Magnificat Nr. 8

MAGNIFICAT

EDITORIAL

Cuprins EDITORIAL

Ce privire ai când vezi cea mai mare minune? p. 1 Pastorala de Crăciun—Episcop Alexandru Mesian 2007 p. 2 ACTUAL

Anul 2007 şi ASTRU Eparhial. p. 4 DE CRĂCIUN

Crăciunul de altădată. p. 5 Postul Crăciunului - un timp de speranţă şi aşteptări. p. 6 Ce cadou să cumpăr? p. 7 Sărutări în aer. p. 7 CULTURĂ (ISTORIA ARTELOR)

Influenţa stilului baroc în formele de expresie ale culturii din epoca modernă. p. 8 CULTURĂ (RECENZII)

Dincolo de graniţele nepăsării. p. 10 EVENIMENTE (SPECIAL)

Încheierea “Zilelor Acţiunii Catolice din România” în Eparhia de Lugoj. p. 12 EVENIMENTE

O întâlnire. Raport. p. 13 Prietenie şi iubire în viziunea creştină. Întâlnire cu dezbatere la Timişoara. p. 14 Reuniune ACRO la Sângeorz-Băi (comunicat). p. 14 Întâlnirea Secretariatului de Coordonare ASTRU-ATCM. p. 15 Concert de colinde la Arad. p. 16 Concert de colinde la Lugoj. p. 16 ACTUAL

Spe salvi - redescoperirea speranţei şi a bucuriei de a trăi. p. 17 SFÂNTA SCRIPTURĂ

Meditaţie asupra sensului vieţii în Cristos. p. 18 POVESTIRE

Tu eşti calea noastră! p. 20 MORALĂ

Moartea cerebrală. p. 21 DE CRĂCIUN

Mesageri a Naşterii Domnului. p. 23 Să trăim în mod liturgic Crăciunul. p. 24 Doi prunci într-o iesle. p. 26 VIAŢA CONSACRATĂ

Congregaţia fiicelor Sfântului Francisc de Assisi. Provincia română. p. 27

Ce privire ai când vezi cea mai mare minune?

Teol. Ardelean Narcis-Sorin M.A.

Acum în apropierea zilelor binecuvântate ale Sărbătorii Naşterii Domnului Isus Cristos cu toţii vom simţi atmosfera caldă din suflete şi rece de afară.

Noi trăim perioada bucuriei care s-a revărsat asupra lumii întregi.

O bucurie care revarsă iubirea nemăsurată este condiţionată de umilinţa şi misterul momentului petrecut în Betleem. Lipsurile şi limitările nu pot opri Întruparea, este prea necesară. Un tablou al întunericului care este străpuns de lumină, simetria cosmică uimeşte şi ajută la parcurgerea drumului, liniştea aduce speranţa în suflete. Fiul lui Dumnezeu se naşte într-o peşteră. Fecioara L-a înfăşat şi L-a culcat în ieslea vitelor. Bucuria, pacea şi liniştea au venit pe pământ.

Momentul care aduce iubirea lui Dumnezeu îl percepem prin intermediul Bisericii care ne cheamă să primim împărtăşirea dragostei şi să răspundem prin credinţă la Revelaţia lui Dumnezeu.

Pornim şi noi acest număr aniversar amintindu-ne că în urmă cu doi ani acest proiect a fost demarat ca o completare în munca de pastoraţie a Bisericii Greco-Catolice. Munca tinerilor care scriu îşi are răsplata în acceptarea provocării de a completa ramura mass-media a peisajului pastoraţiei de tineret a Eparhiei de Lugoj.

Dorim să mulţumim Excelenţei Sale P.S. Alexandru Mesian care ne-a sprijinit în bunul mers al publicaţiei încurajându-ne să "înaintăm în larg" şi să fim de folos tinerilor şi credincioşilor prin munca ce o facem. Nu în ultimul rând mulţumim şi Pr. Drd. Coriolan C. Mureşan care a vegheat la bunul mers al revistei şi care ne-a fost sprijin şi susţinere în momentele grele ale revistei. Mulţumim tuturor acelora care au avut legătură cu revista „Magnificat”, care au contribuit într-un fel sau altul, mulţumim cititorilor şi celor care sunt alături de noi.

Fie ca iubirea, pacea şi generozitatea să pătrundă în sufletele noastre.

Sărbători fericite tuturor !

LIRIC

La Betleem. p. 28

NR. 4 (8) 2007

1

MAGNIFICAT

PASTORALĂ

LA SĂRBĂTOAREA NAŞTERII DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS

Nr. 837 / 2007

Anul Domnului 2007

ALEXANDRU, Din mila lui Dumnezeu și graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei de Lugoj

„Vi s-a născut astăzi Mântuitor care este Cristos Domnul, în cetatea lui David” (Lc 2,11) Iubiţi fraţi întru preoţie, Iubiţi credincioşi, Iubiţii mei fii sufleteşti,

În fiecare an Sărbătoarea Crăciunului ne face să retrăim bucuria venirii pe lume a Fiului lui Dumnezeu. Această bucurie a început la Betleem. În noaptea întunecată a istoriei omenirii, în urmă cu 2000 de ani, când un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea păstorilor care-şi păzeau turma, spunându-le: „Nu vă temeţi; căci iată vă vestesc bucurie mare care va fi la tot poporul: Vi s-a născut astăzi Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2,1011).

Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, „care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer şi s-a întrupat de la Spiritul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om” (Cf. Simbolul credinţei) Naşterea Domnului nostru Isus Cristos marchează un moment crucial pentru neamul omenesc, deoarece se înfăptuieşte începutul mântuirii noastre.

Iubiţi credincioşi, Astăzi prăznuim sărbătoarea celei mai mari iubiri, naşterea pământească şi vremelnică a Aceluia care este ceresc şi veşnic. Oamenii nu pot sărbători ceva mai însemnat! Sărbătoarea Crăciunului este praznicul cu cele mai vaste proporţii pentru că la aceasta participă cerul şi pământul; nu numai oamenii ci şi îngerii; nu numai drepţii ci şi păcătoşii care zăresc aurora mântuirii lor, prin Cristos Domnul.

Astăzi se înfrăţesc lucrurile cele mai deosebite într-o cerească armonie. Cerul se pleacă aşa de tare încât atinge pământul, iar pământul se ridică spre cer, ca să primească semnul iubirii lui Dumnezeu.

Pământul se face locaş ceresc, pentru ca cerul să se facă locuinţă pământenilor. Cuvântul Tatălui se face trup, pentru ca trupurile să se spiritualizeze.

2

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

Cel preaînalt nu mai vorbeşte din înălţimea cerului îndepărtat, ci din mijlocul nostru.

Bogăţiile cerului sunt aduse pe pământ. Dumnezu aduce şi cerul cu comorile lui. Prin Cristos s-a consfinţit şi întărit împăcarea omului cu Dumnezeu. În El se întâlneşte Creatorul cu creatura, Stăpânul şi robul, faţa lui Dumnezeu şi a omului. „Şi Cuvântul trup s-a făcut şi a locuit între noi” (In 1,14a).

Iubiţii mei fii sufleteşti, În faţa acestei minuni nemaiauzite, ce face omul?

Bărbaţii îşi pleacă fruntea îngândurată şi caută să priceapă această minune a Naşterii Domnului pe pământ, iar inima lor le spune: „Astăzi s-a născut Cel fără de început”.

Copiii ştiu să se bucure cel mai mult de naşterea Celui mai mare prieten al lor şi mulţi ar putea chiar învăţa de la ei lucruri de neînţeles.

Se bucură îndeosebi cei săraci, întrucât Cel mai bogat a îmbrăcat haina lor sărăcăcioasă. S-a născut unul dintre ai lor, care-i strânge în jurul leagănului Său învăţându-i cum pot fi cei mai bogaţi în mijlocul celor mai mari lipsuri.

Cei bogaţi învaţă din Sărbătoarea Crăciunului privind la Isus, cum se trăieşte sărac în mijlocul averii, deslipindu-ţi sufletul de ea şi ajutându-i pe cei săraci.

Iubiţi credincioşi, Să cerem Mântuitorului nostru, în ziua Naşterii Sale, „lumina cea adevărată care ... luminează pe tot omul” (In 1,9), pentru a înlătura întunericul din inimile noastre. Să-L adorăm, aşadar, pe Pruncul Isus din ieslea din Betleem, prezent pe altarele noastre în Taina Sfintei Euharistii, oferindu-i dragostea şi credinţa noastră în semn de omagiu şi de mulţumire. Să-i cerem lui Isus Cristos harul de a putea da mărturie despre Lumina cea adevărată. Prin Taina Sfântului Botez, toţi am devenit creştini, iar misiunea fiecărui creştin este de a da mărturie despre Cristos, Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume.

Sărbătoarea Crăciunului trebuie să ne dea curaj să nu ne mai temem a ne mărturisi credinţa în Cristos. Să ne aducem aminte de cuvintele Evangheliei după Ioan: „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). A fi creştini adevăraţi înseamnă a primi adevăratul mesaj al Sărbătorii Naşterii Mântuitorului, adică a primi şi a dărui iubirea. Înseamnă a ne angaja să construim o civilizaţie nouă, civilizaţia iubirii, care să transforme societatea în bine. Dacă vrem să reînnoim societatea, trebuie să învăţăm să devenim şi noi magi, să învăţăm să dăruim cu bucurie, nu doar ceva din bunurile noastre materiale, ci în mod special iubire, solidaritate, cuvinte bune, prietenie şi rugăciune. Trebuie să învăţăm să parcurgem drumul făcut de magi spre Cristos, fiecare dintre noi fiind călăuzit de steaua conştiinţei; să învăţăm să dăruim cu inimă largă, cu generozitate, pentru că numai aşa ne putem îmbogăţi în Domnul. Împreună cu întreaga creştinătate să ne înălţăm sufletele spre cele cereşti şi, împreună cu îngerii, să cântăm: „Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc 2,14).

Sfânta Fecioară Maria, Mama lui Isus, să ne ia sub ocrotirea ei.

Cu aceste gânduri şi părintească dragoste adresez fiecăruia dintre dumneavoastră urarea de a petrece Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou 2008 în deplină sănătate, cu bucurii şi belşug de haruri.

Sărbători fericite!

An Nou fericit!

Cu arhiereşti binecuvântări, Alexandru Mesian Episcop de Lugoj Dată la Reşedinţa Noastră Episcopală din Lugoj, la Praznicul Naşterii Domnului 2007 Însemnare: Această scrisoare pastorală se va citi în fiecare biserică parohială la Sfânta Liturghie din prima zi de Crăciun 2007, iar în filii se va citi a doua zi.

NR. 4 (8) 2007

3

MAGNIFICAT

ACTUAL

Anul 2007 si ASTRU eparhial

Concluziile anului asociativ pentru ASTRU eparhial le vom trage abia în luna septembrie 2008 (anul asociativ începe la 1 octombrie şi se încheie în anul următor pe 30 septembrie) dar totuşi putem deja să spunem că în anul calendaristic 2007 a început să se contureze o Asociaţie eparhială tot mai dinamică, axată pe activitatea grupurilor sale parohiale şi începând schimburi de experienţă cu Asociaţii similare din cadrul Acţiunii Catolice din România.

Care au fost oare provocările acestui an calendaristic pentru ASTRU în Eparhia de Lugoj? În primul rând clarificarea identităţii pentru grupurile parohiale de tineret care doresc să facă parte din Asociaţia eparhială. Este desigur un lung proces care trebuie să ţină seama de istoria ASTRU pe teritoriul Eparhiei noastre (în perioada interbelică exista un ASTRU foarte puternic la Timişoara), de istoria ASTRU în întreaga ţară, de experienţa Asociaţiilor similare din ţară, de realităţile parohiilor din părţile bănăţene şi ardelene ale Eparhiei Lugojului, de principiile apostolatului laic trasate de Conciliul Vatican II şi de diferite Documente magisteriale recente, de nevoia tot mai mare de spiritualitate pe care o simt tinerii noştri grecocatolici şi tinerii în general într-o lume ce pare aproape complet secularizată (în special în Banat). Clarificarea identităţii ASTRU-lui eparhial (şi implicit a grupurilor ASTRU parohiale care compun această realitate eparhială) este desigur doar la început dar e evident că există un mare interes pentru acest subiect şi rolul preoţilor (asistenţii spirituali) este foarte important.

Desigur o altă puternică provocare a acestui an calendaristic a fost reprezentată de acţiunile comune ale diferitelor grupuri ASTRU parohiale şi cunoaşterea dintre ele. În acest sens "Zilele Acţiunii Catolice" din luna octombrie a dovedit tuturor celor ce putea cădea în tentaţia scepticismului că tinerii noştri sunt dornici să se cunoască între ei, să facă schimburi de experienţă între diferitele grupuri ASTRU parohiale, să pregătească momente de rugăciune, pelerinaje, activităţi recreative, caritative şi activităţi culturale şi sportive împreună.

Indiferent că erau din Timişoara, Arad, Lugoj, Orăştie sau Cugir tinerii au dorit să arate că aparţin aceleaşi Biserici, că împărtăşesc aceleaşi idealuri, că doresc să facă 4

apostolat împreună, că doresc să îl mărturisească pe Isus Cristos în rândul celor de vârsta lor. În pelerinajul din 21 octombrie de la Bazilica Maria-Radna tinerii din diferitele Grupuri ASTRU parohiale au putut să vadă cât de apropiate sunt interesele şi visurile lor şi cât de mult pot anima viaţa Bisericii al cărei prezent şi viitor sunt.

Ceea ce a impresionat în timpul "Zilelor Acţiunii Catolice" a fost entuziasmul cu care tinerii noştri au dorit să se implice, să organizeze împreună cu asistenţii spirituali atât de multe momente de har şi mărturie creştină. Acţiunile comune ale grupurilor parohiale ASTRU se vor intensifica desigur în 2008.

O altă chestiune importantă a acestui an calendaristic a fost şi cristalizarea grupurilor parohiale ASTRU existente. În 2007 grupurile parohiale de tineret din Timişoara (grupul" Sf. Iosif" şi grupul "Sf. Maria"), Arad şi Cugir au dorit să devină grupuri ASTRU chiar dacă ele activau ca şi grupuri de foarte mulţi ani. Grupul ASTRU din Lugoj şi-a intensificat activităţile, devenind foarte prezent în viaţa comunităţii greco-catolice din oraş. Grupul ASTRU Orăştie (primul grup ASTRU de după 1990 pe teritoriul Eparhiei în ciuda faptului că s-a dezvoltat în colaborare cu un alt ASTRU eparhial) este şi el în plină renaştere, lucru dovedit şi la Radna pe 21 octombrie. Desigur mai sunt câteva grupuri parohiale de tineret care ar dori să îşi desfăşoare activitatea sub egida ASTRU, cum ar fi cele din Sânandrei, Comloşu Mare sau Bucova.

Delegaţii ale ASTRU-lui eparhial au participat la acţiuni comune cu alte Asociaţii similare cum ar fi cele de la Oradea, Holod, Cluj-Napoca şi Baia Mare, pregătinduse astfel în mod serios pentru o viitoare aderare la ACRO. Noul an calendaristic va avea însă mai mari provocări pentru ASTRU eparhial: definitivarea Statutului în care să se regăsească toate grupurile parohiale ASTRU şi care va trebui supus aprobării PS Episcop Alexandru, alegerea unei conduceri care să reprezinte diversitatea grupurilor parohiale, un calendar de acţiuni comune pentru ASTRU eparhial, implementarea la nivelul grupurilor parohiale a planului pentru Asociaţiile de tineri propus de Secretariatul de coordonare ASTRU/ATCM (tema pentru anul asociativ 2007-2008 este "Sacramentele în viaţa tânărului creştin"), sprijinirea noilor grupuri parohiale, o atenţie sporită pentru pregătirea animatorilor şi formatorilor pentru grupurile ASTRU parohiale. Pentru toate acestea însa este nevoie de o reflexie comună a grupurilor parohiale împreună cu asistentul spiritual eparhial şi cu asistenţii spirituali locali.

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

ACTUAL Grupul de discuţii pentru ASTRU eparhial deschis pe internet (pe Yahoo!) este în mod evident de un real ajutor chiar dacă nu poate în nici un caz substitui dialogul real dintre toţi cei implicaţi în viaţa ASTRU-lui eparhial. În această perioadă premergatoare marii Sărbători a Naşterii Domnului, când cu toţii suntem în acest drum spiritual spre Betleem, nu pot decât să invit pe toţi tinerii noştri la o reînnoire spirituală profundă şi la o mărturie creştină veritabilă despre viaţa creştină în iubire, credinţă şi speranţă.

Fie ca micuţul Isus ce se naşte în ieslea Betleemului să aducă şi în viaţa grupurilor parohiale de tineret ale ASTRU-lui nostru eparhial noi speranţe, un nou entuziasm şi forţe noi pentru drumul ce ne aşteaptă pe toţi în 2008!

Ca şi Asistent spiritual ASTRU eparhial doresc tuturor din suflet "Sărbători fericite şi un An Nou plin de haruri!".

Pr.drd. Coriolan C. Mureşan Vicar Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj Asistent spiritual eparhial ASTRU

Crăciunul de altădată

DE CRĂCIUN

(Perioada interbelică)

Dacă Paştele, în ciuda primăverii se aşteapta într-o atmosferă austeră, Sărbătorile Crăciunului se aşteptau într-o atmosferă de veselie dar care impunea şi religiozitate aparte.

Cu două săptămâni înainte de Crăciun doamnele din „Societatea Mariană” se adunau pe la casele membrelor pentru a face „Keksuri” (prăjituri – căci noţiunea de biscuit încă nu se vehicula pe atunci). Veneau la noi în casă multe doamne, dar mi-o amintesc pe doamna Rezei şi pe tânăra preoteasă Mihali (tanti Lina). Şi după ce se spunea rugăciunea se apucau de făcut prăjituri, care împreună cu hainele strânse din toamnă care se depozitau la Episcopie, erau împărţite familiilor sărace.

Biserica era însă centrul sărbătoririi Crăciunului în ciuda faptului că nu exista preocupare pentru împodobirea ei. Biserica era frumoasă prin oamenii ei. În primul rând prin faptul cu care era întâmpinat episcopul de către preoţi şi credincioşi şi apoi de Slujba care impresiona prin fastul ei, dar mai ales prin mulţimea preoţilor şi frumuseţea cântărilor bisericeşti. Şi pentru că pe vremea aceea nu se cunoştea noţiunea de televizor şi pentru că Lugojul era un oraş cultural, lumea aştepta cu nerăbdare concertul de colinde ce avea loc în prima zi de Crăciun, după masa. Şi concertul începea firesc fără să fie prezentat de nimeni, iar semnalul era de momentul în care episcopul se aşeza în scaunul episcopal.

A doua zi de Crăciun după Liturghia mare corul mergea la Episcopie să-l colinde pe episcop. Şi erau serviţi invariabil cu gogoşi cu brânză, gogoşi cu ciocolată şi răchie fiartă. Şi toţi coriştii spuneau că: „croafne ca la Episcopie nu se mănâncă niciunde”.

Desigur că atunci când zici Crăciun – zici colindă. Şi coriştii bisericii noastre mergeau cu colinda, dar numai bărbaţii, însoţiţi de „dobă”. Şi în toate casele pe unde se duceau prima colindă era „Ce seara-i această seară!” şi apoi „O ce veste minunată”. Şi se duceau în casele lugojenilor de toate confesiunile, pentru că a merge cu colinda era o onoare a Bisericii şi cel colindat se simţea onorat. Şi v-am spus povestea-aşa Pe un fulg de nea Şi-o rază de stea Am venit să vă colind

Şi să vă alint Leru-i ler şi leru-i Doamne Domnul să va dea de toate Bucurii şi sănătate La anul şi la mulţi ani!

Prof. Maria Bacău

NR. 4 (8) 2007

5

MAGNIFICAT

DE CRĂCIUN

Postul Crăciunului un timp de speranţe şi aşteptări „Priveghiaţi ca să fiţi gata la venirea Sa”(Mt.24,42) Spunea odată cineva : „Timpul este foarte lent pentru cine aşteaptă, foarte rapid pentru cine are frică, foarte lung pentru cine suferă, foarte scurt pentru cine se bucură. Dar pentru cine iubeşte, nu există timp”(Van Dyke).

În această perioadă a Postului Crăciunului mi se par adaptate acele cuvinte care spun :”Timpul este foarte lent pentru cine aşteaptă”. Se spune că adesea în societatea noastră se înregistrează o aşa zisă „pierdere a dorinţelor”. Avem totul şi nu mai aşteptăm nimic. Să ne gândim doar la ce era Postul Crăciunului când eram copii, pentru sărbători şi darurile pe care le primeam.

Ce surpriză mai poate să trăiască în ziua de astăzi un copil care deja utilizează computerul, internetul, celularul, iar părinţii îi promit şi apoi îi dăruiesc tot ceea ce-şi doreşte? Suntem sătui de tot şi trăim în mod frenetic timpul nostru, în căutarea de noi senzaţii şi noi experienţe. În aceste condiţii este dificil de a primi, de a accepta şi de a trăi invitaţia postului de a priveghia, de a sta atenţi, de a-l primi, de a-L întâmpina pe Cel care vine ... Aceasta ar trebui să fie dorinţa noastră, aşteptarea noastră care să dea gust şi sens timpului nostru precum şi vieţii noastre creştine! Dar din păcate?

Nu mai avem răbdarea de a aştepta , şi nici măcar de a reflecta ... la aceste lucruri. Dorim să avem totul, aici şi repede ... Poate am pierdut gustul nuanţelor, al aşteptării emoţionante.

Chiar şi în iubire s-a pierdut gustul curtoaziei ... totul se petrece în mod rapid şi brutal, şi se pierde orice parfum, orice bucurie adevărată, orice cunoştere intensă şi intimă! Fiecare vrea totul de la celălalt.

Să ne amintim ceea ce spunea Gustav Ebeling: ”adevărata măsură a timpului nu este ceasul, ci speranţa şi aşteptarea.

Să căutăm, să trăim cu acest sentiment de aşteptare Postul Crăciunului. Să nu fie pentru noi o repetare obositoare a tradiţiilor previzibile şi cunoscute. Să-i oferim lui Dumnezeu un spaţiu în care să ne lăsăm suprinşi de venirea sa, în care să-i lăsăm un loc ca să intre şi în viaţa şi în casa nostră.

Martin Luther King spunea: „Nu suntem ceea ce ar trebui să fim, nu suntem ceea ce dorim să fim, şi nu suntem nici măcar ceea ce într-o zi vom fi. Dar mulţumită lui Dumnezeu nu mai suntem ceea ce eram”.

Să trăim acest timp sfânt de aşteptare a Naşterii Domnului Isus Cristos încercând să răspundem la provocarea ideală spre „ceea ce dorim să fim, dar nu suntem încă!”. Să luăm ca exemplu pe Preacurata Fecioară Maria cu al ei „Fie mie după cuvântul tău”. Să aşteptăm împreună alăturându-ne Mariei. Ea s-a separat de toate lucrurile şi s-a pus cu întreaga ei viaţă în slujba lui Dumnezeu. Pe noi ce ne opreşte să oferim tot ce facem pentru mărirea lui Dumnezeu? Ne-a dat impresia că este săracă, că nu mai are nimic, dar de fapt ea avea totul, avea să-l nască pe Cristos Mântuitorul. Prin ea sărăcia devine bogăţie, fecioria ei se transformă în maternitate divină, disponibilitatea ei totală împlineşte voinţa Creatorului.

Ne place tuturor să ni se spună că, noi am făcut totul, că am făcut lucruri mari, că fără noi nu se poate face nimic, Preacurata Fecioară Maria a fost încântată să-l lase pe Dumnezeu să facă lucruri mari, în şi prin ea. Aceasta este lecţia pe care trebuie să o învăţăm în acest timp de aşteptare şi speranţă, să pregătim terenul, adică să pregătim în trupul şi sufletul nostru un loc gol, în care Cel pe care-L aşteptăm să vină, să poată împlini ... lucruri mari în noi şi prin noi.Toate acestea nu le putem realiza fără aşteptare şi speranţă ...

Postul Crăciunului 2007 Prelucrare după P.Leonardo Sapienza - “L’Osservatore Romano” Edizione settimanale in lingua italiana n. 47(1407) Venerdi 23 noiembrie 2007 Mons. Angelo-Narcis Pop Vicar General al Eparhiei de Lugoj 6

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

Ce cadou să cumpăr?

DE CRĂCIUN

zice că azi e ziua lui Isus. Şi aceştia au dreptate: AZI E Forfotă mare … Aglmeraţie ... Gălagie ... Nervi ...

ZIUA LUI ISUS. Câţi dintre noi, de ziua unui prieten, de Oamenii se calcă în picioare. Mă uit la ei şi încerc să înţeleg ce zi e azi … Azi e 24 decembrie ... Ajunul Crăciunului. exemplu, îşi fac curat în casă? Câţi ne cumpărăm pentru noi ceva nou? Aproape nimeni. Şi totuşi, de ziua Toţi vor să cumpere ceva: un cadou, mâncare, haine, oripruncului Isus noi asta facem: ne ce ... numai să cumpere ceva. Nu îndreptăm atenţia asupra noastră, contează ce, nu contează dacă-i treasupra casei noastre, asupra burţii buie sau nu. Important e să cumpere noastre … şi nu asupra pruncului ceva. De parcă n-ar veni Crăciunul Isus aşa cum am face dacă ar fi ziua dacă n-ar cumpăra ceva nou. Şi aşa e unui prieten. pentru unii: dacă nu cumperi ceva ...

Dacă ar fi ziua vecinului de la etajul 3 orice ... nu simţi Crăciunul. ne-am gândi ce cadou i-ar face mai Puţini mai cred azi, că ceea multă plăcere: bilete la ultimul film ce contează de Crăciun este să ai un ieşit pe piaţă, haina cea mai la modă, suflet nou. Să fii nou, nu să ai ceva pantofi de firmă şi câte şi mai câte nou. Veşnica competiţie dintre a fi şi … Dar azi e ziua lui Isus. Ne-am a avea. Ce contează mai mult: a fi întrebat noi ce cadou i-ar plăcea cel nou sau a avea ceva nou? A fi bun mai mult? Lui Isus îi plac brazii sau a avea ceva bun? Privesc în jurul împodobiţi; casele curate şi mesele meu şi cu durere constat că A AVEA îmbelşugate….dar el toate astea le CEVA NOU contează. A fi nou, nu are ... nu are nevoie de ele. Singurul contează. Adică, ba da contează lucru pe care nu-l are, singurul lucru de care are nevoie pentru cineva: pentru Isus om şi Dumnezeu născut azi în este sufletul tău. Te ruşinezi că sufletul tău este gol, Betleheem. Dar părerea lui Isus nu contează ... cel puţin rece … întunecat? … Nu contează … aşa a fost şi aşa pare în vârtejul cumpărăturilor. ieslea din Betleheem … şi totuşi s-a coborât în ea. Va Dacă întrebi pe cineva ce înseamnă Crăciunul coborî şi în sufletul tău şi va aduce împliniri, căldură şi pentru tine? Vei găsi o mie de răspunsuri: Crăciunul lumină. Cu condiţia să-l laşi. înseamnă Moş Crăciun, înseamnă să primeşti cadouri, să mănânci bine, să-ţi împodobeşti casa … Puţini ar Andreea Lung

Sărutări în aer De multe ori avem de învăţat de la copiii noştri. Acum ceva vreme, un prieten a pedepsit-o pe fata lui de trei ani pentru că a stricat o rolă întreagă de hârtie aurie pentru împachetat cadouri. Nu prea aveau bani şi s-a înfuriat când copila a încercat să decoreze o cutie pe care s-o pună sub bradul de Crăciun. În ciuda acestui lucru, micuţa i-a dat cadoul tatălui ei în dimineaţa următoare şi i-a zis: „ E pentru tine tati.” El s-a simţit ruşinat pentru reacţia pe care a avusese înainte, dar s-a supărat din nou când a văzut că pachetul era gol.

A ţipat la ea: „Nu ştii că atunci când faci un cadou trebuie să fie ceva în el?” Micuţa l-a privit cu lacrimi în ochi şi i-a zis:” Tati nu este gol, eu am pus acolo mulţi pupici numai pentru tine, tati.”

Tatăl s-a simţit distrus. A luat-o în braţe pe fetiţa lui şi a rugat-o să-l ierte. Prietenul meu mi-a zis că a păstrat acea cutie aurită lângă patul lui timp de mulţi ani. Când se simţea descurajat, scotea câte o sărutare din cutie şi-şi amintea de dragostea cu care fetiţa le pusese acolo.

Să-i înţelegem pe copiii noştri, să avem răbdare. Ei au ceva foarte important să ne spună prin gesturile şi cuvintele lor.

(Anonim) Material prelucrat de Andreea Lung NR. 4 (8) 2007

7

MAGNIFICAT

CULTURĂ (ISTORIA ARTELOR)

Influenţa stilului baroc în formele de expresie ale culturii din epoca modernă Termenul de baroc desemnează atât o perioadă a istoriei europene cât şi un curent artistic care plecand din Centrul Bisericii Catolice, Roma, în jurul anilor 1600, s-a extins în întreaga Europă, şi a fost exportat rapid în imperiile coloniale ale marilor puteri europene. S-a extins cu precădere în ţările unde Biserica Catolică era influentă, dar a cucerit mai apoi chiar şi culturile creştin ortodoxă şi protestantă relegate în mod tradiţional de arta bizantină şi respectiv gotică.

Manifestări reprezentative ale stilului întâlnim în toate formele de expresie ale culturii epocii: arhitectură, pictură, sculptură, mobilier, muzică, dans, literatură, teologie.

Voi încerca în cele ce urmează o succintă trecere în revistă a modului în care stilul baroc a influenţat producţia artistică specifică a majorităţii acestor domenii, rămânând ca în numerele viitoare să vorbim despre estetica şi filosofia barocă şi respectiv despre teologia barocă.

De origine destul de obscură, termenul de baroc derivă probabil din cuvântul portughez berrueca, un substantiv la rândul său provenind din latinescul verruca (băşică, veziculă, cu adjectivul verrucosus — băşicat, ciupit, râios). Sensul atribuit acestui cuvânt se referea, prin extensie, la calitatea defectuoasă a unor perle sau pietre preţioase, indicând o suprafaţă neregulată a acestora, asemenea unei structuri vezicate, băşicate.

Legat de meşteşugul giuvaergeriei, termenul intra in contact ipso facto cu limbajul teoriei artistice. Preluat în spaniolă ca barruco şi în franceză ca baroque, termenul a început să fie folosit cu sens figurat şi în legătură cu anumite caracteristici ale operelor de artă, fiind citat şi în dicţionarele vremii cu referire la literatură, arte plastice şi muzică — pentru început în sens preponderent negativ, asociat cu aspecte ca neregularitate, nefiresc, contrast pronunţat, exces, complicaţie. Astfel de exemplu, Jean-Jacques Rousseau explică termenul în Dictionnaire de musique, Paris 1768: "O muzică barocă este aceea a cărei armonie este confuză, încărcată de modulaţii şi disonanţe, melodia este dură şi puţin naturală, intonaţia dificilă şi mişcarea silită". Această conotaţie negativă se menţine până la jumătatea secolului XIX, când Jacob Burckhardt foloseşte termenul pentru a defini perioada stilistică urmând Renaşterii, acesta fiind apoi pe deplin consacrat 8

prin scrierile lui Heinrich Wölfflin — Renaissance und Barock (1888) şi Kunstgeschichtliche Grundbegriffe (1915). Conotaţiile negative fac locul unor analize ale trăsăturilor distinctive, termenul de baroc fiind contrapus celui de Renaştere sau de Clasicism.

Ca adjectiv în schimb el desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici detalii.

Originea “ideologică” a barocului este de relegat indicaţiilor în materie de reprezentare artistică ale Conciliului din Trento (1545 – 1563). Aici Biserica Romano-Catolică la critica Reformei cu privire la arta renascentistă care făcuse din Roma Papală centrul artistic al Europei emite dezideratul ca arta care împodobeşte biserica să se adreseze tuturora şi nu numai cunoscătorilor. Comparativ cu manierismul elitist spre care evoluase arta renascentistă, viitorul stil baroc va angaja privitorul într-o "aventură" a înţelegerii simplă, evidentă, directă şi uşor de "decodificat". Annibale Caracci, Caravaggio, Correggio şi Federico Barocci sunt cei mai importanţi artişti ai pasajului spre noua sensibilitate. Au fost de aceea numiţi precursori ai barocului sau artişti proto-baroc. Deşi încadrat în mod normal în arta renaşterii, Michelangelo prezintă în arta sa elemente ale viitorului stil baroc (mai ales în a sa Judecată de Apoi din faţa altarului Capelei Sixtine).

Caracteristicile generale ale stilului sunt încercarea de redare a mişcării, dorinţa de claritate şi impact direct şi imediat în încercarea de a produce tensiune, dramă, exuberanţă şi grandoare.

Arhitectura barocă se caracterizează prin clădiri construite în spaţii largi, având o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare şi exterioare, săli de recepţie, într-un crescendo de volum, grandoare şi opulenţă culminând cu fastul, chiar opulenţa unei săli finale, ce poate fi o sală de recepţie, o sală de conferinţe sau o sală a tronului.

Pentru exteriorul clădirilor sunt folosite elemente arhitectonice ce conferă măreţie şi grandoare: coloane masive (care însă nu mai au rolul de susţinere din arhitectura clasică ci doar unul ornamental), bolţi înalte, arcade largi, domuri copleşitoare, culori de intensităţi puternic contrastante (aşa-numita metodă a clarobscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume şi spaţii goale impresionante.

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

CULTURĂ (ISTORIA ARTELOR) Interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca una din inovaţiile sale esenţiale folosirea unui imens spaţiu interior la intrare urmat de existenţa unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Modelul scării interioare monumentale a devenit ulterior un laitmotiv, fiind copiat la o scară proporţional redusă în diferite reşedinţe aristocratice de pretutindeni. Monumentul cel mai important şi cunoscut al barocului este fără îndoială Bazilica Sfântul Petru din Roma. În pictură stilul se caracterizează prin încercarea de surprindere a mişcării, prin utilizarea unor puternice contraste de lumină şi întuneric şi a unei coloraturi puternice, saturate. La nivel de compoziţie sunt utilizate forme curbate (asemănătoare unor litere “S” multiple), sau diagonalele comparativ cu liniile drepte folosite în pictura anterioară.

Tintoretto unul din primii pictori folosind o manieră baroc în pictură în Cina cea de taină, accentuează foarte mult clar-obscurul, diagonala ascendentă în jurul căreia gravitează întrega compoziţie, dramatismul momentului surprins în punctul său critic, culorile saturate.

Peter Paul Rubens, considerat de mulţi specialişti cel mai mare pictor european, chiar dacă de obicei este integrat în manierism, combină în pictura sa multe elemente ale barocului pictural precum crearea unor compoziţii complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. De exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit până la refuz spaţiul existent, grupând şapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmaţi cu 5 suliţe, 2 săbii şi multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunşi fiecare de mai multe arme simultan. El Greco foloseşte şi el din plin culorile saturate aplicate cu tuşă groasă, de multe ori delimitând clar, dar alteori nedelimitând limpede (aidoma artiştilor ce foloseau tehnica numită sfumato) liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje şi fondul picturii. Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin şi Claude Lorrain, nu au făcut altceva decât să continue tradiţia clasică, adică a personajelor ce umplu cadrul picturii, având atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna dramatice, şi găsindu-se în mijlocul unor peisaje uşor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri (desigur, baroc) decât de un peisaj real. În timp ce Rembrandt şi alţi maeştri olandezi ai barocului s-au aplecat în compoziţiile lor mai ales asupra scenelor NR. 4 (8) 2007

cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei şcoli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, deşi a realizat şi picturi inspirate din cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut îndeobşte pentru realizarea de portrete ale membrilor Curţii Regale a Spaniei, compoziţii pline de culoare, viaţă, exuberanţă şi realism.

Sculptura barocă este caracterizată printr-o dorinţă irezistibilă a artistului de a sugera mişcarea prin surprinderea unei acţiuni în timpul execuţiei sale, preferabil în momentul său cel mai important, relevant sau critic. În sculpturile de tip baroc, având mai multe fiinţe umane prezente, aflate întotdeauna în mijlocul unei acţiuni comune, grupul afişează o anumită importanţă sau gravitate, dând solemnitate momentului surprins.

Există astfel întotdeauna în aceste sculpturi un dinamism şi o concentrare a energiilor în formele umane prezente. Ca trăsături determinante ale sculpturilor baroce se pot distinge trei: omniprezenta spirală, ce creează un fel "zid" în jurul unui gol central (un vortex) din care pare a emana acţiunea, folosirea unor unghiuri multiple de prezentare a personajelor implicate, şi prezenţa elementelor extra-sculpturale, cum ar fi, de exemplu, apa în fântâni. Lucrarea lui Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680) Extazul Sfintei Tereza din Capela familiei Cornaro în bazilica Santa Maria della Vittoria din Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este probabil capodopera sculpturii baroce.

Mobilierul baroc, aidoma stilului artistic baroc se caracterizează prin forme curbe ample, bogăţie în ornamentare şi detalii sculpturale numeroase. De pildă, picioarele scaunelor sunt frecvent curbate terminânduse într-o formă stilizată ce aminteşte de laba unor canine şi/sau feline. Adesea, picioarele scaunelor, canapelelor, sofalelor şi dulapurilor mobilierului baroc au forme clar sculptate în forma labei unui leu, simbol al puterii. Un exemplu sugestiv pentru cititorii lugojeni ar putea fi în acest sens tronul episcopal din dreapta soleei catedralei greco-catolice. În muzică barocul se caracterizează prin extraordinara evoluţie şi diversificare a genurilor: opera, oratoriul, aria, cantata, genurile concertante (concerto grosso şi concertul instrumental), genurile instrumentale pure ca “sonata da camera”, “sonata da chiesa”, suita, variaţiunile de bas obstinat, numeroase piese instrumentale de tip preludiu, toccata, fantezia, fuga.

9

MAGNIFICAT

CULTURĂ (ISTORIA ARTELOR) Dar în special în muzică barocul defineşte pasajul de la polifonie la utilizarea lungimilor contrastante ale diferitelor fraze muzicale, la folosirea contrapunctului şi a armoniei şi apariţia operei în faza rococo printr-o împletire între muzică şi poezie.

Ca exemple inequivocabile de muzică barocă i-am putea enumera pe Arcangelo Corelli (1653-1713) cu Concerti grossi, Johann Sebastian Bach (1685 1750) cu Arta fugii, Georg Friedrich Händel (1685 1759) cu suita Muzica apelor, Domenico Scarlatti (1685 - 1757) cu Sonatele pentru clavecin, Georg Philipp Telemann (1681 - 1767) cu Der Tag des Gerichts (Ziua Judecăţii 1762), Antonio Vivaldi (1678 - 1741) cu Inspiraţie armonică, dar şi compozitori poate mai puţin cunoscuţi ca François Couperin, Jean-Baptiste Lully, Claudio Monteverdi, Jacopo Peri, Jean-Philippe Rameau a caror operă nu pentru aceasta mai puţin complexă este în întregime barocă. În dans barocul s-a exprimat în două modalităţi, ambele fiind desigur legate de muzică: mici piese instrumentale, numite dansuri, compuse pentru multiple instrumente sau pentru orchestră, şi dansurile de curte, specifice timpului. Dintre piese muzicale numite dansuri se remarcă: allemande, bourreé, gigue şi sarabande, dar menuetul este probabil unul dintre cele mai cunoscute dansuri baroc. În literatură, atracţia exercitată de simplitate, forţă, dramatism şi claritate conduce la apariţia ritmurilor sincopate, opuse temelor sofisticate, metafizice, foarte elaborate. Un important punct de vedere critic al barocului literar se referă la

CULTURĂ (RECENZII)

preferenţierea acordată, în lucrări foarte diferite, formei exterioare în detrimentul conţinutului. Lucrarea cu caracter programatic şi "avangardist" Maraviglia a lui Giambattista Marini, de exemplu, este un "model" de forme pure şi ... cam atât. Trebuiau trezite şi activate în spectator, cititor sau ascultător fantezia şi imaginaţia.

Toată atenţia autorului se concentra asupra unui singur individ, OMUL, scris cu majuscule şi privit la superlativ.

Se defineşte clar o relaţie directă între artist şi "utilizatorul" operei de artă, considerat uneori chiar "client". Atenţia sporită, chiar definitorie, acordată relaţiei personale, individualizate, este fundamentul apariţiei unor importante genuri literare, dintre care romanul. Ca o consecinţă indirectă a acestei dezvoltări literare, formele literaturii populare italiene, inclusive diferite forme ale literaturii dialectale, au putut înflori, nefiind "sugrumate", ca până atunci, de latina manierismului. În final, cel puţin în Italia, folosirea masivă a latinei se diluează treptat în timpul epocii baroc, ajungând, în final, să fie total înlocuită de italiană.

Exemple de poezie barocă ar fi Ierusalimul eliberat (Gerusalemme Liberata) al lui Torquato Tasso şi Sonetele sfinte (The Holy Sonnets) ale lui John Donne.

Ca exemple de scriitori consideraţi ca reprezentativi ai barocului în literatură: Pedro Calderón de la Barca, Agrippa D'Aubignier, Paul Fleming, Andreas Gryphius, Mihail Lomonosov, John Milton, Martin Opitz, Luís Vaz de Camőes, Catharina Regina von Greiffenberg, Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, Friedrich von Logau.

Teol. Simonel Boanchiş

Dincolo de graniţele nepăsării

... se poate afla fiecare dintre noi. Într-o perioadă în care suntem tentaţi să ne gândim la cadourile pe care le vom desface în ajunul Crăciunului sau la bunătăţile cu care ne vom răsfăţa la mama acasă vă propun un film despre adevărata valoare a omului. ”Beyond Borders” (2003), tradus ”La graniţă” adună la un loc nume de excepţie din cinematografia contemporană: Martin Campbell (regizor), Angelina Jolie, Clive Owen, Teri Polo, Linus Roache, Noah Emmerich. Filmul este dedicat tuturor voluntarilor, dar mai ales milioanelor de oameni care sunt victime ale persecuţiilor și ale războiului. Ne este oferit astfel un portret uluitor al disperării prin care trec oamenii de ambele părţi ale unei intervenţii umanitare - salvatorii şi cei care au nevoie de ajutor.

Povestea începe în anul 1984 cu un dineu de caritate londonez unde este prezentă ”lumea bună” printre care și Sarah Jordan (Angelina Jolie) o americancă răsfăţată și naivă, căsătorită cu un englez înstărit. Globul de cristal în care trăiește se sparge când doctorul Nick Callahan (Clive Owen) își face apariţia pentru a protesta împotriva celor care au oprit sponsorizarea taberei de refugiaţi din Etiopia comunistă. Sarah decide să se alăture lui Nick în speranţa unei schimbări în lumea celor care au rămas fără nimic. Etiopia, Cambogia si Cecenia sunt cele trei realităţi-problemă ilustrate pe parcursul filmului. Actorii ajung să se lupte nu doar cu indiferenţa celor bogaţi și ignoranţa celor care ar putea să facă o schimbare dar nu se obosesc să o facă, ci și cu boli periculoase, tragedia războiului, sărăcie și deznădejde.

10

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

CULTURĂ (RECENZII) Deși bine intenţionat și oglindind viaţa reală a Angelinei Jolie în ceea ce privește acţiunile umanitare filmul nu a avut parte de comentarii pozitive sau de succes financiar. Alt defect îl reprezintă amprenta comercială a Hollywood-ului prin prezenţa unor teme precum crima/violenţa (regăsită la fiecare pas) sau adulterul (săvârșit cu scuza ”iubirii adevărate și veșnice”).

Drama reușește totuși să se revanșeze prin intenţie și abordare, calitatea și bogăţia imaginilor, scenariu și actori. ”Trebuie să fie mai mult în viaţa asta… un motiv pentru noi toţi, un loc de care să aparţii” este invitaţia lansată chiar din primele minute. O invitaţie la iubirea care dă sens vieţii, care te face să preţuiești ce ai și să înţelegi puterea credinţei … iubirea faţă de aproapele nostru.

Dintre mulţimea de imagini șocante m-am oprit asupra uneia care a devenit simbol al tragediei africane.

Este vorba de o scenă inspirată dintr-o fotografie câștigătoare a premiului Pulitzer. Kevin Carter reușește să imortalizeze în sudul Sudanului imaginea care l-a făcut cel mai cunoscut fotojurnalist dar care în același timp îi aduce și moartea. Fotografia surprinde un copil firav, căzut la pământ din cauza foamei, a cărui moarte este așteptată și urmărită din apropiere de un vultur, poziţionat în spatele copilului. Această scenă terifiantă l-a afectat foarte mult pe fotograf, care la două luni după câștigarea premiului Pulitzer (23 martie 1994) s-a sinucis. Fotografia publicată în ”The New York Times” este și astăzi catalogată drept cea mai dramatică din

istorie. În ”Beyond Borders”, Sarah observă în drum spre tabăra de refugiaţi aceași imagine șocantă a copilului care urmează să fie vânat de vultur.

Reușește să alunge pasărea și să salveze copilul. În urma aceste întâmplări ea este botezată de mama copilului ”Matanay”, adică cea care fură de la moarte. Ceea ce putem reţine din acest fragment este că de multe ori un strop de ajutor din partea noastră face mai mult decât ne puteam imagina. O singură mișcare salvează vieţi, o vorba simplă alină suflete. Uneori este vorba despre situaţii extreme în care oameni excepţionali dovedesc că iubirea faţă de aproapele lor nu a murit acum 2000 de ani. Alteori, noi ca oameni obișnuiţi puteam să facem o schimbare în viaţa de zi cu zi care să arate că suntem creștini. Într-un interviu despre acţiunile caritabile întreprinse de Angelina Jolie, aceasta declară că a fost inspirată din viaţa prinţesei Diana: ”Indiferent ce program am, merg de fiecare dată cu plăcere în taberele refugiaţilor să mă întâlnesc cu persoane aflate în suferinţă. Aceste activităţi mă ţin în viaţă şi faptul că pot ajuta oamenii, atât cât pot, îmi oferă o satisfaţie deosebită." Mult controversata actriţă a devenit ambasador al păcii iar donaţiile ei se ridică în prezent la 3 milioane de dolari. A călătorit pentru scopuri umanitare în zeci de regiuni defavorizate din Africa, Asia, Orientul Mijlociu, Balcani și statele Americii Latine. ”Beyond Borders” – mai mult decât un film cu Angelina Jolie... Un film care ar trebui să ne inspire de Crăciun să ne apropiem de cei pe care până acum i-am ignorat. Să ne amintească faptul că nu trăim pentru noi înșine, nici pentru lumea materială... ci pentru un scop mai înalt.

Andrada Mişcă

www.tgcl.cnet.ro

SITE-UL TINERILOR GRECO-CATOLICI DIN EPARHIA DE LUGOJ Veţi găsi: - evenimente legate de activităţile tinerilor din Eparhia de Lugoj.

- Multe fotografii de la evenimente grupurilor parohiale de tineret începând cu anul 2003 - Prezentarea Eparhiei a Episcopului actual, a ASTRU-lui şi a Revistei “Magnificat” …. şi alte surprize!

NR. 4 (8) 2007

11

MAGNIFICAT

EVENIMENTE (SPECIAL)

Încheierea "Zilelor Acţiunii Catolice din România" în Eparhia de Lugoj AGRU Eparhial Lugoj, grupurile ASTRU din Eparhia de Lugoj precum şi alte grupuri laicale s-au implicat cu entuziasm în pregătirea „Zilelor Acţiunii Catolice din România” în Eparhia Lugojului, având binecuvântarea şi încurajarea ES Mons. Episcop Alexandru Mesian. Deschiderea acestui eveniment a avut loc chiar în Catedrala Episcopală „Pogorârea Spiritului Sfânt” pe data de 14 octombrie cu o Sfântă Liturghie solemnă pontificată de PS Episcop Alexandru, concelebrând Asistentul Spiritual ACRO adulţi-Pr. Coriolan C. Mureşan. Au lectorat Narcis Ardelean şi Ovidiu Neiconi. În cadrul acelei liturghii solemne însemnele AGRU, ASTRU, ale Reuniunii Mariane şi ale Terţiarilor Bazilieni au fost prezentate, reprezentanţii celor patru realităţi laicale făcând mărturii despre implicarea lor în apostolat iar PS Episcop Alexandru în predica sa încurajând apostolatul laic din eparhie precum şi iniţiativa „Zilelor Acţiunii Catolice din România”. La sfârşitul Sfintei Liturghii din 14 octombrie, tinerii astrişti au rostit împreună în faţa altarului rugăciunea Asociaţiei lor, la final reprezentanţii celor patru grupuri laicale făcând poze cu PS Alexandru, cu Pr. Coriolan şi cu Pr. Ioan Pop (Parohul Catedralei). Tot în Catedrala Lugojului grupurile laicale din oraşul Lugoj au sărbătorit împreună încheierea acestei săptămâni binecuvântate în care au fost acţiuni caritative organizate de AGRU şi ASTRU, momente de rugăciune organizate de cele patru grupuri laicale, Sfinte Liturghii în ambele rituri, participarea la Conferinţa despre Fatima, vizionarea unui film despre Papa Ioan Paul al II-lea, activităţi în colaborare cu Surorile Baziliene şi cu Surorile de Caritate ale Sfintei Ioana Antida pentru copii, activităţi re12

creative organizate de ASTRU, vizitarea bolnavilor de către cei de la AGRU precum şi vizitarea Centrului de Plasament de către cei de la ASTRU. Duminică 21 octombrie în Catedrala episcopală a avut loc închiderea acestei săptămâni dedicate apostolatului laic printr-o Sfântă Liturghie solemnă celebrată de către Pr. Prot. On. Ioan Pop (parohul Catedralei) la care reprezentanţii AGRU, ASTRU, ai Reuniunii Mariane şi ai Terţiarilor Bazilieni au făcut din nou mărturii, cu toţii văzând o renaştere a Apostolatului Laic în oraşul Lugoj. În Eparhia de Lugoj s-au desfăşurat acţiuni sub semnul „Zilelor Acţiunii Catolice din România” în Lugoj, Timişoara, Arad, Orăştie, Cugir, Reşiţa, Oraviţa, Deva, Haţeg precum şi în Protopopiatele de Sarmisegetuza şi Lupeni. Protopopiatul de Orăştie a organizat în fiecare zi din această săptămână activităţi în fiecare parohie pe rând din protopopiat.

AGRU Eparhial Lugoj împreună cu câteva grupuri ASTRU (ASTRU „Sf. Iosif” Timişoara, ASTRU „Sf. Maria Regina Păcii” Timişoara, ASTRU Arad, ASTRU Orăştie şi ASTRU Cugir) au organizat un pelerinaj de încheiere a „Zilelor Acţiunii Catolice din România” la sanctuarul Maria -Radna în ziua de 21 octombrie. Au participat câteva sute de credincioşi din toate părţile Eparhiei de Lugoj, grupuri mai numeroase fiind din Arad

(Parohia Arad-Centru), Timişoara (Parohia „Naşterea Maicii Domnului”, parohia „Sf. Iosif” şi parohia „Sf. Maria Regina Păcii”), Orăştie (parohia „Sf. Ilie”), Cugir, Reşiţa, Sânandrei şi Lipova. La orele 10.30 credincioşii prezenţi au participat la „Calea Crucii” pe dealul din spatele Bazilicii împreună cu părintele prot. Silviu Bindea de la Orăştie. În acest timp mulţi credincioşi au putut să se apropie de Scaunul Spovezii unde erau mai mulţi preoţi la dispoziţia lor. La orele 11.30 a început Sfânta Liturghie solemnă cu o procesiune în Bazilică în acordurile unui cântec acompaniat de instrumente a tine-rilor astrişti.

La începutul Sfintei Liturghii Pr. drd.

Coriolan C. Mureşan (Asistentul Spritual naţional ACRO adulţi şi AGRU naţional, Asistent Spiritual Eparhial ASTRU), i-a salutat pe cei prezenţi în numele PS. Episcop Alexandru, încredinţâd acest Pelerinaj protecţiei Sfintei Fecioare Maria pentru o renaştere a apostolatului laic în Eparhia de Lugoj. Pr. Călin Ciocian i-a salutat pe cei prezenţi, în numele său şi al pr. canonic Andreas Reinholz, făcându-le şi o scurtă prezentare a istoricului acestei Bazilici Papale. Sfânta Liturghie a fost celebrată de Pr. Vicar Judecătoresc Coriolan C. Mureşan de la Lugoj, concelebrând pr. prot. Nicolae Teodorescu (Vicar Foraneu de Timişoara şi Consilier Eparhial), pr. prot.

Silviu Bindea de la Orăştie, pr. Călin Ciocian (capelan romano-catolic Radna) şi pr. Ioan Cudla (paroh Şemlac). În cadrul Omeliei Pr Coriolan a citat pe Servul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea şi pe Sf. Părinte Papa Benedict XVI în discursurile lor despre rolul Acţiunii Catolice, Vicarul Judecătoresc de la Lugoj invitându-i pe cei prezenţi din AGRU şi ASTRU la un Apostolat Laic mai dinamic care NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE (SPECIAL) să plece dintr-o viaţă sprituală intensă spre o implicare tot mai mare într-o viaţă misionară specifică vocaţiei creştine.

Pr. Coriolan s-a adresat apoi tinerilor astrişti invitându-i la o redescoperire a entuziasmului în Apostolat, cerându-le să nu le fie frică de provocările societăţii prea puţin creştine de astăzi. La sfârşitul Sfintei Liturghii grupurile ASTRU prezente s-au reunit şi au avut discuţii pe grupuri încercând să răspundă la întrebările: „Ce înseamnă un grup parohial ASTRU?”, „Care sunt nevoile şi urgenţele din viaţa grupurilor ASTRU parohiale?”. Discuţiile au fost moderate de către Pr. Coriolan şi de către Pr. Viorel Codrea (parohul de la Cugir).

Cei prezenţi au primit revista „Magnificat” (cunoscuta revistă de tineret a Eparhiei de Lugoj), au încercat să se cunoască şi să ştie mai multe despre realităţile diferite-

lor grupuri ASTRU din Eparhie, încercând fiecare să dea un răspuns la cele două întrebări. Au reieşit câteva idei de la aceste discuţii pline de entuziasm: urgenţa catehezei sistematice pentru tineri în parohii, necesitatea pregătirii unor animatori pentru grupurile ASTRU care să îl sprijine pe preotul paroh în pastorala tinerilor, o reflexie aprofundată asupra diversificării pe vârste a grupurilor ASTRU parohiale (prin organizarea şi unor grupuri ASTRU Junior), necesitatea cunoaşterii în cadrul fiecărui grup ASTRU parohial şi într-ajutorării în cadrul grupului, nevoia de momente recreative împreună dar şi de momente intense de rugăciune, activităţi comune ale grupurilor ASTRU din Eparhie dar şi activităţi comune cu alte grupuri de tineri catolici din ţară şi străinătate, organizarea de tabere pentru grupurile ASTRU în perioada verii, diversificarea activităţilor grupurilor ASTRU paro-

O întâlnire. Raport

hiale şi atragerea cât mai multor tineri, organizarea de pelerinaje împreună. La sfârşitul acestor discuţii de grup, trei tineri au prezentat în Bazilică în faţa tuturor pelerinilor concluziile, cei trei tineri provenind din zone diferite: Patricia Popa (ASTRU Arad, Parohia Arad-Centru), Horia Bursaş (ASTRU Orăştie, Parohia „Sf. Ilie”) şi Horaţiu Dărăbuş (ASTRU „Sf. Iosif” Timişoara). La finalul pelerinajului pr. Coriolan a rostit rugăciunea de Consfinţire la Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria, toţi cei prezenţi intonând ulterior imnul de rezistenţă al Bisericii Greco -Catolice „O Măicuţă Sfântă”.

AGRU şi ASTRU din Eparhia de Lugoj aşteaptă cu nerăbdare anul 2008 în speranţa că iniţiativa „Zilelor Acţiunii Catolice din România” va fi propusă şi anul viitor.

Teol. Raimondo Mario Rupp

EVENIMENTE

Această întâlnire-raport a avut loc pe 15 octombrie la Timişoara şi a fost prins ca un eveniment recreativ făcând parte din cadrul întâlnirilor dedicate „Zilelor Acţiunii Catolice din România” pregătite şi în Eparhia de Lugoj.

Piaţa Unirii: vântul suflă moderat, felinarele se aprind unul câte unul, băncile sunt poluate de firmiturile digerate ale pormubeilor boemi, şi un grup de adolescenţi nerăbdători ţopăie de colo-colo, în aşteptarea celorlalţi membri cărora nu le merge bine ceasul. Sunt tinerii de la ASTRU, care îşi îndeplinesc conştiincios programul: "ora 19.00, întâlnire: mergem la un suc". După glume făcute ca să treacă vremea, după alte şiretlicuri menite să mascheze enervarea aşteptării şi frigul, tinerii noştri îşi ridică încrezători privirile şi-i întâmpină pe întârziaţi. Printre care şi părintele Coriolan "padre Coriolan". Peste patruzeci de minute tinerii se îndreaptă în sfârşit către Bierhaus,o locaţie unde - ca să se spulbere suspiciunile prea-evlavioşilor! - nu se vinde numai bere.

Atmosfera se destinde şi discuţiile încep, înainte ca o chelneriţă cam enervată să preia comanda.

Părintele Coriolan vorbeşte de proiectele viitoare, tinerii se cunosc între ei şi îşi descoperă similitudini; cei ce se cunosc deja reiau câteva amintiri din trecut. (de reţinut! a fost o întâlnire ASTRU tridimensională, căci s-a NR. 4 (8) 2007

evocat atât viitorul, cât şi trecutul, ambele încropite în dimensiunea prezentului). După ce sucurile, berile şi ceaiurile au aterizat cu bine pe masă, tinerii ciocnesc (cine a spus că sucul nu poate ciocni cu ceaiul?) şi discuţiile se încing. Nu lipsesc glumele, nu lipsesc însă nici temele seriose de discuţie; una peste alta, se îmbină şi redau o seară petrecută într-un mod plăcut, unde tinerimea mai uită de necazurile chimice ale vieţii de student sau, în alte cazuri, ale celei de elev.

După câteva ore, (nu m-am uitat la ceas) tinerimea îşi îmbracă gecile şi iasă din Bierhaus, discutând şi disputând în faţa Lăcaşului Berilor cine încotro merge, cine pe cine însoţeşte; după alte câteva minute, ea se risipeşte pe străzile întunecate ale unei Timişori de mijloc de octombrie, fiecare cu gândurile şi cu drumul lui.

A, şi să nu uit: "padre Cori" mi-a spus să menţionez în "raportul" meu şi de programul viitor al echipei ASTRU, pe care eu nu-l mai ştiu, dar care cu siguranţă va fi căutat de către cititorul curios al acestui articol pe site-ul asociaţiei.

13

MAGNIFICAT

EVENIMENTE Închei cu un text care ar putea să sune cam publicitar, dar îmi asum riscul: "dacă eşti tânăr, ai idei şi vrei să cunoşti pe alţii ca tine, hai în ASTRU, ca să participi la discuţii, întâlniri şi călătorii", text care, deşi nu sună prea convingător, te cheamă şi pe tine căci, în fond n-ai nimic de pierdut.

Bianca Chişărău

"Prietenie şi iubire în viziunea creştină" Întâlnire cu dezbatere la Timişoara.

În după amiaza zilei de 14 noiembrie a avut loc la Timişoara o întâlnire de tineret cu tema "Prietenie şi iubire în viziunea creştină". Au fost prezenţi tineri din trei Grupuri ASTRU: Grupul ASTRU din Lugoj şi grupurile ASTRU "Sf.Iosif" şi "Sf. Maria,Regina Păcii" din Timişoara. Întâlnirea a fost moderată de: Pr. Coriolan C. Mureşan Asistent spiritual ASTRU eparhial şi Pr. Prot. Nicolae Teodorescu, Asistent spiritual peste grupurile ASTRU din Timişoara.

S-au făcut referiri la conceptul de iubire şi prietenie în anumite pasaje din Vechiul şi Noul Testament precum şi la mentalitatea de azi privind aceste două sentimente.

La această întâlnire a participat şi Pr. Jose Vela din Comunitatea "Fraţilor Sf. Cruci". Înafara temei discutate, pentru tinerii prezenţi din cele trei grupuri parohiale ASTRU a fost un bun prilej de a se cunoaşte mai bine.

Teol. Raimondo-Mario Rupp

Reuniune ACRO la Sângeorz-Băi Comunicat

În perioada 30 noiembrie - 2 decembrie 2007, s-a reunit la Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa Năsăud, Consiliul Director al Federaţiei Acţiunii Catolice din România (ACRO) pentru un curs de formare cu tema "Dezvoltarea echipei".

Formatorul cursului a fost d-ra psiholog Ştefania Isailă. Au participat: Oana Tuduce - preşedinte, pr. Felix Roca - asistent spiritual general, Alin Tat vicepreşedinte sector adulţi, pr. Coriolan Mureşan - asistent spiritual sector adulţi, Anca Lucaci - vicepreşedinte sector tineri, pr Iuliu Muntean asistent spiritual sector tineri, pr. Florin Sescu - asistent spiritual sector copii, Codruţa Fernea - secretar.

Prin acest curs de formare s-a urmărit o mai bună cunoaştere a membrilor Consiliului Director al ACRO şi dezvoltarea calităţii echipei de conducere, pentru o mai bună coordonare a activităţii federaţiei. Au fost abordate aspecte teoretice referitoare la caracteristicile unei echipe, dar şi situaţii practice cu care se pot confrunta membrii unei echipe. Au fost discutate de asemenea şi probleme organizatorice referitoare la agenda pentru anul 2008 şi activităţile viitoare ale federaţiei precum consiliul naţional (27 -30 martie), pelerinajul la Roma cu ocazia beatificării Amidei Barelli, fondatoarea Acţiunii Catolice în Italia ( 1 mai) şi campusul unitar (27 iulie - 2 august).

14

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

EVENIMENTE Întâlnirea a avut un caracter spiritual accentuat, redat prin meditaţiile zilnice realizate de către asistenţii spirituali ai federaţiei. Au fost prezentate figuri biblice semnificative perioadei de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului: Maria, Iosif, Zaharia şi Elisabeta, Ioan Botezătorul. Cursul de formare s-a încheiat prin participarea la sfânta Liturghie în parohia greco-catolică din Sângeorz-Băi. www.actiuneacatolica.ro

Întâlnirea secretariatului de coordonare ASTRU-ATCM În perioada 8 – 9 decembrie 2007, la Mănăstirea baziliană „Sf. Maria” din Baia Mare s-a întâlnit Secretariatul de Coordonare ASTRU – ATCM. Întâlnirea a fost organizată de ATCM Maramureş şi au participat 20 de responsabili tineri din asociaţiile: ASTRU Blaj ( Mădălina Glogoveţan, Marius Frătici, Raul Albeş, Ioana Todorache), ASTRU Bucureşti (Cristina Pleş, Ana Maria Oţoiu, Mădălina Simion), ASTRU Cluj (Codruţa Fernea, Mihai Floran, Alexandrina Kiss), ASTRU eparhial Lugoj (Ionela Florescu, Adrian Cania, Horaţiu Dărăbus), ASTRU Oradea (Anton Cioba, Florin Iluţă), ATCM (Mihai Şimon) şi grupuri parohiale de tineri din Baia Mare (Andrea Hanciş, Paul Albu, Mihaela Fusar, Florin Bode), însoţiţi de asistenţii spirituali: Pr.dr. Angel Zareczki - Baia Mare, Pr.drd. Iuliu Muntean - Oradea, Pr. drd.Coriolan Mureşan – Lugoj, Pr. Cristian Goia – Cluj.

Sfânta Liturghie concelebrată de asistenţii spirituali a deschis această întâlnire a Secretariatului ASTRU – ATCM. A urmat apoi prezentarea programului, a mapei întâlnirii şi a participanţilor. Momentul formativ susţinut de pr. Angel Zareczki despre „Parohia şi locul laicilor in parohie” a trezit interesul participanţilor deschizând o dezbatere referitoare la acest subiect şi implicit la grupul parohial de tineret.

A doua parte a zilei a cuprins vizionarea filmului documentar despre viaţa Cardinalului Iuliu Hossu şi lucrul în echipe pe temele: spiritualitate, formarea responsabililor şi istorie. În cadrul echipelor de lucru s-a hotărât aprofundarea temei anului asociativ 2007/2008 – „Sacramentele în viaţa tânărului creştin”, trasându-se un itinerariu concret de urmat; s-a stabilit ca tema anului asociativ 2008/2009 să fie „Tânărul şi vocaţia apostolatului laic”; s-a recomandat organizarea de cursuri de formare eparhiale pentru responsabili ţinându-se cont de realităţile locale; s-a stabilit un plan de lucru pentru cunoaşterea istoriei ASTRU înainte de 1948 în vederea sărbătoririi în 2009 a 80 de ani de la înfiintarea Asociaţiei.

Au urmat apoi un moment de spiritualitate: participarea la vecernie şi meditaţia ţinută de pr. Coriolan Mureşan despre „drumul spiritual spre Betleem”, Evangheliile Nativităţii şi analogiile cu viaţa grupurilor parohiale de tineret.

Ziua s-a încheiat cu concluziile, în cadrul cărora s-a discutat despre participarea la întâlnirea mondială a tinerilor de la Sydney 2008 şi s-a stabilit ca următoarea întâlnire a secretariatului ASTRU-ATCM să aibă loc în Eparhia de Lugoj în perioada 7 – 9 noiembrie 2008.

Punctul central al celei de-a doua zi a întâlnirii a fost participarea la Liturghia Arhierească pontificată de PS. Ioan Şişestean, Episcop al Maramureşului, (concelebrând Asistenţii spirituali precum şi preoţii bisericii „Sf.Maria”), care în cuvântul de învătătură s-a adresat tinerilor astfel: „ tinerilor aveţi în faţă o datorie de a vă păstra verticalitatea, totdeauna să fiţi verticali, să nu cedaţi din ce nu se poate ceda, poruncile lui Dumnezeu trebuie păstrate, ţinute şi sfintele taine trebuie practicate.”

Comunicat redactat de Codruţa Fernea Preşedinte ASTRU-Cluj NR. 4 (8) 2007

15

MAGNIFICAT

EVENIMENTE

Concert de colinde la Arad

Vineri 14 decembrie tinerii din grupul ASTRU „Sf. Iosif” Timişoara împreună cu cei din grupul ASTRU „Sf. Maria” Timişoara au dorit să aducă bucuria apropiatei sărbători a Naşterii Domnului prin intermediul unui concert de muzică specifică perioadei acestui Post spre marea edificare spirituală a credincioşilor parohiei „Naşterea Sfintei Fecioare Maria” din Arad şi în special a tinerilor ASTRU-Arad.

La orele 17.00 a început celebrarea Sfintei Liturghii, la altarul bisericii arădene slujind pr. drd. Coriolan C. Mureşan (Vicarul Judecătoresc al Eparhiei de Lugoj şi Asistent Spiritual), pr. prot. on Coriolan Mureşan (consilier eparhial şi paroh Arad-Centru) şi Romeo Bodea (paroh Arad-Micalaca).

Răspunsurile au fost date atât de credincioşii arădeni, cât şi de tinerii de la cele două grupuri ASTRU din Timişoara. În cadrul Omiliei Asistentul Spiritual al ASTRU-Eparhial a subliniat necesitatea de a trăi Postul ca pe o reînoire spirituală evitându-se riscul oricărui fel de „ritualism” sau „legalism”, încurajându-i pe tineri să conştientizeze că entuziasmul şi bucuria lor pot veni doar de la întâlnirea cu Isus Cristos.

La sfârşitul Sfintei Liturghii a urmat concertul tinerilor timişoreni, concert compus din două părţi: prima parte din cântece specifice Sărbătorii Naşterii Domnului (în diferite limbi) şi a doua parte cântece pentru grupurile catolice de tineret. Credincioşii de orice vârstă prezenţi la biserică, au trăit intens aceste momente de har, exprimând prin lungile lor aplauze, aprecierea pentru entuziasmul şi măiestria tinerilor timişoreni, tineri ce au ştiut să acompanieze glasurile lor melodioase cu orga, chitările şi flautul.

Au fost prezente la acest frumos moment spiritual şi artistic şi călugăriţele din Congregaţia „Fiicelor Sfântului Francisc de Asisi” din Timişoara, care au fost invitate să vorbească în faţa credincioşilor arădeni despre mărturia creştină de iubire pe care o dau surorile prin diferitele lor activităţi spirituale şi caritative.

Evenimentul s-a încheiat la Oficiul Parohial greco-catolic unde a avut loc o agapă la care au participat tinerii din cele trei grupuri ASTRU prezente, moment de reîntâlnire şi de reînodare a prieteniei ce îi leagă pe tinerii timişoreni şi arădeni.

Grupurile din Timişoara au fost însoţite de d-na prof. Gerda Chişărău de la asociaţia „Darul Vieţii”, implicată şi în pregătirea muzicală a tinerilor greco-catolici în oraşul de pe Bega, în special a celor din grupul ASTRU „Sfânta Maria” Acest eveniment de har a fost o dovadă în plus că tinerii din grupurile ASTRU pot să dea o mărturie extraordinară despre renaşterea sprituală şi despre drumul Bisericii în mileniul III, un drum al speranţei într-o lume ce are dificultăţi majore de a mai cunoaşte această virtute creştină.

Teol. Raimondo-Mario Rupp

Concert de colinde la Lugoj Ca în fiecare an, în apropierea sărbătorii Naşterii Domnului, Consiliul local al municipiului Lugoj s-a îngrijit ca pe platoul Casei de cultură din localitate să fie înălţat un frumos brad, împodobit sărbătoreşte şi luminat de o mulţime de beculeţe colorate. Pentru prima dată însă, în acest an a fost montată o iesle care ne aduce aminte de cele petrecute la Betleem în noaptea în care s-a născut Mântuitorul Isus Cristos.

Edilii lugojeni au invitat comunităţile religioase din oraş să susţină concerte de colinde în apropierea ieslei şi a bradului. Printre cei care au acceptat invitaţia, se află şi grupul de tineri din Corul „Reînvierea” al Catedralei greco-catolice din Lugoj, dirijat de d-na prof. Olimpia Drăgan. Tinerii au susţinut un apreciat recital în după-amiaza zilei de duminică, 16 decembrie a.c., de la orele 18.00. În repertoriul grupului coral de tineri s-au aflat treisprezece piese: Am plecat să colindăm; Creştinilor astăzi; O ce veste minunată (D.K. Kiriac); Veniţi astăzi credincioşii (T. Popovici); Nella mangiatoia (E. Ceragioli); Dă-ne gazdă colăcei (Ştefan Andronic); Florile dalbe; S-a născut azi; La Viflaim colonn jos; Joy to the world (G. F. Haendel); Îngerii-n a noastre plaiuri; We wish you a merry Christmas; Şi la anul om veni.

Teol. Raimondo-Mario Rupp 16

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

ACTUAL

Spe salvi – redescoperirea speranţei şi a bucuriei de a trăi

La 30 noiembrie 2007 Sfântul Părinte a publicat a doua sa scrisoare Enciclică, numită „Spe salvi”, dedicată, după cum însăşi titlul ne sugerează, speranţei. Desigur, într-o lume in care cuvântul „speranţă” a devenit la fel de prozaic ca şi cuvântul „iubire”, pierzându-şi din profunzime pentru a se opri la un nivel epidermic al realităţii, Papa Benedict al XVI-lea ne invită să începem itinerariul de redescoperire a speranţei, în primul rând ca virtute teologală, dar care, într-un pas ulterior, se aprinde ca un far ce luminează viaţa noastră în toată complexitatea ei, cu toate speranţele ei „mai mici”!

De fapt, întreaga Enciclică porneşte de la mântuirea ce ne-a fost oferită ca dar din partea lui Dumnezeu, a cărui Întrupare ne pregătim să o prăznuim în zilele ce urmează. Această mântuire ne-a fost deja dăruită, în sensul în care ne-a fost dată speranţa, o speranţă credibilă şi în virtutea căreia ne putem confrunta cu propriul prezent, după cum Suveranul Pontif ne explică în introducerea la această enciclică.

Pornind de la această premiză, Enciclica propune într-un prim pas o echivalare de sensuri între „credinţă” şi „speranţă”, bazată pe nenumărate citaţii din Sfânta Scriptură în care aceste două cuvinte pot fi folosite unul în locul celuilalt. Descoperirea lui Dumnezeu, este concomitentă cu regăsirea speranţei, după cum chiar sfâtnul Pavel ne sugerează atunci când îi consideră, pe cei care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu, oameni fără speranţă. Credinţa noastră se bazează pe o întâlnire personală cu Isus, care ne conduce spre o viaţă eternă fericită. De fapt, notează Papa Benedict, în Biserica primitivă Isus era mai mereu prezentat în postura filosofului şi a bunului păstor, amândouă imagini penru cel care ştie drumul pe care trebuie să mergem, pentru cel care poartă de grijă pentru fiecare dintre noi.

De aici, în mod evident, discursul Sfântului Părinte nu putea continua altfel decât cu o aprofundare a ceea ce înţelegem, din punct de vedere creştinesc, prin „viaţa eternă.” Toţi ne dorim o viaţă în care să nu mai existe moarte şi, în momentele noastre de sinceritate, ne putem da seama că o astfel de viaţă nu poate fi ca viaţa pe care o trăim şi prin care ne îndepărtăm adesea de Dumnezeu. Însă, doar prin raţiune nu putem cunoaşte cum va fi acea viaţă, deşi ştim că aceasta trebuie să existe. Cuvântul „viaţa eternă” încearcă să dea o semnificaţie acestei realităţi „cunoscute şi necunoscute în acelaşi timp.”

Apoi, Suveranul Pontif, ne explică tuturor că speranţa nu este o realitate individuală, ci este strâns legată de comunitate, de un „popor al lui Dumnezeu” care este Biserica. Nimeni nu poate avea speranţa mântuirii de unul singur, am putea spune! În epoca modernă, această speranţă a mântuirii ca dar al lui Dumnezeu a fost scoasă din scena umanităţii, fiind înlocuită cu o aşa-numită „mântuire prin tehnică, prin ştiinţă sau prin progres.” De aceea atât ştiinţa a propus nenumărate soluţii pentru eliberarea omului de suferinţă, dar până acum nu a reuşit nici un rezultat notabil. Au fost propuse chiar şi soluţii politice pentru această problematică, mai cu seamă de către marxism-leninism=comunism, după cum putem citi în enciclica Spe Salvi, dar nici acestea nu au ajuns la rezultatul dorit. De aceea, ne putem da seama într-o manieră tot mai evidentă că omul are nevoie de Dumnezeu, altfel rămâne lipsit de speranţă. Omul este mântuit prin imensa iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni, şi această iubire este li temeiul speranţei noastre, a „marii noastre speranţe” care apoi devine si temeiul „micilor noastre speranţe cotidiene.” În cele din urmă Sfântul Părinte ne arată unde putem găsi, în mod palpabil, această „mare speranţă”: în primul rând în rugăciune şi, în al doilea rând, în acţiunile noastre şi suferinţă. Rugăciunea, pentru a fi un veritabil izvor de speranţă, trebuie să fie o îmbinare între rugăciunea personală şi cea comunitară, adică liturgia. La fel, acţiunile noastre responsabile şi existenţa suferinţei ne fac să găsim această „mare speranţă” pe care doar Dumnezeu ne-o poate oferi, iar în drumul nostru către aceasta, Maria ne este steaua călăuzitoare, după cum notează în paragrafele concluzive Papa Benedict al XVI-lea.

NR. 4 (8) 2007

17

MAGNIFICAT

ACTUAL Pentru noi tinerii, mesajul acestei Enciclice ar trebui să coincidă cu redescoperirea optimismului şi bucuriei de a trăi, întrucât, citind aceste rânduri, ne putem da seama că nu suntem singuri, că speranţa mântuirii este o speranţă credibilă, în opoziţie cu speranţele iluzorii propuse de ştiinţă şi chiar de anumite sisteme politice, care, în cele din urmă au devenit propria lor pradă. Această „mare speranţă” poate da un sens şi „micilor noastre speranţe” iar acum, că suntem la o vârstă când abundăm de energie şi elan, putem transmite această bucurie a speranţei în mod credibil şi celor care au parte de mai multă suferinţă decât noi.

De asemenea, mai ales pe noi tinerii, această Enciclică ne invită să redescoperim importanţa liturgiei, lucru ce tinde să cadă mereu pe un plan secund în viaţa noastră extrem de ocupată şi plină de activităţi. Desigur, toate initiativele noastre în ceea ce priveşte actele de caritate sunt foarte bune, dar pot deveni cu adevărat lucrare a lui Dumnezeu în lume doar în momentul în care ele se bazează pe o viaţă liturgică trăită cu regularitate, perseverenţă şi responsabilitate. În contextul tinereţii, suntem puşi în faţa mai multor alegeri importante pentru întreaga noastră viaţă, alegeri ce se dovedesc dificile dar pe care nu le putem contramanda, iar în acest context, această enciclică ne poate ajuta discernământul, întrucât ne face mai sensibili asupra ceea ce ne poate oferi Dumnezeu şi mai atenţi asupra ceea ce ne poate oferi partea secularizată a lumii moderne, prin urmare putem alege în cunoştiinţă de cauză. În pragul prăznuirii Naşterii Domnului, Enciclica Spe salvi poate da un sens nou relaţiei noastre personale cu Dumnezeu trăită la nivel comunitar şi ne poate ajuta să redescoperim bucuria de a trăi într-un prezent adesea deziluionant.

Teol. Dan Pătraşcu

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Meditaţie asupra sensului vieţii în Cristos În Sfânta Scriptură, Cartea Facerii începe cu activitatea creatoare a lui Dumnezeu [1]. Apoi se continuă cu chemarea omului la muncă „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” [2].

Papa Ioan Paul al II-lea comentând acest verset în Laborem Exercens (LE) la nr. 4 spune că „E clar că sub numele de pământ, de care vorbeşte textul biblic, trebuie înţeles înainte de toate porţiunea universului văzut în care omul locuieşte; dar, prin extensiune, putem înţelege lumea văzută atâta cât este susceptibilă de a fi sub influenţa omului, adică atunci când ea caută să răspundă nevoilor acestuia.

Expresia stăpâniţi pământul are o sferă imensă. Ea indică toate resursele pe care pământul (şi indirect lumea vazută) le ascund în sine şi care, prin activitatea conştientă a omului pot fi descoperite şi folosite după placul său” [3]. Am putea spune despre acest verset că ascunde taina întregului progres al omenirii de la societatea autoconsumatoare la cea capitalistă.

Alăturându-i şi versetele 17-19 din cap. 3 [4] avem o imagine mai coerentă a gândirii biblice despre muncă.

18

Papa Ioan Paul al II-lea în Laborem Exercens la nr. 9 spune că: „aceste cuvinte se refereau la truda uneori apăsătoare, care de atunci însoţeşte munca umană; ele nu schimbă prin aceasta faptul că munca este calea ce duce pe om la a realiza dominarea ce îi revine asupra lumii văzute supunând pământul” [5]. Aşadar, atât binecuvântarea cât şi blestemul odihnesc asupra muncii, în concepţia biblică.

Acest fapt este relevant pentru a înţelege ceea ce Psalmul 8 spune despre om: 3. Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: 4. Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?

5. Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.

6. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate leai supus sub picioarele lui.

7. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; 8. Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor.

9. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

SFÂNTA SCRIPTURĂ Aşadar, prin binecuvântarea dată de Dumnezeu lui Adam, omul este încununat cu cinste şi cu mărire. De asemenea, el este micşorat cu puţin faţă de îngeri atât prin faptul că nu este spirit pur, dar şi prin blestemul legat de muncă, modul prin care el stăpâneşte pământul.

Versetul 6 este de mare importanţă.

Enumeraţiile care urmează ca să argumenteze faptul că „toate le-ai supus sub picioarele lui” inşiruie fiinţe care provin din cele trei straturi ale bisoferei: terestru, aerian şi subacvatic. Ceea ce este de remarcat este faptul că Sfântul Apostol Pavel raportează acest psalm şi mai ales versetul 6 la Domnul Nostru Isus Cristos.

Prin întruparea Sa din Pururea Fecioara Maria, El devine Omul şi, în virtutea lipsei păcatului strămoşesc sau a unui păcat personal, prin excelenţă cu puţin micşorat faţă de îngeri. Versetul 5 nu presupune antagonism între cele două idei majore ale sale cu privire la om, respectiv: a fi micşorat cu puţin faţă de îngeri şi a fi încununat cu cinste şi cu mărire. Mărirea omului ar putea fi foarte bine tocmai aceea de a fi aproape de demnitatea îngeresacă. Astfel, între cele două idei ale versetului 5 ar exista o complementaritate de fond, un fel de paralelism ideatic. Dar la Sf. Pavel nu se întâmplă aceslaşi lucru. O tensiune se instaurează între a fi micşorat cu putin faţă de îngeri şi a fi încununat cu cinste şi cu mărire. Un adevărat antagonism, cu o justificare foarte reală: Isus Cristos nu este doar om, ci şi Dumnezeu. Pentru El Întruparea, micşorarea cu puţin faţă de îngeri, este o adevarată deşertare, o golire de sine a lui Dumnezeu [6]. De aceea a fi încununat cu cinste şi cu mărire justifică necesitatea unei alte înfăptuiri măreţe a lui Dumnezeu. Dar, aici îşi face apariţia un paradox în faţa căruia putem exclama: antagonism, dar nu discontinuitate! Măreaţa înfăptuire a lui Dumnezeu se fundamentează tot pe actul deşertării de sine a lui Cristos. Este vorba de patima şi moartea Lui [7]. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Ci pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Isus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” [8].

Este foarte cunoscut că blestemul suferinţei este intim legat de cel al morţii pe care protopărintele Adam a meritat-o pentru neascultare. Întrupându-se, devenind om, devine în mod nemijlocit părtaş binecuvântării şi bestemului lui Adam de a stăpâni peste pământ. Făcând acest lucru, Domnul nostru Isus Cristos îmbracă haina suferinţei şi a morţii, adică însăşi starea blestemului – sfârşitul, moartea. Şi chiar suferă şi moare. Dar nu rămâne mort! Acest lucru schimbă totul, în mod radical, deşi nu înlocuieşte nimic.

De ce spun asta?

Pentru că „El a gustat moartea pentru fiecare om”, pentru fiecare binecuvântat să stăpânească NR. 4 (8) 2007

pământul şi blestemat să sufere şi să moară. Această unire prin natură şi destin cu oamenii îl face pe Cristos să „profite” de moartea fiecărui om, în sensul că omul, în timpul vieţii sale, contribuie la stăpânirea pământului în sensul în care vorbeam la începutul articolului. Dar moartea face ca fiecare persoană să aibă un folos personal limitat din dezvoltarea la care ea contribuie.

Folosul nelimitat îl are Isus Cristos. El trăieşte şi se poate „bucura” de tot ceea ce omul pierde prin moarte şi are timpul de a realiza tot ceea ce nu realizează omul din cauza faptului că este limitat, suferind şi muritor. Acest fapt o spun bazându-mă pe credinţa că timpul curge spre Cristos, ori în ce mod l-ar cheltui lumea.

De aceea versetul 8 spune „Toate le-ai supus sub picioarele lui. Dar prin faptul că a supus lui toate (înţelegem) că nimic nu i-a lăsat nesupus. Acum însă, încă nu vedem cum toate i-au fost supuse”. Cât timp se mai nasc oameni „spre a muri” (nu în sensul că acesta este destinul omului, ci în sensul că asta se întâmplă), lui Cristos nu îi sunt supuse toate şi de aceea, Apostolul Pavel spune: „El a gustat moartea pentru fiecare om”.

Versetul 10 explică scopul şi mijloacele. „Căci ducând pe mulţi fii la mărire, I se cădea Aceluia, pentru Care sunt toate şi prin Care sunt toate, ca să desăvârşească prin pătimire pe Începătorul mântuirii lor”. Fac gestul temerar (poate fi criticat de către cunoscători ca o dovadă de inconştienţă) de a nu apela la o variantă a textului original (în limba greacă) în incercarea de a o interpretare acestui verset.

Isus Cristos a gustat moartea pentru fiecare om pentru a aduce pe mulţi fii la mărire (mulţi = toţi), prin patima şi moartea sa.

A duce la mărire înseamnă a face părtaşi la Înviere. A aduce la mărire pe oameni înseamnă a-i face părtaşi de „profitul” său, de stăpânirea pământului, mai mult, chiar a lui „toate” – cele materiale şi cele spirituale.

De aceea cine moare „singur” (adică nu în comuniune cu Dumnezeu), nu se împartăşeste din acest „profit ” al lui Cristos la care a contribuit în felul său. Din contră, rămâne în „afara universului” (rămânând „în afara lui” Cristos rămâne şi „în afara” stăpânirii lui), ceea ce înseamnă iadul. Astfel, iadul este starea veşnicei pierderi, a ne-stăpânirii [9].

Cel ce moare în Cristos (în comuniune de har cu Cristos) este adus la mărirea învierii. Dacă Cristos a gustat moartea pentru fiecare om, atunci fiecare om se poate împărtăşi de învierea lui. Putem constata o simetrie pe axa moarte-înviere, la mijlocul căreia se află Cristos şi oamenii. El s-a îndreptat spre moartea oamenilor. Oamenii au posibilitatea de a se îndrepta spre Învierea lui Cristos şi totdată spre „profitul” pe care Cristos îl are de pe urma fiecăruia mort dintre noi ca cea mai apropiată rudă a fiecăruia dintre noi şi unica în viaţă.

19

MAGNIFICAT

SFÂNTA SCRIPTURĂ

POVESTIRE

Prin urmare, cel ce moare în Cristos redobândeşte ceea ce pierde prin moarte (şi, în plus, scapă de păcatul inerent vieţii şi de toate roadele lui) şi se poate bucura în voie de binecuvântarea stăpânirii pământului.

Aşadar, binecuvântarea dată de de Dumnezeu lui Adam este realizabilă numai prin Cristos, în membrele Bisericii [10], Trupul său Mistic, care sunt credincioşii.

Se realizează cu adevărat în aceia care îi sunt cu adevărat credincioşi şi caută să ţină poruncile lui şi să îi imite virtuţile. În fine – a munci şi a suferi fără a fi în comuniune de har şi intenţie cu Cristos (singur) înseamnă pentru un creştin o vastă pierdre de vreme. Tot ceea ce intră în orizontul planului nostru de realizare personală şi de transformare a lumii văzute „trebuie” (nu e vorba de o opţiune) să intre şi în orizontul nostru de a învia impreună cu Cristos pentru a avea parte şi „pe lumea cealaltă” (expresie populară) sau şi dincolo de timpul acesta (interpretarea mea), de contribuţia noastră [11] la stăpânirea lumii şi, deci, de binecuvântarea promisă.

Note: [1] Fac., Cap. 1, vv. 1-26.

[2] Fac., Cap. 1, v. 28.

[3] Papa Ioan Paul al II-lea, Laborem Excercens, nr. 4.

[4] 17. Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! 18. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! 19. În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" [5] Ibidem, nr. 9.

[6] 6. Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, 7. Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându -Se ca un om, [7] 8. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. 9.Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; 10. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. 11. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Isus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.

[8] Evrei 2,9.

[9] În sensul din Fac 1, 28.

[10] Faptul că spun numai în Cristos nu înseamnă că numai în membrele Bisericii. Cei care fără vina lor nu sunt încorporaţi Bisericii Catolice, fiind de bună credinţă, se pot mântui în Cristos.

[11] Nu în sensul că fiecare se va bucura de contribuţia sa, ci în sensul ca prin contribuţia sa, în Cristos, va avea acces la toate contribuţiile celorlalţi. Astfel, fiecare va fi îm mod deplin stăpânitor al pământului, realizându-se prin celălalt.

Tu eşti Calea noastră!

-povestire-

"Chiar dacă ar fi să umblu prin, valea umbrei morţii, nu îmi este frică de nici un rău, căci Tu eşti cu mine." (Psalm 22,4).

Cred că Dumnezeu a voit ca povestea de mai jos s-o împărtăşesc şi celorlalţi deoarece în rândurile ei mă regăsesc; se regăsesc multe momente din trecutul meu.

Povestea începe cu mult timp în urmă, cu un băieţel mic, drăguţ şi plăpând: Andrei. Un nume de sfânt apostol. Andrei a fost crescut de părinţi până la un moment dat când soarta lui a luat o nouă traiectorie; s-a văzut abandonat şi rătăcea pe străzi de la o vârstă destul de fragedă, încât nu se ştia nici câţi ani avea. Însă nimic nu e întâmplător, povestea există astăzi şi aţi aflat-o datorită unor oameni buni care l-au ajutat pe Andrei să nu ajungă o epavă sau efectiv să moară de foame, frig şi alte lipsuri. L-au luat şi l-au dus la orfelinat unde avea să înceapă o nouă viaţă alături de alţi copii aflaţi în aceeaşi soartă ca şi el. Andrei nu se putea obişnui cu mediul în care a fost adus. Îi era foarte greu. Fiecare zi îi era din ce în ce mai grea. Se simţea singur si nu reuşea încă să-şi facă prieteni. Era timid, ruşinos dar în el se ascundea un talent aparte în ceea ce priveşte scrisul, dar mai ales pictura. Dumnezeu încă nu i le descoperise. Pentru el viaţa de orfelinat era aproape un infern, se izola de ceilalţi copii, iar aceştia nu-i dădeau pace, îl băteau din când în când. Bătaie lua şi de la cei care aveau grijă de el, de la educatoare. Se spune că bataia „e ruptă din rai”. Aproape toţi copiii primesc bătaie de la părinţi şi asta pentru că atunci când eşti copil, indiferent de felul cum eşti, prostioarele nu lipsesc şi unele îşi merită „încasarea”. :-) Aşa şi Andrei şi-a trăit copilăria şi cu aceste aspecte în care răsplata mai era uneori şi câte o chelfăneală. Cât era justă şi avea o cauză, era spre binele lui, dar când era din alte motive, nu era o chestie binevenită din niciun punct de vedere.

Timpul a trecut pentru Andrei şi începea să se obişnuiască cu mediul în care fusese adus. A devenit adolescent. A început să simtă şi să-şi dea seama că Cineva a fost mereu alături de el, acel Cineva care este alături de toţi şi care iubeşte dezinteresat, acel Cineva care a suferit pe nedrept pentru toţi oamenii, indiferent de apartenenţe ca să poată fi fericiţi.

Teol. Andrei Baici 20

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

POVESTIRE

MORALĂ

Andrei a realizat că îi putea fi mai rău, dacă nu ar fi ajuns în acel loc, în orfelinat.

A început să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru ca a avut grijă de viaţa sa de până acum şi că l-a făcut să conştientizeze acest lucru. A simţit nevoia să-i mulţumească mai mult decât verbal, a început să meargă la biserică pentru că dorea să-l cunoască mai mult pe acel Părinte care nu ne părăseşte niciodată. Dumnezeu i-a descoperit lui Andrei că are nişte calităţi deosebite şi că ar fi momentul să înceapă să le împărtăşească celor din jur, oamenilor comuni care de regulă sunt aşa de abătuţi de problemele şi grijile lor încât trec adesea nepăsători pe lângă frumuseţile sensibile ale vieţii. Andrei a ajuns să cânte şi în corul bisericii la care mergea cu mare plăcere, rugându-i-se Tatălui său ceresc de două ori, căci ştim bine că cine cântă îi aduce laudă dublă lui Dumnezeu. Nu şi-a uitat îngerul păzitor care l-a condus spre cunoaşterea celui care este Calea, Adevărul şi Viaţa tuturor. Mereu i-a mulţumit chiar cu voce tare încât cei din jurul lui l-au luat în derâdere, că vorbeşte singur.

Andrei şi-a găsit mult din pacea şi liniştea ce şi-o dorea, exact acolo unde ar trebui s-o căutăm cu toţii, la Tatăl ceresc. Acum este un tânăr, frumos, prietenos, sensibil, talentat şi deosebit. Cu toate greutăţile întâmpinate se simte împlinit pentru că şi-a găsit rostul şi talentul, mai ales; iar noi ştim bine că dacă ne găsim talentul ne-am găsit în mare parte şi fericirea interioară.

Dumnezeu ne ajută şi ne invită pe fiecare la fericirea veşnică. „El bate mereu la uşa inimii noastre”. Fiecare în felul nostru dacă îi deschidem portiţa sufletului, El va intra cu plăcere şi va „cina cu noi”, iar noi vom fi câştigaţi atât în această viaţă cât şi în cea de dincolo.

Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru tot ce v-a dat, mai ales pentru părinţi şi căldura familiei. Dar şi pentru faptul că astăzi trăiţi şi sunteţi fiecare cu realizările voastre. Mulţumiţi-i pentru fiecare secundă care e unică.

Eu, prin Andrei personajul care m-a înlocuit în această povestioară îi mulţumesc Tatălui că m-a ajutat să lupt şi să ajung până în acest moment, capabil să împărtăşesc cu voi crâmpeie din trecutul meu. Atât El, cât şi voi mi-aţi dat şi simt că îmi veţi da, curaj pentru a înainta în largul problemelor vieţii; şi mai cred că dacă inima ta e mereu deschisă, viaţa are gust şi vei ştii să te bucuri de ea, ajutându-i pur şi simplu prin felul tău de a fi şi pe cei din jur.

Un Crăciun sfânt, liniştit şi fericit!

Alexandru Ilinca NR. 4 (8) 2007

Moartea cerebrală Papa Pius al-XII -lea în discursul său din 24 noiembrie 1975 spune că aşteaptă din partea medicilor să dea o definiţie clară a „morţii” şi a „momentului morţii”, deoarece această judecată aparţine medicinii şi nu ţine de competenţa bisericii [1]. Stabilirea unei definiţii medicale a morţii este complicat.

Ideea potrivit căreia moartea cerebrală, care înseamnă încetarea ireversibilă a funcţiilor cerebrale, şi moartea biologică, care înseamnă încetarea ireversibilă a funcţionării întregului organism, sunt acelaşi lucru s-a impus începând cu anii ’70; numai că semnele tradiţionale de identificare, şi anume cele cardio-pulmonare, încetarea bătăilor inimii, încetarea respiraţiei, ar fi devenit irelevante prin susţinerea artificială respiratorie şi cardio-vasculară. În acest fel, moartea cerebrală a fost conceptualizată ca un sistem alternativ de evidenţe pentru acelaşi fenomen pe care îl identificau evidenţele tradiţionale, ca şi cum în moartea cerebrală ar fi survenit oricum [2]. Deşi definiţia actuală fiind generalizată în ţările civilizate, ea a rămas controversată. La ora actuală există trei teorii majore ale validităţii declarării morţii pe criterii cerebrale sau neurologice. Numite pe scurt: moartea întregului creier, moartea trunchiului cerebral şi moartea creierului mare.

Trupul omenesc aflat în moarte cerebrală poate avea o unitate integrativă, deoarece majoritatea funcţiilor mediate cerebral nu sunt somatic integrative, adică nu sunt emergente şi holiste, iar majoritatea funcţiilor somatic integrative, nu sunt mediate cerebral [3].

Argumentul echivalenţei dintre definiţia morţii ca încetare permanentă a funcţionării organismului ca întreg şi moartea cererbrală ca încetarea permanentă a funcţiilor întregului creier îi lipseşte tocmai suportul fiziologic, precum spune unul dintre părinţii acestei teorii: „Pacientul în moarte cerebrală nu prezintă procesul de descompunere somatică progresivă în acelaşi fel ca şi pacientul declarat mort prin teste cardio-pulmonare. În moartea cerebrală, creierul suferă un proces de putrefacţie şi autoliză, de descompunere, însă restul trupului nu se dezintegrează până când circulaţia sistematică nu încetează” [4].

Poziţia celor care aderă la antropologia şi credinţa creştină este, că atâta timp cât mai putem vorbi în cazul unui pacient în moarte cerebrală de un organism integrat prin manifestarea şi identificarea unei funcţii a acestuia, sufletul 21

MAGNIFICAT

MORALĂ său mai este activ în trup, într-o măsură care ne obligă să considerăm că nu avem de a face cu un mort [5].

Atâta timp cât mai există funcţii vegetative la nivelul întregului organism, nu putem spune că a avut loc moartea, adică disocierea maximă a sufletului de trup [6]. Putem spune că pacientul se află în procesul morţii, cu alte cuvinte este muribund, dar nu putem spune că moartea a survenit. Nu putem confunda un pronostic cu un diagnostic. Între problemele definirii morţii şi cea a statutului persoanei în această lume există o legătură indisolubilă, întrucât definirea morţii presupune de fapt definirea vieţii umane [7]. A nu ţine cont de aceasta ar atrage pentru noi, consecvenţe grave faţă de tradiţia cu care ne identificăm. Ar însemna abandonarea poziţiei noastre faţă de identitatea personală a embrionului uman de la concepere, poziţie bazată tocmai pe existenţa unui organism uman viu înainte de apariţia sistemului nervos şi cu atât mai mult înaintea manifestării unor forme de conştiinţă oricât de rudimentare. S-ar face un mare pas în direcţia acceptării de către Biserică a ideologiei reducţioniste a persoanei la conştiinţa de sine şi liberul arbitru conform căreia singura marcă autentică a statutului de fiinţă umană o reprezintă autonomia individuală. Prin aceasta ar fi excluşi din categoria persoanelor umane, şi ca atare lipsiţi de drepturi şi de apărare, toţi cei care nu-şi pot mainifesta voinţa proprie: nenăscuţii, nou-născuţii, anencefalicii, pacienţii în stări vegetative, senilii, demenţii, etc. Cu toate că este vorba de atribute cu adevărat definitorii ale omului, Biserica înţelege conştiinţa şi libertatea numai în cadrul naturii umane aşa cum a creat-o Dumnezeu, având facultăţi atât cognitive cât şi vegetative, indiferent de gradul deficienţelor spirituale şi biologice de care poate fi atinsă făptura umană din diverse motive, în diverse situaţii particulare.

La invitaţia Academiei Pontificale de Ştiinţe în octombrie 1985 un grup de muncă a studiat „prelungirea artificială a vieţii şi determinarea exactă a momentului vieţii”. După ce au constatat recentele progrese ale tehnicilor de reanimare şi a efectelor imediate şi pe termeni imediat a leziunilor cerebrale, grupul de muncă a discutat criteriile obiective ale morţii şi nişte reguli de conduită dinaintea unui statut persistent de moarte aparentă (comă). „Experimentele efectuate au descoperit că rezistenţa creierului în absenţa circulaţiei cerebrale poate să permită nişte recuperări care în alte situaţii sunt considerate imposibile (...) S-a ajuns la concluzia că atunci când creierul în întregime a suferit o leziune ireversibilă (moarte cerebrală) fiecare posibilitate de viaţă senzitivă şi cognitivă este definitiv anulată, în timp ce o scurtă supravieţuire vegetativă poate să fie menţinută de prelungirea artificială a respiraţiei şi a circulaţiei” [8]. „O persoană este moartă atunci când a suferit o pierdere ireversibilă a oricărei capacităţi de a integra şi de a coordona funcţiile fizice şi mentale ale corpului” [9]. Din dezbateri a reieşit că moartea cerebrală este criteriul devărat al morţii, pentru că oprirea definitivă a funcţiilor cardio-respiratorii conduce foarte rapid la moartea cerebrală. În caz de moarte cerebrală respiraţia artificială poate să prelungească funcţia cardiacă penru un timp limitat. „Această supravieţuire indusă de organe este indicată când se prevede o prevalare de organe în vederea unui transplant” [10]. Această eventualitate este posibilă doar în cazul unei leziuni cerebrale şi ireversibile intervenită la un subiect tânăr, în mod esenţial după o traumă brutală.

Note: [1] cf. Enchiridion Vaticanum, 12 volume, 7/1261, Testo ufficiale e versione italiana, 1976ss...

[2] cf. BRECK, John – PUŞCAŞ,Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, p. 61.

[3] Ibidem, p.63.

[4] Enchiridion Vaticanum, 12 volume, 7/1262, Testo ufficiale e versione italiana, 1976ss..., t.a..

[5] cf. LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale la Sfinţii Părinţi, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 137.

[6] Ibidem, 1264.

[7] cf. BRECK, John – PUŞCAŞ,Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, op.cit., p. 67.

[8] Enchiridion Vaticanum, 12 volume, 9/1766, Testo ufficiale e versione italiana, 1976ss...

[9] Ibidem, 9/1767.

[10] Ibidem, 9/1769.

Bibliografie Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.

BRECK, John – PUŞCAŞ,Florin – BAŞTOVOI, Savatie – MOLDOVAN, Sebastian – MACREA, Lucian – BIZĂU, Ioan, Ce este moartea?, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2003.

Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopiei Romano Catolică, Bucureşti, 1993.

DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Ediţia a-II-a, Ed Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 DICŢIONAR ENCICLOPEDIC AL BIBLIEI, coord.:Dan Slusanschi, Ed Humanitas, Bucureşti, 1999.

Enchiridion Vaticanum, 12 volumi, testo ufficiale e versione italiana, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna, 1976ss.

VOCABULAR DE TEOLOGIE BIBLICĂ, coord. : Xavier Leon–Dufour, coord. Traducător Băltăceanu Francisca, Broşteanu Monica, Ed Arhiepiscopiei Romano Catolică, Bucureşti, 2001

Teol. Alin-Marius Voina 22

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

DE CRĂCIUN

Mesageri ai Naşterii Domnului Seara Ajunului are un farmec aparte.

Putem trăi şi retrăi un obicei străvechi pe care l-am deprins de la părinţi, rude sau prieteni; el ne introduce în atmosfera sărbătorii Naşterii Domnului. Cred că fiecare a văzut cel puţin o dată în viaţă grupuri de colindători ce se îndreaptă din casă în casă pentru a duce un mesaj de bucurie.

La fel, majoritatea dintre noi a participat o dată sau de mai multe ori în felul acesta, colindând, la bucuria Crăciunului.

Iar în Ajun de Crăciun fiecare primeşte grupuri de copii sau de prieteni care aduc cu ei în cântec o veste aşteptată din vechime: ”O, ce veste minunată ... S-a născut cel fără de început”. Dumnezeu, Creatorul lumii întregi nu mai rămâne ascuns de privirile omeneşti ci intră în lume, decide să împlinească promisiunea mântuirii şi se face părtaş istoriei tuturor oamenilor.

La 2007 ani de la acest eveniment ne putem întreba ce anume trezeşte în sufletele noastre acest obicei şi ce înseamnă vestea pe care o anunţă? Un copil vine în lume într-o peşteră din Viflaim, iar naşterea lui e transmisă ca un eveniment de bucurie tuturor oamenilor de bună voinţă. Îngeri, stele, regi se pun la dispoziţie ca să transmită coborârea în lume a unui prunc deosebit ce iasă din sânul lui Dumnezeu: un Fiu ce vine de la Tatăl ceresc ca fiecare om să poată deveni fiu al acestui Părinte plin de iubire. Personajele din jurul ieslei vor să devină părtaşe acestui eveniment, nu vor să rămână în afara peşterii din Viflaim. Îngerii au misiunea de mesageri şi se îndreaptă către păstorii din zonă să le vestească bucurie mare; ceea ce era promis se împlineşte: „vi s-a născut Mântuitorul”! Păstoraşii primesc anunţul şi se îndreaptă în grabă ca să fie martori ai acestui moment minunat. Pe bolta cerească apare steaua tainică care vesteşte regilor apariţia lui Dumnezeu pe pământ. Ei văzând-o şi purtând în inimi speranţa întâlnirii, depăşesc dificultăţile drumului, ameninţările regelui Irod şi vin să i se închine celui anunţat.

Distanţele parcurse de îngeri în zbor, de păstoraşi şi de cei trei regi din orient sunt retrăite de cei ce în seara de ajun cântă din casă în casă bucuria Naşterii Pruncului divin. Prin ”mersul la colindat” şi prin primirea colindătorilor ne reamintim evenimentul din Viflaim.

NR. 4 (8) 2007

Pentru mulţi oameni acest obicei este singura legătură pe care o au cu creştinismul.

Tradiţia frumoasă pe care o avem poate face pe fiecare om să descopere noutatea veşnică a Crăciunului sau să redescopere sensul acestei sărbători.

Colindatul şi primirea mesajului colindelor este şi o identificare cu acei mesageri care în urmă cu atâţia ani au răspândit vestea naşterii pruncului din peşteră. Poate fi o identificare crescândă de la an la an cu cei ce-şi pun viaţa toată în slujba celui ce vine în lume în seara Crăciunului. Colindătorii iau urma îngerilor şi a regilor care auzind vestea plină de bucurie depăşesc situaţia proprie şi pun bucuria mântuirii la dispoziţia tuturor oamenilor. Mersul din casă în casă şi anunţul făcut prin colinzi depăşeşte o simplă vizită în care schimbăm păreri şi ne ospătăm. Anunţătorii mesajului sunt puşi în situaţia îngerilor, se transformă în mesageri ai bucuriei mântuirii.

Dacă Cristos, pruncul născut din Fecioară în Viflaim a venit în lume în urmă cu atâţia ani, el vine şi azi în lume în fiecare clipă şi situaţie, în toate momentele lumii şi ale fiecărei persoane. Colindatul este anunţul veştii bune că Dumnezeu e cu noi. Este aducerea aminte a unui eveniment ce ne bate la uşă: Domnul cerului şi al pământului a venit în lume pentru fiecare om; nimeni nu rămâne în afara sărbătorii. Sărbătorile şi bucuria nu pot fi separate de latura lor exterioară care conferă o bucurie omului întreg: trup şi suflet. Putem descoperi că masa şi bucuria sărbătoririi primesc adevăratul sens al banchetului în regăsirea pruncului din iesle şi-n recunoaşterea lui ca Fiu al lui Dumnezeu ce se pune la dispoziţia oamenilor şi devine adevărata lor hrană şi băutură. În apropierea ajunului Crăciunului ne putem întreba ce ducem cu noi prin cântul Colindelor. Îngerii şi steaua de la răsărit apar şi azi fiecăruia şi fac posibil trăirea evenimentului anunţat de colindători. Bucuria îngerilor devine veselie celor ce o primesc. Lumina stelei care a răsărit aminteşte şi azi semnul prezenţei pruncului dumnezeiesc pe bolta existenţei de zi cu zi. Sărbători fericite!

Pr. drd. Gabriel Buboi 23

MAGNIFICAT

DE CRĂCIUN

Să trăim în mod liturgic Crăciunul Efervescenţa Crăciunului ne disipează mereu atenţia spre nenumăratele aspecte seculare ale acestei sărbători, care ne antrenează într-un vârtej ameţitor al simţurilor şi alunecăm cu toţii pe făgaşe ce nu ne conduc tocmai la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne străduim să organizăm totul cât mai bine, să facem bradul, să cumpărăm cadouri, să pregătim mâncăruri felurite, într-un cuvânt: ne pregătim să sărbătorim. Dar ce sărbătorim? Adesea pierdem din vedere această întrebare, iar când conştiinţa noastră îşi face auzită vocea firavă prin gălăgia cu care ne înconjurăm sistematic şi ne pune această întrebare, de cele mai multe ori dăm un răspuns evaziv pe care l-am învăţat încă de mici de la părinţi, bunici, preot: „Sărbătorim Naşterea lui Isus.” Un răspuns corect, un răspuns predefinit pe care îl ţinem pregătit în arsenalul nostru pentru momentul când ne confruntăm cu această întrebare deranjantă, dar, în acelaşi timp, un răspuns care a devenit dureros de impersonal, în contextul în care Dumnezeu doreşte să ne întâlnească personal în faţa ieslei.

Noi trimitem la întâlnirea cu Dumnezeu corpul, dar nu şi sufletul; individul, dar nu persoana! În faţa ieslei, devenim doar simple prezenţe ce strălucesc prin absenţă; suntem prezenţi şi absenţi în acelaşi timp, adică prezenţi pentru noi şi absenţi pentru Cel ce doreşte să ne întâlnească.

Desigur, la fiecare predică de Crăciun, orice preot ne atenţionează să nu pierdem din vedere ceea ce sărbătorim de fapt. Această atenţionare este atât de des repetată, încât a devenit clişeu, prin urmare o trecem cu vederea. Într-o lume plină de miraje şi golită de (R)ealitatea care de fapt o susţine, retrăirea Naşterii Domnului nu se poate atinge doar printr-o atenţionare devenită clişeu, ci prin hotărârea noastră fermă de a merge şi a ne astâmpăra setea de divinitate la cel mai limpede izvor cu putinţă. Care este acest izvor? Liturgia! „Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei” (Troparul Naşterii Domnului) Naşterea lui Hristos a adus „lumina” pe pământ, lumina pe care întunericul nu o va birui; lumina cunoştiinţei, a înţelegerii, a Adevărului, pe care întunericul ignoranţei omeneşti nu o va putea birui. Credinţa nu este un pur sentimentalism, ci o formă de cunoaştere, desigur nu o cunoaştere tehnică, ştiinţifică după cum definim noi astăzi acest termen, ci o cunoaştere profundă o cunoaştere statornică a unei realităţi complexe, o cunoaştere ce îşi are fundamentul într-o recunoaştere a lui Dumnezeu care s-a făcut om şi într-o re-cunoaştere a paradisului pierdut, pe care Hristos vine să ni-l re-dea prin întruparea sa. De aceea, în cadrul Paremiilor ce se citesc la Vecernia Naşterii Domnului este reluat un fragment din Isaia, care mărturiseşte tocmai acest lucru: „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul, şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica, şi puii lor vor sălăşlui într-un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; pruncul se va juca lângă culcuşul viperei şi în viziunia şarpelui otrăvitor copilul îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot Muntele meu cel sfânt!”

Aşadar, lumina Naşterii Domnului ne ajută să întelegem că împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că prin întruparea lui Dumnezeu, toată creaţia este readusă la demnitatea sa iniţială, despre care o altă Paremie din cadrul aceleiaşi Vecernii ne mărturiseşte, reluând primele 13 versete ale Facerii.

Prin Naşterea lui Hristos, „lumina cunoştiinţei” ne ajută să înţelegem că Adevărul nu este un concept, după modelul filosofiei greceşti, ci o Persoană, iar mântuirea o putem afla doar întalnindu-ne cu acea Persoană care nu ezită a se coborî atât de mult, încât să ia forma uneia dintre cele mai fragile creaturi: omul. Această coborâre a divinităţii spre umanitate pune în criză „valorile” seculare moderne. Dincolo de depăşirea a ceea ce este mare în univers, esenţa lui Dumnezeu este auto-coborârea spre ceea ce este mai mic. Avem de a face cu o inversiune axiologică între maxim şi nimim, între mic şi mare, între universal şi particular. Prin întruparea lui Dumnezeu minimul devine maxim, cel mic devine mare, iar particularul mai important decât universalul. Despre acest lucru mărturiseşte şi Hölderlin, poet al romantismului german, care pe frontispiciul operei sale denumite Hyperion scria că secretul divinităţii este faptul de a nu fi limitat de ceea ce este mai mare dar, în acelaşi timp, puterea de a se coborî spre ceea ce este cel mai mic.

24

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

DE CRĂCIUN Trăind liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului, „lumina cunoştiinţei” ne mai arată că „chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare; că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-se, din iubire de oameni.” Această primă stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului, pe lângă învăţăturile dogmatice ce le conţine, ne destăinuie şi motivul pentru care Dumnezeu s-a întrupat: iubirea sa de oameni. Dumnezeu vrea să salveze omul căzut, luând înfăţişare de om şi dorind să intre în cel mai intim dialog cu noi. Ne cheamă la această întâlnire faţă către faţă, ne cheamă pentru că ne iubeşte iar iubirea divină este o iubre mântuitoare, o iubire creatoare. „...că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat să se închine ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să te cunoască pe tine, Răsăritul cel de sus.”

Prima parte a troparului Naşterii Domnului corespunde acţiunii divine, căci Dumnezeu, prin intermediul întrupării sale, ne arată „lumina cunoştiinţei”, iar noi putem vedea (R)ealitatea într-un mod cu totul diferit decât realitatea prozaică. Totodată prin revelarea sa supremă, Dumnezeu lansează chemarea sa fiecărui om în parte, dorind să ne întâlnească pe toţi în faţa ieslei, într-un mod personal, în care noi trebuie să avem umilinţa de a-L privi pe Dumnezeu întrupat, faţă către faţă, privilegiu pe care Moise şi profeţii Vechiului Testament nu l-au avut.

Acestei iniţiative divine, i se cuvine un răspuns hotărât din partea omului, iar partea a doua a troparului, mai lungă decât prima, ne prezintă modul corect de a răspunde acestei iniţiative.

A da un răspuns acestei iniţiative nu este greu deloc. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri abstracte ci, chemându-ne personal pe fiecare, i se adresează fiecărui om în „limbajul” său (cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat), însă atunci când omul se lasă condus de această chemare, indiferent de limbajul folosit, rezultatul este exact întâlnirea cu Dumnezeu (să se închine ţie Soarelui Dreptăţii), recunoaşterea lui Dumnezeu (şi să te cunoască pe tine) şi recunoaşterea demnităţii noastre pierdute prin intermediul păcatului (Răsăritul cel de sus). Magii, au urmat limbajul lor, adică citirea stelelor, au ajuns la grotă, l-au recunoscut pe Dumnezeu şi i s-au închinat, Răsăritul fiind simbolul începerii unei noi vieţi, o viaţă de har.

Recunoscând pe Dumnezeu în persoana acelui prunc inocent, magii „i-au adus daruri scumpe; aur ca unui împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor şi ca unul mort de trei zile; şi smirnă, ca unuia fără de moarte”, după cum o altă stihiră a vecerniei Naşterii Domnului ne aduce la cunoştiinţă. Acest lucru vine să ne arate că această întâlnire cu Dumnezeu şi această recunoaştere a divinităţii nu poate rămâne fără ecou în comportamentul nostru. Darurile pe care noi trebuie să i le aducem pruncului sunt sacrificiile pe care trebuie să le facem zi de zi, strădaniile noastre, durerile noastre, pentru ca Dumnezeu să le poată transforma, prin intermediul acestei întâlniri, în izvor de mântuire. „Doamne mărire Ţie!”

Dacă reluăm cu atenţie primul articol al Crezului niceno-constantinopolitan, articol ce se referă la credinţa Dumnezeu-Tatăl, ne putem da seama că Dumnezeu este prezentat în două moduri: în primul rând ca şi Tată, iar în al doilea rând ca şi stăpân peste cele văzute şi cele nevăzute, deci ca Suveran. Astfel se îmbină ideea siguranţei şi iubirii familare, cu puterea cosmică divină, căreia îi corespunde mărirea. Analizând această „mărire” pornind de la îmbinarea celor două concepte, ne putem da seama că aceasta nu se referă doar la mărirea regală cum suntem tentaţi să credem, ci şi la o altfel de „mărire” pe care o putem percepe doar în faţa ieslei şi a crucii.

Prin urmare, vă invit pe toţi să trăim mai mult în mod liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului şi mai puţin în mod profan; să dăm curs acestei chemări a lui Dumnezeu de a ne întâlni în faţa ieslei pentru a putea intra în dialog cu El, ştiind că Dumnezeu are pentru noi doar „cuvinte de mântuire.” Căci doar în faţa ieslei şi a crucii putem percepe într-un mod adecvat adevărata esenţă a lui Dumnezeu, căruia i se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui, Fiului şi Sfântului Spirit; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Teol. Dan Pătraşcu www.danpatrascu.blogspot.com

NR. 4 (8) 2007

25

MAGNIFICAT

DE CRĂCIUN

Doi prunci într-o iesle În 1994, doi americani au răspuns unei invitaţii trimise de la Ministerul Educaţiei din Rusia, să predea morala şi etica în şcolile publice, pornind de la principii

biblice.

Trebuiau să predea în închisori, la comercianţi, la poliţie şi într-un mare orfelinat. La orfelinat erau aproape 100 de copii, băieţi şi fete, care fuseseră abandonaţi ţi lăsaţi în mâinile statului. Aici a început această întâmplare relatată chiar de vizitatori.

Se apropia vremea sărbătorilor din 1994, copiii de la orfelinat aveau să asculte pentru prima oară istoria tradiţională a Crăciunului.

Le-am povestit despre Maria şi Iosif cum au ajuns la Betleem şi, pentru că nu au găsit loc pe la hanuri, au fost nevoiţi să plece spre un staul, unde, în final s-a născut copilul Isus şi apoi a fost pus într-o iesle.

De-a lungul povestirii, copiii şi angajaţii orfelinatului nu-şi puteau reţine uimirea. Unii erau aşezaţi pe marginea scaunului, încercând să nu piardă nici un cuvânt. Odată încheiată istorisirea, le-am dat copiilor trei bucăţi mici de carton ca să încropească din ele o iesle.

Fiecărui copil i s-a dat un pătrăţel de hârtie tăiată din nişte şerveţele galbene pe care le aveam cu mine. În oraş nu se găsea nici măcar o bucată de hârtie colorată.

Urmărind instrucţiunile, copiii au tăiat şi au îndoit hârtia cu grijă, punând fâşii de hârtie în loc de paie.

Nişte bucăţele foarte mici de flanelă, tăiate dintr-o cămaşă de noapte veche pe care o doamnă din America a uitat-o la plecarea din Rusia, au fost folosite pentru a-i face o păturică pruncului. Dintr-o pălărie maro, pe care am adus-o noi din Statele Unite, au croit chipul pruncului.

În timp ce orfanii erau ocupaţi cu montarea ieslelor, eu mergeam printre ei să văd dacă nu cumva aveau nevoie de ajutor. Totul a fost bine până am ajuns la micul Mişa. Părea să aibă vreo 6 anişori şi îşi terminase treaba. Când am privit în iesle, am rămas uimit văzând nu un prunc, ci doi. L-am chemat repede pe traducător ca să -l întrebe de ce erau doi prunci în iesle. Mişa a pus mâinile în sân şi, privind înspre iesle, a început să repete istorisirea foarte serios.

Pentru un copil care ascultase doar o dată în viaţă istoria Crăciunului, o spunea foarte bine, până a ajuns la partea în care Maria îl pune pe copil în iesle. Acolo Mişa a început să inventeze varianta lui de final şi a zis: Şi când Maria l-a pus pe copil în iesle, Isus m-a privit şi ma întrebat dacă eu aveam unde să stau. Eu i-am zis ca nam nici mamă nici tată şi că nu aveam unde să stau.

Atunci Isus mi-a zis că puteam să stau acolo cu el. I-am zis că nu puteam, pentru că nu aveam un dar pentru el.

Dar eu voiam să rămân cu Isus, aşa că m-am gândit la ce puteam să-i ofer eu lui; mi-a venit ideea că un bun dar ar fi să-i dau căldură şi l-am întrebat pe Isus: „Dacă ţi-aş da căldură, ar fi un dar bun pentru tine?” Şi Isus mi-a zis: „Dacă-mi dai căldură, ar fi cel mai bun dar pe care l-am primit vreodată.” Aşa ca m-am aşezat în iesle şi Isus m-a privit şi mi-a zis că puteam să stau cu el totdeauna”.

Când micul Mişa a terminat de povestit, ochii lui străluceau plini de lacrimile care-i curgeau pe obraji; şi-a şters faţa, a pus capul pe masă şi umerii lui au început să se scuture de plâns amarnic. Micul orfan găsise pe cineva care avea să nu-l părăsească niciodată, nici să abuzeze de el. Cineva care să fie cu el totdeauna!

Iar eu am învăţat că în viaţă nu contează lucrurile, ci oamenii pe care-i ai lângă tine, ei contează cu adevărat.

Mulţumiri Laurei Gonzalez si lui Lazaro Raminez Material prelucrat de Andreea Lung

Vă invităm pe :

Grupul de discuţii al tinerilor din Eparhia de Lugoj http://groups.yahoo.com/group/astrulugoj Este un grup web de discuţii aflat sub egida ASTRU, şi are menirea să îi reunească pe cât mai mulţi tineri din Eparhia de Lugoj. Pe lângă identitatea ASTRU, grupul este deschis şi pentru discuţii pe alte teme şi informaţii utile pentru tânărul catolic (şi nu numai!) din ziua de astăzi. Un mijloc bun, de apropiere, cunoaştere, comunicare cu tinerii din alte localităţi/parohii.

26

NR. 4 (8) 2007

MAGNIFICAT

VIAŢA CONSACRATĂ

Congregaţia Fiicelor Sf. Francisc de Assisi

Provincia română

Istoria Surorile din Congregaţia „Fiicelor Sf. Francisc de Assisi” au venit pe teritoriul României în anul 1902, şi au început să îngrijească în decursul anilor, bolnavii în diferite spitale din Sânnicolau Mare, Lipova, Beiuş, Arad, Lugoj, Timişoara şi Maria Radna unde a fost sediul provincial şi noviciatul. În anul 1948 provincia română a fost desfiinţată de către puterea aflată la conducere, casele şi celelalte proprietăţi au intrat în patrimoniul statului, iar surorile au fost trimise în taberele de concentrare la Maria Radna şi, mai târziu în oraşul Orăştie. Surorile s-au străduit să-şi trăiască viaţa călugărească, şi-au desfăşurat activitatea mai departe şi in timpul comunismului, desigur în civil şi în condiţii foarte vitrege. În ciuda faptului că au fost puse sub supraveghere, se întâlneau si ţineau legătura între ele.

Reînnoirea vieţii comunitare a început din anul 1992, când surorile din România au fost vizitate de către Maica Generală M. Irenea Hamranova şi ele au reînnoit colaborarea cu conducerea generală, în urma căreia s-a hotărât şi renovarea casei din oraşul Timişoara. În anul 1994 surorile s-au mutat din locurile unde trăiau până atunci, în casa renovată din Timişoara, care a devenit şi sediul provincial. Deoarece provincia română a fost alcătuită, în aceşti ani, in majoritate de către surori mai în vârstă, conducerea generală a congregaţiei noastre pentru a întări provincia română a trimis şi alte surori din provincia slovacă.

Viaţa actuală şi viaţa în comunitate Surorile care alcătuiesc provincia română sunt de diferite naţionalităţi: română, slovacă, maghiară şi germană. Prin viaţa lor comună se străduiesc să răspândească dragostea lui Dumnezeu, care trece peste orice barieră de naţionalitate şi vârstă.

Rugăciunea si sărbătorirea zilnică a Euharistiei este în centrul vieţii noastre, de unde luăm lumina pentru respectarea voinţei lui Dumnezeu şi puterea de a o îndeplini. Viaţa spirituală se îmbogăţeşte prin încercarea de a trăi în bună înţelegere cu comunitatea de surori, prin participarea la rugăciunile comune, servirea meselor, muncă şi repaus, împărtăşirea reciprocă a bucuriilor şi problemelor şi, totodată aprofundarea încrederii şi iubirii reciproce.

Surorile la rugăciune Surorile pensionare participă la munca din mănăstire, iar prin rugăciunile lor contribuie la NR. 4 (8) 2007

apostolatul şi susţinerea activităţilor noastre, invocând astfel binecuvântarea pentru întreaga comunitate.

Surorile mai tinere se implică în diverse acţiuni ale apostolatului servindu-l pe Cristos prezent în cei săraci, bolnavi, în fraţii şi surorile noastre părăsite, în tineri şi copii.

Activităţile Carisma principală a congregaţiei „Fiicelor Sf. Francisc de Assisi” este îngrijirea bolnavilor. Ele desfăşoară activităţi în mijlocul suferinzilor, sprijinindu-i şi împărţind durerea cu ei, fiind alături de bolnavi şi părăsiţi, pentru a le demonstra iubirea lui Dumnezeu care nu părăseşte pe nimeni. Conform exemplului Părintelui Francisc şi a fondatoarei Maica M. Anna Bruner, ţelul congregaţiei este de a îngriji pe cei bolnavi şi părăsiţi, munca promovată în mai multe domenii.

Au desfăşurat activităţi în domeniul medical, ajutând bolnavii şi pe cei părăsiţi la domiciliile lor, în cadrul organizaţiei catolice Caritas a diecezei romanocatolice de Timişoara până în luna noiembrie 2006, când în colaborare cu Federaţia Caritas Timişoara a avut loc inaugurarea Centrului de îngrijire paliativă a bolnavilor în faza terminală de tip hospice ” Casa Milostivirii Divine”.

Acest centru oferă posibilitea tinerilor de a efectua voluntariat, prin care vor câştiga experienţe de însoţire a bolnavilor, dar şi în domeniul spiritual, psihologic, şi prin care să descopere bucuria ca rod al dăruirii şi slujirii.

Surorile se ocupă şi de copii cu dizabilităţi, bolnavi atât locomotor cât şi psihic în" Casa sf. Maria". Una din surori a lucrat la Grădiniţa surorilor de Notre Dame ca asistent medical promovând astfel colaborarea între congregaţii. Surorile oferă ajutor şi în "Azilul de noapte pe copiii străzii şi oamenii fără adăpost- Casa Pater Jordan".

27

MAGNIFICAT

VIAŢA CONSACRATĂ Din punct de vedere social se caută mijloace de ajutor material pentru familiile defavorizate cu condiţii de trai modeste, atât în oraş cât şi la sate, se acordă asistenţă spirituală.

De asemenea Surorile desfăşoară apostolat şi între tineri şi copii prin organizarea de zile de reînnoire spirituală pentru tinerii din diferite localităţi ale diecezei. În cadrul catehezelor şi în educarea tinerilor sunt îndrumaţi către primirea sacramentelor, iar în lunile de vară sunt organizate tabere pentru copiii defavorizaţi din punct de vedere material şi social provenind din mediul rural.

Tinerilor din parohii, şcoli şi studenţilor le sunt puse la dispoziţie spaţiu în mănăstire pentru activităţile organizate de ei, cum ar fi: adoraţii, meditaţii, recreere în aer liber.

Tinerelor care se interesează de viaţa consacrată sau care sunt în căutarea drumului vieţii lor pregătit de Dumnezeu spre a-şi găsi fericirea, au ocazia în căutările lor să ne viziteze fiind invitate să cunoască viaţa în comunitatea noastră.

Se pune preţ şi pe participarea la apostolat şi prin mass-media, prin apariţii de articole la ziare şi reviste, colaborând cu Radio Timişoara prin pregătirea programelor cu teme religioase şi educative pentru toate categoriile de vârstă. „Pentru îndeplinirea vocaţiei noastre este necesar să ne lăsăm atrase de Isus cel Răstignit şi Înviat, după exemplul Sf. Francisc de Assisi.

Prin viaţa noastră consacrată dorim să realizăm voinţa lui Dumnezeu, făcând prezentă iubirea Sa pentru oamenii de astăzi, folosind mijloace simple, cu disponibilitate crescândă ne asumăm diferitele activătăţi ale carismei noastre”.

Anemari Bobescu

LIRIC

La Betleem

E noapte şi ninge pe uliţa moartă, sub mantia albă oraşu-i ascuns, Iosif cu Maria din drumuri ajuns, încearcă şi bate la geam şi la poartă de case şi inimi ce nu-i dau răspuns.

Se roagă să mişte şi stânca de piatră: „ – Ai milă de mine, deschide, preabune stăpân, acum vin la census, sunt oaspe străin ci fă-mi la soţie un loc lângă vatră ori barem sub streşini, pe-o mână de fân!”

La refuz, într-alta-ncepe să cerşească: „ – Din alt cap de ţară-am sosit în oraş, ai milă, găseşte-mi un colţ, un sălaş căci sfânta-mi soţie s-aşteaptă să nască în fiecare clipă-un plăpând copilaş!”

Alungat, într-altă oartă-ncepe-ndată: „ – Chiar din Galileia am sosit acum,

28

de Ioan Andrei

fă-mi pentru soţia care-aşteaptă-n drum un loc într-un şopru sau staul, pe plată, eu stau şi-n piaţă, la poartă, oricum!”

Tot stând la fâtână, lăsată în piaţă, Maria-i aude-ntristatul colind: şi porţi greu trântite şi câinii lătrând şi sudalme grele ce-i aruncă-n faţă pentru ea şi pruncul ce l-o fi născând.

Sătul de ocară , cu fruntea plecată, Iosif se întoarce tăcut gânditor căci Domnul când cereun sărman ajutor, să-l apere Mama cu grije de tată, el nu află-o boltă pe creştetul lor. În lume, pe Domnul când stă să ni-l nască Mariei în suflet durerile-i ning şi lacrimi amare obrajii-i preling căci nu află-o casă, sub cer să-L primească încet câte una luminile-şi sting.

“Magnificat ” Publicaţia tinerilor din Eparhia de Lugoj revistamagnificat@gmail.com Preşedinte de onoare: PS. Alexandru Mesian Preşedinte: Pr. Coriolan C. Mureşan Redactor-coordonator: Raimondo-Mario Rupp Secretar de redacţie: Narcis Ardelean Colaboratori: (Mons. Angelo-Narcis Pop (Lugoj), Pr. drd. Gabriel Buboi (Paris), Teol.

Simonel Boanchiş (Lugoj), Teol. Dan Pătraşcu (Timişoara), Teol.

Alin-Marius Voina (Blaj), Teol. Andrei Baici (Coşteiu), Prof. Maria Bacău (Lugoj), Andrada Mişcă (Deva), Andreea Lung, (Coşteiu), Anemari Bobescu (Timişoara), Bianca Chişărău (Timişoara), Costel Borhan (Lugoj) Grafică, tehnoredactare şi fotografii: Raimondo-Mario Rupp Redacţia şi administraţia: Str. Episcop Dr. Ioan Bălan, Nr. 6, 305500-Lugoj Tel: 0256 - 35 35 97 Fax: 0256 - 35 14 57 Tipar: S.C. Tipografia Almariones SRL Lugoj, tel: 0256 - 33 64 86 fax: 0256 - 35 86 25 ISSN 1842 - 6034

MULŢUMIM EXCELENŢEI SALE PS EPISCOP ALEXANDRU MESIAN PENTRU SPRIJINUL ACORDAT

NR. 4 (8) 2007