Brosura Un parinte mai bun

CUM POȚI FI UN PĂRINTE MAI BUN?

A disciplina înseamnă a-i învăța pe copii cum să se comporte în moduri acceptabile din punct de vedere social și a respecta limite. Copiii învață despre limite, care sunt acestea și cum să le respecte. Iar pentru asta adulții au atât dreptul, cât și responsabilitatea de a le spune... „nu”.

Modul în care noi, cei mari le impunem copiilor limitele, le spunem acest „nu”, le oferă copiilor un model. Un model pe care ei îl vor urma în relațiile pe care le vor lega cu alți oameni din viața lor. E o miză destul de mare, cred. Modul în care îi spui copilului „nu” îl învață cum să spună și el ”nu”, la rândul lui celor din jur. Pentru asta există 3 moduri de a comunica cu copiii și cu toți cei din jur: pasiv, agresiv sau asertiv, moduri pe care le-am învățat la rândul nostru în mare parte în interacțiunile pe care le-am avut cu părinții noștri.

Scopul pasivității e să facem pe placul celorlați, evitând să îi supărăm. Copiii învață că e în regulă să îi lase pe alții să le încalce drepturile.

Scopul agresivității e să câștig prin supunere, să îi fac pe alții să facă ce vreau eu, intimidându-i, făcându-i să le fie frică/rușine. Copiii învață că e normal să îi rănești ce cei care te deranjează· Scopul asertivității e claritatea – a le spune clar celorlalți ce ne așteptăm din partea lor – copiii învață ce e de făcut, să își exprime punctul de vedere și dorințele proprii, ținând cont și de ale celorlalți.

Îți propun ca în următoarea luna să reflectezi, care e stilul de comunicare pe care îl folosești cel mai frecvent pentru a-i impune copilului tău limitele. Citește mai jos despre ele și … învațădespre tine.

Când comunicăm...

C Â N D C O M U N I C Ă M P A S I V

- cerem copilului să facă ceva vag, slab definit – fă un efort, încearcă să fii cuminte, încearcă să aduni toată vopseaua

- întreabăm copilul despre comportamentul lui, ceea ce nu îi oferă acestuia informație utilă – de ce faci asta? Unde ar trebui sa fii tu?

- nu ducem la capăt consecințele și adaptăm evenimentele pentru a acomoda emoțiile copiilor

– te avertizez, asta a fost ultima dată!

- Îl facem pe copil responsabil pentru furia noastră și comportamentul ieșit de sub control – mă faci să te trimit la colț

- dăm copiilor opțiuni, când acestea nu există – e timpul să mergi la culcare, da? Te mai dai o dată pe topogan și mergem acasă, bine?

- ignorăm comportamentul nedorit, în speranța că acesta va dispărea

C Â N D C O M U N I C Ă M A G R E S I V

Când comunicăm agresiv

- folosim afirmații care se concentrează pe cealaltă persoană, nu pe problemă – „ești egoist”

- folosim cuvintele întotdeauna și niciodată

- ne considerăm atacați de ceilalți – nu vorbi așa cu mine, domnișoară

- folosim amenințări goale dacă continui asta, o să îți pară rău!

- stabilim consecințe mult prea severe - răspundem copilului cu violență fizică la furie

Pentru a comunica asertiv:Concentrează-te pe ceea ce îțidorești să se întâmple

- Spune-i copilului ce să facă. Exprimă-ți clar șisimplu dorințele, nevoile și așteptările tale. Pune-ți geaca în cuier și pantofii în dulap. Vreau să vorbești așa, pe tonul pe care îți vorbesc eu acum.

- Transmite nonverbal mesajul “fă acest lucru“ prin tonul vocii – contează dacă tu pari că ai controlul și ești încrezătoare, sigură pe tine.

- Fii clar și direct. Oferă opțiuni doar când acestea există. Acum e timpul să te încalți. Stai jos și dă-ți jos papucii de casă.

- Fii stăpână pe sentimentele tale si exprimă-le direct. Mă simt iritată când mă întrerupi.

- Vorbește în termeni concreți – fără bine, rău, frumos…Spune clar ce anume îți dorești. Vreau să îți ții genunchii sub masă, atunci când mănânci – în loc de Stai frumos la masă!

Copiii, mai mult decât adulții gândesc în imagini, așadar, pentru a-i disciplina, a-i învăța cum să se poarte, au nevoie de indicații cât mai clare. Prin ceea ce le comunicăm e nevoie să le arătăm cât mai explicit ce le cerem:

✔ Folosind toate simțurile – le spunem – ei aud, le ghidăm gesturile, pentru a simți, le arătăm pentru a vedea, etc.

✔ Spune și arată – Punem cuburile la locul lor, uite așa. Ține cubul acesta, pune-l acolo, în cutie

✔ Folosește un ton entuziast, încurajator

Mulți părinți pendulează între comunicare pasivă și cea agresivă, dezorientându-i pe copii. Însă comunicarea asertivă se învață, prin exercițiu. E nevoie să conștientizăm ce ne dorim să se întâmple și apoi să spunem acest lucru, pentru asta e nevoie însă de exercițiu și de...greșeli. Din care învățăm și ne corectăm, pas cu pas. Asemeni copiilor.

Oamenii greșesc. E mult mai uman să greșim, decât să fim perfecți. în orice moment, atât greșeala cât și soluția sunt prezente. E alegerea noastră dacă ne focalizăm pe una, sau pe cealaltă.

W W W . U N P A R I N T E M A I B U N . R O

Toleranţă, acceptare

TOLERANȚA PRESUPUNE ACCEPTARE, DAR NU ORICE TIP DE ACCEPTARE , CI ACCEPTAREA NECONDIȚIONATĂ

ACCEPTAREA

CU TOȚII ȘTIM ȘI AM FOST EDUCAȚI SĂ FIM TOLERANȚI.

Evident că, fiind o persoană tolerantă,accept oamenii așa cum sunt, cu bune și rele ...că doar vorba ceea: “nu ne-am născut perfecți”....

Tolerez, accept,îngădui dar asta nu înseamnă că îmi lipsesc stările de furie sau că nu mi se întâmplă să interacționez nepotrivit ,deși simt cele mai pozitive sentimente și emoții în ce priveștecu persoana de langă mine ,de parcă aș vrea să schimb ceva?!.... De asemenea toleranța și acceptarea nu înseamnă că îmi lipsește inițiativa în a schimba ceva în jurul meu sau cu atât mai mult la mine.... Dacă nu mi s-ar întâmpla astfel , poate m- aș numi o persoană pasivă și asta ar presupune că am unele dificultăți de interacțiune socială, ceea ce nu e un lucru dezirabil și de ignorat .

Deci,am stabilit : ”Acceptă-mă așa cum sunt!”. Până aici totul sună bine! Întrebarea mea este:dacă sunteți anunțați că noul coleg al copilului dumneavoastră , fie că este vorba despre grădiniță sau despre școală, va fi un copil cu cerințe educative speciale, prezentând dificultăți senzoriale(fie auditive, motorii, mintale, sau de tip combinat), ce gânduri vă vin în minte? Ei da, lucrurile devin mai complicate....acceptarea la modul “cum l-a dat Dumnezeu” nu este întru totul implementată. Ultimele rezultate la interviurile adresate părinților și cadrelor didactice din învățămantul preșcolar, au arătat faptul că unitățile școlare obișnuite nu sunt pregătite pentru integrarea copiilor cu dizabilități în structurile proprii,argumentele fiind :nu există cadre specializate pe aceste tipuri de deficiențe (echipa de specilaliști); materialele didactice necesare copiilor cu dizabilități nu sunt adecvate și particularizate pe nevoile acestora; efectivul copiilor din grădinițe este prea mare pentru a putea integra copiii cu dizabilități pentru ca aceștia să progreseze(peste 25 într-o grupă); lipsa organizării de training-uri pentru cadrele didactice pe tema educației integrate;

“DE ÎNDATĂ CE TOLEREZI CEVA, DEVINE

SUPORTABIL, IAR DUPĂ PUȚIN TIMP VA DEVENI

NORMAL”.

Colaborarea părinți-specialiști este de asemenea foarte importantă, fiind necesar să se realizeze constant, pentru ca obiectivele în sensul dezvoltării să coincidă, pentru a nu exista discrepanțe între cerințe, fapt ce poate avea consecințe negative asupra progresului copilului.

Așadar,nu este vorba doar despre o reticentă și o lipsa a toleranței și acceptării necondiționate, ci există mai unele lacune. Putem desprinde limitele și nevoile sistemului de învățământ în scopul integrării copiilor cu deficiențe, acestea find : informațiile cu privire la nevoile copiilor, specificul deficienței, materiale/jucării speciale prin texturi, forme, proprietăți .Adaptarea și integrarea copiilor cu dizabilități presupune negreșit, un număr crescut de specialiști și materiale specifice dar și creșterea motivației profesorilor spre a le oferi un

„welcome” optimist, pozitiv acestor copii, spre a-i accepta, obținerea de informații clare, punctate, specifice cu privire la dizabilitățile copiilor. Se pot folosi de asemenea înregistrări video cu activitățile concrete care să le arate cum să acționeze, cum să se joace, cum să se adreseze, cum să ofere sprijin în mod eficient acestor copii, și toate acestea, discutându-se despre copii și nu despre deficiență.

Ar fi de dorit să existe o mai mare preocupare spre acest domeniu , pentru ca sloganul “șanse egale” să nu rămână la stadiul de slogan, ci să se obțină inserția propriu-zisă a copiilor cu deficiențe în sistemele obișnuite de educație, cu scopul dezvoltării dinamice, multidimensionale și a integrării socio-profesionale a acestora. Dobândirea unei pregătiri adecvate în educația specială, identificarea elevilor cu deficiențe, elaborarea de programe individualizate, dar în special colaborarea cu profesioniști pe tipul de deficiență al copilului și cu părinții , pot fi elemente care să faciliteze integrarea copiilor cu deficiențe în învățământul de masă. Totodată nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi suntem dependenți de persoanele din jurul nostru și dependența constă de fapt în acceptare, toleranță, ajutor, comunicare, colaborare. În acest fel dăm naștere sentimentului de apartenență și solidaritate umană, precum și sentimentului de securitate al persoanei. Ideea de acceptare, toleranță o voi întări amintindu-l pe scriitorul, umoristul și jurnalistul evreu britanic Zangwill Israel, care susținea : “de îndată ce tolerezi ceva, devinesuportabil, iar după puțin timp va deveni NORMAL”.

Material realizat de: prof. psiholog Abrudan Anamaria Bianca

W W W . U N P A R I N T E M A I B U N . R O

STELUȚELE DE MARE

O teribilă furtuna se abătu asupra mării. Vântul sufla înghețat, brăzdând apa și înălțând- o în valuri uriașe care se repezeau spre mal lovindu- l cu putere și producând curenți ce pătrundeau în adânc ca plugurile de otel și smulgeau din loc viețuitoarele marine, crustaceele și moluștele, purtând- le la zeci de metri de țărm. Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se și pornise, apa se domoli și se retrase. Acum plaja era o imensa întindere de noroi unde se zvârcoleau in agonie mii și mii de stele marine. Erau atât de multe încât plaja părea ca devenise rozalie.

Acest lucru făcu sa vina multa lume pe acea parte a coastei. Sosiră acolo și echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen. Steluțele de mare erau aproape nemișcate. Trăgeau să moară. În mulțime, ținut de mana de tatăl sau, era și un copil care privea cu ochii plini de tristețe micuțele stele de mare. Cu toții se uitau și nimeni nu făcea nimic. Dintrodată, copilul lasă mana tatălui sau, își scoase încălțămintea și fugi pe plaja. Se apleca și culese cu mânuțele sale trei steluțe de mare; apoi, luând- o la fuga, le duse in apa. După aceea, se întoarse înapoi și repeta operațiunea. De pe parapet, un om striga spre el:

- Dar ce faci, băiete?

- Arunc în apa stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plaja, răspunse copilul fără a se opri din fuga.

- Dar pe plaja asta sunt mii și mii de stele de mare: cu siguranța nu ai sa poți sa le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai striga bărbatul. Nu poți schimba lucrurile! Copilul zâmbi, se apleca iar și mai culese o stea de mare și, aruncând- o în apa răspunse:

- Iată ca am schimbat lucrurile pentru aceasta. Bărbatul ramase o clipa mut, apoi se apleca, își scoase pantofii și șosetele și cobori și el pe plaja. Începu sa adune stele de mare și sa le arunce în apa. O clipa mai târziu coborâră încă doua fete și astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apa. După alte câteva minute erau cincizeci, apoi o sută, doua sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apă. Și astfel au fost salvate toate.

MORALA:

P E N T R U C A L U M E A S A S E S C H I M B E A R F IS U F I C I E N T S A A I B Ă C I N E V A - C H I A R Ș I U NP R U N C - Î N D R Ă Z N E A L A D E A Î N C E P E .

W W W . U N P A R I N T E M A I B U N . R O

COPIII ȘI SPORTUL

Sportul poate fi amuzant pentru copiii foarte mici si cei de grădiniță,dar ar trebui să nu fie axat pe competiție, ci pe a avea mai multeoportunități amuzante de a fi activ.

I M P O R T A N T E S T ES Ă S E F A C Ă C Â TM A I M U L T ĂM I Ș C A R E .

Atunci când vă gândiți să înscrieți copilul la un sport, luați în calcul cât este de pregătit copilul, emoțional si fizic. Un inceput prea timpuriu poate deveni frustrant și pentru copil cât și pentru dumneavoastră și poate îndepărta copilul definitiv de sport.

Practicarea sportului îi ajută pe copii să :

1. Mențină o stare bună de sănătate - spre deosebire de activitățile teoretice, sportul este atât fizic cât și cerebral. Implicarea in mișcare îi ajută pe copii să se dezvolte fizic. Disciplina, care se asociază cu sportul, îi învață obiceiuri sănătoase precum alimentația echilibrată și a face mișcare.

2. Cultive spiritului de echipă - copiii învată cum să se coordoneze cu coechipierii pentru a atinge un scop comun sau a îndeplini o sarcină comună. Acest fapt implică aptitudini de comunicare superioare, capacitatea de a analiza situația, și abilitatea de a lua decizii imediate și de o importanță majoră. Abilități pe care copiii noștri vor avea nevoie să le fi dezvoltat deja atunci când ies de pe băncile școlii și intră în lumea profesională.

3. Dezvolte încrederea în sine - implicarea într-un sport poate să crească foarte mult încrederea unui copil. Astfel, copiii care practică un sport manifestă încredere și în alte arii, precum studiile, a-și face prieteni, sau a dezvolta relații la maturitate.

4. Experimenteze succesul si să facă față cu bine eșecului - sportul înseamnă la fel de mult a câștiga cât și a pierde. De aceea practicarea unui sport îi ajută pe copii nu doar să accepte eșecul, dar și să învețe din el. A practica un sport îi învață pe copii să își dezvolte perseverența si să își stabilească strategii pentru a-și atinge obiectivele.