Revista Adventista - Săptămâna de rugăciune (Februarie 2017)

Depar tamentele de Familie și Tineret: 6 - 13 februarie2017

INTRODUCERE

Este toamnă în timp ce scriu aceste rânduri. Copacii își pierd frunzele și deja se poate vedea goliciunea ramurilor. Păsările și alte animale migrează înspre sud, în căutarea unor locuri mai calde. Natura se pregătește pentru a petrece iarna grea. În mijlocul unei lumi reci care, în mare parte, Îl respinge pe Dumnezeu, viața creștinului nu este ușoară. Dar cuvintele înălțătoare pe care El le adresează poporului Său pot face ca viața credinciosului să fie o primăvară permanentă în mijlocul unei ierni reci.

Nu toți credincioșii au aceleași daruri, care sunt date pentru zidirea bisericii și pentru evanghelizarea lumii, însă roada pe care se cuvine să o dea ei trebuie să fie aceeași. Ea este rezultatul prezenței lui Dumnezeu în viața fiecărui credincios și îi identifică pe adevărații copii ai lui Dumnezeu. În această Săptămână de Rugăciune a Familiei ne vom apropia împreună pentru a-L cunoaște mai mult pe Dumnezeul nostru, cu ajutorul roadei Duhului Sfânt. Textul cheie se găsește în Galateni 5:22, 23: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”. Cum te vezi când te compari cu aspectele acestei roade? Cum îți vezi familia și copiii? Isus a spus: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Dragă frate și prieten, în timp ce citești aceste rânduri este iarnă, dar este dorința mea ca bunul nostru Dumnezeu să conducă viața ta astfel încât să existe întotdeauna o primăvară eternă în interiorul tău, pentru ca roada Duhului Sfânt să locuiască în tine.

O săptămână de rugăciune fericită!

Antonio del Pino

Cuprins 3 Primul Sabat dimineaţă Unitate in dragoste 5 Primul Sabat după-amiază Bucuria adevăratei fericiri Directori: Antonio del Pino

ECHIPA EDITORIALĂ Director general: Mario Martinelli Administrator: Sergio Mato Coordonator proiect: Esther Amigó Redactor-şef: Alejandro Medina Redactor: Andrada Oltean Traducere: Ramona Soare Design și machetă: Javier Zanuy Publicată de: EDITORIAL SAFELIZ Pradillo, 6 - Pol. Ind. La Mina 28770 Colmenar Viejo, Madrid (Spania) tel. [+34] 918 459 877 fax [+34] 918 459 865 e-mail: admin@safeliz.com www.safeliz.com Promovează: Departamentul de Familie

COLABORATORI Stefan Albu Daniel Eugen Brinduse Daniel Moreno Casasnovas Lourdes Estalayo Izarra Luis Alberto Fernández Antonio del Pino Millán Maicer Antonio Romero Asencio Luis Carlos Rueda Robert Trăistaru

Anul 10 / nº 10

2 so

8 Duminică Adevărata pace 11 Luni Răbdare supranaturală 14 Marţi Bunătatea și facerea de bine 16 Miercuri Realitatea credinței 18 Joi Blândețea și familia 20 Vineri Sub conducerea duhului sfânt: înfrânarea poftelor 22 Al doilea Sabat Roada duhului

Primul Sabat dimineaţă

Unitate in DRAGOSTE

C

e factori contribuie la rodnicia unui pom?

Tipul de sămânță, pământul în care se plantează, îngrijirea care i se acordă în timpul creșterii, curățirea, îngrășământul care îl hrănește, apa cu care este udat, soarele care îl încălzește, îngrijirea pe care o primește când apar dăunătorii și afidele, toate ajută la dezvoltarea unui pom sănătos.

Te-ai gândit vreodată ce tip de îngrijire acorzi familiei tale pentru ca Dumnezeu să producă rodul dorit? Cu ce alimentăm viața noastră și căminele noastre pentru ca Duhul Sfânt să poată atinge inima prin căile sufletului, prin cele cinci simțuri? Este esențial să fim conștienți de importanța atenției pe care o acordăm lucrurilor pe care le vedem, auzim, gustăm și atingem, pentru că toate exercită o influență asupra rezultatului final al acțiunilor noastre: o roadă sănătoasă sau una bolnavă. Te-ai gândit vreodată că ceea ce trăiești la nivel spiritual personal îți afectează relațiile și, prin urmare, viața de familie?

Prima roada a Duhului

„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea […]”

(Galateni 5:22). Dragostea este, poate, unul dintre cuvintele cele mai folosite, fapt care l-a făcut să-și piardă adevărata semnificație pentru mulți. Însă realitatea este că lumea întreagă continuă să se miște datorită unei puteri imense și dezinteresate care se ascunde în spatele acestui cuvânt de nouă litere. Milioane de persoane în întreaga lume dedică fiecare zi din viața lor pentru a sluji altora din dragoste. Mulți alții ajută zi de zi pe bolnavii care zac în spitale și pe solitarii care hoinăresc pe străzi fără nici o speranță. Dragostea este ceea ce îi motivează pe oameni să-și riște viețile pentru a ajuta persoane necunoscute aflate în pericol, atunci când își dau seama de disperarea și nevoia urgentă de ajutor.

Cu temei dragostea este prima roadă a Duhului Sfânt menționată în Biblie, pentru că Cel ce a inspirat-o este prezentat cu titlul cel mai măreț care există: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Este vorba despre un element esențial al naturii Sale, fapt pentru care privilegiul cel mai mare al ființei umane este să-l primească y să-l reflecte in propria ființă, la locul de muncă, la biserică, cu prietenii, cu vecinii și, în mod special, în familie.

Ne putem închipui oare un cămin în care sa nu existe legături de dragoste între membrii care îl alcătuiesc? Cât timp credeți că ar dura o relație între soți fără dragoste? Sunt multe cupluri care, înainte de căsătorie, semnează în fața notarului un act prin care stabilesc de comun acord regimul separației de bunuri sau condițiile economice pe care soții le vor avea in caz de divorț. Însă orice act de acest tip este inutil când primul element al roadei Duhului este prezent in cămin. În felul acesta, conduși de mâna lui Dumnezeu, membrii familiei vor manifesta dragostea prin priviri tandre, cuvinte amabile, mâini împreunate care oferă siguranța angajamentului la bine si la rău, oferind încredere; o vor manifesta prin îmbrățișări si afecțiune, cuvinte de încurajare în suferință, înțelegere în fața greșelilor, și consolare și impuls în situații grele, pentru ca nu este târziu pentru un nou început.

Ellen White a scris: „Iubirea nu poate exista mult timp fără a fi exprimată. Nu lăsa ca inima aceluia de care ești legat să flămânzească după bunătate și simpatie. […] Prin lucrurile mici ies la iveală cămăruțele inimii. Micile atenții, nenumăratele incidente mici și dovezile de curtoazie în lucrurile obișnuite ale vieții sunt cele care însumează fericirea în viață”.1 De aceea, dragostea nu este rodul întâmplării, ci rezultatul unui act voluntar și controlat, condus de Duhul Sfânt, care

Luis Alberto Fernández Secretarul Uniunii Adventiste Spaniole so 3

face să existe familii care au construit un mediu de dragoste și respect.

Puterea dragostei: Misterioasă și inseparabilă

Ce are dragostea de este capabilă să rupă barierele urii pe care timp de ani de zile ființele umane le-au ridicat? Cum apare acea forță extraordinară în fața unei situații extreme pe care cineva drag nouă trebuie să o înfrunte? Ce îi împinge pe unii părinți la sacrificiul pentru copiii lor, când aceștia au nevoie de atenție constantă? Ce mecanism misterios se acționează pentru a fi în stare să iubim fără limite și în mod egal pe toți copiii noștri? Cine poate înțelege acest lucru? Ai stat vreodată să te gândești cât de minunată este dragostea?

Putem ajunge să o înțelegem parțial, apropiindu-ne de lumea în care Dumnezeu a făcut primul pas în persoana lui Isus. Însă avem nevoie de eternitate pentru a o descoperi în dimensiunile care astăzi sunt de necuprins.

Familiile noastre trebuie sa aibă la bază acest tip de dragoste, care nu v-a putea fi înfăptuită decât prin aproprierea noastră de Dumnezeu. De aceea, apostolul Pavel a scris cu o convingere profundă: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8:35); și a afirmat: „nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:39).

Prin dragoste, legătura dintre Dumnezeu și oameni poate fi atât de puternică sau atât de fragilă, în funcție de decizia pe care o luăm la un moment dat de a o accepta sau de a o respinge. Dumnezeu ne oferă atenția Sa necondiționată, o dragoste de nemăsurat, care este superioară dragostei dintre soți, din familie sau dintre prieteni. Este vorba despre o dragoste care transcende emoțiile și înțelegerea. O dragoste care trece dincolo de circumstanțe, pe care Isus a notat-o în Matei 5:44: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc”.

Când citim aceste cuvinte ale lui Isus, probabil ne gândim: „Glumești? Nu pot sămi iert soția pentru cuvintele jignitoare pe care mi le-a adresat ieri”; sau „Nu mai pot să-l văd pe soțul meu după tot ce mi-a făcut”;

4 so

sau „Cum voi mai putea avea încredere în părinții mei după ce m-au dezamăgit?”.

Dragostea despre care vorbește Dumnezeu aici este mai presus de greșelile pe care le putem face sau ale căror victime suntem. Nu este vorba de dragostea fileo, afectivă, rezultatul cunoașterii și conviețuirii cu membrii familiei, ci de dragostea agape, DRAGOSTEA cu majuscule, cea care așteaptă zilnic întoarcerea fiului risipitor; dragostea care restaurează pe cel care se întoarce acasă cu părere de rău pentru greșelile făcute; dragostea celui care este capabil de a sărbători în cinstea celui care a risipit moștenirea primită în plăcerile cele mai josnice ale acestei lumi, dar care acum se întoarce la viața și în căminul pe care n-ar fi trebuit să-l părăsească niciodată.

Acestă dragoste de neînțeles pentru mulți este cea pe care Domnul nostru a arătat-o atunci când i-a vindecat pe cei bolnavi, sau când l-a înviat pe singurul fiu al văduvei din Nain; când a murit pe crucea Calvarului pentru omenirea care nu dorea să știe nimic despre El. Este dragostea manifestată în învierea din morți ca Învingător asupra păcatului și a consecințelor lui, pentru ca noi să putem avea viață veșnică lângă El. Această dragoste de neînțeles este cea care continuă să sensibilizeze inimile multor familii pentru a rămâne unite, în ciuda problemelor și atacurilor vrăjmașului.

Componenta vitală

Din momentul în care a creat lumea și ne-a adus la viață, Dumnezeu a dorit să ne arate că există două porunci a căror împlinire poate să umple golul din viețile noastre: prima, dragostea față de Dumnezeu: „Să iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”; și a doua, dragostea față de cei care ne înconjoară: “și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22: 37, 39).

Cât de important este să facem din această sursă de dragoste a lui Dumnezeu punctul central al vieților noastre! In familiile noas-

tre, în relația de respect dintre soți, în relația cu copiii noștri și cu ceilalți membrii ai familiei, în bisericile noastre, ca o evidență în fața lumii a prezenței lui Dumnezeu în noi.

Când anii vor trece, dincolo de momentele de fericite și de problemele prin care am trecut, dragostea lui Dumnezeu în inima familiilor noastre va fi cea care va menține vie speranța veșniciei. Indiferent de cât de importante ar părea alte lucruri în această viață, să nu uităm niciodată: „dacă n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. [...] Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:3, 13).

Doresc ca acest principiu divin să călăuzească viețile noastre!

1 Ellen White, Căminul adventist, p. 107.

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Cum putem recupera valoarea dragostei în sânul familiei noastre într-o formă practică?

2. În ce măsură este influențată viața ta de dragostea lui Dumnezeu?

3. Reflectă biserica primul element al roadei Duhului Sfânt? Cum poți contribui la acesta?

Primul Sabat după-amiază

BUCURIA adevăratei fericiri

Î

l așteptam ca întotdeauna pentru a studia Biblia. Însă când l-am văzut intrând pe ușă în acea dimineață, atitudinea sa neobișnuită mi-a atras atenția. Mersul lui era diferit, părea foarte trist, dar, în același timp, pe fața sa se citea fermitate. O voce interioară îmi spunea că era ceva normal: tânărul se afla într-o situație sentimentală complicată și, chiar dacă făcea eforturi să fie bine, încă nu se recuperase de tot.

M-a privit serios și mi-a zis: „Nu vreau să mai lucrez în Sabat, dar șeful mă presează și nu mă înțelege”.

Liniștea a inundat încăperea. Și-a îndreptat privirea spre Biblie și, apoi, privind în pământ m-a întrebat: „Ce trebuie să fac?”.

Pe lângă criza familială, era la un pas de a-și pierde locul de muncă, fiind conștient că exista posibilitatea să nu primească banii pentru lichidarea contractului de muncă. Ce mai trebuia să sufere? „Multe lovituri în scurt timp”, m-am gândit. „Ce aș putea să-i spun?”

Dintr-o dată, Cerul mi-a adus aminte de un pasaj biblic. Ce binecuvântare! Chiar mesajul potrivit pentru el și pentru mine: „Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubești și să slujești Domnului, Dumnezeului tău, din toata inima ta și din tot sufletul tău, să păzești poruncile Domnului și legile Lui pe care ți le dau astăzi, ca să fii fericit?” (Deuteronom 10:12, 13).

L-am întrebat: „Vrei să studiem?”. Știam că mă aprecia și mă respecta, dar nu era suficient în acele circumstanțe. Spre surprinderea mea, m-a privit și, dând din cap, mi-a zis: „Sunt pregătit”.

1. Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău

Ce înseamnă temerea de Domnul? În primul rând, a învăța să-L respectăm. Dacă nu Îl iubim, dacă nu Îl

cunoaștem, în momentele de conflict nu ne vom încrede nici în El, nici în Cuvântul Său. „Iată, frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere“ (Iov 28:28). În al doilea rând, temerea de Domnul înseamnă a nu te încrede în om atunci când cererile acestuia întră în conflict direct cu porunca divină. „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul!” (Ieremia 17:5).

Temerea de Domnul va ajuta pe oricine să nu se lase intimidat de cuvintele oamenilor necredincioși. Însă „un creștin descurajat este plin numai de întuneric, excluzând din sufletul său lumina lui Dumnezeu și aruncând o umbră asupra cărării altora”.1 „Frica de Domnul lungește zilele, dar anii celui rău sunt scurtați. Așteptarea celor neprihăniți nu va fi decât bucurie, dar nădejdea celor răi va pieri” (Proverbe 10:27, 28).

2. Să umbli în toate căile Lui

A umbla în căile Domnului aduce fericire, binecuvântare și protecție divină. Psalmul 91 este o dovadă a acestui fapt. Dar acest lucru nu ne asigură întotdeauna un final fericit pentru viața noastră pe pământ. Cea mai mare durere și îngrijorare a mea era să-l fac pe tânăr să înțeleagă că exista posibilitatea să renunțe la locul de muncă fără a-și primi drepturile.

Care poate fi finalul unui creștin care umblă pe drumul loialității? „Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate. Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălțat!” (Daniel 3:17, 18). „Este posibil să ajungi în mari greutăți în activitatea ta; perspectivele pot deveni din ce în ce mai întu-

Robert Trăistaru Pastor al bisericilor românești din Zaragoza Uniunea Adventistă Spaniolă so 5

erați slobozi față de neprihănire. Și ce roade aduceați atunci? Roade de care acum vă este rușine: pentru că sfârșitul acestor lucruri este moartea” (Romani 6:20, 21).

Dumnezeu a ales să ne educe și să facă din fiecare dintre noi slujitori ai lui Hristos. Toți cei care doresc să-I slujească vor trece printr-un proces educativ care include momente de durere, suferință și adversități. Dar Domnul nu ne părăsește și prin Hristos putem să înfruntăm orice situație dificilă. Este o parte a creșterii noastre. Ellen White a scris: „Toți cei care aduc în această lume o slujire sinceră lui Dumnezeu sau oamenilor primesc o instruire pregătitoare în școala întristării. Cu cât este mai mare sarcina încredințată și cu cât este mai înalt serviciul adus, cu atât este mai grea punerea la probă și mai severă disciplinarea”.3 „Haidem la locuința Lui, să ne închinăm înaintea așternutului picioarelor Lui! ScoalăTe, Doamne, vino la locul Tău de odihnă, Tu și chivotul măreției Tale! Preoții Tăi să se îmbrace în neprihănire, și credincioșii Tăi să scoată strigăte de bucurie!” (Psalmul 132:7-9).

necate și ești amenințat cu pierderi mari; nu trebuie să te descurajezi; aruncă grijile tale asupra lui Dumnezeu, rămâi calm și plin de voie bună. Roagă-te pentru înțelepciunea de a rezolva problemele vieții tale cu tact, prevenind astfel pierderi și dezastre. În dreptul tău, adu la îndeplinire tot ceea ce poți pentru a avea rezultate bune. Domnul Hristos a făgăduit ajutorul Său, dar nu ne-a scutit de eforturi. Atunci când, sprijinindu-te pe Hristos: Ajutorul nostru: ai făcut tot ce ai putut, primește cu bucurie rezultatele”.2 „Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război ai Sionului, parcă visam. Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie, și limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: «Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!» Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi, și de aceea suntem plini de bucurie” (Psalmul 126:1-3).

3. Să iubești pe Domnul Dumnezeu

Viața creștinului ar trebui să se ghideze după două priorități clare: să iubești pe Dumnezeu și să-ți iubești aproapele. A trece printr-un moment dificil, fie acasă, la muncă, la școală sau în orice alt domeniu; a trăi o experiență neplăcută cu cineva; a pierde 6 so

pe cineva drag sau a experimenta nedreptatea într-o situație în care credeam că ne-am câștigat drepturile nu justifică un comportament nepotrivit nici față de Dumnezeu, nici față de alte persoane. Ba mai mult, atitudinea noastră în fața acestor situații ar trebui să fie una pozitivă, de încredere totală în Dumnezeu: „Chiar dacă aveți de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! «N-aveți nicio teamă de ei și nu vă tulburați! Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn.» Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:14, 15).

Dumnezeu ne-a dăruit dragostea Sa nemărginită și dorește să o manifestăm față de ceilalți, cu bucurie. „Pentru iudei nu era decât fericire și bucurie, veselie și slavă” (Estera 8:16).

4. Să slujești Domnului, Dumnezeului tău

Fiecare ființă umană se naște într-o lume care suferă consecințele călcării poruncilor divine, nefiind capabilă să controleze în totalitate viața sa, aceasta aflându-se sub jugul păcatului. Însă Dumnezeu a pus la dispoziția noastră Legea Sa și metodele pentru păzirea ei, pentru a trăi o viață de libertate în El. „Căci, atunci când erați robi ai păcatului,

5. Să păzești poruncile Domnului și legile Lui

Ce se întâmplă cu o persoană care înțelege adevăratul spirit al bucuriei în Hristos?

• Își dă seama că aparține poporului lui Dumnezeu. A fi conștient de această apartenență produce un sentiment de bucurie și siguranță. „Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! Căci El este Dumnezeul nostru, și noi suntem poporul pășunii Lui, turma pe care o povățuiește mâna Lui…” (Psalmul 95:6, 7).

• Citește, studiază și asimilează Cuvântul Domnului. Este dispusă să ia o decizie inteligentă a voinței, nu a unui stimul emoțional. „Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmul 119:11).

• Își cunoaște clar prioritățile. Cunoașterea legilor divine o va ajuta să se mențină statornică în deciziile zilnice. „Pleacă-mi inima spre învățăturile Tale, și nu spre câștig!”

(Psalmul 119:36).

• Biblia este alinarea sa în orice moment din viață. Găsește sprijinul de care are nevoie în Cuvântul lui Dumnezeu, indiferent de persoană sau circumstanță. „Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduința Ta îmi dă iarăși viață” (Psalmul 119:50).

• Înțelege care este responsabilitatea sa față de Dumnezeu. Acceptă provocarea de a-I sluji lui Dumnezeu cu tot ceea ce implică aceasta. „Partea mea, Doamne, o spun, este să păzesc cuvintele Tale” (Psalmul 119:57).

• Nu uită ceea ce a fost și ceea ce este. Cu umilință, atitudinea sa este de mulțumire pentru ceea ce Dumnezeu a făcut în viața sa. „Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău” (Psalmul 119:67).

La terminarea studiului biblic, tânărul s-a ridicat și mi-a zis hotărât: „Plec de aici pregătit pentru a vorbi cu șeful meu”. L-am invitat la rugăciune. Am îngenuncheat și am vorbit cu Dumnezeu. Apoi, ca întotdeauna, ne-am despărțit cu o îmbrățișare, iar el mi-a promis că mă va suna. După câteva ore m-a sunat. „Șeful meu a înțeles situația. Voi continua să lucrez la firmă. Nu voi mai fi eu responsabilul de echipă, dar voi lucra în tura de dimineață”, mi-a spus euforic. Ce binecu-

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Câtă fericire ar trebui să avem în această viață, inclusiv ca și creștini care trăiesc în armonie cu cunoașterea dragostei infinite a lui Dumnezeu?

2. De ce cu cât ne concentrăm mai mult la noi înșine, cu atât mai mizerabili și mai îndepărtați de Dumnezeu ne simțim?

3. De ce este atât de important să avem și să alimentăm speranța în promisiunile vieții veșnice, a unei vieți reînnoite?

vântare! Încă o dată, Domnul a intervenit. „Este o bucurie pentru cel neprihănit să facă ce este bine, dar pentru cei ce fac răul este o groază” (Proverbe 21:15). În acea miercuri dimineață, Dumnezeu M-a învățat din nou lecția: „Cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Habacuc 2:4).

A trăi bucuria în Hristos este foarte diferit de a trăi bucuria acestei lumi. În Psalmul 98:1-6, David a pus în cuvinte bucuria în Domnul: „Cântați Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni. Dreapta și brațul Lui

cel sfânt I-au venit în ajutor. Domnul Și-a arătat mântuirea, Și-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor. Și-a adus aminte de bunătatea și credincioșia Lui față de casa lui Israel: toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru. Strigați către Domnul cu strigăte de bucurie, toți locuitorii pământului! Chiuiți, strigați și cântați laude!

Cântați Domnului cu harpa, cu harpa și cu cântece din gură! Cu trâmbițe și sunete din corn, strigați de bucurie înaintea Împăratului, Domnului!”.

1 Ellen White, Calea către Hristos, p. 117.

2 Ellen White, Calea către Hristos, p. 122.

3 Ellen White, Educație, p. 151.

so 7

Duminică

Adevărata PACE

L

Daniel Eugen Brinduse Pastorul bisericilor Efes și Resurrección (Madrid) și al grupului Poyales de Hoyo (Ávila) Uniunea Adventistă Spaniolă 8 so

umea care ne înconjoară este imaginea conflictului dintre bine și rău. În societatea noastră, fiecare așteaptă și dorește ceea ce este mai bine pentru sine și pentru persoanele apropiate: sănătate, prosperitate economică și legături afective. De aceea, luptă în fiecare zi pentru a-și asigura bunăstarea în toate aspectele vieții.

Dorințele și țintele noastre sunt, pe de o parte, atât rezultatul educației pe care am primit-o în sânul familiei, cât și al bagajului nostru cultural. Pe de altă parte, sunt oglindirea influențelor pe care le primim în fiecare zi prin prieteni, televiziune, internet și alți factori externi. De asemenea, ele depind de locul în care ne aflăm și de oportunitățile care ni se prezintă în fiecare moment.

Cine nu a auzit vorbindu-se de visul american?

Există mulți oameni motivați de dorința de a-l împlini. Mulți au riscat tot ce aveau în încercarea de a-l îndeplini. Unii au reușit. Visul altora, însă, a fost spulberat din diferite motive. Cu toate acestea, toți au fost mișcați de același factor: îmbunătățirea condițiilor de viață pe acest pământ.

Sunt de admirat exemplele de oameni care apar în mass-media, care au reușit să-și împlinească visele.

Ele sunt o sursă de inspirație pentru o generație fără modele de acest gen. O generație cu idei și o dorință puternică de a schimba lumea, care are nevoie de instruire pentru a învăța să-și stabilească prioritățile și să lucreze conform unor obiective stabilite. Exemplele de succes le oferă impulsul necesar în dorința de a-și atinge țintele.

Dar ce se întâmplă atunci când ai succes? Odată ce ai obținut ceea ce ți-ai dorit atât de mult, este posibil să te fi întrebat: „Și acum, ce urmează?”. Ai pus chezaș toate cărțile tale, în speranța de a găsi, în sfârșit, fericirea și, dintr-o dată, după ce ți-ai atins obiectivul cu efort, dedicare și sacrificiu, ești

trist și dezamăgit. Ai experimentat vreodată acest simțământ de gol? În ziua de azi, este din ce în ce mai greu să ne bucuram de tot ceea ce avem. În mod paradoxal, oamenii își doresc tot mai mult să aibă pace.

Ce este pacea?

Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește termenul „pace” ca o „stare de bună înțelegere între popoare. Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie, împăciuire, înțelegere”.1 Definiția introduce alte două idei importante în ceea ce ne privește. În primul rând, vorbește despre o „stare”. În al doilea rând, vorbește despre lipsa de tulburări. Este posibilă obținerea unei stări de pace interioară? Se poate experimenta acest sentiment în permanență? Răspunsul la aceste întrebări este esențial pentru a putea argumenta alte chestiuni, cum ar fi: Este posibilă pacea în această lume?, deoarece este foarte greu să obții pacea globală fără liniștea interioară a fiecărui individ.

Ce condiționează pacea?

Evenimentele care apar la știri în fiecare zi nu reflectă întocmai ideea pe care o avem despre pace la nivel global. Pare a fi un ideal imposibil de atins, în ciuda acordurilor și tratatelor care au fost semnate de-a lungul istoriei.

Prin urmare, este esențială căutarea termenului „pace” în Biblie. Cuvântul lui Dumnezeu îl transmite într-un mod practic, prin numeroasele exemple de oameni care au ajuns să-l experimenteze după lupte interioare grele. „«Cei răi n-au pace», zice Domnul” (Isaia 48:22). În acest verset, Dumnezeu face legătura între termenul „pace” și caracteristica cea mai contraproductivă pentru oameni: răutatea. Cine sunt „cei răi”? Oamenii

tind să definească și să pună etichete altor oameni, crezând că ceilalți sunt întotdeauna mai răi decât ei. Astfel, cine citește acest verset, ca și când ar fi vorba despre interpretarea unui vis, are explicația pentru problemele vecinului, rezolvarea conflictului dintre frații din biserică sau tratamentul ideal pentru boala colegului său.

Partea interesantă a acestui tip de atitudine de responsabilitate gratuită pentru viețile semenilor este că nu se opresc să se uite la ele însele, în adâncul inimii, pentru a obține pacea interioară, ci continuă să-i considere răi pe partenerul de viață, copiii, prietenul, fratele de la biserică, și așa mai departe. Însă pentru a obține pacea interioară, trebuie să ne oprim o clipă și să recunoaștem faptul că răul este în propria ființă. În ciuda teoriilor care neagă existența lui Dumnezeu, El este o realitate pentru toți credincioșii. Poate că existența Lui nu se manifestă așa cum așteptăm noi sau așa cum încercăm să o descriem, deoarece caracterizarea noastră depinde de percepția și experiența noastră personală. Cu toate acestea, realitatea și perfecțiunea Lui s-au exprimat într-o formă concretă în umanitatea lui Hristos pe pământ. Este greu de găsit o teorie care să justifice răutatea pe care omul a arătat-o de-a lungul istoriei în războaiele și conflictele politice care, chiar și astăzi, continuă să fie o realitate zilnică în multe țări, cum ar fi Siria, Irak și altele.

Este oare posibilă înțelegerea acestei manifestări înfricoșătoare ale unei ființe umane care pretinde a fi rațională, dar răspunde și justifică atrocitățile în numele celor mai demne idealuri umane? Este greu de înțeles, cu excepția cazului în care acceptăm că omul este rău de la căderea în păcat, moment în care și-a pierdut pacea. Și fără pace este greu sa trăim.

Cine dă pacea?

În numele păcii se fac nedreptăți, cuceriri cu orice preț, separări și multe alte rele pe care nici nu ni le putem imagina, pentru că, așa cum spunea Nicolae Iorga, „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”. Secol după secol, cu mici modificări, societățile reproduc istoria. Caută pacea, fără să realizeze că o au la un pas. Poate că te întrebi unde. Mai aproape decât îți poți imagina.

Singura persoană de pe pământ care a avut pace deplină toată viața Sa a fost Isus. Nu a tânjit după ea, pentru că a trăit-o de la începutul vieții Sale pe pământ până la înviere.

A dat-o celor care au cerut-o, celor care aveau nevoie de ea. Chiar și în cele mai dificile momente ale vieții Sale, liniștea și calmitatea au umplut ființa Sa. Cine altcineva ar putea să ne învețe și să ne ajute să găsim pacea?

Analizând cu atenție viața lui Isus, vom găsi răspunsul la o întrebare populară: „De ce?”. Motivul este simplu: pentru că nu vrem.

Pentru că o cerem și pretindem în schimb un produs personalizat care să se potrivească nevoilor noastre. Ne dorim o formă de pace, dar nu o acceptăm pe cea adevărată, care nu poate fi plătită cu bani; cea care nu poate fi obținută prin acorduri; cea care nu poate fi primită fără mărturisire și pocăință. Trăim zi după zi lipsiți de pace si aceasta se reflectă la nivel individual, familial, social, local, regional, mondial. În Ioan 14:27, Isus ne oferă pacea fără de care nu putem trăi o viață deplină în El: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”.

Pacea lui Isus

Cum este pacea pe care Mântuitorul ne-o oferă? Este inactivă? Este o stare de liniște și o viață de bogăție?

Din perspectivă interioară, da. Însă cu privire la ceea ce primim din exterior, lucrurile se pot complica. Isus este cel mai bun exemplu. El se bucura de pace și liniște deplină, de o relație de invidiat cu Tatăl. so 9

Cu toate acestea, mulți dintre cei din jurul Lui trăiau pentru a-I îngreuna viața. În fața acestor circumstanțe, cum putem avea pace când nedreptățile nu fac altceva decât să se înmulțească? „Fiecare locuiește în patria sa, dar ca străin; participă la toate activitățile cetățenilor buni și acceptă toate îndatoririle ca oaspeți în trecere. Orice pământ străin este patrie pentru ei și orice patrie este pentru ei un pământ străin. Ca toți ceilalți, se căsătoresc și au copii, dar nu-și abandonează copiii. Au în

comun masa, dar nu patul. Trăiesc în trup, dar nu conform trupului. Își petrec viaţa pe pământ, dar cetăţenia lor este cea din cer. Ascultă de legile stabilite, dar prin modul lor de a trăi sunt superiori legilor. Îi iubesc pe toţi și sunt persecutaţi de toţi. Sunt necunoscuţi și totuși condamnaţi. Sunt trimiși la moarte, dar prin aceasta ei primesc viaţa. Le lipsesc toate, dar găsesc toate cu îmbelșugare. Sunt dispreţuiţi, dar în dispreţ își găsesc gloria lor. Sunt loviţi în numele lor bun și între timp se dă mărturie despre dreptatea lor. Sunt insultaţi și binecuvântează, sunt trataţi cu mârșăvie și răspund cu cinste. Deși fac binele, sunt pedepsiţi ca răufăcători; atunci când sunt pedepsiţi, se bucură, ca și cum li s-ar da viaţa. Iudeii luptă împotriva lor, ca împotriva unui neam străin, iar păgânii îi persecută. Dar cei care îi urăsc nu știu să spună motivul dușmăniei lor”.2 Așa erau descriși primii creștini. Ei au avut pacea pe care Isus o dă fiecărei ființe care vrea să-o aibă. Aceasta este pacea care garantează bucuria în fiecare moment al vieții noastre, în ciuda dificultăților. Cu toate acestea, în viața de zi cu zi există puțini oameni care doresc cu adevărat pacea pe care o dă Hristos.

Nu așa cum o dă lumea, ci așa cum o oferă Cerul. „Aceia care nu și-au umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-și vinovăţia, nu au îndeplinit încă prima condiţie spre a fi primiţi de El. Dacă n-am experimentat lucrul acesta, n-am trăit acea pocăinţă de care nimănui nu-i va părea rău vreodată și dacă nu ne-am mărturisit păcatele cu o reală umilinţă și zdrobire de suflet, scârbiţi de nelegiuirea noastră, atunci nu am căutat cu adevărat iertarea păcatelor; și dacă niciodată

n-am căutat-o, atunci niciodată nu vom găsi pacea lui Dumnezeu”.3

Pacea care biruiește frica

Una dintre cele mai mari probleme ale societății actuale este frica. Ne temem de a pierde controlul asupra situațiilor în care suntem implicați; ne temem pentru existența noastră în multe contexte și incertitudinea ne provoacă frică. Paulo Coelho a spus că pierdem multe lucruri din teama de a pierde. Și, de multe ori, ne lipsim de pace de teama de a pierde putere, influență, bani, statut social și alte comodități.

Ne aflăm astăzi la o răscruce de drumuri. Ce alegem? Pacea pe care ne-o pune la dispoziție Dumnezeu sau pacea pe care ne-o dă lumea? Societatea ne propune un fel de pace și ne oferă chiar și garanții pe viață, eliminând orice altă nevoie, în afara limitelor pe care le prevăd condițiile din „contractul” lor. Cu această ofertă, Îl elimină chiar și pe Dumnezeu. Însă Tatăl ne dă garanții mai bune, în vederea pregătirii pentru viața veșnică: „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Nevoia de pace personală și colectivă este o realitate în lumea de astăzi. Vestea bună este că toți putem face ceva pentru a ne bucura de ea: „Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu dacă nu este însoţită de o pocăinţă sinceră și de reformă. Trebuie să se vadă o schimbare hotărâtă în viaţă; orice lucru care constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevărate căințe, a unei adevărate păreri de rău pentru păcat”.4 Putem obține mult mai mult decât acea „stare de bună înțelegere […]. Lipsă de tulburări”.5 Putem experimenta adevărata pace în Hristos. Trebuie doar să punem teama și lipsa de încredere în mâinile Dumnezeului adevărat în care credem, Singurul în care putem avea încredere. Aceasta este cheia pentru a trăi în pace. „Pace vouă!” (Ioan 20:19).

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Cum poți găsi pacea atunci când ești copleșit de probleme? Gândește-te la exemple practice.

2. Care crezi că este responsabilitatea ta în crearea ambientului de pace care ar trebui să existe în căminul tău?

3. Ești o persoană împăciuitoare? Cauți armonia cu persoanele care te înconjoară?

10 so

1 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, consultat: 28 decembrie 2016.

2 Autor Necunoscut, Sec. II-III, Scrisoare către Diognet.

3 Ellen White, Calea către Hristos, p. 37.

4 Ellen White, Calea către Hristos, p.39.

5 Dicționarul Explicativ al Limbii Romane, consultat: 28 decembrie 2016.

Luni

RĂBDARE supranaturală

R

ăbdarea este unul dintre ingredientele principale care stă la baza succesului marilor inventatori și cercetători. Garantează reușita pe baza repetiției, corectând și începând din nou de câte ori este nevoie până când își ating obiectivele. De multe ori este mai importantă decât talentul.

Ce este răbdarea?

Termenul grec pe care Pavel îl folosește pentru a se referi la răbdare ca roada Duhului este makrothumia.

Se traduce ca ‘răbdare’, ‘îndelungă răbdare’, ‘toleranță’, ‘clemență’. Este un cuvânt compus din makros ‘lung’ sau ‘mare’ și thumia ‘temperament’. Deși în greaca nebiblică exprimă ideea de pasivitate sau resemnare în fața dificultăților sau problemelor copleșitoare care nu se pot rezolva, termenul biblic are o nuanță diferită.

Răbdarea nu este doar o chestiune de a strânge din dinți și a suporta eroic vreun tip de durere. Barclay afirmă că este farmecul unei persoane care ar putea să se răzbune dar nu o face.1 Este perseverența celui care suportă loviturile și faptele rele fără a fi provocat, fără supărare sau răzbunare. Este sinonimul fermității sufletului, capacitatea de a suporta fără a se plânge. De multe ori, este practicarea liniștii care tace din dragoste. Însă a cunoaște însemnătatea unui termen nu este același lucru cu a-l practica; a avea răbdare nu este ușor într-o societate de la sine accelerată, în care se așteaptă ca toate lucrurile să meargă la minut. Răbdarea implică a nu întoarce rău pentru rău, deși acest lucru merge dincolo de ceea ce este uman în mod natural. Înseamnă a știi să aștepți până se împlinește planul lui Dumnezeu în viața ta. Reprezintă tenacitatea cu care credința creștinului aderă la promisiunile lui Dumnezeu, oferă echilibru și vigoare personalității, și ne face mai înțelegători și puternici pentru a rezista încercărilor neașteptate, în special acelea care nu depind în mod strict de noi. Este o trăsătură proprie a unei personalități mature.

Biblia, un manual al răbdării

Răbdarea este un atribut potrivit pentru a descrie caracterul lui Dumnezeu. Exod 34:6 afirmă că El este „încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie”. Departe de a fi pasiv, Dumnezeu oferă o oportunitate de pocăință tuturor (2 Petru 3:9).

Cuvântul Lui conține nenumărate exemple de vieți modelate de mâna lui Dumnezeu în care răbdarea a avut un rol esențial în cadrul familiilor: • Iosif a învins ostilitatea și disperarea deoarece a depins cu răbdare de Dumnezeu, în ciuda contextului familial nefavorabil. Rezultatul a fost schimbarea în bine a tuturor circumstanțelor. Prin încercări, Dumnezeu l-a pregătit pentru a fi un lider adevărat.

• Iov este paradigma celui care îndură cu răbdare si încredere timpul încercării, sub povara unei soții epuizată emoțional.

• Isus, ca model al plinătății Duhului Sfânt, este exemplul suprem. „Se cere multă răbdare și spiritualitate pentru a introduce religia Bibliei în viața de familie și în activitatea zilnică, pentru ca în ocupațiile vremelnice ochiul să poată rămâne ațintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Și în această privință Hristos a fost un ajutor. El niciodată n-a fost așa de împovărat de griji lumești, încât să nu aibă timp sau preocupare pentru lucrurile cerești.

Deseori Își exprima bucuria inimii, cântând psalmi și melodii cerești”.2 Jertfa Lui pe cruce este simbolul suprem al măsurii răbdării Lui. Răbdarea, ca roadă a Duhului, provine dintr-o relație intimă cu Dumnezeu, care domină fiecare sferă a vieții noastre. Ne va ajuta să mergem a doua milă, să facem față insultelor și batjocoririlor, și să întoarcem și celălalt obraz. În realitate, răbdarea ne salvează de noi înșine: „Prin răbdarea voastră, vă veți câștiga sufletele voastre” (Luca 21:19). Noi nu dezvoltăm răbdarea, ci mai degrabă Dumnezeu o face să crească în inima care se încrede și ascultă. Este roada Duhului

Daniel Moreno Casasnovas Pastor al bisericii Madrid-Vallecas Coordonator Tineret Zona Centru (JAE) Uniunea Adventistă Spaniolă so 11

Copile, stai cuminte!

În general, în familie, mamele sunt modele exemplare de răbdare și înțelegere în creșterea copiilor. Majoritatea păstrăm amintiri minunate despre mamele noastre și avem multe de învățat de la ele.

Mamele înțeleg curând că cei mici: 1. Fac lucruri de copii.

2. Au nevoie de atenție constantă.

3. Au un orar diferit de cel al adulților.

4. Merită respect.

5. Nu se grăbesc.

6. Nu au nevoie să facă multe lucruri, spre deosebire de adulți.

7. Solicită timpul nostru.

Ellen White sfătuiește: „Taţi și mame, aveţi răbdare. Adesea neglijenţa voastră din trecut vă va îngreuna munca. Însă Dumnezeu vă va da putere, dacă vă încredeţi în El. Lucraţi cu înţelepciune și cu duioșie cu copiii voștri”.3

Ce să fac cu copilul meu adolescent?

care lucrează în noi. Se află pe scara virtuților propuse de Petru (2 Petru 1:2-8). Necesită exersarea calităților agricultorului priceput, care așteaptă rodul valoros al pământului, si îl cultivă în fiecare zi pentru a-l îmbunătăți.

Ca și creștini, suntem chemați să punem la lucru aceeași răbdare: „Să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste” (Efeseni 4:1, 2).

Acasă, fii calm

Ai auzit gluma care spune: „Doamne, dămi răbdare, pentru că dacă îmi dai putere, nu știu ce-i fac”?. Chiar dacă este doar o glumă, ea reflectă un impuls pe care orice om îl are.

Când sănătatea, prosperitatea și abundența fac parte din viața noastră, lucrurile sunt destul de ușoare, dar ce se întâmplă când ies la iveală defectele, boala și alte aspecte negative? În general, trecem destul de greu peste greșelile și acțiunile nechibzuite ale celor dragi, deoarece suntem legați sentimental de ei. Atunci când ne pierdem răbdarea, pierdem putere, nu gândim și de obicei rănim, împiedicându-L pe Dumnezeu să acționeze în întregime. În majoritatea ocaziilor, nerăbdarea este lipsa de compasiune față de aproapele nostru. Este sinonimul intransigenței, 12 so

tensiunii, furiei și descărcării nervoase. Ca rezultat, sănătatea noastră fizică, mintală și emoțională va fi afectată.

Răbdarea este cel mai bun antidot împotriva supărării. Atunci când este bine împământenită în inimă, poate modela excesul de tristețe și stările de furie necontrolată. Ne menține sub control, convinși că ascultarea de Dumnezeu este cea mai bună soluție. „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!” (Matei 5:5).

Răbdarea începe la nivel individual, se extinde în familie și sfârșește prin a beneficia societatea. Este nevoie de creativitate pentru a o pune în practică, pentru a deveni un obicei și, mai târziu, o virtute. Va fi testată în fiecare moment al vieții noastre, împreună cu autodisciplina. În familie, răbdarea este cheia pentru o relație bună, înțelegere, comunicare și respect. În lipsa ei apar probleme, pentru că cei puternici îi înțeleg mai greu pe cei slabi. Însă, după valorile Împărăției lui Dumnezeu, tocmai în slăbiciune este desăvârșită puterea lui Dumnezeu (2 Corinteni 12:9). Cu alte cuvinte, răbdarea este puterea celor slabi și nerăbdarea, slăbiciunea celor puternici. Pe lângă aceasta, răbdarea ne permite să vedem cealaltă parte a situațiilor care altfel ar rămâne in umbră.

Adolescenții oferă o sursă inepuizabilă de oportunități de exercitare a răbdării. Ca părinți, suntem chemați să nu provocăm copiii la mânie, ci să umblăm pe calea disciplinei și a învățăturii Domnului (Efeseni 6:4).

După cum spune proverbul: „Din gura omului bun vorba rea nu iese niciodată”. Copiii trebuie să vadă că părinții lor sunt răbdători, că le vorbesc cu bunătate, chiar și atunci când le fac vreo observație. Cel care nu are răbdare nu o poate cere altora. „Taţii și mamele își pot studia propriul lor caracter în copiii lor. Uneori pot citi lecţii umilitoare, văzând propriile lor nedesăvârșiri, reproduse în fiii și fiicele lor. În timp ce caută să reprime și să corecteze în copiii lor tendinţele moștenite spre rău, părinţii trebuie să dea dovadă de o măsură dublă de răbdare, consecvenţă și iubire”.4 Cu toate acestea, răbdarea nu este sinonimă cu așteptarea fără sfârșit sau cu ignorarea situațiilor insuportabile. Trebuie să existe un echilibru între răbdare, toleranță, dreptate și o a doua șansă. În fiecare etapă a vieții, limitele asigură siguranța și creșterea membrilor familiei.

Bunicule, din nou?

În ceea ce-i privește pe vârstnicii care, de obicei, suferă limitări fizice sau mintale, exersarea răbdării este foarte importantă, atât pentru binele nostru cât și pentru afecțiunea pe care aceștia o merită. Învățând să valorăm traiectoria vieții lor și ceea ce suntem

datorită lor, ne va ajuta să fim mai răbdători.

Dumnezeu ne-a lăsat o făgăduință: „Până la bătrânețile voastre, Eu voi fi Același și până la căruntețele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc” (Isaia 46:4). Să nu uităm niciodată că am fost cândva copii dependenți de adulți și vom fi, de asemenea, oameni in vârstă.

Au avut răbdare cu tine?

Parabola robului nemilos este un exemplu al răbdării necesare în aplicarea milei la care suntem chemați (Matei 18:23-35). „Omul poate fi salvat doar prin răbdarea minunată a lui Dumnezeu care îi iartă nenumăratele sale păcate și fărădelegi. Dar cei care sunt binecuvântați prin mila lui Dumnezeu trebuie să manifeste același spirit de răbdare și iertare față de cei care constituie familia Domnului”.5 Gândește-te de câte ori a fost Dumnezeu răbdător în restaurarea ta personală. Dacă ai primit fără plată, oferă fără plată semenilor tăi (Matei 10:8). „Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Îmi pare rău!» să-l ierţi” (Luca 17:4).

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Sunt încet la mânie sau iute pentru a condamna? De ce sunt așa?

2. Reflectă răbdarea pe care o am cu alții aceeași răbdare pe care Dumnezeu o are cu mine?

3. Îi iert pe alții cu adevărat, sau, mai degrabă, port ranchiună?

Să avem răbdare cu cei dragi, să iertăm cu adevărat și nu doar din obligație! Pacea din urma iertării este de neprețuit. Cu cât legătura este mai apropiată, cu atât este nevoie de mai multă răbdare. Să ne amintim de dragostea adevărată descrisă in 1 Corinteni 13 care „acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul” (vers. 7) și să-L facem pe Isus modelul vieții noastre: „Cum v-a iertat Hristos, așa iertaţi-vă și voi” (Coloseni 3:13).

Încearcă din nou

Circumstanțele fiecărui om pot fi mai complexe decât ne putem imagina. Dar, cu empatie, întotdeauna vom avea posibilitatea de a adopta o atitudine personală pozitivă și răbdătoare în fața acestor „situații imposibi-

le”: „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit” (Evrei 10:36).

Să ne amintim că, în cursa vieții, nu depindem întotdeauna de viteză sau de putere, ci de răbdarea și de dependența de Dumnezeu. Adevărul este că nu întotdeauna ne place să așteptăm, dar cu Dumnezeu este nevoie de aceasta. Suntem chemați „să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evrei 12:1). Haideți să privim la Isus, să-I cerem cu zel plinătatea Duhului Său cel Sfânt pentru familiile noastre; să trăim cu sufletul liniștit, armonios, fericit și încrezător în Domnul.

1 William Barclay, The Letters to Galatians and Ephesians, Filadelfia: Westminster Press, p. 50.

2 Ellen White, Hristos Lumina Lumii, p. 73.

3 Ellen White, Căminul adventist, p. 174.

4 Ídem., p. 173.

5 Ellen White, Letter 30, 1985.

so 13

Marţi

BUNĂTATEA și FACEREA DE BINE

F

acerea de bine și bunătatea sunt atât de strâns legate între ele încât uneori sunt greu de deosebit.

Aceasta este datorită faptului că cele două au de a face cu bunăvoința, mila și compasiunea. Amândouă sunt legate de modul în care îi tratăm pe ceilalți. Cu toate acestea, așa cum vom descoperi în rândurile ce urmează, cei doi termeni au etimologii și rădăcini diferite, ceea ce îi distinge nu numai din punct de vedere lingvistic, ci și din punct de vedere al semnificației.

Pe de o parte, cuvântul „bunătate” provine din termenul grecesc kretos care înseamnă ‘afabilitate’. O persoană afabilă are un temperament blând, liniștit și delicat. Cuprinde, de asemenea, sensibilitate, compasiune și delicatețe.1 Pe de altă parte, expresia „facere de bine” provine din termenul grecesc agathosune și înseamnă ‘neprihănire în inimă și în viață, în motive și în comportament’.2 Facerea de bine este partea practică a bunătății, care reprezintă partea simțirii. În Scriptură, facerea de bine implică nu doar un comportament corect, ci și evitarea opusului, a răului.

Este sfințenia pusă în practică; provine dintr-un interes pentru bunăstarea altora și se manifestă prin fapte serviabile și cuvinte amabile. Persoana care face bine se preocupă de aproapele său și evită orice lucru care l-ar putea prejudicia. Este prietenoasă, plină de compasiune, generoasă și plină de considerație față de ceilalți.

Facerea de bine și păcatul

Lourdes Estalayo Izarra Pastor al bisericilor Huesca și Las Fuentes (Zaragoza) Capelan al Colegiului Rígel Uniunea Adventistă Spaniolă 14 so

În Eden, când Dumnezeu i-a creat pe primii noștri părinți, Și-a manifestat bunătatea prin a-i aduce într-o lume perfectă și frumoasă și le-a dat posibilitatea de a avea o prietenie strânsă și profundă cu El. Din nefericire, odată cu intrarea păcatului în lume, prima familie s-a deconectat de la Sursa de bunătate, fapt care a afectat nu doar relația lor cu Dumnezeu, ci și unitatea lor ca familie. Odată cu aceasta, au sosit răutatea, ticăloșia, cruzimea, amărăciunea, dușmănia, mânia, toate acestea fiind atitudini antagonice ale bunătății și blândeții.

Una dintre primele consecințe evidente ale păcatului poate fi văzută în modul în care Cain s-a purtat

cu fratele său. Este posibil ca, înainte de finalul tragic al lui Abel, să fi avut loc o dezlănțuire de furie verbală, prin cuvinte jignitoare și arțăgoase, contrar planului original al lui Dumnezeu ca exprimare a bunătății.

Această confruntare verbală a crescut progresiv, transformându-se în ranchiună și ură, sentimente care au favorizat asasinatul pe care l-a comis Cain împotriva fratelui său.

Din acel moment, spiritul antagonist față de voia lui Dumnezeu a continuat să se extindă în întreaga omenire. Acest lucru a afectat relațiile dintre națiuni, popoare, familii și, în special, cuplurile în relația cu copiii lor. Toate acestea s-au produs împotriva voinței lui Dumnezeu.

Planul lui Dumnezeu prin bunătate și facere de bine

Una dintre calitățile lui Dumnezeu este bunătatea, fapt ce constituie o descriere a esenței Sale. Dumnezeu este bun prin natura Sa, așa cum citim în Psalmul 34:8: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul. Ferice de omul care se încrede în El!”. El este temelia bunătății și a binelui.

De la începutul timpului, Dumnezeu Și-a manifestat bunătatea prin patriarhi și profeți, dorind să călăuzească și să conducă poporul Său pe calea cea dreaptă.

Mai târziu, a continuat exprimarea acesteia în viața Fiului Său, care a fost o oglindire a bunătății Tatălui în timpul petrecut pe acest pământ. Faptele și acțiunile Lui vorbeau despre iubirea Celui care L-a trimis, cum ne arată următoarele exemple: • Într-un timp în care copiii nu erau valorați în contextul public al societății, Isus i-a tratat cu dragoste, demnitate și bunătate atunci când a spus: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19:14).

Nu doar că i-a apreciat, dar i-a dat ca exemplu pentru intrarea în Împărăția cerurilor.

• Când cărturarii și fariseii, mișcați de un duh de dreptate aparentă, au adus-o pe femeia prinsă în preacurvie la Isus și au vrut să o ucidă cu pietre,

El a acționat cu bunătate, oferindu-le posibilitatea să se pocăiască de păcatele lor și să-și redirecționeze viața.

• În parabola samariteanului milos, Isus nu a arătat doar modul plin de amabilitate în care trebuie să-l tratăm pe aproapele nostru, ci a folosit exemplul lui pentru a dărâma prejudecățile care existau împotriva samaritenilor.

• Isus, Fiul lui Dumnezeu, darul cerului, a fost trimis în această lume pentru ca să ne răscumpere de păcatele noastre, pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).

Dumnezeu vrea ca noi să fim buni și să facem bine

În Efeseni 5:1, apostolul Pavel ne îndeamnă să călcăm pe urmele lui Dumnezeu. În același mod în care povestirile biblice arată mila și bunătatea lui Dumnezeu, El dorește să-Și exprime bunătatea și iubirea prin noi astăzi, astfel încât să putem fi canale ale milei Sale. „Însemnul creștinismului nu este o insignă exterioară și nici purtarea unei cruci sau a unei coroane, ci este ceea ce se dă pe faţă ca rezultat al unirii dintre om și Dumnezeu. Prin puterea harului Său, manifestat în transformarea caracterului, lumea trebuie să fie convinsă că Dumnezeu și-a trimis Fiul ca Răscumpărător al ei. Nici o altă influenţă care poate înconjura sufletul omenesc nu are o asemenea putere ca influenţa unei vieţi lipsite de egoism. Cel mai puternic argument în favoarea Evangheliei este un creștin iubitor și iubit”.3 Dacă există un loc în care Dumnezeu dorește să se manifeste aceste roade atât de importante ale Duhului Sfânt, acesta este căminul. Planul lui Dumnezeu pentru familie, încă de la început, a fost ca membrii ei să se trateze cu o astfel de bunătate și blândețe, încât sa fie instrumente folositoare într-o societate prea plină de egoism, suferință, disperare și singurătate.

Facerea de bine și bunătatea în familie

Pentru ca părinții să poată transmite aceste valori importante copiilor lor, ei trebuie mai întâi să experimenteze semnificația recunoștinței pentru bunătatea lui Dumnezeu. Astfel vor înțelege că viața lor trebuie să fie o reflectare a acestei realități. Plecând de la această premisă, atunci când apar copiii, ei vor fi martori la faptele de bunătate pe care părinții lor le exprimă unul față de altul și față de cei din jurul lor.

Copiii vor crește într-un mediu în care vor domni respectul, amabilitatea, generozitatea și alte valori derivate din bunătate. Și încă de mici li se va aplica vaccinul împotriva unei epidemii a societății contemporane: egoismul.

Bunătatea se va exprima, de asemenea, în modul în care comunicăm, deoarece vorbirea noastră este esențială în obținerea unei atmosfere de armonie. Cât de multe probleme, răni, tensiuni și lupte ar fi putut fi evitate dacă am fi fost atenți nu doar la ceea ce spunem, dar și la forma în care o facem! După cum ne spune Pavel în Romani 15:14: „Sunt încredințat că sunteți plini de bunătate, plin și de orice fel de cunoștință și, astfel, sunteți în stare să vă sfătuiți unii pe alții”. Dacă este nevoie de mustrare, aceasta să fie motivată de bunătate, nu de mânie sau dușmănie. „Din fiecare cămin creștin va străluci o lumină împrejur. Iubirea va fi vădită în acţiune. [...] dovedindu-se prin bunătate, grijă faţă de ceilalţi și curtoazie duioasă, neegoistă. Există cămine în care este îndeplinit acest principiu — familii care I se închină lui Dumnezeu și în care domnește adevărata iubire. Din aceste cămine, rugăciunea de dimineaţă și de seară se înalţă spre Dumnezeu precum tămâia cea plăcut mirositoare, iar îndurările și binecuvântările Sale coboară asupra celor care le cer, ca roua dimineţii”.4 Micile acte de bunătate făcute în fiecare zi în cercul familiei unesc inimile și lasă amprente care vor influența pentru totdeauna atitudinea pe care membrii familiei o vor avea față de viață. Pe internet au devenit virale videoclipurile care prezintă exemple de oameni care îi ajută pe ceilalți și efectul pe care aceste acțiuni le produc.5 Este vorba de persoane care, mișcate de bunătate, acționează atunci când identifică o nevoie, având ca rezultat dorința celui ajutat de a face aceleași lucruri pentru alții.

Așa cum declară psihologul Bernabé Tierno, atunci când copiii noștri cresc cu aceste exemple în căminul lor, vor deveni persoane

„cu calități și valori umane de rang superior care dau consistență personalității și manifestă un nivel ridicat de maturitate mintală, psihică și emoțională [...], dau sens și coerență comportamentului și îi îndepărtează de egoism și de superficialitate”.6

Cum putem arăta mai multă bunătate în familie?

Există mici acțiuni de zi cu zi care ne pot ajuta să ne exprimăm bunătatea prin amabilitatea față de cei dragi: • Laudă în mod sincer, fără lingușire, partenerul de viață și copiii. Acest mic detaliu poate să le însenineze ziua.

• Învață-l pe copilul mai mare să fie respectuos cu fratele său mai mic. Acest lucru va promova părtășia și va dezvolta în el un sentiment de responsabilitate.

• Învață-i pe copiii mici să aibă grijă de jucăriile lor, pentru ca într-o zi să le poată oferi altor copii lipsiți de resurse.

• Pregătește sandwich-uri sau pachețele cu alimente care pot fi oferite persoanelor care nu au ce mânca.

• Încurajați-vă copilul să pregătească o felicitare pentru colegii de clasă care sunt bolnavi sau descurajați.

• Învățați-i pe copii valoarea conviețuirii și a respectului pentru bunici. Ascultarea este, de asemenea, un act de bunătate.

• Ia-ți timp în fiecare zi să petreci cu copiii tăi, pentru a citi cu ei povestiri din Biblie care să ilustreze bunătatea și blândețea lui Dumnezeu.

Să facem din casele noastre o reflectare clară a unor vieți călăuzite de Dumnezeu în bunătate și facere de bine!

1 Comentariul Biblic Adventist, vol. 6, p. 980.

2 Antonio Gilberto da Silva, Vida abundante, p. 130.

3 Ellen White, Divina vindecare, pag. 470.

4 Ellen White, Căminul adventist, p. 37.

5 Inspirate de filmul Pay It Forward (Cadena de favores), de Mimi Leder.

6 Bernabé Tierno, Valores Humanos, vol. 1, p. 171.

Întrebări pentru meditație și discuție 1.

2.

3.

4.

Poți identifica gesturile de bunătate primite de la cei apropiați?

Ce influență are în viața ta bunătatea lui Dumnezeu?

Crezi că exemplul familiei tale îi poate încuraja pe cei din jurul tău să fie mai buni?

Ești mulțumit de bunătatea care se exprimă în familia ta?

so 15

Miercuri

Realitatea CREDINȚEI

A

veam aproximativ cinci ani când tatăl meu m-a dus cu el în oraș, unde trebuia să cumpărăm ceva ce nu se găsea în satul în care locuiam. Mersul la oraș era o plăcere pentru mine. Tot ce vedeam era încântător, total diferit de ceea ce eram obișnuit să văd. După ce am cumpărat ce trebuia, am mers la autogară. În timp ce așteptam să ajungă autobuzul, mă uitam curios la mașinile care treceau pe stradă, fără să-mi dau seama ca tatăl meu a plecat de lângă mine să întrebe ceva la ghișeul de informații.

După câteva secunde, mi-am dat seama că sunt singur și, plin de spaimă, m-am văzut înconjurat de multă lume pe care nu o cunoșteam. Preț de câteva clipe, m-am uitat in toate părțile, întrebându-mă unde era tatăl meu. O fi plecat fără mine? M-a lăsat singur în acel oraș? Nu se putea! Doar eu urmărisem toate mașinile care au trecut și printre ele nu fusese nici un autobus. În acel moment de îngrijorare m-am gândit: „Este tatăl meu. El nu mă lasă singur și nu ar pleca fără mine”. Acel gând m-a liniștit puțin iar tatăl meu a apărut. Încrederea în faptul ca tatăl meu nu m-ar lăsa singur m-a ajutat să-mi înving frica, mi-a dat credință.

Ce este credința?

Stefan Albu Pastorul bisericii Urgell Barcelona Uniunea Adventistă Spaniolă 16 so

Biblia Chouraqui definește încrederea ca un atașament. „Atașamentul este substanța a ceea ce se așteaptă” (Evrei 11:1) iar în Dicționarul Explicativ al Limbii Române apare ca afecțiune (puternică și durabilă) față de cineva sau de ceva.1 Îmi place definiția încrederii ca un atașament sănătos foarte puternic, o uniune între căutarea sensului și scopului ființei umane cu răspunsul pe care-l dă Dumnezeu la această căutare.

Noua Traducere în Limba Română spune: „Credinţa este o încredere în lucrurile nădăjduite, o certitudine cu privire la lucrurile nevăzute”.2 Această versiune definește credința ca încredere, ca pe o convingere care depășește limitele care se pot atinge cu simțurile. Înseamnă a te încrede în ciuda unui lucru și nu datorită lui.

Intrarea păcatului în această lume a împiedicat o relație directă a omului cu Dumnezeu. Condiția noastră biologică a fost limitată la cinci simțuri întro lume în patru dimensiuni. Ne aflăm în carantină până când virusul păcatului va fi eliminat. De aceea, nu Îl putem vedea pe Dumnezeu, nu îi putem vedea pe îngeri și nici pe demoni. Această realitate sau di-

mensiune devine „supranaturalul” pentru noi. Nu mai este la îndemâna simțurilor noastre. Pentru a avea acces la acesta, avem nevoie de darul credinței.

Substanța acestei credințe este existența lui Dumnezeu și tot ce implică aceasta: a avea convingerea că există chiar dacă nu Îl putem vedea, cu speranța că într-o zi toate vor reveni la starea lor inițială: o relație directă, fără intermediari.

Trăirea practică a darului credinței schimbă existența noastră. Nu mai trăim prinși în lumea simțurilor și a celor patru dimensiuni, ci în umbra realității lui Dumnezeu. Descoperirea lui Dumnezeu prin Biblie ne dă indicii despre faptul că Dumnezeu se relaționează cu realitatea noastră în mod constant.

Unul din aceste momente l-a experimentat tânărul ucenic al lui Elisei care, extrem de speriat și prins în realitatea simțurilor sale, a întrebat: „Ah, domnul meu, cum vom face?” Dar Elisei avea experiența credinței. În rugăciune, i-a cerut Domnului o surpriză pentru acel tânăr: „Doamne, deschide-i ochii să vadă” (1 Împărați 6:15, 17). Atunci, tânărul ucenic a avut acces la dimensiunea „supranaturală” și i-a văzut pe îngerii lui Dumnezeu pregătiți pentru apărarea sa. Pentru un moment, credința a fost trăită în acea manifestare.

Credința împărtășită

Cea mai importantă incursiune a lui Dumnezeu în carantina noastră a fost întruparea Domnului Isus. Atunci a început numărătoarea inversă pentru terminarea acelei perioade și pentru a avea din nou acces la alte dimensiuni. Ochii noștri vor fi deschiși pentru totdeauna. Nu vom mai avea nevoie de darul credinței.

Dar până atunci, sensul și scopul existenței noastre este legat de acesta. În mod surprinzător, credința nu se poate trăi de unul singur, ci dă naștere unui sentiment de solidaritate. Creează atașament între persoanele care o împărtășesc. Permite comuniunea.

Pe parcursul istoriei biblice, observăm din nou și din nou experimentarea credinței în familiile celor care s-au legat cu încredere totală de Dumnezeu. Iată câteva exemple: Noe, Avraam, Moise și David, împreună cu familiile lor și alte personaje biblice alcătuiesc metanarativa biblică, compusă din multe mini-relatări care ne permit accesul la experiențele de credință trăite în diferite comunități.

Credința, prin Isus, transcende limitele familiilor biologice și alcătuiește o mare familie: „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă” (Matei 12:50). Toți aceia care au credință în această realitate supranaturală alcătuiesc o mare familie. Este cea mai bună definiție pe care o dă Isus bisericii: o familie mare, formată din mici familii biologice. De aceea, în Noul Testament găsim din nou și din nou următoarea expresie: „biserica din casa lui…”3. Toate căminele care au credință sau împlinesc voința Tatălui ceresc sunt o biserică.

Credința în sânul familiei

De ce trăirea credinței este legată de familie? Deoarece familia este mediul în care găsim atașament și încredere, cele două definiții ale credinței pe care le-am văzut la început. În primul rând, atașamentul se formează între două persoane care se unesc prin dragoste.

Ele aleg în fiecare zi să aibă încredere reciprocă și așa se creează o unitate solidă.

Noua familie funcționează prin dragoste, care este esența caracterului lui Dumnezeu.

Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult ne atașăm unul față de altul. În acest fel, familia crește din punct de vedere calitativ și, în cele mai multe cazuri, cantitativ. În al doilea rând, cei care formează familia se încred unul în celălalt. Cu cât ne încredem mai mult în Dumnezeu, cu atât mai mult învățăm să ne încredem într-o formă sănătoasă unul în celălalt. Această încredere ne pune în fața harului lui Dumnezeu și a lucrării Duhului Sfânt și produce: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, generozitatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Galateni 5:22, 23, NTLR).

Credința la răscruce

Evanghelia lui Marcu prezintă întâlnirea unui tată cu Isus. Fiul lui suferea și pe tatăl îl durea să-l vadă în acel stadiu. Auzind zvonuri despre un Om care spunea lucruri minunate și făcea minuni, s-a hotărât să meargă la El, îndoielnic dar plin de speranță, în căutarea unei rezolvări disperate. S-a apropiat de Isus și cu o sinceritate dureroasă i-a spus: „«Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi și ajută-ne». Isus a răspuns: «Tu zici: ‚Dacă poți!’. Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!» Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!»” ( Marcu 9:22-24).

Toți avem probleme cu atașamentul și încrederea. Cu alte cuvinte, tuturor ne este greu să ne trăim credința. Ne mișcăm între a crede și a nu crede, între credință și îndoială, între afecțiune și răceală, între încredere și lipsa ei. Trăim în mod constant această tensiune. Am învățat că adevărul este realitatea pe care o putem atinge, ceea ce putem percepe prin simțurile noastre și ceea ce nu se poate experimenta nu există. Acceptând teoria aceasta, nu credem în supranatural, ne gândim că nu există nimic în afara simțurilor noastre și ne îndoim de existența lui Dumnezeu în multe momente grele ale vieții noastre. În acest fel, condiționăm realitatea Lui la circumstanțele noastre personale sau Îi cerem ajutor disperat când am consumat orice altă resursă disponibilă.

In acest context, ecoul cuvintelor lui Isus adresate către acel tată ne spune: „Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!”. Pentru omul care trăiește credința, nu este nimic imposibil. Cuvântul Domnului ne pune la dispoziție câteva resurse esențiale pentru cultivarea și dezvoltarea credinței: studiul Bibliei, rugăciunea, participarea la întâlnirile de laudă ale bisericii, relațiile de prietenie, părtășia din familie:

Întrebări pentru meditație și discuție 1. In relația de cuplu, alegi să crezi în partenerul tău în fiecare zi? Atașamentul vostru are ca rezultat dragostea? Supuneți în fiecare zi atașamentul vostru voinței Tatălui Ceresc?

2. Ca familie, aveți încredere în Dumnezeu în ciuda faptului că sau din cauză că? Ai încredere în partenerul tău de viață si în copiii tăi? Încrederea în Dumnezeu și în membrii familiei tale produce dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, generozitate, credinţă, blândeţe, înfrânare?

3. Ce pot face pentru a încuraja creșterea credinței în biserica în care particip în fiecare săptămână? Cum îi pot ajuta pe frații mei să rămână în credință?

• Studiul Bibliei. Este un izvor nesecat de resurse despre familii care au trăit prin credință, care au experimentat minuni în contexte diferite ale vieții lor, ghidați de principiile de atașament și încredere.

Studiul personal și împărtășirea ideilor cu ceilalți membrii ai familiei ne vor îmbogăți și ne vor ajuta să înțelegem Cuvântul. Să facem o lectură diferită a Bibliei în următoarele douăsprezece luni!

• Rugăciunea. Trăim într-un context saturat de stimuli și activități care fac aproape imposibil să ne rugăm împreună în familie. Pare dificil sa găsim timp pentru rugăciune. Însă atunci când ne rugam cu o inimă sinceră, ne transpunem în perspectiva pe care Dumnezeu o are asupra circumstanțelor, a persoanelor și a lucrurilor care ne înconjoară. Haideți sa investim în cultivarea obiceiurilor care sa ne conducă la rugăciune, de exemplu, un jurnal. Este o formă diferită și creativă de a trăi conștienți de prezența lui Dumnezeu în viețile noastre.

• Participarea la întâlnirile de laudă ale bisericii. Este adevărat că, o data cu trecerea timpului, mersul la biserică poate deveni rutină. Propuneți-vă să mergeți în vizită la o biserică apropiată din când în când.

Vizitează persoanele cu „multă tinerețe acumulată” din biserica ta și ascultă experiențele lor de credință. Organizează în biserica ta o după-amiază de laude și cântați împreună imnurile și cântările care v-au atins la suflet cel mai mult.

• Părtășia din familie. A petrece timp în familie înseamnă a cultiva credința, pentru că se dezvoltă atașamentul și încrederea. În zilele noastre, dacă în mod conștient nu ne luăm timp pentru a petrece împreună, nu o să o facem niciodată. Interesează-te cum se simt membrii familiei tale, ieșiți împreună în natură, mergeți în locurile dorite, alcătuiți o listă cu țeluri în comun în scris și împliniți-o. „Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13).

Dragostea este esența caracterului lui Dumnezeu și sursa unei credințe adevărate, bazate pe atașament și încredere.

1 Consultat: 4 ianuarie 2017.

2 Evrei 11:1.

3 Romani 16:5; 1 Corinteni 16:19; Filimon 1:2.

so 17

Joi

BLÂNDEȚEA și familia

C

u ocazia unui seminar despre roada Duhului Sfânt, predicatorul i-a întrebat pe cei prezenți: „Este nevoie ca toți să cultive blândețea?” Răspunsurile au fost variate și oarecum confuze. Ascultătorii nu se puneau de acord asupra răspunsului corect, pentru că majoritatea celor prezenți aveau percepția că blândețea nu ar trebui să fie o caracteristică a tuturor, ci este o virtute manifestată doar în anumite persoane. La auzul răspunsurilor, predicatorul a întrebat: „Ce cuvinte sunt sinonime cu blândețea?” Răspunsurile cele mai remarcabile au fost umilința, supunerea și lașitatea.

Atunci când încercăm să definim o personalitate sau un temperament, există o tendință greșită, și anume aceea de a asocia blândețea cu lipsa de caracter, de motivație și cu lașitatea. Dicționariul MerriamWebster definește persoana „blândă” ca „deficitară în duh și curaj”.1

Ce este blândețea?

Maicer Antonio Romero Pastorul bisericii din Tenerife (Insulele Canare) Uniunea Adventistă Spaniolă 18 so

Blândețea caracterului este lipsa orgoliului sau vanității, îi ajută pe oameni să facă față suferinței, să aibă răbdare în fața ofenselor și să controleze iritarea.

Este una dintre cele nouă fericiri pe care Isus le-a inclus în Predica de pe Munte: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!” (Matei 5:5). Blândețea se manifestă prin delicatețe și bunătate în relații; este lipsită de aroganță sau de prezumție. Persoanele blânde sunt deschise spre învățare și dispuse să accepte disciplina din mâna lui Dumnezeu. În relațiile dintre oameni, blândețea ne conduce spre a-i valora pe ceilalți fără deosebire și a refuza să ne considerăm superiori altora, evitând o atitudine de subestimare personală. Este recunoașterea va-

lorii de neprețuit pe care Dumnezeu o dă omenirii.

Cu toate acestea, blândețea nu este o virtute care se manifestă doar în relația cu semenii noștri. În relația noastră cu Dumnezeu, ne conduce la recunoașterea faptului că El este sursa acestui har. Biblia o descrie ca fiind o atitudine mintală față de Dumnezeu și față de aproapele. O persoană blândă își recunoaște nevoia și dependența, se încrede în Dumnezeu și Îi permite să o conducă după voia Lui. Prautes este termenul grecesc tradus ca „blândețe”; apare de paisprezece ori în Noul Testament și se referă la supunerea față de Dumnezeu. Termenul se folosea, de asemenea, pentru a se referi la un animal sălbatic care trebuia să fie domesticit. Calul care înainte era sălbatic dar a devenit supus prin ham și căpăstru, devine blând (praus).2 Controlul exercitat asupra unui animal sălbatic are ca rezultat domesticirea lui; animalul nu-și pierde puterea, dar a învățat să o controleze într-un mod util.

Ellen White spune: „Cel mai prețios rod al sfințeniei este harul blândeții. când acest har ține frânele sufletului, felul omului de a fi e modelat de influența sa. Un astfel de suflet așteaptă neîncetat pe Dumnezeu și își supune voința voinței Sale. Priceperea sa prinde orice adevăr divin și voința sa se pleacă în fața oricărui principiu divin, fără a se îndoi sau murmura. Adevărata blândețe îmblânzește și supune inima și dă minții destoinicie ca să-și întipărească bine cuvântul. Ea aduce gândurile la supunere față de Isus Hristos; deschide inima la Cuvântul lui Dumnezeu [...]”.3 Înțelepții greci au înțeles acest cuvânt ca fiind „capacitatea de a rezista la reproșuri, de a nu se răzbuna, de a rezista provocărilor și de a dezvolta pacea și stabilitatea în duh”. Cine avea această calitate era considerat o persoană înțeleaptă și puternică.4 Blândețea este unul dintre avantajele spirituale ale roadei Duhului (Galateni 5:22). Este rezultatul unei vieți conectate la Hristos, beneficiul spiritual pentru cei care umblă cu Dumnezeu. Temperează supăra-

rea, ca nu cumva să devină vreodată mânie necontrolată și să suporte efectele ei necontrolabile. În Efeseni 4:26, Pavel ne îndeamnă: „Mâniaţi-vă și nu păcătuiţi”. Nervii și indignarea fac parte din identitatea noastră și vor exista situații care să le provoace, dar nu acesta este motivul pentru care păcătuim, ci pentru mânia pe care o manifestăm atunci când ne pierdem controlul înaintea unei situații concrete. Atunci când exprimarea furiei este direcționată greșit, duce la un comportament dezordonat. De aceea, Biblia o consideră păcat. În relațiile noastre personale și de familie blândețea joacă un rol cheie ca element de moderație și pace.

Exemple biblice

• Moise. În Numeri 12:3, Biblia afirmă: „Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului”. Cu toate acestea, într-una dintre istorisirile despre viața lui în Egipt, putem vedea dovezi ale unei persoane care, încercând săși impună punctul de vedere, pierde controlul asupra situației și sfârșește prin a comite un act contrar legii lui Dumnezeu.

Viața lui Moise este un exemplu a transformării pe care Dumnezeu o poate face în om, atunci când acesta se lasă condus de El. Procesul acesta i-a oferit lui Moise calități care i-au permis să-și gestioneze viața, să meargă mai departe și să nu repete greșelile făcute în trecut.

• Petru. A fost unul dintre apostolii cei mai remarcabili. La începutul relației lui cu Isus, era îndrăzneț și impulsiv, gata să vorbească și să acționeze sub impulsul momentului, înainte de a avea o înțelegere clară asupra a ceea ce era el însuși sau ceea ce avea de spus. În Marcu 14:29, Petru a promis că nu avea să-L părăsească pe Domnul Isus niciodată. Și chiar în noaptea aceea s-a lepădat de mai multe ori. Înainte de arestarea lui Isus, a reacționat violent (Ioan 18:10), dar transformarea pe care Duhul Sfânt a făcut-o în viața lui ne arată o imagine a lui Petru care nu are nimic de-a face cu cea de dinainte: acum iese în evidență prin acele lucruri care înainte îi lipseau.

• Domnul Isus. Este exemplul suprem de blândețe și așa S-a și caracterizat pe Sine în Matei 11:29: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Și-a supus toată voința Sa Tatălui, în lucrarea Lui a arătat putere asupra bolii, naturii,

demonilor și morții. Lucrările lui au fost o reflectare a puterii lui Dumnezeu, fără lașitate sau mândrie, ci cu blândețe autentică. Isus a demonstrat cea mai mare virtute a celor blânzi, curaj fără vitejie, putere fără violență și victorie fără aroganță.

Blândețea nu constă în a ceda în mod continuu drepturile noastre altora. Nu este calea pentru a dezvolta un caracter slab, ci unul puternic. De aceea, puterea din punct de vedere biblic diferă de ceea ce societatea de astăzi consideră ca atare. În 2 Timotei 2:25 se recomandă slujitorului lui Dumnezeu „să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului”. A-i mustra pe ceilalți este o sarcină care implică curaj, deși este foarte greu de îndeplinit în cazul în care lașitatea copleșește inimile noastre. Cu toate acestea, cu un spirit blând arătăm puterea potrivită și flexibilitatea necesară. Blândețea biblică nu este o virtute generală cu care ne naștem, ci este un dar pe care, indiferent cum suntem, îl putem dobândi cu ajutorul lui Dumnezeu. Coloseni 3:12 ne invită: „Astfel, dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare”. Blândețea poate face parte din caracterul nostru dacă o cerem în fiecare zi, în comuniunea noastră cu Domnul Isus.

Blândețea în familie

În contextul familial, este foarte de dorit ca membrii săi să dezvolte această valoare, deoarece ea va conduce la armonie și va ajuta în luarea deciziilor: 1. „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși” (Filipeni 2:3). Soțul, soția și copiii blânzi își înțeleg micimea înaintea lui Dumnezeu și, în relațiile dintre ei, vor folosi cuvinte de apreciere și vor căuta binele celorlalți.

2. „Privirile trufașe și inima îngâmfată, această candelă a celor răi nu este decât păcat” (Proverbe 21:4). Mândria și superioritatea denaturează ființa umană, distrug prieteniile și relațiile de cuplu și dezbină familiile. Pentru a le evita, blândețea este cheia.

3. „De aceea lepădați orice necurăție și orice revărsare de răutate și primiți cu blândețe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele” (Iacov 1:21). Acceptarea voinței lui Dumnezeu prin Cuvântul Său aduce beneficii nenumărate pentru viața noastră.

4. „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6:1). Atunci când vrem sa corectăm o greșeală si tratăm cu cei care se opun, trebuie sa avem un duh blând: „Și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința ca să ajungă la cunoștința adevărului” (2 Timotei 2:24, 25).

5. „Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemnițat pentru Domnul, să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste” (Efeseni 4:1, 2). Atunci când blândețea este trăită în familie în viața de zi cu zi, aceasta va avea ca rezultat o relație armonioasă și plină de pace.

1 Dicționarul Merriam-Webster, consultat: 25 noviembre 2016.

2 W.E. Vine, Diccionario expositivo de palabras del Antiguo y del Nuevo Testamento exhaustivo de Vine, Nashville, TN: Grupo Nelson, 2007, p. 530.

3 Ellen White, Sfințirea vieții, p. 14.

4 William Barclay, New Testament Words, Louisville, KY, Westminster: John Knox Press, 1974, p. 241.

Întrebări pentru meditație și discuție 1.Te consideri o persoană blândă? Identifici în viața ta vreun aspect al persoanei a cărei atitudine este caracterizată prin blândețe?

2. Cum se poate arăta această roadă a Duhului altora?

3. Ce efect crezi că va produce o atitudine blândă din partea ta în familie?

so 19

Vineri

Sub conducerea duhului sfânt: ÎNFRÂNAREA POFTELOR

U

Luis Carlos Rueda Pastorul Bisericilor din Vigo și Vigo-Travesía Uniunea Adventistă Spaniolă 20 so

nul dintre componentele roadei Duhului este elementul de legătură a tuturor celorlalte virtuți menționate în Galateni 5:22, 23. Având în vedere că drumul credinței este un proces care se extinde de-a lungul vieții, înfrânarea poftelor este esențială pentru a nu pierde din vedere reperele planului lui Dumnezeu. Este un ingredient important al credinței, fără de care ne-am devia cu ușurință de pe drumul cel bun.

Cumpătarea conferă echilibru în viața noastră.

Pentru a ajunge la mântuirea noastră personală și cea a familiilor noastre, nu ar trebui să rămânem doar la o dorință, pentru că „mulți se vor pierde, deși au sperat și au dorit să fie creștini. Ei nu ajung să-și supună voința lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie adevărați creștini”.1 Doar prin exersarea voinței se poate obține o schimbare totală în viață. Și acest exercițiu trebuie să fie făcut la orice pas, cu fiecare decizie. In lipsa cumpătării nu există constanță, pentru că astăzi putem fi învingători, dar mâine putem eșua.

Pentru a atinge scopul final de a binecuvânta toate familiile pământului și de a face din Avraam un neam mare, Dumnezeu le-a oferit protecția Lui: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1). De asemenea, le-a încredințat o responsabilitate care necesita cumpătare și perseverență: „Umblă înaintea Mea și fii fără vină” (Geneza 17:1); „Căci Eu îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină Calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit” (Geneza 18:19). Cu alte cuvinte, i-a spus: „Ai grijă să mergi întotdeauna în prezența Mea. Asigură-te că privești spre Mine și Mă urmezi; spune-i familiei tale să te urmeze. In acest fel, Eu voi putea îndeplini scopul Meu în voi”.

A-și ține ochii îndreptați către Dumnezeu, a-L urma și a cere familiei sale să facă la fel nu a fost un lucru ușor. Lot a plecat într-o altă direcție. Sara a luat unele decizii care au îngreunat viața familiei sale. Însuși Avraam a mers în Egipt când nu trebuia! Cât de greu! Fără un plan bine definit, au început călătoria, neștiind încotro se îndreaptă. Știa pașii de urmat în măsura în care Dumnezeu îi descoperea. Trebuie sa fi fost greu sa dea

explicații pentru fiecare decizie luată. Să ne imaginăm dialogul cu familia lui, când Dumnezeu l-a chemat: — Unde mergem?

— Nu știu!

— În cât timp vom ajunge?

— Nu știu!

— Câte provizii vor fi de ajuns?

— Nu știu!

Imaginează-ți că fiecare răspuns al lui Avraam a fost un „Nu știu!”. Cine ar pleca de acasă fără să aibă o țintă fixată? În astfel de condiții, o dată pornit la drum, ideea de a abandona este foarte tentantă. Este ușor să se pună la îndoială chemarea, mai ales atunci când atmosfera este umplută de plângeri, anxietate, stres, neînțelegeri și dispute. În aceste condiții, lui Avraam nu trebuie să-i fi fost ușor să stea înaintea Domnului și să stea la cârma familiei sale; cu toate că relația sa cu Dumnezeu, caracterul său, administrația și forma sa de conducere au oferit familiei sale o astfel de siguranță încât cei care au vrut l-au urmat în ciuda faptului ca el călătorea „fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8). Decizia lui a fost fermă și constantă, două aspecte ale credinței care merg mereu împreună pentru a ajunge la făgăduințele lui Dumnezeu, care i-au ajutat să rămână pe drumul cel bun suficient de mult timp pentru a ajunge la destinație. Biblia ne vorbește despre momente de îndoială, deznădejde și greșeli de-a lungul drumului, dar Dumnezeu a avut încredere în el și acest lucru a alimentat încrederea patriarhului: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3).

Ca și Avraam, tu și eu primim astăzi aceeași chemare și ne bucurăm de aceeași promisiune. Dumnezeu păstrează invitația și garanția victoriei. De asemenea, siguranța prezenței față de cei care acceptă invitația Lui are aceeași forță ca și înainte. Dumnezeu are aceeași încredere în noi și putem beneficia de promisiunile Sale pe drumul vieții noastre, deoarece ne garantează prezența Sa în orice moment.

„Umblă înaintea Mea” și trimite familia ta după tine

Este chemarea pentru o călătorie de lungă durată. Trebuie să exersăm stăpânirea de sine pentru a nu

ne abate și să fim constanți pentru a ajunge la capătul drumului. Vor exista întotdeauna motive pentru a abandona, dar Dumnezeu a crezut în noi și ne-a sprijinit. A merge înaintea lui Dumnezeu este o decizie zilnică, implică să ațintim ochii la Isus și să facem voia Sa chiar și în cele mai mici lucruri: „Dacă nu ne stăpânim cuvintele și temperamentul, noi suntem sclavii lui Satana. Suntem în supunere faţă de el. El ne ţine captivi. Orice cuvânt gălăgios, neplăcut, nerăbdător și nervos reprezintă o ofrandă adusă maiestăţii sale satanice”.2 Pentru a realiza acest lucru este nevoie de dăruire și sacrificiu, și de controlul și stăpânirea patimilor: „Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul” (Iacov 3:2). Disciplina este esențială în stăpânirea de sine: „Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9:27) . Nu folosește la nimic să știm care este voia lui Dumnezeu, dacă nu o trăim la fiecare pas: „Împotrivirea înseamnă succes. [...] trebuie să fie hotărâtă și perseverentă.

Vom pierde tot ce am câștigat, dacă ne împotrivim astăzi, numai pentru a capitula mâine”.3 A umbla înaintea lui Dumnezeu în mod disciplinat este singurul mod de a ajunge la mântuirea noastră și a familiilor noastre.

Pavel ne învață: „Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Și arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viața veșnică” (1 Timotei 1:16). Aici ordinea este importantă: lucrarea trebuie să fie efectuată mai întâi în mine pentru a putea avea apoi un efect asupra celorlalți. Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să umble înaintea Lui și să fie perfect înainte să-i ceară familiei lui să-l urmeze.

Hristos este exemplul nostru și noi suntem exemplu pentru alții, pentru a-i aduce la El. Dumnezeu ne-a chemat să fim o cale pentru cei care vin în urmă, în timp ce noi încă nu suntem desăvârșiți. Cum să fim un exemplu care aduce mântuirea? Câtă responsabilitate! Și câtă încredere din partea lui Dumnezeu! În ciuda greșelilor sale, Avraam trebuia să fie un exemplu. El trebuia să se confrunte și să depășească căderile sale. Este adevărat, chiar și pentru a se recupera din eșecuri este nevoie de cumpătare, deoarece altfel ne-am scufunda într-o senzație de eșec sau de vinovăție. Cumpătarea înseamnă, de asemenea, a te ridica și a continua. Se cere cumpătare pentru a avea privirea îndreptată către Isus, în ciuda eșecurilor noastre și, deși nu este ușor, Avraam și familia lui au un rol important în a demonstra că

este posibil. Prin urmare, un bun exemplu este acela care, deși a căzut și a eșuat pe drum, a reușit să se ridice, și-a scuturat praful și a continuat drumul. Așa se ajunge la maturitatea spirituală în care, la fel ca în cazul lui Avraam, încrederea în Dumnezeu ajunge desăvârșită și caracterul nostru este restaurat după chipul și asemănarea lui Hristos, reducându-se din ce în ce mai mult coeficientul erorii pentru a deveni după voia lui Dumnezeu.

Adevărata putere a voinței

Voința care ne conduce de la triumf la triumf este cea care se îmbină cu voința Tatălui Ceresc și anume, cea care se unește cu Duhul Sfânt. Cuvântul folosit în Noul Testament este enkráteia și se traduce ca ‚putere’, ‚stăpânire de sine’ cu sensul de a fi în control. Prin urmare, aceasta implică o atitudine vigilentă de a ști asupra a ce se exercită controlul. Însă dacă ar fi vorba doar de stăpânire de sine, am putea presupune că este posibil ca omul să poată fi salvat pe cont propriu, ceea ce este fals. Realitatea este că, în afară de stăpânirea de sine, avem nevoie de intervenția Duhului Sfânt. Cuvântul „înfrânare” apare în Galateni 5:23 ca parte a roadei Duhului și se opune la tot ce este al trupului. Prin urmare, nu este vorba doar de propria noastră stăpânire, ci și de un caracter controlat de Duhul Sfânt. În Fapte 24:24, 25, în legătură cu credința în Isus, apostolul Pavel prezintă înfrânarea ca pe un component și nu ca pe un accesoriu al credinței. Nu ca pe un element opțional, ci ca pe unul esențial pentru împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu în noi. Noi suntem obligați să înfrângem eul lumesc și să permitem conducerea Duhului în viața noastră. Prefixul „en” al cuvântului enkráteia înseamnă ‚în’, ‚în interior’ , iar termenul poate fi tradus și ca ‚sub stăpânire’. Cine guvernează voința noastră, conștiința și poftele noastre? Putem să ne conducem noi înșine? Este adevărat că știm foarte bine ce facem? Avem controlul asupra vieții noastre?

A fi condus de Duhul înseamnă a înțelege porunca Lui imediată și a te supune, a începe să mergi, cu toate că noi încă nu știm pe unde să mergem. Pentru că, deși la început nu cunoaștem destinația, este important să ne mișcăm în timp ce El ne îndrumă. Este esențial să punem deciziile, metodologia educațională, relația cu partenerul, munca și orice altă activitate în mâinile lui Dumnezeu. În timp ce noi am trăit în întuneric cu privire la Dumnezeu, Răul a domnit în corpurile și mințile noastre: „Căci, atunci când eraţi robi

ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire” (Romani 6:20). Dar atunci când Îl cunoaștem pe Isus, avem posibilitatea de a alege ce duh ne va conduce: „Nu știţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (Romani 6:16); „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultaţi de poftele lui” (Romani 6:12). Prin urmare, în contextul versetului din Galateni 5:23, enkráteia se referă la a fi guvernați de Duhul Sfânt. Dacă El ne conduce, Dumnezeu este domnul conștiinței noastre. „Când ne supunem Domnului Hristos, atunci inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră se cufundă în voinţa Lui, mintea noastră devine atunci una cu mintea Lui, iar gândurile sunt robite Lui. Atunci, noi trăim viaţa Lui”.4 Prin urmare, este propria noastră stăpânire, împreună cu stăpânirea Duhului Sfânt, cea care ne dă biruința. Cea care ne permite să rămânem în prezența Sa, să mergem în fața Lui și să fim un exemplu bun de urmat.

Exemplul nostru trebuie să fie la fel ca cel al lui Avraam, astfel încât gândurile, cuvintele și acțiunile noastre, în slujba puterii Duhului, în momentele de succes și eșec, să urmeze cursul hărții marcate de Dumnezeu ca un exemplu pentru cei care călătoresc cu noi și pentru cei care trebuie să se unească de-a lungul drumului. Conducerea Duhului în noi este voința noastră și propria noastră stăpânire de sine, iar rezumatul istoriei familiei noastre va fi ca cel al lui Avraam: „Au plecat în ţara Canaan și au ajuns în ţara Canaan” (Geneza 12:5). Pentru a obține aceasta, Dumnezeu ne promite tuturor: „Nu te teme; Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1).

1 Ellen White, Calea către Hristos, p. 47.

2 Ellen White, Mărturii pentru comunitate, vol. 1, p. 310.

3 Ellen White, Minte, caracter și personalitate, vol. 1, p. 24.

4 Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, p. 311.

Întrebări pentru meditație și discuție 1. Cum ai putea dezvolta cumpătarea zi de zi în viața ta?

2. De ce crezi că este important ca fiecare membru al familiei să o dezvolte?

3. Ce beneficii practice aștepți atunci când o aplici în viața ta?

so 21

Al doilea Sabat

ROADA duhului

P

eisajul de pe vârful muntelui era minunat. Imensa câmpie verde și pădurea se întindeau maiestuos în fața ochilor noștri. Forța primăverii și o senzație plăcută de libertate ne-au inundat pe noi, tinerii care eram pe vârful muntelui și, cu un impuls puternic, glasurile noastre au început să cânte imnul Tot mai aproape. Contemplarea lucrărilor Sale minunate a fost, într-adevăr, o modalitate de a fi mai aproape de El. Creațiunea și lauda sunt doi termeni strâns legați.

Această legătură nu este un produs natural al ființelor umane, ci al acțiunii Duhului lui Dumnezeu în viața credinciosului. „Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (Psalmul 103:2) este exprimarea unei relații intime cu Dumnezeu.

Acea realitate de pace și liniște trăită pe vârful muntelui poate fi doar o reflectare palidă a ceea ce fiecare credincios poate experimenta, chiar dacă rutina lui zilnică este trăită între bucăți imense de beton și o mulțime de oameni necunoscuți. Este privilegiul de a trăi roada Duhului care aduce pace în dezbinare; bucurie în vremuri grele; blândețe în momentele zilnice de tensiune. Roada Duhului este rezultatul seminței pe care Dumnezeu o plantează în viața credinciosului, care are o mare putere și va crește fără ca cineva să o poată opri, daca noi nu o vătămăm și nu o neglijăm. În familie, părinții trebuie să promoveze sensibilitatea față de prezența Duhului Sfânt în copiii lor. Aici trebuie să fie instruiți și învățați despre munca pe care Maestrul Lucrător o face în oamenii care Îi permit acest lucru. Este o mare responsabilitate a părinților aceea de a oferi exemplu, consacrându-și viețile și punându-i pe copiii lor în fiecare zi în mâinile călăuzitoare ale bunului Dumnezeu.

Recunoașterea1

Antonio del Pino Millán Director al Departamentului Familie Uniunea Adventistă Spaniolă 22 so

Erau pregătiți: doisprezece bărbați bine înarmați aveau misiunea de a recunoaște ceea ce Dumnezeu avea să le dăruiască. Munți și câmpii, mări și râuri, zăpadă și soare.

Aceasta era făgăduința și Canaanul era locul ideal pentru a trăi. Porunca a fost: „Mergeţi de aici spre miazăzi și apoi să vă suiţi pe munte. Vedeţi ţara, vedeţi cum este ea, cum este poporul care o locuiește: dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; vedeţi cum este ţara în care locuiește: dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în care locuiește: dacă sunt deschise sau întărite; cum este pământul: dacă este gras sau sterp, dacă sunt sau nu copaci pe el. Fiţi cu inimă și luaţi cu voi roade din ţară” (Numeri 13:17-20). Și au înaintat dinspre sud înspre nord, spre zonele muntoase.

Istoria spune că, după un timp, au trecut printr-un loc numit pârâul Eșcol , și acolo au tăiat o ramură de viță cu un ciorchine de strugure atât de mare încât două iscoade au fost nevoite să-l ducă pe o prăjină. De asemenea, au luat rodii frumoase și smochine. După patruzeci de zile, s-au întors din călătoria de recunoaștere și au vorbit înaintea lui Moise, a lui Aaron și a poporului, arătând fructele pe care le-au adus: „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte și miere și iată-i roadele” (Numeri 13:27).

Evenimentul era spectaculos. Primele roade erau dovada unei atestări pozitive. Părea ca o mostră deosebită pe care Dumnezeu ar fi dorit ca ei să o vadă înainte de a intra în țara pe care urmau să o stăpânească. A fost un cadou special, sub forma unui aperitiv, o modalitate de a arăta că dincolo de iubirea Lui nemăsurată, Dumnezeu este atent la cele mai mici detalii și Se ocupă ca totul să fie perfect.

Cu toate acestea, raportul nu era încheiat. În descrierea lui, au scos în evidență puterea oamenilor care locuiau acele pământuri și măreția orașelor lor. Ei au văzut, de asemenea, pe fiii lui Anac, pe care i-au caracterizat ca fiind oameni de mare statură: „Înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste” (Numeri 13:33).

Dilema

Poporul a fost descurajat și fructele au trecut la un nivel secundar. Nu e de mirare că s-au întrebat: „Unde neau adus? Ce facem aici? Să ne întoarcem!”. În mod evident, cei mai mulți oameni din popor s-au temut. Locul le plăcea, dar oamenii care locuiau acolo îi speriau. Răzvrătirea era pe punctul de a începe. Se temeau că, dacă pătrundeau pe acele teritorii, uriașii din acel loc i-ar fi nimicit și ar fi pus capăt istoriei familiilor lor. „Nu vrem să mergem în aceste ținuturi, este un cadou otrăvit!” În acest context, cârmuirea lui Moise începea să se clatine și oamenii se îndoiau de calitățile lui de lider. La un nivel superior greu de perceput de ei, toți Îl respingeau pe Dumnezeul care îi condusese până în acel moment, incapabili să priceapă modul în care El i-a condus.

Pur și simplu se vedeau singuri. După cum spune Pavel: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14). Nu trecuse multă vreme de când fuseseră martori ai plăgilor, ai minunii Mării Roșii și a nimicirii puternicei armate egiptene. Însă, în ciuda acestor mi-

nuni, le era frică, pentru că în singurătatea lor aparentă se încredeau doar în ei înșiși.

A trăi prea atașat de acest pământ face ca țărâna de pe jos să-ți intre în ochi și să nu-ți dea voie să vezi intervenția Cerului. Dacă omul Îl sfidează pe Dumnezeu și minimizează sau anulează calitatea spirituală, distorsionează aspectul care îl leagă de El. Se dezvăluie apoi ceea ce Biblia definește a trăi după îndemnurile firii: „Cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești umblă după lucrurile firii pământești” (Romani 8:5).

Când Moise a menționat răutatea oamenilor care au trăit înainte de potop, el a scos în evidență ceea ce Dumnezeu afirmase: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci omul nu este decât carne păcătoasă; totuși zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani” (Geneza 6:3). În acest context, termenul „carne” este un simbol al pământescului și al depărtării de Tatăl.

Apostolul Pavel numește „fapte ale cărnii” activitățile efectuate de ființele umane fără Dumnezeu. Sunt acțiuni declanșate de cele mai multe ori de interese proprii, lipsite de modelul divin. În timp ce noi suntem supuși acestor „fapte ale cărnii”, ne aflăm despărțiți și suntem în răzvrătire deschisă cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, există o altă opțiune diametral opusă: să trăiești în conformitate cu Duhul Sfânt; și apostolul Pavel o menționează în următoarele cuvinte: „Pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului” (Romani 8:5). A te gândi la lucrurile Duhului înseamnă a-ți pune viața în mâinile lui Dumnezeu la nivelul cel mai de bază al activității de zi cu zi. Dilema între a te gândi la lucrurile firii pământești și a te gândi la lucrurile Duhului afectează fiecare persoană, indiferent că este adult, tânăr sau copil. Nimeni nu este scutit de a lua o decizie: fie suntem cu Isus, fie cu lumea și dorințele ei.

Să fii în ambele părți este imposibil.

Smochini și mărăcini

Una dintre promisiunile cele mai emoționante pe care Dumnezeu o oferă este transformarea radicală a poporului Său, dacă Duhul Său locuiește în el; aceasta se aplică, de asemenea, la nivel familial și individual. „Nu este nici un pom bun care să facă roadă rea și nici un pom rău care să facă roadă bună. Căci orice pom se cunoaște după roada lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini” (Luca 6:43, 44).

Procesul mântuirii are o caracteristică importantă: naturalețea. Ca și în natură, trebuie să existe ordine în toate și, prin urmare, numai

Întrebări pentru meditație și discuție 1. În fața dilemei de a te gândi la lucrurile firii pământești și la lucrurile Duhului, ce alegi pentru tine și familia ta?

2. Cum poți să te gândești la lucrurile Duhului și să te bucuri de beneficii în viața ta într-un mod practic? Ai experimentat lucrul acesta?

3. Cum îi poți influența pe ceilalți pentru a beneficia de roada Duhului? Gândește-te la exemple practice pentru viața ta de cuplu, de familie, între prieteni și biserică.

pomul bun poate face roade bune. Cu toate acestea, există o excepție și Dumnezeu este Cel care o stabilește. Aceasta are loc atunci când intră în acțiune legile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru mântuirea omului. Astfel, minunea este că mărăcinele se va transforma într-un pom bun și va aduce roade bune.

Când eram copil, am experimentat eu însumi ceea ce înseamnă legea naturală a vieții. Fratele meu mai mare, care în acel moment avea aproximativ nouă ani, a îngropat o sămânță de moșmon în curtea noastră. În mod surprinzător, după câteva luni, a răsărit o plantă mică care a crescut până ce s-a transformat într-un copac, din care, ceva timp mai târziu, au început să iasă multe flori care, cu timpul, au devenit fructe. Ne-am bucurat de gustul fructelor, pentru că erau delicioase și dulci. Am fost uimit întotdeauna cum dintr-o sămânță fără valoare a crescut acel minunat pom fructifer.

Puterea lui Dumnezeu este admirabilă.

Galateni 5:18 ne oferă o altă viziune asupra realității pe care o pot trăi ființele umane conduse de Duhul Sfânt. Cine sunt cei călăuziți de Duhul? Celor care s-au apropiat de Domnul cu multă vreme în urmă, răspunsul la această întrebare le aduce liniște spirituală. Cu toate acestea, este una dintre întrebările cele mai tulburătoare pe care creștinii și-o pun. Voi fi vrednic ca Dumnezeu să mă numească fiul Său? Uneori, există sentimente care ne îngroapă în singurătate și altele care ne poartă pe aripi spre plinătatea slavei Sale. Uneori atingem cerul cu vârful degetelor și alte ori parcă am făcut un pact cu diavolul.

Apropierea de principiile de viață care guvernează Împărăția lui Dumnezeu cere, mai întâi, îndepărtarea de abordările materialiste și firești cu care ne-am înzestrat noi, oamenii și, pe de altă parte, să cunoști și să experimentezi fundamentele pe care Dumnezeu le oferă copiilor Săi. În mod evident, ambele criterii sunt opuse și se exclud reciproc.

Roada Duhului este doar privilegiul copiilor lui Dumnezeu; fiecare credincios ar trebui să experimenteze bucuria și trăirea ei. Dacă

dragostea este ca un diamant, fiecare latură a sa ar însemna calitățile care o formează.

Fructele în familie

Părinții lui Ioan Botezătorul au format o familie specială. Sunt puține persoanele pe care Biblia le elogiază într-un mod așa de distins: „În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron, și se chema Elisabeta.

Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului” (Luca 1:5, 6). Cei doi formau o familie exemplară, nu doar înaintea oamenilor, ci, mai presus de toate, înaintea lui Dumnezeu. Nu există nici o îndoială că viețile lor erau strâns legate de Dumnezeu, fără a fi însă pe deplin conștienți de valoarea pe care o aveau în fața ochilor Lui. Duhul Sfânt Își făcea lucrarea iar ei Îl lăsau să lucreze. Așa că, în mod natural, fructul creștea pe măsura credinței pe care Dumnezeu le-o dăduse.

Cât de aproape era Dumnezeu de această familie? Cuvântul Lui spune că El a auzit și a rezolvat problema lor. Deși erau în vârstă, a lucrat în ei minunea de a le dărui fiul pe care atât de mult și-l doreau.

O viață aproape de Dumnezeu este o viață de încredere, de angajament și de apărare a valorilor creștine. Este o viață în care Duhul Sfânt lucrează cu încredere și dăruire. Părinții lui Ioan Botezătorul au alcătuit o familie care a dezvoltat credința și toate atributele adevăratului copil al lui Dumnezeu. Ei au putut transmite valorile pe care Dumnezeu li le-a dat pentru că le trăiau în mod practic în viața lor. Însă, cum poți să-i înveți pe copii dacă nu este prin exemplu? Să fii un exemplu, în dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe și înfrânare va fi o binecuvântare atât pentru cel ce permite ca roada Duhului Sfânt să lucreze în viața lui, cât și pentru cei din jurul lui, pentru că va avea asupra lor o influență sfințitoare.

1 Texte bazate pe Numeri 13.

2 Evr., ’eshkol, ciorchine.

so 23

30 iulie - 6 august sau

6 - 13 august 2017

Tabăra Națională

a Familiei Entrepeñas,

locul în care familiile cresc unite

Familiile care se roagă

împreună rămân

împreună