această tentaţie; în faţa dificultăţilor e mai plăcut abandonul sau renunţarea în faţa asumării unei situaţii ce poate aduce dificultăţi. Suferinţa nu e căutată nici de Cristos nici de creştini ca un lucru bun în sine, ci vine ca urmare a dorinţei de a ne încrede în Dumnezeu şi-n ceea ce spune El. Pomul din grădina Paradisului sau drumul anevoios prin deşert al poporului lui Dumnezeu sunt două situaţii în care omul e pus în faţa dificultăţilor având ca alternativă încrederea în cuvântul lui Dumnezeu care nu dezamăgeşte, prezenţa sa care însoţeşte în toate dificultăţile drumurilor de parcurs sau al alegerilor de făcut.

Nu contează cât de mari sunt greutăţile, cât de disperate pot părea situaţiile, cât de fără ieşire ni se par căile care ni se ivesc, pentru că Dumnezeu ne propune să ne amintim că e cu noi, invită să nu uităm că pentru cel ce se încrede în cuvântul Său, în Cristos, disperarea se poate preface în speranţă, tristeţea poate deveni bucurie, păcatul se transformă în iertare, crucea şi moartea se pot schimba în înviere. De aceea crucea e de nelipsit în viaţa lui Cristos şi a creştinului pentru că e semnul amintirii legăturii dintre Dumnezeu şi oameni, e semnul iubirii care depăşeşte imaginaţia noastră, e cuvântul de iubire al Tatălui către fii săi, e invitaţia de participare la iubirea lui Dumnezeu care prin cruce ajunge la mântuire.

Ce amintire poate să evoce în noi crucea ce o purtăm la gât? E un răspuns al fiecăruia: o amintire de iubire, o invitaţie de a răspunde la chemarea iubirii şi mântuirii lui Dumnezeu ...

P. Gabriel Buboi

Fraţilor!

”Toate lucrurile ne sunt îngăduite” ... Într-adevăr, toate lucrurile ne sunt îngăduite, deoarece Dumnezeu ne-a lăsat liberi, cu libertatea de a alege ce e bine şi ce este rău. Dar vă întreb: ce este libertatea?

Primul lucru ce vine în minte oricui când este întrebat ce înseamnă „a fi liberi” este: a fi liber înseamnă a nu avea „stăpâni”; a nu fi constrânşi şi obligaţi să facem ceva. Definiţia libertăţii care se găseşte în dicţionar: Libertate=posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. Se spune de obicei că libertatea înseamnă să putem face ce vrem. A vrea înseamnă a vrea pentru sine (egoismul), a vrea pentru propriile interese (să facem un lucru doar dacă avem un câştig făcându-l), a vrea pentru propriile capricii (să dăm drumul la maxim la muzică, doar „să ne dăm mari”, fără a ne da seama că făcând astfel îngrădim libertatea celorlalţi care vor să stea în linişte).

Fiecare dintre noi crede că ştie ce e bine pentru el. Binele este, fără îndoială, cel care ne face să ne simţim bine. Dacă noi ne simţim bine, atunci e bine. Nu contează ce nevoi au semenii noştri, nouă să ne fie bine.

Dar tot ceea ce ne face să ne simţim bine este şi bun? Există lucruri bune care nu ne place să le facem. Spre exemplu: să mergem duminica la Liturghie în loc să dormim pentru că suntem obosiţi „sărăcuţii de noi”, sau să ajutăm NR. 3 (7) 2007

5

MAGNIFICAT

SPIRITUAL un om al străzii de frică să nu fim luaţi în derâdere de ceilalţi. Acţionăm astfel de parcă ceea ce cred ei este mai important decât a fi om bun. Pentru unii este mai important ceea ce cred ceilalţi despre ei şi din această cauză evită să facă un bine.

De ce nu ne place binele care e de fapt şi bun? Cauza este: suntem din fire înclinaţi spre a nu face bine.

Sfântul Pavel spunea în Scrisoarea sa către cei ce locuiau în Roma: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată că-l fac! Şi dacă fac ceea ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine”.

(Rom. 7, 18-20)

Sfânta Scriptură, referindu-se la ceea ce a zis Pavel ne clarifică confuzia pe care o avem pe tema libertăţii: „stăpânii” (egoismul, orgoliul, invidia, minciuna) cei mai duri sunt chiar înlăuntrul nostru, sunt cei pe care creştinul îi cheamă păcat ... care ne împiedică să fim cu adevărat liberi.

Ca şi creştini trebuie să vedem în noi nu doar faptul de a da curs sentimentelor noastre „sincere” ci şi de a analiza cât de bune, cât de curate sunt acestea. Ceea ce Biserica zice că e bine, este corectarea egoismului, orgoliului, invidiei, minciunii.

Când începem să corectăm aceşti „stăpâni” ale propriilor acţiuni începem să ne eliberăm, începem să nu ne mai lăsăm condiţionaţi chiar şi inconştient de multe ori de ei; începem să fim într-adevăr liberi; vom începe să fim nu doar sinceri prin faptul că ne trăim pulsiunile imediat ce ele apar, ci începem să ne întrebăm cât sunt ele de adevărate, de bune pentru noi şi pentru ceilalţi.

Libertatea nu înseamnă să facem ceea ce vrem, ci să vrem şi să putem să facem ceea ce e bun. În drumul spre libertate, spre eliberare, trebuie să pornim aşa cum suntem, ca bărbaţi şi femei nu ca ceea ce am vrea să fim. Să avem curajul să fim noi înşine, să fim autentici, să cunoaştem şi să înţelegem propriile noastre defecte, propriile talente, propriul păcat.

... şi totuşi ...

„nu toate ne sunt de folos”!

(1 Cor. 6,12) Ana-Maria Borhan

LIRIC

Cel mai frumos lucru

Cel mai frumos lucru e atunci când noaptea Îi spune zilei: „Te iubesc” Şi apoi se naşte soarele.

Cel mai frumos lucru e atunci când un bărbat Îi spune soţiei sale: „Te iubesc” Şi apoi se naşte un copil.

Cel mai frumos lucru e atunci când pământul Îi spune seminţei: „Te iubesc” Şi apoi se naşte floarea.

Cel mai frumos lucru e atunci când cineva Îi spune lui Dumnezeu : „Te iubesc” Şi apoi se naşte omul nou.

Cel mai frumos lucru e atunci când cineva Spune cuiva: „Te iubesc” Şi apoi se naşte prietenia.

Cel mai frumos lucru e atunci când Dumnezeu Îi spune unui om : „Te iubesc” Şi apoi se naşte aventura iubirii divine.

Andreea Lung

6

NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

Ordonanţa iconografică în Biserica Răsăriteană Decorul pictural se întemeiază, în programe, pe ierarhia indicată: cupola, absida principală (bolta şi emiciclul), bolţile şi pereţii naosului, calotele sau arcele laterale, partea superioară a peretelui dimpotriva tâmplei, pereţii de miazăzi, apus şi miazănoapte, urmează bolta şi pereţii pronaosului.

Temele şi figurile pictate nu sunt independente; ele fac parte dintr-un ansamblu legat şi cu rost asemenea filelor unei cărţi care nu se pot alătura fără ordine.

Pictura ilustrează o idee principlă care în cazul scenelor Vechiului şi Noului Testament şi a vieţii sfinţilor nu putea fi tulburată. Pictura trebuie citită şi urmărită în amănuntele şi succesiunea ei, fără aceste condiţii ea nu poate fi pricepută şi nici studiată cu folos.

Cupola centrală este rezervată ,,bisericii cereşti”. Locul chipului lui Christos se găseşte firesc în cupolă, căci dacă lăcaşul bisericesc în ansamblul său este ,,un alt cer” coborât pe pământ, acest edificiu îmbracă de asemenea formele întregului univers şi din acest punct de vedere tocmai cupola corespunde cerului ori ,,înaltului cerurilor”, lăcaş al lui Dumnezeu[1].

Chipul lui Iisus poate apărea în mai multe ipostaze: Iisus în chip de Pantocrator, figurat bust aluzie la firea sa omenească. Pantocratorul ,,creator al pământului şi vieţii universului” a fost pictat uneori cu expresie aspră şi dojenitoare.

Christos este înveşmântat după moda antică în tunică şi mantie, aceasta din urmă acoperind deseori numai un umăr. Culoarea tunicii şi mantiei a fost legată de numirea de ,,împărat al cerurilor” dată lui Dumnezeu figurat prin Christos. Pictorii au folosit mai totdeauna roşul de purpură împărătească pentru tunică şi albastrul intens al cerurilor pentru mantie. Cu capul descoperit şi fruntea brăzdată de două şuviţe de păr, ţine în mâna stângă o carte (de obicei evanghelia), iar cu dreapta ridicată schiţează un gest de alocuţiune[2].

Liturgiştii au interpretat gestul drept binecuvântare şi aşa a rămas până astăzi în Răsărit. Chipul a fost luat din izvoare tradiţionale socotite drept portrete autentice: ,,sfânta năframă” şi ,,sfânta cărămidă”. Începând din sec. XVI, chipul lui Christos apare pe calota cupolei ca ,,mare preot”, inspirat din Epistola către evrei a apostolului Pavel. Christos poartă sacos şi omofor şi e cu capul descoperit. Chipul lui Christos este încadrat în bisericile de tradiţie bizantină de oştile cereşti: îngeri, heruvimi, serafimi şi tronuri. Îngerii înveşmântaţi în tunici scurte, de culoare albă, inspirate din arta antică, şi cu aripi ,,ajută pe Dumnezeu şi se închină Lui”. Funcţiile îngerilor sunt descrise în Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel NR. 3 (7) 2007

ARTĂ BIZANTINĂ

şi în Hierarhia cerească a lui Dionisie Areopagitul.

Heruvimii sunt figuraţi printr-un corp tânăr încadrat de aripi ,,ocellate” adică presărate cu mai mulţi ochi. Serafimii sunt înfăţişaţi bust de tineri încadraţi potrivit descrierii proorocului de trei perechi de aripi. Se văd braţele şi în mâini poartă ripide sau spadă, în funcţie de tema din care fac parte. Tronurile apar asemenea unor roţi de foc, deseori îngemănate sau pictate trei la un loc şi întretăindu-se din care ţâşnesc săgeţi ori flăcări aprinse[3].

Catedrala greco-catolică “Pogorârea Sf. Spirit” Lugoj

Cilindrul cupolei a purtat în majoritatea monumentelor bizantine şi de tradiţie bizantină, portrete de patriarhi ex. Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore, Sf Atanasie. Aceştia sunt figuraţi în picioare, acolo unde înălţimea cilindrului a îngăduit, sau bust şi închişi în medalioane, aceştia rareori lipsesc.

Dedesubtul lor sunt pictaţi proorocii, consideraţi drept purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, de aceea se dă un loc de cinste profeţilor mari (care au scris) Danil, Ezechiil, Isaia şi Ieremia; a dat al doilea loc celor doisprezece prooroci mici care n-au scris; în arta bizantină se pictează de obicei: Isaia, Ieremia, Ezechiil, Danil, Osie, Amos, Naum şi Avacum.

Proorocii sunt pictaţi din faţă, liniştiţi, cu mâna îşi ridică uşor mantia ori fac gesturi care comentează prezicerea lor sau în picioare şi în mers, ţin în mâini rotuli (pergamente desfăşurate) pe care citim texte alese din profeţiile lor.Melchisedec, Aron şi Moise, cuprinşi aici printre prooroci, sunt înveşmântaţi luxuros şi poartă coroane. Aron ţine în mâini varga de aramă şi o amforă de aur; Moise, Tablele Legii, Noe e înveşmântat după moda antică şi ţine în mâini corabia, Ilie desfăşoară un pergament cu inscripţie, Daniil poartă un costum milităresc.

Portrete de apostoli împodobesc cea de-a treia 7

MAGNIFICAT

ARTĂ BIZANTINĂ zonă a cupolei. Se pictează uneori opt figuri; chipurile celor patru evanghelişti aşezate pe pandantivii cupolei împlinesc numărul de doisprezece. În pandantivii cupolei, se pictează evangheliştii în picioare sau la masa lor de lucru, aşezaţi şi citind sau meditând.

Evangheliştii ocupă fiecare un pandantiv anume şi în legătură cu ordinea urmată ,,pe sfânta masă”: Ioan la S-E, Matei la N-V, Marcu la N-E, Luca la S-V. Ei mai sunt reprezentaţi ca simboluri sau alături de simboluri după cum urmează: un înger – Matei, un leu – Marcu, un bou – Luca, un vultur – Ioan. În ultima zonă sub apostoli apar ,,Sfinţii episcopi”, pictaţi în sacos şi omofor, ,,bust” şi în medalioane.

Altarul, cuprinde ciclul naşterea şi jertfa, adică nucleul dramei liturgice oficiată de preot[4].

La origini bolta absidei principale a fost rezervată lui Christos şi scenelor inspirate din Apocalips, liturghia morţilor şi Parusia. Începând cu sec. VI, Christos, cetele îngereşti, patriarhii, proorocii, apostolii, episcopii au trecut în cupola centrală.

Locul lui Christos a fost ocupat de Maria, pictată în picioare sau pe tron ca o regină, potrivit cuvintelor liturgice din slujba proscomediei ,,Regina a stat de-a dreapta Ta îmbrăcată în veşmânt de aur ... ”. În boltă apare Maria cu pruncul în braţe, înconjurată de garda cerească sau de Sfinţii Părinţi.

Este reprezentată în mai multe tipuri iconografice după cum urmează: uneori apare singură în atitudine de orantă; tipul iconografic Blacherniotissa – Maria stă în picioare având atitudine de orantă, Iisus e în faţa ei sub piept, mic într-o mandorolă; platyera – aceeaşi atitudine dar ţine copilul cu mâinile în faţa pieptului, se mai numeşte atotcuprinzătoare; hodigitria – apare fie în picioare fie tronând, cu pruncul în braţul stâng (îndrumătoare)[5].

Maria poartă pe Iisus pe braţul stâng, pe braţul drept, sau pe genunchi, de fiecare dată cu anume nuanţe de diferenţiere. Pe braţul stâng purtat, Iisus este duios, apărat de mama sa; pe braţul drept purtat este oferit jertfă de mama Sa îndurerată ,,ca să se împlinească scripturile”; Iisus ţinut cu amândouă mâini, în picioare sau pe genunchi, de către Maria stând pe tron, aminteşte închinarea magilor şi omagiul credincioşilor.

Arhanghelii, îngerii, proorocii, episcopii, zugrăviţi pe suprafaţa liberă (pe concă şi sub aceasta) şi pe cilindrul longitudinal se explică uşor. Primii derivă dintr-o temă veche paleocreştină ,,majestas domini” inspirată din ceremonialul curţii imperiale: se închină lui Christos ,,Împăratul Cerurilor”. Îngerii la Facerea Lumii priveau pe Dumnezeu ,,când semăna luceferi”; ei sunt pretutindeni garda Lui. 8

Proorocii sunt pictaţi în legătură cu ideea întrupării lui Christos ,,de la Duhul Sfânt şi din Maria” pe care au vestit-o cu atâta vreme înainte.

Patru teme importante formează temeiul decorului pictural al peretelui absidei principale: Cortul mărturiei, Mielul lui Dumnezeu, Împărtăşirea Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Episcopi încadraţi de Sfinţii Diaconi.

De asemenea se pot regăsi scene cu referire la Sfânta Euharistie sau apariţiile lui Iisus după înviere. Pe partea inferioară a pereţilor se reprezintă Sfinţii Părinţi: Atanasie, Ciril, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore, Sf. Augustin. De asemenea mai poate fi reprezentată jertfa lui Melchisedec şi jertfa lui Avraam [6].

Pot apărea numeroase teme secundare inspirate din Vechiul şi Noul Testament sau din liturghie care pot forma un cortegiu explicând tema principală [7]. În legătură cu Maria, vedem părţi şi scene din viaţa ei; în relaţiile cu liturghia ilustraţii literale şi ,,figuri”, prezentate în ordine sau împrăştiate se văd la partea superioară a emiciclului, pe bolţile şi pereţii proscomediei şi a diaconiconului.

Arcul triumfal se înalţă către apus, deasupra tâmplei care îşi sprijină capetele, la partea inferioară de picioarele lui. Încheie bolta absidei principale şi este unul din cele patru arce mari ale bolţii naosului. Înfăţişează simbolic ,,uşa cea închisă” din vedenia lui Ezechiil (44, 2; 43, 4).

Decorul pictat al acestui element arhitectonic e legat în majoritatea cazurilor de acela al absidei principale.

Pereţii navei şi bolţile secundare sunt destinate reprezentărilor manifestării divine pe pământ: Ciclul Patimilor; – Spălarea picioarelor, tema îşi are izvorul din Evanghelia lui Ioan (13. 8-10). Erminia lui Dionisie dă indicaţii picturale amănunţite: ,,O casă, Petru stă pe scaun, cu o mână îşi arată picioarele, cealaltă e aşezată pe cap. Christos, în genunchi, în faţa lui, cu tunica ridicată şi legată la mijloc cu un ştergar, apucă cu o mână piciorul lui Petru. În faţa lui Christos şi la înălţimea genunchilor un vas cu apă şi un lighian.

Ceilalţi apostoli stau jos, şi vorbesc între ei, unii îşi desleagă încălţările[8].

Judecata lui Pilat, Drumul spre Golgota, Răstignirea, Plângerea sunt reprezentări care fac parte de asemenea din Ciclul Patimilor.

Un loc aparte mai proeminent ocupă Botezul Domnului, care în erminia lui Dionisie este prezentată astfel ,,Christos în picioare, gol în mijlocul Iordanului. Înaintemergătorul, pe ţărmul râului, în dreapta lui Christos şi privind în sus, pune mâna dreaptă pe capul lui Christos; stânga o înalţă spre cer. Deasupra, cerul NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

BRU-FILE DE ISTORIE

ARTĂ BIZANTINĂ din care iese Duhul/Spiritul Sfânt pe o rază ce se coboară pe capul lui Christos. În mijlocul razei citim cuvintele : ,,Acesta este fiul Meu prea iubit întru carele bine am voit”.

Pe stânga, îngerii în picioare stau respectoşi cu mâinile întinse. Pe pământ veşminte. La picioarele Înaintemergătorului, în Iordan, un om gol, culcat de-a curmezişul şi privind cu teamă către Christos, ţine un vas din care varsă apă. În jurul lui Christos, peşti.” Învierea, Înălţarea, Pogorârea Sfântului Duh/Spirit ocupă de asemenea locuri aparte, mai proeminente. Dacă spaţiul permite sunt prezentate minuni, parabole, Învierea lui Lazăr etc.

Subiectele din pronaos şi nartex – lăsate deocamdată la alegere mai liberă (scene din viaţa Mariei, cicluri din vieţile Sfinţilor, Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae etc.; acestea aveau un rol îndrumător, se constată de asemenea dispariţia scenelor din Vechiul Testament (bineînţeles nu în totalitate; mai există şi excepţii). În una din lunetele de deasupra portalului din nartex se introduce obiceiul de a reprezenta ctitorul cu o biserică în mână în timp ce Iisus sau Maria tronând primesc binecuvântând ofranda.

NOTE: 1. Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, Ed. Meridiane, Buc. 1999, p.411.

2. I.D. Ştefănescu, Iconografia Artei Bizantine şi a Picturii Feudale româneşti, Ed. Meridiane, Buc., 1973 p.

55.

3. Ibidem, p.193.

4. Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene. Epoca medie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1968, p.283 5. Ibidem p.285.

6. Wilhelm Nzssen, Începuturile picturii bizantine, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Buc. 1980, p. 147.

7. op cit. p. 65.

8. Ibidem, p. 105.

BIBLIOGRAFIE

Grabar, Andre, Iconoclasmul bizantin, Ed. Meridiane, Buc. 1999.

Nzssen, Wilhelm, Începuturile picturii bizantine, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Buc. 1980. Ştefănescu, I. D., Iconografia Artei Bizantine şi a Picturii Feudale româneşti, Ed. Meridiane, Buc. 1973 Vătăşianu, Virgil, Istoria artei europene. Epoca medie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1968.

Gabriel Lupşa NR. 3 (7) 2007

Un Apostol al tinerilor: Episcopul Ioan Suciu

Pr. Ioan Suciu înainte de a fi episcop, alături de un grup de tineri (Blaj 1939)

S-a născut la Blaj, la 4 decembrie 1907, într-o familie de preoţi. După mamă era nepotul vestitului orator Ioan Coltor, canonic arhidiecezan. Tatăl său, preotul Vasile Suciu, a fost prefectul Tipografiei şi Librăriei Seminarului Teologic. Episcopul a fost al patrulea din cei nouă copii (cinci băieţi şi patru fete).

Ca elev a dovedit o deosebită înclinaţie spre ştiinţele naturii, botanică şi zoologie, colindând văile şi dealurile după plante rare şi insecte. Într-o perioadă creştea chiar pui de şerpi, stârnind curiozitatea tuturor. Vacanţele şi le petrecea toate în excursii, cu sacul în spinare şi cu bâta în mână, savurând frumuseţile naturii.

După absolvirea liceului a fost trimis la studii teologice la Roma şi primit în colegiul grec "Sfantul Atanasie". Cu ocazia promovării doctoratului în teologie, celebrul dominican Reginald Garrigou Lagrange l-a felicitat pe Ioan Suciu si i-a pus in deget inelul universităţii, lucru foarte rar, si un semn de deosebită apreciere.

După şase ani de studii la Institutul "Angelicum" a fost hirotonit preot la Roma, la 29 noiembrie 1931. A fost hirotonit Episcop la Oradea pe 22 iulie 1940, rămânând în teritoriul cedat Ungariei împreună cu alţi doi ierarhi greco-catolici: Alexandru Rusu si Iuliu Hossu. În toamna anului 1944 a fost aproape să fie executat de către armata maghiară în retragere (Cristian Vasile-Episcopul Ioan Suciu, în revista ,,Memoria”).

Preocupat din primele clipe ale preoţiei de tineret Episcopul Ioan Suciu a fost preocupat încă de la început de problema tineretului şi a căilor pe care acesta mergea. Pentru a-i feri de capcana curentelor ateiste si a-i educa în spirit creştin, tânărul preot a infiinţat revista ,,Marianistul”, destinată exclusiv copiilor.

Revista a avut un puternic răsunet şi a fost răspândită în toate şcolile din Ardeal.

Pr Suciu nu se multumeste cu acest succes şi scoate câţiva ani mai târziu revista ,,Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mai larg de adulţi, inclusiv studenţimii. Aşa a început Apostolatul 9

MAGNIFICAT

BRU-FILE DE ISTORIE Tinerimii care avea să fie continuat cu aceeaşi râvnă până la moarte. Lucrările părintelui: Eroism, Mama, Rănile Domnului, Viaţa Nouă, Inginerul Nicoară etc. aveau să se constituie veritabile îndreptare de viată creştină pentru viaţa de familie şi pentru cei mai în vârstă.

Conferinţele lui umpleau sălile.

Renumele părintelui crescuse foarte mult de acum. La conferinţele şi simpozioanele ţinute de el sălile erau tot timpul arhipline de oameni de toate religiiile şi de toate etniile. Succesul părintelui se datora şi faptului că ştia să-şi adapteze discursul la nevoile noii generaţii, având un discurs simplu, cald şi plin de dragoste.

Viaţa Episcopului Ioan Suciu a fost una de asceză, de meditaţie şi de rugăciune. Într-una din vizitele canonice care le făcea în parohii, într-o dimineată a fost surprins îngenuncheat lângă pat. Nu se dezbrăcase şi nu a clintit aşternutul. Se rugase toată noaptea, şi numai prin rugăciuni şi meditaţie îşi mai lăsa capul pe aşternut şi aţipea.

Lupta lui împotriva celor ce-l batjocoreau pe Dumnezeu a fost cu adevărat eroică, preferând martiriul, în alternativa compromisului. "Eroul apără mersul spre Dumnezeu şi moare sub bicele acelora ce vor să zădărnicească venirea Împărăţiei pe pământ, în oameni şi în afară de oameni, care stăvilesc acest mers ... Primul element al eroismului, al vieţii eroice, este colaborarea cu Dumnezeu" (Eroism).

Luptă deschis impotriva comunismului "Astăzi şi în zilele ce vor urma există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viaţa care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poţi răscumpăra lumea" (Eroism).

Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său încă de la începuturile sale. Comisarii sovietici din România l-au trecut imediat pe lista neagră acuzându-l că vorbeşte peste tot de ateismul şi atrocitătile din Rusia. În predica ţinută cu prilejul Anului Nou 1947, Ioan Suciu nu se sfia să plaseze numele lui Stalin într-un context foarte puţin favorabil liderului comunist de la Kremlin, iar peste câteva luni episcopul îsi exprima în mod public speranţa în schimbarea regimului politic din România (Cristian Vasile-,,Memoria").

"După 1 noaptea o ceată de securişti ne-a devastat locuinţa. Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu şi Părintele Govoran ... Între timp alţi doi securişti au intrat în camera în care se odihnea Preasfintitul. L-au ridicat şi, legându-l la ochi, l-au dus într-o maşină ce se afla în stradă".

Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcăreşti etc., până la punctul final, temniţa din Sighet" (cf. A. Moisin, A biruit credinta, în "Magazin istoric", nr. 7/1994, p. 50). În acelaşi timp au fost arestaţi toţi episcopii Bisericii Române Unite.

A murit de foame. Recita cu glas tare Crezul înainte de a-şi da sfârşitul.

A fost transferat la penitenciarul din Sighetu Marmatiei, unde au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. Pr. A. Moisin, citându-l pe monseniorul Coriolan Tămâian, descrie sfarşitul sfântului: "S-a purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârşitul. În seara zilei de 26 iunie 1953 ... făceam de gardă (de câteva zile ştiam că va muri). Pe la miezul nopţii, Suciu începe să recite cu glas înalt şi răspicat Tatăl nostru şi Născătoarea. Eu îl întrerupeam: - Staţi, să nu ne audă gardianul de afară! În timpul acesta a venit la mine la pat Chinezu şi mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reactionat, dar respira încă.

I-am trezit rapid pe ceilalţi din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ţinut într-o mână pulsul şi pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953".

Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac şi i se refuzase orice îngrijire medicală, încat murise literalmente de foame. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu ... Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaşte locul.

10

NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

BRU-FILE DE ISTORIE Scrisoarea pastorală adresată tinerilor în ’48 -un veritabil testament peste veacuri "Iubiţi tineri, dragi inimii mele, Cetatea Bisericii lui Cristos pe pământul românesc e lovită de fiii întunericului. Dar nu vă înfricoşaţi, nu şovăiţi ...

Să nu scrieţi pe paginile istoriei cuvintele laş şi trădător!

Luptaţi, deci, pentru ce avem mai scump pe acest pământ. Luptaţi pentru patrimoniul de adevăr veşnic şi de Lumină; luptaţi pentru singurul mijloc de mântuire.

Biserica lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu ... Răspândiţi evlavia către inima neprihanită a Maicii Domnului. Înmulţiti altarele ei în familii, duceţi mai departe vestirea ei.

Rugati-vă Sfântul Rozar şi faceţi pe alţii să se roage. Providenţa ne oferă un prilej unic de eroism, de sfinţenie, de mărturisire a convingerii creştine. Să nu refuzăm lui Dumnezeu şi Patriei această glorie sfântă. Dupa aproape două mii de ani ne-a ajuns şi nouă rândul...

Eu însă nu pot crede că neamul acesta şi fiii Bisericii lui Cristos între români să formeze un sinistru iarmaroc de trădători...

Istoria dă mărire, sângele lui Cristos şi al martirilor vă strigă, să nu fiţi absenţi când Domnul vă cheamă! În aceste umiliri, în aceste dureri şi batjocuri, ameninţări şi lovituri, în aceste răni vor fi înmormântaţi vrăjmaşii lui Dumnezeu, iar dacă va fi nevoie îi vom îneca în sângele nostru ... …

Blaj, 13 octotmbie 1948.

Semnat, Ioan, Episcopul sufletelor voastre" Bibliografie: Ioan Suciu Apostolul Tinerilor, Cluj, Viaţa Creştină, 2003

Teol. Sergiu Şoica M.A.

EVENIMENTE

Vizită a tinerilor greco-catolici timişoreni la Arad Duminică 15 iulie 2007 tinerii grecocatolici timişoreni din parohiile Sf. Iosif şi Sf. Maria Regina Păcii, însoţiţi de pr. Nicolae Ovidiu Teodorescu, protopop şi Vicar Foraneu de Timişoara, au vizitat prohia grecocatolică Arad Centru, fiind primiţi cu multă ospitalitate şi căldură de către tinerii din ASTRU Arad şi de întreaga comunitate parohială. Întâlnirea a debutat printr-o sfântă Liturghie celebrată pr. Coriolan C. Mureşan Vicar Judecătoresc al eparhiei de Lugoj şi asistent spiritual al ASTRU eparhial, alături de care a concelebrat părintele Nicolae Ovidiu Todorescu, în timp ce Raimondo Mario Rupp şi Dan Pătraşcu au lectorat. Participarea tinerilor timişoreni şi arădeni la jertfa liturgică a fost un bun prilej de rugăciune comună pentru viitorul Biserii lui Hristos, în care tinerii sunt chemaţi la o misiune specială, ei reprezentând, în acelaşi timp, atât prezentul, cât şi viitorul Bisericii, după cum pr. Coriolan Mureşan a menţionat în predica sa. De asemenea, în cadrul predicii, părintele Mureşan a subliniat faptul că această vizită făcută de tinerii greco-catolici din Timişoara tinerilor din Arad şi rugăciunea lor comună este începutul pelerinajului lor spiritual spre Ziua Mondială a Tineretului, ce va avea loc anul viitor la Sydney (Australia). Chiar dacă mulţi dintre tienrii prezenţi la Arad, probabil, nu vor avea resursele necesare să meargă la întâlnirea de la Sydney, această Zi Mondială a Tineretului este, în primul rând, un drum spiritual comun al tinerilor ce se intâlnesc în rugăciune. În finalul predicii, pr. Mureşan şi-a exprimat speranţa că această vizită a tinerilor timişoreni va fi un pas înainte pentru o ulterioară colaborare mai intensivă între filiale ASTRU din Arad şi Timişoara.

După sfânta Liturghie, tinerii timişoreni şi arădeni au primit câte un exemplar din revista „Magnificat”, publicaţia pentru tineret a Eparhiei de Lugoj, apărută de curând, apoi au fost invitaţi la oficiul parohial la o agapă fraternă, prilej bun de dialog şi de o mai bună cunoaştere reciprocă. După acest moment, tinerii din Timişoara au fost invitaţi de către părintele Coriolan Mureşan şi de câţiva tineri arădeni la o plimbare prin Arad, unul dintre obiective fiind vechea biserică grecocatolică de pe strada Mihai Eminescu, biserică confiscată de BOR în 1948 şi nerestituită încă. În cele din urmă, plimbarea prin oraş s-a închieat cu vizitarea celebrului ştrand din Arad.

Teol. Dan Pătraşcu

NR. 3 (7) 2007

11

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

Timp de veghe cu Isus

Sâmbătă 21 iulie a.c. în Catedrala Greco-Catolică din Lugoj, tinerii ASTRU-Lugoj au organizat o Seară de rugăciune şi de veghe. Tema momentelor de rugăciune a fost: "Vino după Mine!"

Programul a început cu o introducere făcută de Pr. Prot. On. Pop Ioan, parohul Catedralei, pe textul scripturistic: "Vino după Mine!". Au urmat: Pasaje din Sfânta Evanghelie citite de tineri, scurte reflexii, momente de linişte în care fiecare tânăr a avut ocazia să se roage şi să mediteze după cum l-a îndemnat inima.

S-a continuat cu o introducere la rugăciunea Paraclisului, precum si rostirea unei părţi din această frumoasă şi deosebită rugăciune. Către finalul Serii de

Veghe, fiecare tânăr a citit şi împărtăşit cu cei din jur rândurile ce şi le-a scris pe tema "Vino după Mine!" A urmat binecuvântarea cu Sfânta Taină după care Părintele Ionică (Pop Ioan) a încheiat Seara de Veghe cu o meditaţie: "povestea unei tinere care l-a găsit pe Dumnezeu" Au fost aproximativ două ore in care cei prezenţi au putut sta în linişte şi reculegere alături de Isus Euharisticul. A fost o experienţă plăcută din care s-a avut de câştigat pe plan spiritual.

Mulţumim Părintelui Ionică şi celor care s-au implicat în a organiza un astfel de moment pe care uneori sufletele noastre cred că şi-l doresc cel puţin sublim şi în mod subconştient.

Teol. Raimondo-Mario Rupp M.A.

Gresd - tabăra creştină de vară Cugir 2007

Tabăra creştină de anul acesta ne-a reunit pentru a doua oară cu prietenii noştrii din Lumezzane şi Montirone, între 13-20 august la Cugir. Cunoscută în nordul Italiei sub denumirea de Gresd, acest tip de tabără implică activităţi de cântece, dansuri şi jocuri, care ajută la transmiterea şi receptarea mesajului creştin pentru copii şi tineri, indiferent de vârstă.

Activităţile au un pregnant caracter formativ creştin, dar şi unul moral şi civic.

Pentru ca această acţiune să poată avea loc au venit din Italia un grup de 22 de italieni, printre care şi 2 preoţi, respectiv Don Diego şi Don Endrio.

Pe lângă activitatea de tabără propriu-zisă, s-a desfăşurat în paralel şi un schimb de experienţă între tinerii animatori italieni şi tinerii animatori români.

12

Oaspeţii noştri au sosit în data de 12.08.2007 cu un autocar şi au fost cazaţi, cu sprijinul conducerii Colegiului Naţional “David Prodan” şi al Primăriei Cugir, la ultimul etaj al fostului internat al liceului, actualmente Clubul Elevilor. Toate activităţile întreprinse pentru şi cu copiii, în timpul Gresd-ului au fost organizate în sala de sport şi pe terenul de fotbal aferente liceului.

Tabăra a fost deschisă pentru copiii întregului oraş, indiferent de etnie, confesiune, sau alte criterii de separaţie şi toţi s-au bucurat împreună de cântecele, dansurile şi jocurile organizate de către animatorii italieni şi români.

Pentru animatori ziua începea la ora 8:30 cu o rugăciune şi se continua cu primirea copiilor la ora 9:00.

Părintele Codrea Viorel a reuşit cu fiecare moment de rugăciune împreună cu copiii, să ne insufle cel mai important gând care ne-a călăuzit de-a lungul întregii tabere, şi anume că totul se face în numele lui Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi pentru Dumnezeu.

Timp de câteva ore pe zi tabăra reunea copii, în aparenţă diferiţi, prin intermediul cântecelor, jocurilor şi al celorlalte activităţi. Copiii reuşeau să împărtăşească unii cu alţii din bucuriile lor, să înveţe ce înseamnă a comunica, a dărui.

Toată această activitate era una foarte bine organizată, munca animatorilor continuând şi după ce ultimul copil care participase la tabără în ziua NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE respectivă se întorcea acasă. Animatorii se întâlneau în fiecare după-masă pentru a organiza activităţile din ziua următoare, după care se celebra Sfânta Liturghie de către cei trei preoţi care ne-au îndrumat pe toată perioada taberei, părintele Codrea, Don Diego şi Don Endrio.

Vineri, 17.08.2007, am organizat o excursie împreună cu prietenii noştri italieni, la Blaj şi la mănăstirea Râmeţ, şi astfel le-am descoperit câte ceva din patrimonial nostru cultural şi spiritual.

Ziua de 18.08.2007, a fost una mai specială prin vizita vicarului general al Episcopiei de Lugoj, Mons.

Angelo Pop, care ne-a transmis binecuvântarea episcopului Alexandru Mesian. În dupămasa aceleiaşi zile s-a organizat meciul de fotbal între animatorii români şi cei italieni. Anul acesta victoria a fost de partea noastră şi astfel ne-am luat revanşa pentru anul trecut, când am pierdut.

Duminica am petrecut-o împreună începând cu Liturghia şi continuând cu excursia pe care am făcut-o la Sibiu, care anul acesta este capitală europeană a culturii.

Întotdeauna, în primele zile după ce oaspeţii noştri pleacă, după ce totul se termină, după ce nu ne mai întâlnim în fiecare dimineaţă cu copiii, după ce zilele nu ne mai sunt atât de pline de culoare, zgomot, bucurie ... întotdeauna ne simţim un pic mai goi, mai singuri; toate acestea fără să ne dăm seama că de fapt nu e asa ... de fapt suntem mai împliniţi, bucuroşi de ceea ce am reuşit să facem, atenţi la greşeli pentru a nu le repeta şi aproape de ceea ce trebuie să fim, de cei care ne dorim să devenim. Realizăm toate acestea abia după câteva zile de la plecarea prietenilor noştri, când tristeţea despărţirii se transformă în satisfacţie, când dorinţa de a-i revedea pe ei se transformă în dorinţa de a retrăi întreaga experienţă a taberei.

Ne revedem anul viitor!

Grupul de animatori români şi Pr. Viorel Codrea

Tinerii - împreună pentru o Europă unită în credinţă

Participare ASTRU-Lugoj la Campusul de formare de la Holod (Jud. Bihor) Asociaţia Tineretului Unit - Astru Oradea a desfăşurat, la Holod, în cadrul Mănăstirii franciscane, proiectul intitulat sugestiv "Tinerii - împreună pentru o Europă unită în credinţă".

Proiectul a avut scopul de a organiza o tabără de formare spirituală şi nu numai pentru 40 de tineri români şi italieni.

Plecând de la mottoul "Lăudaţi pe Domnul toate neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele" şi având ca punct de pornire tema "Tinerii - împreună pentru o Europă unită în credinţă", la Mănăstirea franciscană din Holod s-a desfăşurat, în perioada 13-20 august a.c., o tabără de formare la care au participat 40 de tineri români şi italieni, reprezentanţi atât ai ASTRU Oradea, Blaj, Cluj, Lugoj, Iaşi, cât şi ai Acţiunii Catolice din Treviso - Italia.

De la ASTRU Lugoj au participat tinerii AnaMaria Borhan, vicepreşedinte ASTRU Lugoj şi Dana NR. 3 (7) 2007

Ţicle, membru ASTRU Lugoj.

Scopul taberei a constat în conştientizarea valorilor spirituale comune ale Europei prin descoperirea tradiţiilor şi trăirea realităţii Bisericii Catolice din România. Un alt obiectiv al proiectului a fost acela de formare morală şi spirituală a tinerilor participanţi, prin descoperirea realităţii Bisericii locale", a precizat Iulia Iova, preşedinte interimar ASTRU Oradea.

Cuvintele cheie ale participanţilor au fost: credinţă, spiritualitate şi ecumenism, în jurul acestora desfăşurându-se toate activităţile. "Pe parcursul desfăşurării taberei, au fost organizate numeroase seminarii cu diverse teme: "Liber pentru a crede şi iubi", "Libertatea în România şi Italia", "Omul vechi, omul nou" etc. O mare parte a seminariilor au fost moderate de către preotul spiritual al Astru Oradea, Iuliu Muntean şi de sora Giuliana, din Italia.

13

MAGNIFICAT

EVENIMENTE A urmat o serie de discuţii pe grupuri, dar şi momente de meditaţii personale.

Cu această ocazie, toţi cei care au fost în tabăra de la Holod au avut şi prilejul de a participa la un pelerinaj în Maramureş, în satul Ieud, la biserica greco-catolică, care are o vechime de aproximativ 100 de ani.Tot în satul Ieud au fost vizitate muzeul etnografic Pleş, cimitirul săracilor, unde erau înmormântaţi cei care decedau în închisoare, precum şi monumentul ridicat în

memoria victimelor comunismului din Sighet”. În acelaşi timp, cei peste 40 de participanţi au avut parte de o zi de silenţium, de o noapte de veghe, precum şi de o vizită la Catedrala greco-catolică "Sf. Nicolae" din Oradea.

Ziarul “Crişana”, 13 septembrie 2007 Articol de Ana Maria Mînzu

Remember INTC Şumuleu-Ciuc un an

A trecut un an de când tinerii din Lugoj (şi nu numai), au participat la INTC (Întâlnirea Naţională a Tinerilor Catolici) de la Şumuleu-Ciuc. Sâmbătă 25 august, în Catedrala Greco-Catolică din Lugoj s-a organizat un astfel de remember. Tinerii au participat la programul de seară care a început cu Rânduiala Vecerniei. A urmat Sfânta Liturghie pontificată de Mons. Angelo-Narcis Pop, vicarul general al Eparhiei de Lugoj, Pr. Prot. On. Ioan Pop, parohul Catedralei, şi Pr. Cristian Olariu, paroh la Balinţ. A lectorat teologul Raimondo-Mario Rupp.

Răspunsurile au fost date de tinerii participanţi. După Cuvântul rostit de Pr. Ioan Pop, tinerii au cântat melodiile de anul trecut cu care au participat la Şumuleu-Ciuc. A urmat apoi o ieşire la o mică dar frumoasă agapă în oraş, unde cu toţii ne-am simţit extraordinar.

Tinerii mulţumesc cu recunoştinţă Pr. Ioan Pop pentru iniţiativa (financiară dar nu numai!) organizării acestui Remember-un an de la Şumuleu, şi totodată tuturor celor care au mai contribuit financiar pentru marcarea acestui moment.

Reamintim că "Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, s-a desfăşurat anul trecut în perioada 23-27 august, la Şumuleu-Ciuc, judeţul Harghita şi a avut ca temă: reconcilierea, iar mottoul "Voi toţi sunteţi fraţi" (Mt 23, 8).

La această întâlnire, au participat tineri atât 14

din oraşul Lugoj cât şi din Eparhia de Lugoj, în total fiind aproximativ 120 de tineri participanţi din protopopiatele: Arad, Timişoara, Lugoj, Hunedoara şi Orăstie.

La concursul de imnuri, imnul care a reprezentat Eparhia de Lugoj, compus de tânăra Silvia Zora Berlo şi Adrian Berlo, a fost premiat cu premiul pentru cea mai bună orchestraţie.

Tinerii din oraşul Lugoj l-au avut ca responsabil de grup pe Pr. Ioan Pop care a făcut frumoase „minuni” în privinţa prestanţei şi a ţinutei tinerilor lugojeni.

Tinerii din Lugoj îşi reamintesc cu plăcere de acele momente frumoase petrecute împreună şi acum la un an de la eveniment.

Deosebite mulţumiri, Episcopiei Greco-Catolice Lugoj, Excelenţei Sale Ep. Alexandru Mesian şi Mons.

Angelo-Narcis Pop, precum şi d-lui Giuseppe Taschini (Italia), care au sprijinit financiar acoperirea unor cheltuieli privind participarea tinerilor lugojeni la INTC Şumuleu-Ciuc 2006.

La revedere la următoarea Întâlnire Naţională a Tineretului Catolic, în anul 2009 la Baia-Mare.

Teol. Raimondo-Mario Rupp M.A

NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

Seminarul formativ „Vocaţia educativă a Acţiunii Catolice” (Cluj 9-11 septembrie 2007)

În perioada 9-11 septembrie Acţiunea Catolică din România a organizat un seminar formativ găzduit de centrul iezuit „Manresa” din Cluj. Scopul seminarului a fost de a oferi o oportunitate de formare în ceea ce priveşte contribuţia Acţiunii Catolice în domeniul educaţiei.

Obiectivele seminarului erau printre altele: cunoaşterea aspectelor legate de factorii care contribuie la educarea noilor generaţii în România de azi, organizarea unei mese rotunde despre aspectele de bază care influenţează educaţia în societatea actuală, conturarea unui profil al educatorului în Acţiunea Catolică, discutarea concluziilor celei de a treia Adunări Ecumenice Europene de la Sibiu, elaborarea unui document final care să reflecte concluziile acestei întâlniri. Au participat 30 de responsabili eparhiali sau diecezani ai Acţiunii Catolice implicaţi în echipele naţionale pe cele trei sectoare de vârstă (din AGRU, din ASTRU-Eparhial Cluj, din ASTRU-Eparhial Oradea, din ASTRU-Arhieparhial de Alba-Iulia şi Făgăraş, din Acţiunea Catolică din Moldova), fiind invitaţi şi doi reprezentanţi din partea ASTRU-Eparhial Lugoj (AnaMaria Borhan-Vicepreşedinte ASTRU-Lugoj, Costel Borhan-membru ASTRU-Lugoj), Asociaţia Tinerilor greco-catolici din Episcopia bănăţeană fiind în curs de aderare la ACRO. Din partea Conferinţei Episcopilor Catolici din România au participat ES. Mons. Dr. Virgil BerceaEpiscop greco-catolic de Oradea şi responsabil cu laicii în cadrul CER, ES. Mons. Dr. Florentin CrihălmeanuEpiscop greco-catolic de Cluj-Gherla, ES. Mons. Petru Gherghel-Episcop romano-catolic de Iaşi, ES. Mons.

Aurel Percă-Episcop auxiliar romano-catolic de Iaşi. În dimineaţa zilei de luni 10 septembrie au avut loc două runde de conferinţe, moderate de către Pr. drd.

Coriolan C. Mureşan-Asistent Spiritual naţional al AGRU şi al ACRO sector adulţi şi de Anca Lucacipreşedinte AC Iaşi şi vicepreşedinte ACRO sector tineri.

Oana Tuduce (preşedinta ACRO şi psiholog specialist în terapii pentru familii) a prezentat conferinţa „Cine face educaţia în mileniul III?” iar d-na prof. Cornelia Frişan (responsabilă cu departamentul de cultură şi învăţământ al AGRU-lui naţional) a dezvoltat tema: „Provocările educaţiei în România de azi”.

NR. 3 (7) 2007

ES. Mons. Episcop Aurel Percă a vorbit despre „Viziunea Conciliului Vatican II asupra educaţiei. Documentul „Gravissimum Educationis””, iar prof. dr. Luigi Alici (preşedinte al Acţiunii Catolice italiene), a dezvoltat tema: „Vocaţia educativă a Acţiunii Catolice”. În după amiaza zilei de 10 septembrie a avut loc o masă rotundă moderată de pr. Felix Roca-Asistent Spiritual AC Iaşi şi Asistent Spiritual general ACRO. Temele propuse au fost: „Cum este percepută educaţia de către copii, tineri, adulţi?”, „Cum se poate interveni în educaţia celor trei categorii de vârstă?”, „Care ar trebui să fie figura educatorului în Acţiunea Catolică?”. Au vorbit despre aceste teme: Corina Gecăşan-vicepreşedinte ACRO sector copii, Anca Lucaci-vicepreşedinte ACRO sector tineri, pr. drd. Iuliu Muntean-Asistent Spiritual naţional ACRO sector tineri, prof. dr. Alin Tatpreşedinte AGRU şi vicepreşedinte ACRO sector adulţi şi pr. drd. Coriolan C. Mureşan-Asistent Spiritual naţional ACRO sector adulţi. Cei prezenţi au pus întrebări membrilor Comitetului Director ajungându-se la o dezbatere extrem de interesantă.

Tot în după amiaza zilei de 10 septembrie s-au făcut ateliere pe sectoare, ateliere care trebuiau să dezvolte tema figurii educatorului în Acţiunea Catolică, concluziile fiind prezentate mai apoi tuturor participanţilor. În dimineaţa zilei de 11 septembrie a avut loc o masă rotundă pe tema: „Ecourile celei de a treia Adunări Ecumenice Europene de la Sibiu”, la care preoţii şi laicii care au făcut parte din delegaţia română sau au fost voluntari/stewarţi au vorbit despre impresiile lor, subliniindu-se ecumenismul extraordinar pe care l-au trăit voluntarii şi stewarţii. La acest moment a participat şi d-na dr.

Monica Kleck-responsabila „Renovabis” pentru România, Ungaria, Bulgaria, şi Republica Moldova.

15

MAGNIFICAT

EVENIMENTE În cele trei zile cei prezenţi au participat la sfintele Liturghii celebrate în ambele rituri de episcopii prezenţi şi de asistenţii spirituali prezenţi, dar au existat şi momente de rugăciune de seară animate de tineri.

Pe toată durata seminarului a fost prezentă şi d-na Maria Grazia Thibaldi-secretar al Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice, precum şi foarte dinamica Maria Giovanna din partea Mişcării Internaţionale a Femeilor Catolice.

La finalul seminarului a avut loc reuniunea Comitetului Director al ACRO (format din: preşedinte, trei vicepreşedinţi pe sectoare, asistent spiritual

general, trei asistenţi spirituali naţionali pe sectoare) care a dezbătut: organizarea în toată ţara a „Zilelor Acţiunii Catolice din România” pe 14-21 octombrie 2007, problema proiectului formativ al ACRO, acţiunile din 2008. A avut loc o întâlnire a Comitetului Director cu d-na dr. Monica Kleck („Renovabis”).

Acţiunea Catolică din România aşteaptă cu nerăbdare luna octombrie când în toată ţara asociaţiile membre, precum şi cele care doresc să adere vor dedica o întreagă săptămână spiritului tipic al ACRO. Pr. drd. Coriolan C. Mureşan Asistent Spiritual naţional al AGRU

Întâlnire ASTRU-Lugoj.

Invitat Pr. Iuliu Muntean

Sâmbătă 15 septembrie 2007 tinerii ASTRU din Lugoj au avut parte de o zi plină, dar plăcută. La Centrul Pastoral „Ioan Ploscaru” a avut loc o întâlnire ASTRU organizată pe parcursul întregii zile. Invitat special a fost Pr. Drd. Iuliu Muntean, Asistent Spiritual ASTRU-Oradea şi totodată Asistent Spiritual al Acţiunii Catolice din România, secţiunea tineret. Întâlnirea a fost împărţită în două mari momente: momentul de dimineaţă (orele 10.3013.00) unde tinerii s-au împărţit pe grupe, şi momentul de după amiază (14.00-17.30) în care s-au prezentat concluziile dezbaterilor din grupe, urmând discuţii şi întrebări adresate Pr. Iuliu Muntean.

După momentul de început deschis de Preşedintele ASTRU-lui Eparhial Raimondo-Mario Rupp, a urmat o prezentare electronică (în Power Point) cu imagini şi realizări ASTRU în anul 2006-2007. S-a trecut apoi la primul moment al zilei: discuţiile pe grupuri în care tinerii s-au implicat cu un deosebit dinamism şi entuziasm. Pornind de la întrebări ca de exemplu: este ASTRU doar, pentru şi între prieteni? Ce activităţi pot 16

face în ASTRU? Ce aduce ASTRU în plus? Avantaje şi dezavantaje dacă mă implic sau nu, rolul, prezenţa preotului printre tinerii ASTRU, tinerii au oferit în mare soluţii de răspuns şi propuneri prezentate în partea a doua a întâlnirii. S-a ajuns la concluzia că o asociaţie, în cazul de faţă fiind vorba de ASTRU, implică o identitate mai puternică decât un simplu grup de prieteni; mai implică unitate, egalitate, acceptare reciprocă, deschidere prin aducere de noi membrii, entuziasm, sacrificiu, responsabilităţi şi nu în ultimul rând o mai vie şi concretă implicare şi participare a tânărului la Viaţa Bisericii. Tinerii s-au arătat entuziaşti în dorinţa de a realiza felurite activităţi (spirituale, cultural-recreative, sportive, voluntariat, pelerinaje, excursii). Rolul prezenţei preotului printre tineri a fost subliniată şi punctată şi constituie una din marile diferenţe între o identitate ASTRU şi alt grup. Tinerii văd în figura preotului un îndrumător, un model în inspirarea valorilor creştine şi prezenţa lui în mijlocul lor în multe momente nu numai la biserică, este un factor solid de apropiere şi de încredere.

Pr. Iuliu a încurajat drumul tinerilor ASTRULugoj pentru viitor, a punctat faptul de a face lucrurile, activităţile cu măsură dar bine, a subliniat rolul şi importanţa Preotului Spiritual în ASTRU, sfătuind ca tinerii „să fie prieteni” cu Asistentul Spiritual.

După discuţii, tinerii şi pr. invitat au participat la programul de seara de la Catedrală, care a început la orele 18.00, cu Vecernia şi s-a continuat cu Sfânta Liturghie, după care, tot în locul unde s-au ţinut dezbaterile, în jurul orei 19.45 a avut loc o cină festivă.

Tinerii ASTRU-Lugoj au găsit momentul potrivit pentru a face surprize atât Părintelui invitat, cât şi Mons.

Angelo-Narcis Pop, Vicarul General şi Pr. Prot On. Ioan Pop, Paroh la Catedrala Greco-Catolică din Lugoj. Tot la NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE acest moment al cinei au fost sărbătoriţi şi doi tineri ASTRULugoj, Adrian Cania, (secretar ASTRU-Lugoj) şi Vlad Claudia (Pati), care şi-au serbat ziua de naştere în această perioadă.

Mulţumim Pr. Iuliu Muntean că a făcut un efort pentru a veni la Lugoj şi a fi printre tinerii ASTRU. Chiar dacă au fost multe ore de discuţii, dezbateri, momentul Cinei a încununat eforturile tinerilor care au participat pe parcursul întregii zile, simţindu-se bine cu toţi la final, şi acumulând experienţă în drumul privind participarea şi implicarea în Apostolatul Laic al Bisericii sub identitatea ASTRU. Teol. Raimondo-Mario Rupp M.A.

Conferinţă pro-life la Lugoj pe tema: „Protecţia vieţii - baza unei societăţi creştine” Între 10 şi 13 august 2007 Episcopia de Lugoj a găzduit conferinţa "Protecţia vieţii - baza unei societăţi creştine" în noua clădire a Centrului Pastoral "Sf. Vasile cel Mare" care a fost inaugurată cu această ocazie.

Au participat PS Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj, şi pr.

Coriolan Mureşan, asistent spiritual pentru ASTRU şi AGRU al Eparhiei de Lugoj, din partea Episcopiei. Invitaţi au fost Monseniorul Phillip Reilly din SUA, fondator al Organizaţiei "Copiii preţioşi ai lui Dumnezeu", dr. Brian Clowes, de la Human Life International, sora Caroline de la Congregaţia Mere de Misericorde, prof. ing. Emanuel Cosmovici de la Asociaţia Programele Bunavestire.

Organizator a fost Asociaţia Darul Vieţii din Timişoara a cărei preşedinte este pr. protopop onor.

Ioan Chişărău, asistent spiritual pentru Reuniunea Mariană din Eparhia de Lugoj. Participanţii au venit din mai multe oraşe, fiind în special tineri studenţi, seminarişti, catolici şi ortodocşi. De asemenea au participat doi preoţi ortodocşi din Bucureşti şi Constanţa, mai mulţi preoţi greco-catolici şi un preot călugăr romano-catolic ioanit din Bucureşti. În timpul conferinţei s-au abordat principalele aspecte ale sfinţeniei vieţii şi naturii umane care sunt sfidate de către revoluţia sexuală, de către tirania tehnologiei moderne, de către controlul internaţional al populaţiei.

Mons. Reilly a făcut nişte meditaţii profunde asupra celor trei enciclice despre viaţa umană (Humanae Vitae, Evangelium Vitae şi Donum Vitae) arătând cât de profetică şi clarvăzătoare a fost învăNR. 3 (7) 2007

EVENIMENTE (SPECIAL)

ţătura Bisericii Catolice în faţa pericolului culturii morţii care s-a declanşat odată cu liberalizarea contracepţiei şi pornografiei în anii 60. De asemenea s-a prezentat sondajul de opinie efectuat la Întâlnirea Tineretului Catolic de la Oradea şi cel efectuat în Săbăoani, din care a reieşit profilul tânărului creştin din România, ameninţat din ce în ce mai sever de influenţele moderne ale timpului nostru, pe măsură ce se îndepărtează de Biserică şi de practica credinţei. S-a văzut statistic că atitudinea tinerilor faţă de viaţă şi familie este extrem de deficitară şi sub influenţa spiritului acestei lumi.

Unele dintre cele mai importante concluzii pentru participanţi: există o conspiraţie internaţională împotriva vieţii, care este sub atac de la concepţie până la moarte (adevăr înţeles la întâlnirea Cardinalilor de la Roma în 1991). Cei influenţi ai acestui secol tratează viaţa ca şi cum "ar începe după apariţia ei şi s-ar termina înainte de sfârşitul ei - cu o lipsă totală de onestitate intelectuală!" (Msgr. Reilly). Însă Biserica ne învaţă cu totul altfel: principala vocaţie a oamenilor căsătoriţi este să dăruiască viaţa; ei trebuie să fie generoşi, să-şi asume toate sacrificiile pentru naşterea şi creşterea copiilor lor, şi astfel ei pot deveni sfinţi." Viaţa este primul dar al omului, fără de care omul nu se poate aştepta la celelalte daruri.

Gerda Chişărău 17

MAGNIFICAT

EVENIMENTE (SPECIAL)

A Treia Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu şi tinerii Între 4-9 septembrie a avut loc la Sibiu a treia Adunare ecumenică europeană(AAE).

Pentru prima oară acest eveniment a avut loc într-o ţară majoritar ortodoxă, prima AEE având loc la Basel într-un mediu preponderent protestant iar a doua AEE la Graz într-un mediu majoritar catolic.

Conferinţa Episcopilor catolici din Romania a avut o delegaţie de peste 30 de persoane: Episcopi catolici de ambele rituri, preoţi catolici de ambele rituri, călugări şi călugărite, laici de ambele rituri.

Zilnic s-au celebrat Sf. Liturghii în cele două rituri catolice la Biserica ursulinelor şi la biserica romano-catolică din centru. Sâmbată 8 septembrie, de Sărbătoarea Naşterii Sf. Fecioare Maria, s-a celebrat o Sf. Liturghie solemnă în rit bizantin prezidată de PF Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice din România, Omelia fiind rostită de ES Cardinalul Murphy O'Connor, Primatul Bisericii Romano-Catolice din Anglia. Duminica Sf. Liturghie s-a celebrat în rit roman. La ambele Sf.Liturghii din weekend au participat toţi catolicii delegaţi la Sibiu precum şi mulţi credincioşi catolici din toata ţara.

Pe lângă Delegaţia CER au mai fost prezenţi şi delegaţi ai ACRO, care făceau parte din marea Delegaţie a FIAC. Preşedinta ACRO, d-ra Oana Tuduce a avut un discurs în cadrul Adunării, dovadă în plus a implicării ACRO inclusiv în problema urgentă a unităţii creştine.

Din partea CER s-a organizat în seara de 5 septembrie un Hearing pe tema:"The Romanian GreekCatholic Church and the Romanian Orthodox ChurchSister Churches!". Această conferinţă a fost moderată de ES Mons. Dr. Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea şi de Vicarul Judecătoresc de la Lugoj, care este şi Secretarul Comisiei sinodale misionar-ecumenice a Bisericii Greco-Catolice. La acest Hearing au intervenit PF Patriarhul Gregorie III al melchiţilor, Mons. Dr. Dimitrios Salachas de la Roma, ES Mons. Dr. Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, Vicarul Judecătoresc de la Lugoj, Pr. Conf. univ. dr. Ioan Mitrofan de la Blaj, reprezentanţi ai Bisericii ortodoxe şi a Comunităţilor protestante, d-ra Oana TuducePreşedinta ACRO, d-ra Ramona Pop-Biroul Pastoral Oradea.

18

Un aspect însă foarte important al acestei a treia Adunări Ecumenice, foarte putin prezentat de mass-media, a fost cel al voluntarilor şi stewarţilor tineri prezenţi la Sibiu. Erau de toate confesiunile creştine, erau entuziaşti, erau tot timpul pregătiţi să vină în sprijinul delegaţilor în ciuda oboselii şi a timpului capricios de afară.

Tinerii stewarţi au facut şi un document la sfârşitul Adunării ecumenice, document intitulat: "Reflecţia stewarţilor". De la început ei spun că au venit la Sibiu cu inimile pline de speranţe dar nu numai. Erau desigur de limbi diferite, de culturi diferite, de confesiuni şi medii diferite dar spun ei "eram uniţi în speranţa că grupul nostru va deveni curând o familie pentru că trăim împreună, muncim împreună şi ne rugăm împreună". Ei au descoperit cum prin serile culturale, rugăciuni comune, mese comune, ajungeau să înveţe şi să înţeleagă mediile diferite din care veneau şi începeau să vadă cum "barierele" care erau între ei dispar. De multe ori, când erau obosiţi, cântau împreună. Vroiau să se concentreze pe "servirea lui Dumnezeu şi a aproapelui". Şi doreau ca acest lucru să îl ducă cu ei în cadrul Adunării ecumenice. În fiecare zi tinerii stewarţi se întâlneau pentru a discuta cum a fost ziua respectivă şi se întrebau: "unde am găsit noi lumina lui Cristos?". Răspunsul lor este de o simplitate şi o profunzime care ar trebui să ne impresioneze: "Lumina lui Cristos străluceşte pe feţele delegaţilor, ale staff-ului, ale voluntarilor şi ale stewarţilor printr-un surâs, o strângere de mână, un multumesc spus din inimă, o rugăciune spusă cu un prieten". Şi continuau ei: "Aceste momente date de Dumnezeu ne-au dat puterea să îndurăm chiar presiunea, oboseala, cuvintele mai dure". Întrebarea pe care şi-o puneau şi tinerii stewarţi la final era: "Cum putem să luăm această lumină acasă?"

Tinerii stewarţi nu vor uita niciodată ceea ce au învăţat unii de la alţii, experienţa lor de la Sibiu, prieteniile legate dar ... nici noi, delegaţii nu vom uita câtă speranţă am vazut în munca şi chipurile lor.

Dacă cu toţii am încerca să fim zilnic ca şi stewarţii de la Sibiu cred că unitatea creştină ar fi mai uşor de realizat.

Lumina lui Cristos luminează tuturor: Bisericile şi Comunităţile ecleziale creştine, Europa şi lumea! Să urmăm acea lumină ca şi tinerii de la Sibiu ... în speranţă, iubire şi sinceritate.

Pr.drd. Coriolan C. Mureşan Vicar Judecătoresc al Episcopiei de Lugoj Asistent spiritual al ASTRU eparhial Lugoj NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

Moartea văzută din punct de vedere teologic

MORALĂ

Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna în viaţa omului printre problemele cele mai grave care încearcă pe om. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea.

Raportul cu muribunzii pune moralei problema dreptului lor la adevăr; şi pune astfel păstorului precum şi persoanei sanitare problema comportamentului pe care muribundul are dreptul să-l aştepte de la cei din jurul său. Muribunzii şi în general cei care sunt robiţi de o boală incurabilă au dreptul de a fi informaţi asupra statutului lor. Moartea reprezintă un moment prea esenţial pentru ca perspectiva sa să fie evitată. Pentru un credincios, apropierea ei cere o pregătire şi acte determinate înfăptuite cu conştiinţă deplină; pentru fiecare om apropierea morţii aduce cu sine responsabilitatea de a îndeplini acte determinate în ceea ce privesc propriile raporturi cu familia, punerea în ordine a eventualelor chestiuni profesionale, actualizarea propriei contabilităţi, rezolvarea propriilor îndatoriri, etc. Pregătirea pentru moarte trebuie să înceapă cu mult înainte de apropierea ei şi până când omul este încă sănătos.

Acum, nu putem spune că omenirea a făcut tot ceea ce este necesar pentru uşurarea ponderii imense a suferinţei care apasă asupra indivizilor, asupra familiilor şi asupra întregii societăţi. Dimpotrivă, se pare că, mai ales în ultimul secol, a crescut fluviul durerii umane, care era deja mare datorită fragilităţii naturii umane şi a rănii păcatului originar[1], prin adăugarea de suferinţe cauzate de alegerile rele ale indivizilor şi statelor: mă gândesc la războaiele care au însângerat ultimul secol, poate mai mult decât oricare altul din aşa de mult chinuita istorie a umanităţii; mă gândesc la formele de boală larg răspândite în societate, (cum ar fi dependenţa de droguri, SIDA, bolile cauzate de degradarea marilor oraşe şi a ambientului; mă gândesc la agravarea micii şi marii criminalităţi, practicile unei „culturi a morţii”, avortul, eutanasia). Putem vorbi, chiar despre o „societate a morţii” deoarece omul intervine, fie prin avort – luând decizia de a-l „omorî” înainte de a deveni om (fătul) – se pune în locul lui Dumnezeu, hotărând asupra vieţii ... atribut specific doar Lui; fie prin eutanasie omul se substituie lui Dumnezeu – şi-l „omoară” pe celălalt înainte sa-i vină „ceasul” în care sufletul se desparte de trup. „Căci Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţel. 1, 13). În mod sigur Dumnezeu a creat nişte fiinţe care trăiesc pentru un timp limitat şi moartea fizică nu poate să fie absentă în lume, la vieţuitoarele trupeşti, dar ceea ce este mai înainte de toate dorit este viaţa; totul în universul vizibil a fost făcut pentru om, chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), iar Dumnezeu nu e responsabil pentru moartea oamenilor. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi „făpturile lumii sunt izbăvitoare” (Întel. 1, 13-14). Dumnezeu – continuă autorul – a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale. Pe plan uman, „Prin pizma diavolului a intrat moartea în lume” (Înţel. 2, 24); introdusă din cauza păcatelor ce rămân legate de el, şi-i este semnul şi fructul, dar ce nu va putea să triumfe[2]. Dumnezeu, în această perspectivă, nu este autorul morţii, deşi el ne-a creat şi ne trimite în lume profund marcaţi de tensiunea pe care viaţa ne-o conferă şi moartea pe care suntem în mod constant ispitiţi să o alegem[3]. În toiul acestei lupte, atât de elocvent descrisă de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani 7, Dumnezeu continuă să-Şi cheme poporul în aceiaşi termeni pe care îi foloseşte în Deuteronom : „viaţa şi moartea ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30, 19).

Confirmând credinţa în înviere Domnul proclamă în Evanghelie că Dumnezeu „nu este Dumnezeul morţilor ci a celor vii” (Mat. 22, 32), şi moartea ca şi păcatul vor fi definitiv învinse de Învierea lui Cristos (I Cor. 15, 20-27).

Porunca lui Dumnezeu este formală: „Nu ucide” (Ieş. 20, 13). Viaţa e în acelaşi timp un dar şi o responsabilitate primite ca „un talant” (Mat. 25, 30) şi acesta trebuie să fie valorificat. Pentru a face viaţa să rodească se oferă omului multe datorii cărora el nu trebuie să se sustragă; dar şi mai profund creştinul ştie că viaţa veşnică depinde de ceea ce a făcut el în viaţa pământească cu harul lui Dumnezeu[4].

NR. 3 (7) 2007

19

MAGNIFICAT

MORALĂ Deşi nu este în mod obligatoriu păcătoasă, „carnea” este totuşi sediul patimilor care distrug sufletul: impulsurile interioare – cum ar fi, mânia, gelozia, lăcomia şi desfrânarea – care pot conduce la păcat, la îndepărtarea de Dumnezeu şi, în final, la moarte (Gal. 5, 16-24; Rom. 7, 4-25). Patimile, care determină lupta spirituală în existenţa creştinului, pot domina sufletul în aşa măsură încât să ducă fiinţa umană până la disperare.

Reprezentativ pentru această luptă dintre mădulare – în trupul omului – în Noul Testament este capitolul 7 din Epistola către Romani.

Sfântul Apostol Pavel caracterizează trupul ca „trup al morţii” în sensul că este captivul păcatului şi al consecinţei acestuia, care este mortalitatea noastră; „plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). El concepe atât păcatul cât şi moartea ca fiind puteri, în aşa fel încât poţi fi robul păcatului şi al morţii. Mânturea implică eliberarea de sub aceste puteri, cu transferul consecutiv al „slujirii” noastre – ci implicit al fidelităţii noastre – către Cristos. „Trupul morţii” este deci echivalentul „trupului păcatului” (σοµα τεσ αµαρτιας ; Rom. 6, 6).

Marele paradox sau, mai degrabă, antinomia vieţii creştine este că, deşi am fost eliberaţi de către Cristos de consecinţele păcatului şi ale morţii, continuăm pe de-o parte să suferim tensiunea dintre aceste puteri, dar simţim şi chemarea spre sfinţenie şi viaţă, pe de altă parte[5]. Şi totuşi Apostolul ştie că, în pofida acestei tensiuni, biruinţa a fost definitiv obţinută. Fapt pentru care poate declara: Dumnezeu „ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale”(Col. 1, 13).

S-au încercat multe explicaţii pentru a descifra taina morţii în existenţa umană. Unele, reflectând gândirea elenistică, afirmă că moartea este un fenomen natural, aparţinând condiţiei ordinii create. Altele consideră că moartea este o binecuvântare, oferită de Dumnezeu pentru a pune capăt timpului îndepărtării noastre de El şi de viaţa pe care o oferă. Iar altele, reflectând perspectiva iudaică, recunosc originea metafizică a morţii, descriind-o ca rezultat cosmic dintre Dumnezeu şi Satan[6].

Părintele John Meyendorff, în cartea sa Teologie bizantină, accentuează reciprocitatea dintre păcat şi moarte, subliniind că moartea este de asemenea originea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur şi alţi teologi, încă au în comun acest punct de vedere, considerând păcatul ca fiind nu numai cauza morţii; păcatul este totodată şi consecinţa morţii. Păcătoşenia noastră este o încercare disperată de a înlătura anxietatea care se naşte din ameninţarea anihilării[7]. „Păcatul originar” al lui Adam trebuie deci privit ca fiind cauza originară a morţii, care s-a răspândit la noi toţi din moment ce păcătuim şi astfel ne îndepărtăm de Dumnezeu, care este izvorul suprem al vieţii. Dar în acelaşi timp frica morţii ne face să păcătuim. Ne găsim astfel prinşi într-un proverbial cerc vicios.

Rezolvarea acestei lupte se obţine prin transformarea trupului firesc, guvernat numai de suflet, într-un trup spiritual restaurat, guvernat de Spiritul Sfânt. Acesta este un trup „renăscut” sau recreat prin botezul lui Cristos şi este destinat să fie transfigurat prin harul lui Dumnezeu după chipul propriului trup de mărire a lui Cristos.

Note: 1. cf. LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale la Sfinţii Părinţi, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 269.

2. cf. Enchiridion Vaticanum, 12 volume, 5/666, Testo ufficiale e versione italiana, 1976ss...

3. cf. BRECK, John – PUŞCAŞ,Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, p. 22-23.

4. cf. Enchiridion Vaticanum, op. cit., 5/666.

5. cf. BRECK, John – PUŞCAŞ,Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?,op.cit., p. 22.

6. Loc. cit.

7. Ibidem., p. 34.

Bibliografie Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.

BRECK, John – PUŞCAŞ,Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2003.

Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1993.

DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Ediţia a-II-a, Ed Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 DICŢIONAR ENCICLOPEDIC AL BIBLIEI, coord.:Dan Slusanschi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.

Enchiridion Vaticanum, 12 volumi, testo ufficiale e versione italiana, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna, 1976ss.

VOCABULAR DE TEOLOGIE BIBLICĂ, coord. : Xavier Leon–Dufour, coord. Traducător Băltăceanu Francisca, Broşteanu Monica, Ed Arhiepiscopiei Romano Catolică, Bucureşti, 2001

Teol. Alin-Marius Voina

20

NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

Note despre creştinism şi buddhismul tibetan

RELIGIILE LUMII

Pe lângă dialogul ecumenic, Biserica Catolică acordă o mare atenţie şi dialogului inter-religios, ca mijloc de cunoaştere a aproapelui, în vederea unei colaborări cât mai ample în diversele probleme cu care omenirea se confruntă.

Totuşi, dialogul inter-religios nu are doar menirea să favorizeze o cunoaştere reciprocă cât mai profundă, ci şi să contracareze dezvoltarea sectelor de tip new age care, în lumea occidentală, sunt foarte la modă. Aceste secte preiau doar ceea ce le convine din toate religiile, creând ideologii periculoase care induc aderenţilor acestora impresia că sunt mici dumnezei capabili să hotărască singuri asupra binelui şi a răului, căzând astfel, din nou, pradă aceleiaşi tentaţii precum, odinioară, protopărinţii noştri Adam şi Eva. Iată deci că şi după două milenii de creştinism ... istoria se repetă! Printr-un dialog inter-religios onest şi transparent oamenii pot cunoaşte mult mai bine fiecare religie în parte, iar astfel riscul aderării la o sectă new age s-ar putea reduce! Mergând pe această linie, doresc să trasez, în mod schematic, câteva puncte de întâlnire între creştinism şi buddhimsul tibetan.

Buddhiimsul tibetan După cum bine se ştie, există mai multe curente sau şcoli buddhiste. De fapt, lipsa unei dogme clare şi a unui magisteriu au favorizat o răspândire orală a buddhsimului, ceea ce a condus, fără echivoc, la diferenţe de interpretare şi trăire a acestuia, în funcţie de regiunile în care s-a răspândit. Din această cauză, încă din jurul anului 250 î. Hr. Regele Asoka a adunat la curtea sa pe toţi marii maeştrii buddhişti din vremea sa pentru ca aceştia să dea o formă definitivă buddhismului. Astfel a apărut buddhismul Theravada sau „Doctrina celor bătrâni” care astăzi numără cei mai mulţi aderenţi, prinzând rădăcini în India, Sri Lanka, Indonezia, Thailanda etc. Din această şcoală buddhistă s-a desprins utlerior Mahayana, cea de a doua şcoală buddhistă după numărul de credincioşi. Aceasta a prins contur pe teritoriul Indiei, difuzându-se doar în ultima vreme şi pe teritoriul altor ţări. Din şcoala Mahayana s-a desprins apoi Vajrayana, care este practic buddhismul tibetan. Această ramură a buddhismului a preluat aproape în întregime învăţăturile buddhismului theravada şi mahayana, adăugând acestora o latură meditativă puternic impregnată de hinduism. Buddhismul Vajrayana este astăzi întâlnit în Tibet, Nepal, Mongolia şi mai recent în Japonia. Cel care a răspânit această şcoală buddhistă în Tibet a fost Padmasambhava, undeva la sfârşitul primului mileniu d. Hr, acest personaj fiind foarte onorat de buddhişti tibetani, alături de Buddha înuşi şi Milarepa.

Ca număr de credincioşi, buddhimsul vajrayana este cel mai restrâns, însă este, probabil, cea mai cunoscută ramură buddhistă din lume la ora actuală. Acest lucru se datorează faptului că în 1959 China a invadat Tibetul (la ora aceea o republică autonomă) distrugând mănăstirile buddhiste şi omorând călugării buddhişti. Foarte mulţi maeştri spirituali ai Tibetului au fugit în India la acea vreme, în frunte cu liderul lor spiritual, Dalai Lama. De acolo, mulţi dintre aceştia au luat drumul Statelor Unite şi a altor ţări din Europa Occidentală, unde au publicat numeroase cărţi şi au răspândit învăţăturile buddhimsului tibetan.

Unul dintre aceştia a fost şi Sogyal Rinpoche, autorul celebrei opere Cartea tibetană a vieţii şi a morţiii, apărută în limba română la editura Herald în 2004, fiind tradusă din engleză de către Walter Fotescu. Această carte este practic extinderea cărţii tibetane antice Bardo Todol Chenmo, mai cunoscută publicului sub numele atribuit acesteia, în mod eronat, de către primul traducător al său, W. Y. Evans-Wentz, care vroia să imite numele celebrei opere Cartea egipteană a morţilor, titlu însă cel puţin la fel de impropriu. Bardo Todol Chenmo este de fapt o culegere de texte antice referitoare la moarte, destinată pentru a fi citită de către maeştrii spirituali discipolilor aflaţi în pe patul de moarte, pentru a le călăuzi sufletele acestora pe drumul cel luminos. Atuorul modern al Cărţii tibentane a vieţii şi a morţiii, a interpretat aceste invăţături, indicând oamenilor cum trebuie să trăiască astfel încât să aibe parte de o moarte terenă. Această carte este de o valoare inestimabilă întrucât este scrisă de un maestru buddhist stabilit în Statele Unite şi care a studiat cultura occidentală, de la filosofia greacă până la ştiinţa modernă. Prin urmare, cartea sa este mai mult decât o carte de invăţături buddhiste: este o corelare între învăţăturile buddhiste şi lumea modernă, în care, pe lângă învăţături, ni se oferă şi sfaturi practice referitoare la cum trebuie să ne comportăm cu muribunzii şi oameni nevoiaşi, valabile pentru orice om, fie acesta buddhist, creştin sau de orice altă religie.

Astfel punctele de întâlnire dintre crştinism şi buddhism despre care vreau să vorbesc, îşi au originea în antica operă Bardo Todol Chenmo, interpretată la lumina Cărţii tibetane a vieţii şi a morţii.

NR. 3 (7) 2007

21

MAGNIFICAT

RELIGIILE LUMII Impermanenţa buddhistă şi apatheia creştină Vorbind despre moarte, se poate spune că oamenii de astăzi „mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit nepregătiţi pentru viaţă”, după cum bine afirma Sogyal Rinpoche în Cartea tibetană a vieţii şi a morţii. În faţa perspectivei moţii, cei mai mulţi oameni sunt cuprinşi de o imensă anxietate. De ce oare? Probabil pentru că nu ştim bine ce sau cine suntem cu adevărat şi tindem mereu să reducem viaţa la viaţa terenă, ceea ce este o eroare.

Suntem practic roadele unui vast sistem de relaţionări care ne susţine, iar când apare perspectiva morţii ne temem să lăsăm totul în urmă. Instinctul ne face să ne agăţăm de fiecare lucru dn jurul nostru. Frica de moarte este cu atât mai mare cu cât suntem ataşaţi de mai multe lucruri inutile!

Buddhismul tibetan propune şi o soluţie pentru evitarea unei asemenea atitudini în faţa morţii: conştientizarea impermanenţei. Aceasta este una dintre învăţăturile buddhiste cele mai importante, astfel încât primul lucru prin care este condus un discipol nou al unui maestru spiritual este conştientizarea impermanenţei.

Impermanenţa ne spune că lucrurile lumii sunt doar un vis de care nu trebuie să ne ataşăm. A trăi impermanenţa înseamnă a trăi fericiţi, întrucât atunci când este pierdut un lucru, omul nu devine trist, iar astfel şi frica în faţa morţii se diminuează. Pentru buddhismul tibetan, unicul lucru la care trebuie să ţinem morţiş este impermanenţa, întrucât mesajul acesteia este speranţa care există în moarte. În ceea ce priveşte creştinismul, aceste învăţături nu sunt deloc greşite. Putem găsi numeroase pasaje biblice prin care Dumnezeu ne transmite că nu trebuie să ne ataşăm de lucrurile terene, materiale. Amintesc doar imaginea păsărilor despre care Cristos spune că nu seamănă şi nu strâng în hambare şi totuşi Dumnezeu are grijă de ele.

Evagrie Ponticul introduce în teologia orientală termenul de apatheia, tradus în limbaj modern prin impasibilitate. Putem spune că apatheia lui Evagrie Ponticul este expresia grecească a impasibilităţii tibetane!

Evagrie tratează această problemă în lucrarea sa Tratat practic despre viaţa monastică în punctele 63-70. Apatheia nu este altceva decât a nu te ataşa pasiunilor lumeşti, mintea rămânănd neperturbată de lucruri inutile. Sufletul impasibil nu este acela care nu simte nimic în faţa lucrurilor vieţii, ci cel care rămâne imperturbat chiar şi la amintirea acestora. Omul care ajunge la impasibilitate este un om mai liber şi mai bogat, întrucât, chiar dacă nu posedă nici o bogăţie, este conştient totuşi de bogăţia lui Dumnezeu, bogăţia de a nu fi ataşat pasionalităţii. În buddhismul tibetan, metoda prin care se poate ajunge la conştientizarea impermanenţei este meditaţia! În mod asemănător, pentru creştinism, metoda de a ajunge la impasibilitate este rugăciunea!

Meditaţia buddhistă şi isihasmul tradiţiei monastice orientale Un alt spaţiu în care buddhismul şi creştinimsul se întâlnesc este meditaţia şi rugăciunea. În buddhismul tibetan, practicarea meditaţiei are o poziţie centrală în viaţa unui credincios, iar toate învăţăturile nu valorează nimic dacă nu sunt dublate de o viaţă meditativă intensă. Rugăciunea creştină are un rol identic în viaţa creştinilor.

Referitor la meditaţie, în buddhismul tibetan există multe tehnici meditative, însă nu tehnicile în sine sunt importante, ci dispunerea sufletului spre căutarea naturii luminoase a minţii, ceea ce în cultura tibetană se cheamă rigpa. La fel şi în rugăciunea creştină, nu o tehnică anumită este definitorie ci deschiderea inimii spre primirea harului lui Dumnezeu.

Una dintre cele mai simple metode de meditaţie buddhistă este urmărirea respiraţiei, aceasta fiind o metodă străveche, comună tuturor şcolilor buddhiste. Respiraţia este pentru buddhismul tibetan expresia fundamentală a vieţii noastre. Termenul tibetan pentru respiraţie este prana, un cuvânt de origine sanscrită. În cultura tibetană se spune că prana pune mintea în mişcare. Această metodă constă în conştientizarea deplină a respiraţiei cu cele două momente specifice acesteia: inspiraţie şi expiraţie.

O altă metodă este recitarea unei mantre. În termeni buddhişti, mantra poate fi definită ca ceea ce protejează mintea de negativitate. În buddhismul tibetan această practică este mult mai frecventă decât în celelalte şcoli buddhiste şi credincioşii sunt îndemnaţi să recurgă la ea atunci când trec prin tensiuni interioare puternice.

Aceste metode de meditaţie sunt foarte similare rugăciunii creştine în general, dar mai ales isihasmului specific pentru creştinismul oriental, cu preponderenţă pentru tradiţia bizantină. Pentru rugăciunea inimii, urmărirea respiraţiei este un lucru fundamental, căruia i se adaugă recitarea unei rugăciuni specifice: „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, în momentul inspiraţiei, şi „Mântuieste-mă pe mine păcătosul” în momentul expiraţiei.

Scopul acestui tip de rugăciune este acela ca Dumnezeu să intre profund în viaţa celui care o recită, devenind astfel o constantă a vieţii fiecăruia. Rugăciunea inimii este o rugăciune continuă, care se poate folosi oriunde. Există mărturii despre călugări practicanţi ai isihasmului care recitau această rugăciune chiar şi în somn.

Lumina în buddhismul tibetan şi în creştinism Conceptul de lumină este de asemenea foarte important pentru buddhismul tibetan. Nu trebuie uitat că 22

NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

RELIGIILE LUMII scopul buddhismului este iluminarea, adică a deveni acelaşi lucru cu starea primordială a minţii, care în Tibet este numită rigpa. Astfel, în biddhismul tibetan totul se învârte în jurul luminii, care, pentru persoanele ajunse la iluminare, devine o permanenţă. În creştinism conceptul de lumină este cel puţin la fel de central. În Evanghelia după Ioan, deja din Prolog ni se vorbeşte despre lumina care luminează în întuneric şi pe care tenebrele nu o vor putea birui. Apoi se vorbeşte despre oameni drept fiind fii ai lumini. De asemenea, în Crezul niceno-contantinopolitan, Isus este numit „Lumină din Lumină”.

Din toate acestea rezultă în mod clar că scopul ultim al vieţii unui buddhist sau al unui creştin este lumina veşnică pe care întunericul nu o va putea birui.

Simbolistica luminii este aşadar un domeniu extrem de vast, atât în buddhism, cât şi în creştinism, ce merită cercetat cu atenţie.

Compasiunea buddhistă şi caritatea creştină Dacă am încerca să definim buddhismul printr-un singur cuvânt, una dintre variante ar fi, cu siguranţă: compasiune. Compasiunea buddhistă nu este doar un simplu sentiment de iubire şi preocupare faţă de persoanele suferinde; nu e nici doar căldura revărsată către cel ce ne stă în faţă, ci, mult deasupra tuturor acestora, compasiunea este determinarea susţinută şi pusă în practică de a face tot posibilul pentru a alina durerea persoanelor în suferinţă.

Compasiunea nu este cu adevărat compasiune dacă nu este activă! Avalokiteshvara, Buddha compasiunii cum este numit adesea în buddhismul tibetan, este adesea reprezentat cu o mie de ochi prin care vede suferinţa tuturor oamenilor de pe pământ şi cu o mie de braţe cu care grăbeşte să sară în ajutorul acestora. Într-un mod analog, dacă încercăm să definim creştinismul printr-un singur cuvânt, „caritatea” ar fi unul dintre termenii cei mai potriviţi. Totul gravitează în jurul iubirii care se realizează în două etape: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Însuşi Isus Cristos, desăvârşind legea iudaică, ne dă o nouă poruncă prin care insistă asupra iubirii. Prin urmare, şi caritatea creştină nu are nici o valoare dacă nu este pusă în practică!

Linia maestrului şi continuitatea apostolică Pentru un buddhist, unul dintre momentele cele mai importante ale vieţii sale este alegerea unui maestru spiritual care va avea îndatorirea de a-l conduce pe drumul către nirvana. Pentru că este o alegere ce îi influenţează, în bună parte, viaţa de după moarte, fiecare buddhist trebuie să fie foarte atent la maestrul pe care şi-l alege, iar linea maestrului este garanţia că acesta îl poate duce pe calea cea bună. Linea maestrului este practic firul istoric care îi leagă pe maeştrii spirituali între ei. În Tibet, liniile spirituale ale maeştrilor consideraţi ortodocşi merg pe firul continuităţii până la Padmasambhava însăşi. Alegerea unui maestru aparţinând acestor linii este practic garanţia că învăţăturile transmise de acesta sunt adevărate, iar practicile propuse, demne de încredere. În creştinism avem o realitate similară pe care noi o numim continuitate apostolică. Această continuitate apostolică merge înapoi până la însuşi Isus Hristos şi apostolii săi, cărora Hristos le-a dat puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Continuitatea apotolică este un semn vizibil a Bisericii instaurate de Hristos pe pământ.

Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe îşi recunosc reciproc continuitatea apostolică!

Concluzie Acestea ar fi câteva puncte de întâlnire între buddhismul tibetan şi creştinism, deci puncte de la care se poate începe un dialog inter-religios fructuos şi onest. În mod evident, aceste asemănări nu trebuie să ne inducă în eroarea relativismului, considerând că „toate religiile sunt la fel”, cum aud adesea la omul modern. Practic, aceste asemănări sunt dovada palpabilă a deosebirilor care nu trebuiesc eradicate, ci respectate reciproc. Aceste asemănări au menirea doar de a ne conduce mai bine pe drumul cunoaşterii reciproce, iar prin cunoaşterea reciprocă, spre combaterea ideologiilor new age-iste foarte la modă astăzi. Până la urmă, atât maestrii tibetani cât şi preoţii creştini îşi atenţionează credincioşii asupra sectelor new-age, care nu conduc la nimic bun, ci doar la o autoiluzionare, care, la un moment dat, va dispărea şi va provoca o imensă criză existenţială.

Teol. Dan Pătraşcu Articol apărut şi în revista electronică “Credinţa noastră, viaţa noastră” www.credinta-noastra.cnet.ro NR. 3 (7) 2007

23

MAGNIFICAT

ACTUAL

Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ...tămăduire a boalelor inimii noastre... (II) Iată-ne ajunşi şi la sfârşitul perioadei în care, cum spuneam în celelalte rânduri înainte de vacanţă, am încercat infometaţi să digerăm rapid toate rutinele din timpul anului pentru a putea face loc în stomăcelul minţii noastre distracţiilor binemeritate. Un lucru uneori îl uităm. Faptul că peste tot pe unde deschidem ochii şi urechile noastre, ni se propune distracţia aproape ca scop. Adică în sensul logic al cuvântului (deoarece toate expresiile limbii au fost create cu un sens bine determinat) dis-tragere te duce cu gândul la a te trage de la un lucru pentru a face un altul. Mecanism care din punct de vedere psihologic, nu numai ca e de dorit, ci chiar benefic. Peste tot avem nevoie de pauze. Când studiem sau când stăm la calculator şi puţin cam tot timpul. Avem tentaţia însă, să facem vacanţă pentru a ne odihni deoarece chiar ne-am întors din vacanţă. Auzind expresia: “Ce crezi că e uşor să fi în vacanţă?”, m-am gândit că într-adevăr, atunci când mintea noastră are prea mult relax, suferă. Suferă de o suferinţă pe care noi o interpretăm ca fiind o cerinţă mai mare de relax. Mintea ne-a fost creată pentru a lupta cu conceptele, pentru a gândi ceea ce omul face, pentru a face strategii, pentru a fi în alertă, pentru a-şi exercita natura ei proprie – gândirea. De ce să o ducem prea des la tinichigiu dacă ea nu a parcurs în întregime kilometri pe care i-a avut în garanţie de la ultima revizie?

Am ales să fac această digresiune asupra minţii deoarece pentru majoritatea începe şcoala şi vor avea ocazia să îşi chivernisească bine maşinuţa minţii lor cu echilibrul necesar între “lucru” şi “revizie”. Şi se ştie că o minte ne-antrenată, odihnită, prea odihnită nu ne aduce prea multe satisfacţii. Iată cum se naşte superficialitatea, ego-ul bolnăvicios şi un anumit grad de particularism.

Ce legătură are!? – am putea întreba. Se spune în înţelepciunea populară că „prostul” de obicei e şi fudul; dar se mai zice că cel care e bine învăţat, înţelept în adevăratul sens al cuvântului e şi echilibrat, e şi smerit. Iată două chei care ne ajută să conectăm lipsa de exerciţiu a gândirii noastre cu lipsurile caracterului nostru. Cel care citeşte, se cultivă, se preocupă de creşterea lui, îşi dă seama că mai are multe de învăţat şi astfel, mintea lui rămâne tot timpul deschisă la 24

„colectarea” de noi informaţii care l-ar ajuta să crească. În schimb, cel care nu se sinchiseşte să adune în sufletul şi mintea lui bunele învăţături, are deja părerea că „a ajuns să fie matur”, „a ajuns să fie mare”, şi deci, mintea lui rămâne închisă pentru noi posibile moduri de a creşte.

Acum, făcând un salt nu prea ameţitor, ne întrebăm cum poate slujba bisericii (înţelegând prin asta Sf. Liturghie) să ne scape încetuc-încetuc de acest cerc vicios al limitării psihice şi în acelaşi timp al limitării sufleteşti?

Mai întâi superficialitatea. Chiar de la începutul primului calup de ectenii, textul – compus de mai marii noştri Sf. Părinţi (în cazul nostru Sf. Ioan Gură-de-Aur) – ne îndeamnă cu măiestrie spirituală şi psihologică să cuprindem în rugăciunea noastră pacea lumii, bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, pe cei ce cu cucernicie intră întru dânsele; ne îndeamnă să ne rugăm pentru oraşe, sate, liniştea aerului, roadele pământului, timpuri de pace, pentru mântuirea de tot necazul, mânia şi primejdia... etc. Vedem deja, fără a merge prea departe în text, că suntem chemaţi să cuprindem în minte şi rugăciune o lume mult mai mare decât cea în care ne mişcăm noi: prietenii noştri număraţi şi aleşi „pe sprânceană” care să nu ne contrazică prea des, mica noastră cameră unde ne ascundem în spatele calculatorului şi navigăm protejaţi de anonimat pe unde vrem, barul unde ne mai înecăm amarul (fără a ieşi cu amarul rezolvat), discoteca sau rockoteca unde ne „mişcăm anatomia” că doar, doar ieşim mai cu poftă de viaţă. Suntem, deci, „obligaţi” în momentul în care intrăm în biserică să facem cunoştinţă cu o grămadă de lume cu care aparent nu avem „două paie”. Vecinul care strănută de prea multe ori, cantorul care cântă fără spor, preotul care ne ridică de prea multe ori în picioare, cruci care trebuie să le facem de prea multe ori, copii care nu ne lasă nici măcar să ne trăim această „agonie” în linişte. Ce infern! Ce tortură pentru ego-ul nostru.

Negreşit, depinde de atitudinea pe care o avem noi. Dacă avem o dispoziţie pozitivă (aici mă refer la cei dintre noi care merg cu un anumit chef la Biserică) tot ce este în jurul nostru şi mai ales ce conţin textele Sfintei Liturghii, ne ajută fără îndoială la lărgirea micilor noastre graniţe personale. La întrebarea noastră „Cum ar trebui să mă rog” sau „Pentru cine şi ce, în afară de NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

ACTUAL mine să îmi plec genunchiul”, Liturghia ne ajută.

Exemplele sunt date mai sus sau în orice text al liturghiei ne vine la mână. Biserica este aşezată în lume tocmai pentru a ne vindeca de aceste lipsuri. Şi pentru a vindeca, trebuie să înţelegem că aceste lipsuri sunt de fapt nişte prezenţe bolnăvicioase. Sunt lucruri care ne sunt de greutate în suflet atunci când vrem să trăim mai în pace cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu noi. La fel precum la medic nu mergem decât în momentul în care am recunoscut nouă înşine că suntem bolnavi, la fel este şi cu vindecarea sufletului. Doar că la vindecarea sufletului avem un aliat de nebiruit: Dumnezeu care – după spusele Mons. Vladimir Ghika – abia apucă să facem noi un pas către El, şi el a şi început să facă 1000 către noi.

Dar Sf. Liturghie este doar un ajutor psihic pentru noi? Ceva de genul: dacă mă voi încăpăţâna să rezist în medie o oră (atât cât ţine Sf. Slujbă în timpul săptămânii), voi constata puţin câte puţin că devin mai răbdător cu oamenii şi cu lucrurile din jurul meu. E un exemplu dintre atâtea. Nu! În timpul Sfintei Liturghii nu are loc în noi doar o „mutaţie” de ordin psihologic, ci mai ales o mutaţie (în sensul cel mai real al cuvântului – a nu mai fi în acelaşi loc) a caracterului nostru înspre mai bine datorită coborârii de har din ceruri. Un autor sacru spunea că Sf. Liturghie reprezintă cordonul ombilical dintre om şi cer; dintre om şi sacru; dintre om şi Tatăl său – Dumnezeu. Precum ştim din fragedă pruncie (încercând să aflăm secretul berzei aducătoare de prunci), cordonul ombilical aduce în trupul copilului ce trupul mamei oferă: substanţe hrănitoare curate – pentru mamele sportive şi active, toxine – pentru mamele capricioase şi sedentare. La fel şi din cer, în momentul Sfintei Liturghii ni se oferă ce-i mai de preţ – mântuirea. Şi unde mai punem că avem ocazia să mestecăm (la propriu) trupul lui Hristos odată cu primirea Sfintei Împărtăşanii. Realizăm noi asta? Nici pe departe. Atenţie! Hristos, de a cărui prezenţă temură şi se bucură cerurile împreună cu toate speciile de îngeri cunoscuţi şi necunoscuţi, vine şi se aşează cu toată dumnezeirea Lui în noi; în maţele noastre; în trupul şi în psihicul şi în sufletul nostru, şi în sufletul sufletului nostru dacă vrem să fim mai precişi. Ce har mai mare vrem? Dumnezeu ne face părtaşi de Sine. Unde s-a mai auzit una ca asta? Noi ca oameni putem să-i facem părtaşi pe ceilalţi de noi; de timpul nostru; de ideile noastre; de parfumul nostru Chanel în toate variantele lui. Dar niciodată nu vom putea împărţi cu cineva eu-ul nostru; personalitatea noastră; adică, pe şleau, să-i dăm cuiva ceva din noi. Ar fi o nebunie dacă am încerca. Şi totuşi. Ei da, şi totuşi Hristos o poate face.

Poate face această „nebunie” în timpul Sfintei Liturghii.

Poate să ne facă părtaşi de dumnezeirea Lui în momentul în care îl primim cu sufletul curat în tubul nosNR. 3 (7) 2007

tru digestiv, dar mai ales în temătorul şi leneşul nostru suflet. Dacă îmi spuneţi o minune mai mare ca asta aveţi un ... suc.

Biserica, prin ceea ce a pregătit de sute de ani în ritualul Sf. Liturghii, ne oferă posibilitatea de a participa la această puzderie de haruri căzute din cer ca para mălăiaţă, cu tot ce avem noi ca simţuri: auz – pentru a asculta ce Isus ne îndeamnă (şi nu ne porunceşte ca un zbir); văz – pentru a detecta în multele mişcări şi zugrăveli, formele în care cerul doreşte să ne vorbească; tact – atunci când avem posibilitatea să ne însemnăm cu semnul Sf. Cruci; miros – pentru momentele în care tămâia ne aminteşte că în preajma lui Dumnezeu totul are un alt miros, mai bun; gust – când papilele noastre gustative se sfinţesc şi se aromatizează prin atingerea de Sf. Împărtăşanie.

Cum să mai considerăm Liturghia demodată doar pentru faptul că noi nu înţelegem de ce, cum şi ce se întâmplă prin ea? Cum să mai stăm departe de ea doar ancoraţi în mica noastră lene pe care obişnuim să o numim onorabil ... oboseală? Ce să mai căutăm în altă parte zbenguială, care nu aduce nimic nou în afară de noi dureri de cap sau plictisitoarea şi nefericita rutină?

Oare nu ne trece prin cap măcar o dată că Dumnezeu când s-a pus pe cruce a ştiut de ce o face? Că nu a fost un fraier care a căzut din întâmplare cu mâna între cui şi lemnul crucii. Că dacă ne invită la disciplinarea pulsunilor noastre haotice nu o face pentru ca îi place să ne dea la coaste cu „poruncile” lui enervante. Nu ne-am gândit măcar o dată că dacă ne dă întâlnire în fiecare zi a anului, în fiecare an al vieţii noastre la a-l gusta în Sf. Împărtăşanie ţine nebuneşte la noi? Oare măcar din politeţe i-am aruncat în grabă un „Mulţumesc!”? Sau poate suntem mai obişnuiţi să mulţumim în repetate rânduri unui prieten care ne-a scăpat de la ananghie când ne-a împrumutat 5 lei pentru un pachet de tutun ... sau poate nici asta ...

Vreau să închei cu o povestioară parcă căzută din buzunarul lui Dumnezeu, doar pentru a vedea ce înseamnă dragostea pe care noi o refuzăm prea de multe ori şi prea politicoşi.

Se spune că Sfânta Treime s-a adunat ca să-l creeze pe om. Tatăl întreabă pe Spiritul Sfânt: ce să facem? Cred că vom avea multă bătaie de cap cu omul după ce îl vom face. Tu Spirite, va trebui să tot stai pe lângă el şi să îi spui ce şi cum să facă. Iar tu Fiule, va trebui să cobori din ceruri şi să te laşi batjocorit şi biciuit iar mai apoi să te pui pe cruce pentru a corecta o mulţime de greşeli pe care omul le va face. La auzul acestora se face linişte în Sfânta Treime. Toţi cugetau dacă merită. Se ridică Fiul: Să facem omul! …şi dacă povestea e adevărată?…

R.T 25

MAGNIFICAT

ACTUAL

Providenţa palpabilă sau O întâmplare adevarată?

Când a început totul? Prin secolul al-XIII-lea. Într-o zi Sf. Francisc a chemat un frate să meargă împreună cu el să predice într-un oraş. Acesta l-a însoţit cu bucurie. Au cutreierat multe străzi, pieţe, după care au părăsit oraşul. Fratele, foarte mirat, l-a întrebat pe sfânt: nu ai spus că venim să predicăm? Am predicat deja - răspunse Francisc.

Sf. Francisc a dat acest răspuns deoarece a înţeles un lucru foarte important: modul în care suntem “prezenţi” între oameni, poate fi predica cea mai eficientă.

Acest “stil” de evanghelizare nu a avut doar un început, ci trăieşte şi în zilele noastre. De când am început să-l cunosc pe Sf. Francisc, tot mai mult mă fascinează acel mod atât de simplu, atât de curat, atât de umil, dar în acelaşi timp atât de puternic cu care ştia să ducă Vestea Cea Bună, aproape de orice creatură – chiar şi fără a spune vreun cuvânt.

La câteva luni după intrarea mea în ordinul călugărilor franciscani, într-o seară am auzit un lucru care a trezit în mine o dorinţă, devenită realitate în ziua de azi. Am avut bucuria de a primi în mănăstirea noastră din Dej, trei fraţi: un italian, un american şi un austriac.

Bucuria nu a fost pentru faptul că sunt străini, ci pentru că au pornit la drum, asemenea lui Francisc şi primilor fraţi, fără bani şi fără mâncare. În totalitate s-au încredinţat providenţei divine. Erau în trecere, s-au îndreptat spre Bucureşti, unde au petrecut o lună de zile cu copiii străzii prin canale, prin ... cine ştie câte.

Asta da! Ce bine ar fi să pot merge cu ei – mă gândeam în timp ce-i ascultam ... O lună de zile pe an să trăieşti aşa ...

Dar cum am spus adinioară, visul s-a transformat în realitate. Această vară a fost al patrulea an în care am reuşit cu colegul meu Károly să petrecem – nu o lună ci – câteva zile aproape, foarte aproape de oameni. Acest mod de a fi între oameni mie îmi place să-l numesc “prezenţă simplă”. De ce îl numesc aşa? Pentru că pornind la “drum”, nu luăm cu noi bani sau mâncare. Nu planificăm dinainte unde vom dormi, nu luăm cu noi cort sau sac de dormit – cu toate că nu mi-a venit să cred la început că se poate şi fără aşa ceva.

Mi-a fost frică ... Într-o astfel de experienţă se poate vedea câte lucruri folosim fără de care credem că nu se poate trăi şi, iată că totuşi funcţionează. Nu ne facem un plan, acolo mergem unde simţim că am avea posibilitatea de a întâlni oameni ... Şi, nu oprim pe nimeni pe stradă, dacă cineva vrea să ne întrebe ceva ... ne oprim. Nu convertim pe nimeni. Încercăm “doar” să-l întărim în credinţă, dacă se pare că e nevoie şi vrea acest lucru. Iar la întrebarea: Oare ce părere are Bunul 26

Dumnezeu în legătură cu toate acestea?

Eu am descoperit răspunsul Său pozitiv şi încurajator în ochii, în cuvintele, şi în sinceritatea acelor persoane pe care Lea făcut să le întâlnim în timpul acestor “prezenţe simple” precum şi prin faptul că fără să cerem cazare sau masă, doar o singură dată a “trebuit” - a fost alegerea noastră – să dormim sub cerul liber. În rest de fiecare dată am fost cazaţi de acei oameni buni pe care Bunul Dumnezeu ni i-a trimis în cale; şi aproape de fiecare dată am reuşit să mâncăm, cel puţin de două ori pe zi; -) Este pentru a doua oară că am ales un oraş mare. De data aceasta am “votat” – în rugăciune – Timişoara. Descopăr din ce în ce mai mult că omul de la oraş “parcă” are mai mare nevoie de ... a-l face “să mai ia o gură de aer”, să se gândească sau să-şi aducă aminte pentru ce a fost chemat la viaţă şi, să conştientizeze unde – la Cine – poate găsi ceea ce caută fiecare bătaie a inimii sale. Acest lucru am “încercat” la Timişoara: Din Sebeş – oraşul în care se află mănăstirea noastră – am hotărât să mergem la Timişoara cu atostopul. Trecea timpul, maşinile nu se opreau şi eu deveneam tot mai neliniştit. Îmi făceam griji că vom ajunge prea târziu la Timişoara şi, pierdem o zi numai cu călătoria – a vorbit din mine omul sec. XXI. care vrea rezultate, cantitate... -tate, -tate. Dar ce bine că la exemplul Domnului Isus şi Sf. Francisc a trimis fraţii doi câte doi. Fratele Károly mă liniştea: “Nu ne-au luat pentru că, încă nu a venit acel om care a fost pregătit pentru noi.” Zâmbeam amândoi, şi eu mă linişteam ... El a avut dreptate. În final s-a oprit un bărbat care ne-a dus chiar până la Timişoara ...

Cu puţin după ora prânzului am ajuns în faţa Catedralei Catolice. Am intrat în biserică unde am mulţumit transportul şi am pus o vorbă bună pentru şofer şi familia lui. De aici am plecat la episcopie deoarece doream să fim fideli Sfântului Francisc, care a spus să nu predice fraţii în dieceza episcopului care nu le permite acest lucru. Părintele Episcop în acea perioadă făcea vizita parohiilor din dieceză. Aşa am ajuns să ne prezentăm cu rugămintea noastră Părintelui Vicar care NR. 3 (7) 2007

MAGNIFICAT

ACTUAL cu bucurie a spus da. Ba chiar, după ce a aflat ce şi cum funcţionează o astfel de “prezenţă” ne-a oferit cazare şi masă. Am mulţumit ospitalitatea de care am propus să ne folosim în cazul în care va fi nevoie. Părintele secretar nu a vrut să ne lase cu mâinile goale – cu toate că am spus, nu avem nevoie de nimic – în timp de câteva clipe ne-a surprins cu câte o îngheţată. Şi am pornit ...

Pentru că Timişoara are multe parcuri, am decis să căutăm unul mai circulat, unde ne-am pus pe o bancă şi în timp ce ne rugam braviarul am pus înaintea noastră o foaie pe care scria: Dacă vrei ... te ascult. Apoi în timpul zilei am fost opriţi de trei oameni. A fost cine s-a interesat de ordinul franciscan, o femeie ne-a cerut rugăciune pentru fiica sa, iar un bărbat a împărţit cu noi problemele sale în legătură cu serviciul, viaţa; iar în Parcul Copiilor am jucat ping-pong cu câţiva băieţi. Spre seară am decis să mergem în faţa Domului Romano Catolic pentru a bea apă şi de a sta acolo pur şi simplu...

Mulţi s-au mirat văzându-ne cu habitul (sutana) nostru mai neobişnuit, dar nimeni nu a venit mai aprope la un “pahar de vorbă”. Acele momente în care nu am fost “solicitaţi” le foloseam pentru rugăciune şi pentru a discuta între noi. Spre ora 23:00, după ce am primit cîteva indicaţii de la un om al străzii (boschetar), am mers într-un parc unde neam dat jos “sutana” şi am luat pe noi toate hainele pe care le-am avut – ca să fie mai “moale pământul” – şi ne-am pus să “dormim”. Să dormim în gilimele spus, pentru că în acea seară Bega nu a fost doar baia noastră cu cinci stele ci şi un cuib puternic al tânţarilor...

A doua zi a început cu Sf. Liturghie – am făcut tot posibilul să participăm zilnic la Liturgie precum să ne rugăm breviarul, să medităm cuvintele evangheliei şi, din când în când mai era timp şi de un rozariu.

Primele două zile am experimentat mai profund foamea, nu am cerut de la nimeni nimic. Nu e aşa uşor să ceri... dar spre bucuria noastră în parcurile din Timişoara sunt destul de multe fructe: mere şi prune. Şi în acelaşi timp am văzut cât de mult valorează în astfel de situaţii “pâinea Sfântului Anton”. Am intrat într-o biserică să ne rugăm şi văzând o pâine lângă statuia

Sfântului am început să zâmbesc şi, moleşeala, oboseala psihică, s-a transformat în bucurie. De acum încolo am să preţuiesc mai mult această devoţiune.

După primele două zile puţin postite – în care Domnul din nou a şters din noi încrederea în forţele noastre proprii – nu am mai avut probleme în legătură cu ce să mâncăm şi unde să dormim. Deoarece ne-a surprins ploaia, motiv care ne-a făcut să acceptăm invitaţia Părintelui Vicar de a dormi la episcopie. Astfel, micul dejun a fost “asigurat”, iar peste zi am mâncat fructe (culese), precum şi ceva plăcinte cumpărate din acele donaţii băneşti cu care am fost surprinşi de câţiva oameni cu adevărat buni. Doar de două ori a trebuit să cumpărăm acele plăcinte, fiindcă in rest, a fost de exemplu, când pur şi simplu am fost luaţi de pe stradă şi invitaţi la prânz ... Acestea fiind împrejurările am decis ca banii primiţi şi necheltuiţi în timpul “prezenţei simple” să fie donaţi unei familii care întradevăr are nevoie de ei. Spre finalul acestei povestiri vreau să vă spun dragi tineri că, nu a fost totdeauna uşor. Nu suntem noi nici sfinţi, nici “nebuni” ... Când ţi-e foame, eşti obosit, nu vezi imediat rezultate, îţi vine să renunţi. Dar dacă mergi mai departe şi “împarţi” cuvintele Evangheliei, indiferent de ce se petrece în tine, te încrezi doar în Dumnezeu, atunci experimentezi acel lucru care mă surprinde cel mai mult în timpul acestor “prezenţe” şi, care îmi arată că nu eu, ci Domnul e care lucrează prin noi. Care este acest lucru experimentat? Faptul că obosit, înfometat, tulburat, nervos, sunt oprit pe stradă, sau primit într-o locuinţă şi în timp ce în acest hal ascult, vorbesc cu diferite persoane, mi se spune că eman pace, linişte ...

Aici închei acestă povestire – şi aşa am făcut deja abuz la cuvinte; -) Dragi tineri sper ca acest articol să vă ajute să-l iubiţi şi să vă încredeţi mai profund în Bunul Dumnezeu, să descoperiţi din nou setea oamenilor după Evanghelie şi, să deveniţi mai simpli. În ce?

Răspunsul trebuie să-l daţi voi.

“Domnul să vă dea pace!”

Frtibi P.S. Aş fi curios să aflu voi cum încercaţi să vestiţi Evanghelia. Aveţi vreo metodă – nouă sau veche – care funcţionează bine? Puteţi să-mi scrieţi pe adresa e-mail: frtibi@freemail.hu

Emilia

ACTUAL

Emilia este prietena mea; are aproape 40 de ani şi este soţia unui producător de textile. Trăieşte într-un sat foarte sărac dintr-o ţară comunistă.

Emilia are un băiat şi-mi vorbeşte despre greutăţile pe care ea şi soţul ei le înfruntă pentru a-şi susţine familia. Ştie că eu am o oarecare intuiţie şi îi dau sfaturi bune şi din cauza asta vine la mine de multe ori. De data asta, vorbind despre copii, am discutat despre cât de nesigur este viitorul unei familii ca a lor. Eu ştiu că Emilia va NR. 3 (7) 2007

27

MAGNIFICAT

ACTUAL

GÂND

muri în mai puţin de 10 ani şi de asemenea, soţul ei va muri chiar la începutul războiului. În cazul lor se mai punea problema unei planificări familiale? La ce viitor pot spera? Nu, mai bine să nu nască Emilia. În plus are deja 40 de ani. La vârsta asta poţi aduce pe lume un copil malformat.

Poţi recurge la diverse proceduri pentru a evita acest lucru. „Să nu-ţi treacă prin cap să mai faci vreun copil. Ai fi fără judecată, inumană, iresponsabilă ... Ce le vei lăsa moştenire? Gândeşte-te la lumea dezastruoasă în care se vor naşte copiii tăi ... Emilia m-a ascultat cu răbdare şi atenţie: apoi mi-a mulţumit şi a plecat.

La câteva luni, Emilia mi-a dat vestea că este însărcinată: eu mă supăr şi o fac cu ou şi oţet: „Femei ignorante şi proaste care nu ştiu altceva decât să facă copii!” Ea mă asculta senină şi continua să meargă la serviciul greu şi să ţină piept tuturor greutăţilor sarcinii cu un zâmbet înţelegător.

Prezicerile mele fataliste se împlinesc una după alta: Emilia moare, lăsându-l pe băieţelul cel mic de aproape 10 ani, pe urmă moare şi băiatul cel mare, şi în final, şi soţul ei. A rămas pe lume doar micul Karol. Astăzi, şaizeci de ani mai târziu, milioane de bărbaţi şi femei de toate rasele şi condiţiile sociale îi spun lui Karol altfel: Papa Ioan Paul al II-lea.

Ce vedem cu adevărat ?

Care e calea spre sălaşul luminii? Şi întunericul –unde este cuibul lui?

(Iov. 38, 19)

Negreşit, datorită unor critici aduse dogmelor Bisericii şi limbajului învechit, propunerile în numele raţiunii care sunt spre o actualizare a limbajului folosit în redactarea dogmelor şi a Sfintei Scripturi sunt importante pentru a ne putea însuşi şi acomoda noţiunea de divinitate.

Modernitatea aduce cunoaşterea prin ştiinţe care aprobă sau dezaprobă experimental trecuta garanţie a credinţei.

Ameninţare la istorie şi la nota sacră din mintea omului este dovedită de avântul lumesc (la fel ca şi în legenda turnului Babel -Gen. 11, 1-9) –ridicarea spre lumină/cer, pentru a depăşi starea oricum dovedită de ţărână (Gen. 2,7), observăm zilnic la fel ca într-un ziar titlurile principale care caracterizează evoluţia şi involuţia noastră -căutare, realizare sau repaus. Ca şi creştini avem totuşi timpul rugăciunii care, indiferent de oră, se exclude dintr-un ritm normal/ateu. Cererea noastră, opţiunea spre schimbare, preamărirea şi mulţumita, aduse toate lui Dumnezeu, modifică sensibilitatea noastră la curgerea timpului şi chiar suntem extraşi din dimensiunea spaţio-temporală. Izolarea de pasiunile noastre păgâne, dezvăluie în faţa ochilor noştri “spaţiul” care trebuie parcurs cu spiritul. Deplinătatea care învăluie, se pare că nu are sfârşit. De ce? -Pentru că nu are nici început. Adăpostul cel de necuprins (Cf. Ps. 18, 3), în faţa întunericului, multiple unghiuri de abordare a primejdiei/ispitei depăşesc identitatea umană şi inspiră precum fulgerul din cer, viteza decăderii omului dar şi a clipei refacerii demnităţii prin oferta căinţei.

Rugăciunea pe care o desluşim din cuvintele psalmistului conduce sufletul spre adevăratul răspuns: Dumnezeu. Dacă mă voi sui în ceruri, tu eşti acolo; de mă voi sălăşlui în împărăţia morţii, iată tu eşti de faţă! (Ps. 139, 8). Evenimentul traumatic şi ireversibil al morţii asigură continuitatea creştinului spre paradis. Întoarcerea în “patrie”, garantată de la geneza lumii, poruncă divină. Întunericul, noaptea, umbra, le percepem fizic şi le “colorăm” în negru dar oare care este isvorul acestui simbol negativ? Ostil oamenilor. O alegere pentru unii, disperare şi necredinţă. Lipsa farului călăuzitor, în persoana lui Cristos, produce dezechilibrul. Parcă avem impresia că acest întuneric creează şi senzaţia fiorului rece al vinei. Una continuă, o pierdere şi implicit o dezamăgire amară.

Pierderea se datorează încrederii oarbe în sine şi nu în făgăduinţa Domnului. Unde ne duce întunericul … cred că spre sălaşul prezent al răului.

Discernământul, un arbore, o intersecţie, un avertisment, toate confirmă grija fără de care ne-am confunda cu obiecte fără de valoare. Confuzia între bine—rău, lumină—întuneric, paradis şi infern deservesc chipului luciferic al diavolului. Şi cine ştie mai bine să suprapună opţiunile decât el. Înşelător şi el ca umbra. Aşteptăm una, alta, privim lumina de sus, schimbăm totul şi ne izbim de mister. Din curiozitate ne lovim de adevăr o limită pentru oameni continuitate în Treimea cea Sfântă.

Ce putem face cu comoara sufletului nostru? Acest dar al lui Dumnezeu pentru noi care cautăm lumina, asemănarea în dragoste, în lucrare şi în credinţă.

Andreea Lung Teol. Narcis Ardelean M.A. 28

NR. 3 (7) 2007