Vasile C. Ioniță – Oglinzi infidele

Vasile C. IoniÞã

Oglinzi infidele

VASILE C. IONIŢĂ Oglinzi infidele

Coperta: Cătălin Barbu

VASILE C. IONIŢĂ

Oglinzi infidele

2005

ĂŽn memoria nefericitului Valeriu

Cap. I

1.

Nu mult după ce ne-am despărţit, prietenul meu a început să-mi scrie aproape zilnic. Se plângea de singurătate, dar era fericit că-şi găsise un loc de refugiu, la odaia surorii sale, unde mergea des, ba uneori chiar, de când vremea se încălzise, rămânea şi peste noapte.

Scrisorile lui, în avalanşă, nu comunicau noutăţi propriu-zise, căci nu avea de unde şi cum să le afle. În puţinul timp de când se stabilise în oraş, nu legase prietenii şi nu cunoscuse lume. Îşi împărţea timpul între casa doamnei Croitoru, gazda sa, şi bibliotecă. În una din scrisori îmi împărtăşea impresiile trăite după ce trecuse pragul celor patruzeci de ani. „Împlinirea acestei vârste – scria prietenul meu – mi-a provocat un fel de nelinişti necunoscute până acum. Am descoperit cauza acestora când am citit mărturisirea cuiva care spunea că în jurul a patruzeci de ani încep să fie posibile anumite boli şi nu mai este cu putinţă să te îmbolnăveşti Oglinzi infidele

7

de altele. În timp ce capacitatea de a-ţi organiza viaţa interioară este acum mai mare, cea de a primi material nou este, în schimb, mult mai mică”. Adăuga apoi că după ce intrase în cel de al cincilea deceniu, a început să trăiască un fel de criză de timp, aşa cum încearcă, probabil, jucătorii de şah, presaţi de un anumit termen scadent. În mai toate scrisorile lui reveneau obsesiv referiri la „această vară lungă şi fierbinte” în care intrase.

Pe la sfârşitul lui iunie, scrisorile lui au încetat brusc. Câteva zile nu am mai ştiut nimic despre el, până când, deodată, m-am pomenit cu o scrisoare lungă, pe care nu am înţeles-o nici după ce am citit-o de câteva ori.

Fusese la Putna, dar nu spunea pentru ce. Doar spre sfârşitul scrisorii adăuga, fără înţeles pentru mine: „Am voit să zidesc mânăstire sufletului meu şi nu am zidit-o.

Nu am putut s-o sacrific pe Ana, iar acum această mănăstire se află într-o jalnică paragină”. Într-o altă scrisoare, trimisă după ce revenise de la Putna, divaga încâlcit despre narcisism, despre o anumită Narcisa (dacă nu era şi acesta un nume simbolic ca şi Ana), despre răul care îl poate provoca insul îndrăgostit monstruos de sine, incapabil, din cauza acestei infirmităţi, să mai iubească altceva sau pe altcineva decât propria-i persoană.

Nu ştiam cine e Ana sau Narcisa, dacă era una şi aceeaşi persoană şi nici nu înţelegeam rostul acestor 8

VASILE C. IONIŢĂ

întortochiate gânduri şi incomplete mărturisiri. Eram derutat pentru că prietenul meu nu se referea la cineva anume în scrisorile sale şi nici nu-mi puteam da seama ce legătură există între „lunga şi fierbintea” lui vară, între „Ana sufletului său”, nu ştiam ce legătură era între „zilele de la Putna” şi obsesiva Narcisă. Din scrisori răzbătea, însă, chiar dacă nu era exprimată clar, o mare deznădejde amestecată cu un fel de teamă.

I-am scris şi l-am îndemnat să se destăinuiască dacă i s-a întâmplat ceva. „Scrie-mi fără reţinere, cu încredere.

Doar ştii că ţin la tine şi te voi înţelege. Dacă va fi nevoie şi voi putea, îţi voi veni în ajutor”. Eram prea departe de el şi mai aveam încă de stat la Constanţa. Îmi părea rău că nu mă puteam rupe de treburile mele ca să vin să văd ce s-a întâmplat.

Imediat după această dezlegare pe care i-o dădusem, a urmat seria scrisorilor de spovedanie, o învălmăşeală de mărturisiri care mă năuceau, mă iritau şi mă aţâţau. Scrisoare cu scrisoare, îmi clarificau gândurile şi puţin câte puţin confuzia în care mă învârteam se risipea.

Prietenul meu, îndărătnicit să trăiască izolat – căci un izolat fusese şi înainte de a se îmbolnăvi şi a trece la pensie –, o întâlnise pe această Narcisă sau Noră (acesta era numele ei adevărat). Spunea că o cunosc pentru că mi-o prezentase la o expoziţie grafică, la care veniseră împreună, dar eu nu mi-o aminteam. Apoi mi-am adus aminte brusc că într-adevăr îmi prezentase în foaierul Oglinzi infidele

9

teatrului care găzduia expoziţia pe „prietena” lui, o fetişcană în uniformă şcolărească, căreia nu-i dădusem importanţă, căci formula „prietena mea” mi se păruse de complezenţă, pentru a-i face plăcere celei prezentate.

Nu-mi era clar ce sentimente încerca sau încercase faţă de această „prietenă” a lui. Cât despre ea, dacă avusese vreo afecţiune pentru el, mi-o explicam prin acele pasiuni juvenile efemere, cum se întâmplă uneori, fără urmări. Îmi povestea un cunoscut, profesor, că, după mulţi ani de zile, se întâlnise cu un fost elev de-al său, inginer într-un orăşel din nord, tată de familie.

Profesorul a călătorit împreună cu elevul lui de odinioară de la Iaşi la Cluj. Din vorbă în vorbă, elevul, inginerul l-a întrebat: „Vă mai amintiţi de Paulescu, de Dorina?” „Da, o ţin minte”. Profesorul i-a spus că o întâlneşte din când în când. Deşi nu fusese o elevă strălucită, o remarcase pentru bunul ei simţ pe care şi-l păstrase, căci femeie măritată, mamă, îl saluta tot aşa de respectuos ca pe vremea când era o moacă, nu frumoasă, dar cu o mutrişoară nostimă şi veşnic bosumflată. Fără să se jeneze, inginerul a făcut haz de remarca fostului său dascăl şi i-a mărturisit acestuia că „mutrişoara cea nostimă” fusese îndrăgostită de profesorul ei şi avea chiar, printre colege, şi o rivală căreia profesorul îi acorda mai multă atenţie. „Cele spuse de inginer – a încheiat cunoscutul meu – m-au surprins şi nu prea. Ştiam, bănuiam că felul meu de a mă purta cu elevii, modul cum stabilisem relaţiile dintre mine şi ei îi 10

VASILE C. IONIŢĂ

atrăgea, mai ales că, în general, între profesori, mai cu seamă între profesoare şi elevi, exista, în cele mai multe cazuri, tot felul de incidente conflictuale. Eram surprins doar că nu făcusem excepţie, ştiindu-mă cum sunt, adică un bărbat nu prea atrăgător ca înfăţişare…”.

Ciudat. Prietenul meu îmi scria şi el despre suferinţele lui din adolescenţă, chinuit de complexele provocate de aspectul său fizic. „Convingerea că sunt urât mi se înrădăcinase în minte din copilărie şi sufeream cumplit. Îmi amintesc o scenă caraghioasă, dar şi duioasă în felul ei. Invadat de acnee, cu faţa spuzită de explozia juvenilă, şedeam tolănit în iarba înaltă, necosită, a cimitirului de lângă internat, şi învăţam în linişte. Îmi aruncam din când în când ochii într-un ciob de oglindă, iar din luciul acelui ciob mă privea disperat un străin pe care îl uram…”.

Cunoşteam cimitirul şi locurile noastre ascunse, umblasem şi eu cu el şi cu alţii prin cimitirul refugiilor noastre sau prin hăţişurile crângului, neîngrijit în anii de după război, dar nu i-am bănuit niciodată suferinţele. Într-o altă scrisoare făcea observaţii încâlcite şi bizare, aparent fără nici o legătură cu drama lui, încă nelămurită pe deplin pentru mine. Îmi împărtăşea impresii de lectură, despre cărţile şi eroii care îi populaseră anii adolescenţei. Ceva se petrecuse, iar el întârzia să-mi dezvăluie cele întâmplate.

A revenit neaşteptat în scrisoarea următoare, la suferinţele sale pe care nu le mai privea cu prefăcută Oglinzi infidele

11

îngăduinţă şi ironie ca la început. Pe măsură ce-i citeam scrisorile, încercam un fel de îngrijorare în aşteptarea unei primejdii care trebuia să se ivească. „Din câte cărţi am citit, asupra a două dintre ele am revenit. Pe una am recitit-o („Robii” de S. Maugham), pe cealaltă am re-recitit-o: „Păpuşa” de B. Prus). Dacă le-ai citit şi dacă îţi vei concentra atenţia la cele două cupluri, mai ales la membrii masculini ai perechilor, mă vei scuti de comentariile ce s-ar cuveni făcute în următoarele rânduri şi vei înţelege, dacă lucrurile despre care vei afla pot fi înţelese. Vei găsi vreun sens aiurelilor mele de până acum…”. Şi iarăşi o lungă şi confuză teorie despre narcisism. „Caut tot felul de explicaţii reci, obiective, cât mai pot fi eu acum de obiectiv. Dar, cum ţi-am spus, am convingerea că această intensă şi imensă dragoste de noi înşine ne orbeşte, ne ia vederea într-atât, încât suntem în stare să călcăm în picioare tot ce ne iese în cale… În fiecare dintre noi există o doză de iubire de sine. Dar una e narcisismul primar, manifestat printr-o precoce stare, când copilul îşi revarsă dragostea asupra lui însăşi, şi alta cel secundar. Acesta, cultivat, întreţinut, devine o buruiană distrugătoare…”.

Poate din dorinţa de a-şi clarifica unele lucruri sau poate pentru a se elibera de o povară pe care nu o mai putea suporta, scrisorile sale se constituiau într-un fel de povestire, când domoală, cu amintiri care alunecau în

12

VASILE C. IONIŢĂ

copilărie, în anii primei tinereţi, când alcătuită din frânturi dezlânate, începute şi lăsate fără sfârşit.

După ce l-am sfătuit într-o scrisoare să-şi aştearnă pe hârtie toate aceste amintiri, fără un scop anume, ci doar aşa ca un remediu terapeutic, mi-a mărturisit că îmi va arăta, când ne vom revedea, un asemenea manuscris pe care nu-l socotea o lucrare literară propriu-zisă şi prin care nu se mai uitase de multă vreme. Mi l-a trimis, înainte de a mă întoarce, şi l-am citit.

Dacă la început nu vedeam rostul acestor relatări ample, ale celor întâmplate în copilărie, alăturate altora apropiate de prezent, mai târziu, pe măsură ce le citeam, am înţeles că ele nu erau altceva decât o disperată încercare de a-şi explica drama lui de acum. Citindu-i confesiunile, mi-am dat seama că nu era vorba de o justificare faţă de sine, ci rezultatul unei chinuitoare introspecţii, ale unei judecăţi, al căror curs nu era clar însă. Voia să se disculpe şi să se absolve de o anumită vinovăţie? Îmi era greu, mai ales că nu-i cunoşteam vina, dacă era vinovat într-adevăr de ceva.

După ce m-am întors de la Constanţa, l-am căutat şi nu mi-a fost cu putinţă să-l găsesc decât după vreo trei zile. În prima seară a întâlnirii noastre a început sămi povestească pe îndelete.

Oglinzi infidele

13

2.

Pierdusem nădejdea că voi îndupleca-o pe viitoarea mea gazdă să mă accepte de chiriaş. Şi totuşi, după câteva zile de la încercările mele neizbutite, m-am trezit din nou în capătul străzii care cobora uşor în pantă spre bulevardul principal şi spre forfota oraşului. Am ezitat câteva clipe şi, atras de ceva nevăzut, mi-am îndreptat paşii spre partea de sus a străzii. Înainte ca să păşesc din nou prin portiţa casei cunoscute, m-a oprit o voce venită din spate şi necunoscută mie: – Nu v-aţi mai găsit gazdă, domnule?

M-am întors şi m-am convins că nu o cunoşteam pe femeia din faţa mea. Întreaga ei înfăţişare trăda pe ţăranca nu demult orăşenită. Văzându-mă nedumerit, a adăugat: – Mi-a spus doamna Croitoru că aţi insistat să vă primească în gazdă. Se temea să nu fiţi unul dintre aceia ieşiţi din puşcărie… Trebuia s-o liniştesc în privinţa asta şi am lămurit-o.

– Dar de unde ştii dumneata, am replicat eu iritat, că nu sunt într-adevăr un fost puşcăriaş?

– Eh, a zâmbit noua mea cunoştinţă, cu o expresie plăcută şi cu o oarecare complicitate, nici vorbă să fiţi unul din ăştia. Mă pricep la oameni. Mira-m-aş să nu fiţi om cu carte. Sunt sigură însă că nu sunteţi prea sănătos sau mai bine zis că aţi fost bolnav…

14

VASILE C. IONIŢĂ

Siguranţa cu care îmi dădea certificat de bună purtare şi faptul că intuise exact starea mea, în privinţa sănătăţii, m-a înciudat şi mai mult, dar ceva mă atrăgea la această femeie şi-mi dădea o oarecare încredere. Nu a aşteptat să-i confirm presupunerile, şi a continuat cu aceeaşi vorbă domoală, tărăgănată: – I-am spus şi ieri vecinei că, dacă nu aş avea pe feciorul surorii mele, v-aş fi luat eu. Mi s-a părut – a continuat ea – că parcă i s-a mai muiat îndărătnicia şi i s-a mai risipit neîncrederea. De aceea, n-ar fi rău să mai treceţi mâine pe la ea pentru că acum e la serviciu până seara. Nu strică să mai încercaţi… Între timp s-a apropiat de noi o cunoştinţă de-a sfătuitoarei mele. Doamna cea binevoitoare şi încrezătoare în mine m-a salutat şi a luat-o, împreună cu cunoştinţa ei, spre bulevard, iar eu m-am îndreptat spre biroul de copiat acte, aflat în sens opus.

Femeia avea dreptate. Cu o săptămână înainte părăsisem spitalul după o lungă şedere acolo, cu recomandarea să nu mă angajez deocamdată nici măcar în vrea slujbă cu obligaţii comode, cel puţin un an, răstimp în care trebuia să mă prezint periodic la control, dar eu nu mă împăcam cu ideea unei asemenea perspective.

M-am gândit, mai întâi, să mă stabilesc definitiv la soru-mea care avea gospodărie într-un sat apropiat…

Cunoşteam bine străduţa care mă atrăgea ca un magnet. În bună parte nu mai era aceeaşi din primii ani Oglinzi infidele

15

de după război. Puţine case mai rămăseseră în forma lor de odinioară. Cea unde încercasem să închiriez o cameră fusese renovată pe vechea ei structură şi înălţată. Păstrase doar grădiniţa din faţă, fără îndoială mult mai mare altădată, dar îngustată acum prin extinderea spaţiului de locuit. Strada nu era circulată decât de maşini mici, poate din cauza pantei sau pentru că era prea îngustă ca să poată circula vehicule mari.

De la un fost coleg cu care mă întâlnisem chiar în prima zi după ieşirea din spital aflasem că această doamnă Croitoru avusese până în vara anului trecut două eleve în gazdă, apoi din toamnă şi până în preajma Anului Nou un tânăr care dispăruse pe neaşteptate, fără să-i pricinuiască vreo pagubă. Mai târziu, doamna Croitoru a auzit că era închis pentru nişte afaceri obscure. Fusese surprinsă că miliţia nu o întrebase despre fostul ei chiriaş.

Cum nu eram hotărât încotro să mă îndrept, i-am mărturisit deruta fostului coleg. Acesta mi-a dat adresa doamnei care, temătoare, mă refuzase. Mi-am adus aminte de sfatul fostului coleg şi m-am încăpăţânat să mă mut în această casă, care îmi plăcuse din prima clipă.

Observasem că doamna Croitoru e bănuitoare, dar nu-mi închipuisem să mă suspecteze că aş fi un răufăcător. Îi mărturisisem că sunt pensionat de boală şi că vreau să-mi refac sănătatea într-un loc liniştit şi i-am promis că nu voi deranja-o în nici un fel. Ea însă nu m-a crezut şi am văzut că nu-i plăcusem. Slăbit mult după boală, stingherit în hainele rămase prea mari, ca şi când 16

VASILE C. IONIŢĂ

ar fi fost de împrumut, înfăţişarea mea nu i-a inspirat încredere.

Nici mie nu-mi plăcuse doamna Croitoru, dar nu am dat importanţă acestei impresii, gândindu-mă că nu de puţine ori primele păreri sunt înşelătoare şi că adesea sunt răsturnate de adevăruri pe care nu oricine le poate întrevedea. Sunt, de altfel, lipsit de intuiţii şi am avut destule prilejuri să mă conving că îmi lipsea acest mod de cunoaştere perceptivă. În privinţa doamnei Croitoru îmi displăcea ceea ce, poate, pe alţii i-ar fi atras: ochii vii, mijiţi conştient şi studiat, buzele senzuale şi pomeţii mongoloizi. Îmi era greu să-i apreciez vârsta, dar nu era trecută de patruzeci – patruzecişicinci de ani. Ştia, fără îndoială, că firele albe care îi înspicau părul adăugau distincţie înfăţişării şi de aceea, poate, nici nu şi le vopsea. Observasem că avea mâinile îngrijite şi se purta îmbrăcată cu o anumită cochetărie…

A doua zi deci, după ce necunoscuta binevoitoare mă povăţuise să mai încerc, eram în capul străzii pe care se afla casa doamnei Croitoru. Aceasta mi-a făcut semn că zăvorul portiţei era tras şi în timp ce eu urcam scările m-a şi luat în primire, cu o voce fals mustrătoare: – V-aţi găsit, dragă domnule, bun avocat în doamna Ţigănuş. Nici că se putea altcineva mai nimerit…

Mi-a deschis uşa şi m-a poftit într-un antreu mare şi gol. Mi-am lăsat pardesiul pe un cuier improvizat şi am intrat pe uşa din stânga.

Oglinzi infidele

17

– Sau poate v-aţi răzgândit, continuă viitoarea mea gazdă, cu oarecare ironie. Deşi n-aş crede, altfel de ce aţi mai fi venit…

Am asigurat-o că nu m-am răzgândit şi că aş dori să rămân la ea: – Spuneţi-mi pretenţiile, stabiliţi-mi restricţiile.

Cu cât voi şti mai devreme, cu atât mai bine va fi pentru amândoi. Starea mea actuală nu-mi permite să aleg…

Ascultându-mă, doamna Croitoru îmi arunca din când în când priviri scrutătoare. A stabilit apoi condiţiile fără să mă întrebe dacă am vreo obiecţie, fără să-mi dea timp să intervin cu ceva. A încheiat, trăgând parcă nişte concluzii, oferindu-mi trei variante, dintre care am ales pe cea cu „servicii complete: găzduire, spălat şi gătit”.

S-a mirat puţin: – Ştiindu-vă bolnav, am crezut că aveţi poate nevoie de regim alimentar.

– Nu doamnă, am liniştit-o eu, suferinţa mea nu reclamă cine ştie ce mofturi dietetice. Nu am voie să abuzez, încolo… Cât despre plată nu am nimic împotrivă.

Rămâne aşa cum aţi stabilit dumneavoastră.

M-a privit bănuitoare. Se aştepta să mă tocmesc, să pun şi eu condiţii. Acceptarea aceasta fără ezitări o pusese iar pe gânduri, dar şi-a luat curaj şi a decis: – Bine, domnule! Dă Doamne să fie bine!

Amintindu-şi de ceva, mă somă: – Acum puteţi să-mi spuneţi numele, domnule…

– Iorga, Valeriu Iorga. Mă prezentasem la prima 18

VASILE C. IONIŢĂ

întâlnire, dar probabil nu-mi reţinuse numele sau nu fusese atentă.

– Domnu’ Iorga, vă puteţi instala când vreţi. N-ar fi rău s-o faceţi chiar azi, dacă puteţi, căci sunt acasă toată ziua.

I-am explicat că lucrurile mele sunt la ţară, o parte, altele la internatul unei şcoli, dar că peste trei-patru zile m-aş putea muta.

A scos dintr-un sertar câteva chei şi mi-a explicat rostul fiecăreia. Pe măsură ce-mi explica, îmi dădeam seama de avantajele viitoarei mele locuinţe. Puteam intra din verandă într-un antreu minuscul, care era numai al meu. Aveam acces la un grup sanitar numai al meu şi mă puteam folosi chiar şi de măsuţa cu două banchete din livada cu câţiva meri, un cireş şi doi caişi. Chiar voiam s-o întreb dacă e singură, când ea mi-a luat-o înainte: – Fata mea n-o să vă deranjeze. Nu-i vorbăreaţă, nici înfigăreaţă şi nici obraznică. Dealtfel n-o interesează chiriaşii mei.

3.

– Bine, bine, dar nu cumva Nora, Ana sau Narcisa despre care mi-ai scris până acum, fără să-mi spui nimic clar de fapt, e chiar fata asta „nici vorbăreaţă, nici înfigăreaţă şi nici obraznică”?

– Da. Într-o zi m-am trezit cu o bătaie înceată la uşă. Am deschis şi, înainte de a întreba cine e şi despre Oglinzi infidele

19

ce e vorba, o fetişcană în uniformă şcolărească, cam micuţă pentru vârsta ei, cu ţinuta impecabilă – ca să zic aşa –, mi-a dat bună ziua şi m-a întrebat, sau mai bine zis a decis: – Pot rămâne câteva ore la Dumneavoastră, până vine Mama Tina de la spital, pentru că mi-am uitat cheile azi dimineaţă şi nu pot intra în cameră?

– Poţi domnişoară. Eu chiar voiam să plec, dar asta nu înseamnă că nu poţi rămâne aici.

S-a bosumflat şi s-a îndreptat spre uşă fără nici o vorbă.

– Ei, dacă ţi-i frică să rămâi singură, deşi eşti în casa dumitale, atunci mai stau şi eu. Nu am cine ştie ce treburi ca să nu le pot amâna. Şi-a rezemat geanta de piciorul mesei, şi-a scos panglica din jurul capului, apoi a pus-o din nou şi fără nici o vorbă s-a aşezat cu picioarele sub ea pe singurul fotoliu şi mi-a explicat: – Mie aşa îmi place să stau. Mă cheamă Nora.

– Bine, domnişoară Nora, stai cum îţi place… Dar n-ar fi mai bine să-ţi dau ceva să mănânci? Dacă mama vine mai târziu?

– Mama nu-i mama. Ea e Mama Tina care mă creşte…

Nu i-am cerut amănunte, dar le-a dat ea singură. O poveste întreagă cu un ofiţer, mort într-o împrejurare plină de mister, o mamă cu vilă, cu un nou soţ, ştab mare pe undeva, pe care însă nu are voie s-o vadă. Acum ce să 20

VASILE C. IONIŢĂ

facă? Stă cu mătuşa ei, care a înfiat-o, iar vara se duce la Putna, la Tata Tică, fostul bărbat al Mamei Tina, de care se despărţise după ce a înfiat-o pe ea. Deh, ce să facă?

Mama Tina şi Tata Tică erau părinţii ei… Le purta numele…

M-am gândit deodată că Nora era o mitomană şi tăceam stingherit. Văzând tăcerea mea a schimbat vorba: – Am la limba română un profesor care trage la fit…

– Cum adică trage la fit?

– Ei, chiuleşte.

– Nu vine la ore?

– Ba vine, dar ne pune note cum se nimereşte. Eu nu am motive să mă plâng că mi-ar da note mici. Nici nu cred să-mi fi dat vreodată mai puţin de nouă. L-am prins însă că nu-mi citeşte lucrările…

A scos din geantă un caiet şi mi l-a întins deschis.

Văzând că nu mă grăbesc să-l iau, a coborât din fotoliu şi a venit lângă mine.

– Uitaţi-vă şi dumneavoastră! Am făcut intenţionat cinci greşeli, Aici, aici şi-aici… Dincoace am scris un cuvânt de-a-ndoaselea ca să am dovada, dacă ar fi observat, că am făcut greşelile anume. Uitaţi-vă! Vedeţi? Şi mi-a pus tot zece. De ce? Pentru că scriu frumos?

– Ei, am încercat eu să scap de angajarea de a-l judeca pe acel profesor, am avut şi eu unul din ăştia, la geografie, căruia îi scriam „Tatăl Nostru” şi nu observa.

Oglinzi infidele

21

– Da, dar eu nu am nevoie de notele lui mari. Ce mă fac cu ele când va fi vorba de examene?

Avea dreptate, dar ce să-i fi spus? M-am uitat la ea cu atenţie. Era subţirică, micuţă, cu o înfăţişare plăcută.

Am observat că purta o unghie mai mare, cea de la degetul mic, dată discret cu sidef. Probabil că avea de lucru ascunzând-o de ochii profesorilor.

– Mă iertaţi că vă reţin cu problemele mele. Şiapoi ziceaţi că vreţi să plecaţi undeva, iar Mama Tina nu mai vine…

– N-ai să te superi dacă am să te las singură, paznic de nădejde, şi am să mă duc la o întâlnire, la care cred că am şi întârziat. Poţi să tragi şi-un pui de somn, dar numai după ce închizi uşa.

Lumina din odaie era slabă, dar am observat că a pălit. Sau era doar o părere a mea? În orice caz nu a mai spus nimic, rămânând nemişcată în fotoliu… I-am spus „la revedere” şi am plecat. Pe drum mă gândeam însă că Nora nu era chiar aşa cum mi-o descrisese doamna Croitoru: tăcută şi discretă…

– Mama Tina – şi-a continuat istorisirea prietenul meu – se dovedea, pe măsură ce mă învecheam în calitatea mea de chiriaş, tot mai plină de solicitudine, cumsecade peste aşteptările mele. Nu mă spiona, nu-mi punea întrebări care să mă stânjenească. Parcă ştia că nu-mi place să mi se scormonească în amintiri. Nu mă invitase niciodată la ea şi nici nu mă gândisem la aşa ceva. Mi-a spus că o certase pe Nora pentru că mă deranjase, pentru 22

VASILE C. IONIŢĂ

că era uitucă şi nu avusese grija cheilor, că nu a venit la ea la spital. Poate de aceea Nora mă ocolea cu grijă, dar nu am dat prea mare importanţă acestui lucru. Într-o după amiază, văzând că studiez băncile şi măsuţa din grădină, încurajat şi atras de merii în floare, Mama Tina a venit spre mine şi, după ce am schimbat câteva vorbe lipsite de importanţă, m-a întrebat, uitânduse într-un anumit fel, avertizându-mă parcă să fiu sincer, să n-o mint: – Poimâine, duminică, mergeţi la ţară sau rămâneţi în oraş? Ştia că mă duc, de regulă, la sora mea.

– M-am văzut cu ea acum două zile, aşa că duminica asta nu mă duc.

– Atunci, domnule Iorga, vino la noi, la prânz. Am rămas pe gânduri derutat de pluralul invitaţiei. M-am dumirit repede, căci mi-am amintit de Nora.

– Ştiu eu? N-aş vrea să…

– Hai nu ne refuza… Pentru că să ştii… ideea a fost a Norei. „De ce nu-l inviţi, Mamă Tina, odată pe domnul Iorga la noi?” Nu i-am promis, dar m-am gândit că ne-ai putea face o vizită. Hai, vino! A încheiat doamna Croitoru. Cu gândul la faptul că trecuse de la pluralul de până atunci la singular, fără să mă mai gândesc, am acceptat.

Ne găseam în jurul unei mese ovale, la care mai încăpeau încă cinci persoane. Nora era de nerecunoscut.

Cu părul pieptănat asimetric, prins cu o eşarfă într-o parte, îşi lăsase dezgolită urechea mică, sidefie. Purta o Oglinzi infidele

23

fustă à la gitane şi era mai înaltă decât mi se păruse mie, în uniforma de şcoală. Îşi umbrise pleoapele şi jurul ochilor discret. M-am străduit să se creadă că nu o bag în seamă în mod deosebit şi nici nu am făcut vreo remarcă despre înfăţişarea ei, despre cochetăria afişată, oricum puţin stridentă (sau poate aşa mi se părea mie), n-am remarcat nici îndemânarea cu care se mişca în timp ce făcuse toate operaţiunile de punere a mesei şi servit.

Rămas singur cu Mama Tina, cât timp Nora s-a dus în bucătărie, aceasta mi-a spus şoptit, ca reproş: – Laud-o, domnule, că merită, zău… Să ştii că nu a făcut-o numai acum. De regulă e o bună gospodină.

M-am roşit, dându-mi seama de un lucru absolut elementar. Trebuia s-o apreciez din proprie iniţiativă, nu la sugestia doamnei Croitoru. Dacă aş fi făcut-o după ce mă îndemnase ea, aş fi dat dovadă de ipocrizie şi aş fi stabilit un fel de complicitate între mine şi Mama Tina.

După ce masa a fost strânsă, Nora s-a aşezat cuminte într-un fotoliu, mulţumită de ea. Am întrebat-o încă stingherit de cele spuse de Mama Tina: – Domnişoară… Cum să-ţi zic? Nora, Nori, Flori?

– Flori nu! Doamna Croitoru m-a privit încurcată, iar eu mi-am dat seama că mai făcusem o gafă, căci de la Mama Tina ştiam că mai are un nume. Aţi putea inventa şi dumneavoastră un nume, a continuat Nora. La şcoală mă cheamă fiecare cum vrea. Nu vă spun însă cum ca să nu vă influenţez…

24

VASILE C. IONIŢĂ

– Mi-e greu aşa deodată. Dar nu asta am vrut să spun. Te-am studiat şi am observat că eşti o gospodină desăvârşită… Eşti o gazdă îndemânatică şi fermecătoare…

Mi-a mulţumit cu privirea şi m-a întrebat dacă poate să pună muzică uşoară. Am încuviinţat, asigurând-o că, deşi i s-o fi părând că vârsta mea nu se potriveşte cu muzica uşoară, mie îmi place totuşi.

Doamna Croitoru ne asculta amuzată. Nu mai ştiu cum a venit vorba despre colegul nostru Predescu, cel cu soră geamănă, veniţi pe lume când părinţii lor pierduseră orice nădejde că ar mai putea avea copii.

Bucuria lor a fost mare, mai ales că după atâta aşteptare li se născuseră şi un băiat şi o fată. Tatăl lor nu s-a lăsat până nu l-a convins şi pe preot şi pe cei de la primărie că nici o lege nu-l împiedica să-şi boteze copiii Hai-Noroc şi Voie-Bună, aşa cum i-a şi botezat până la urmă. Ai casei şi cunoscuţii le ziceau Norocel şi Buniţa, dar au continuat să se numească în acte: Predescu Hai-Noroc şi Predescu Voie-Bună.

Ne-am amuzat de năstruşnicia aceasta onomastică.

Deodată gazda cea mică a sărit în sus: – Ce-ar fi să-mi ziceţi Norocel? De la Nora…

Norocel, nu?

M-am amuzat de apropierea aceasta etimologică naivă şi am spus că nu am nimic împotrivă, chiar dacă Norocel nu poate veni de la Nora, decât dacă vrem noi.

I-am explicat că Nora e un vechi nume… De fapt, nu Oglinzi infidele

25

acesta, ci Eleonora, de origine arabă, limbă în care s-ar traduce cam aşa: „El este lumina mea”.

– De ce el şi nu ea? a replicat Nora, doar este un nume feminin.

– Pentru că, la început, a fost un nume purtat de bărbaţi.

Precizarea mea nu a mulţumit-o. Am adăugat că istoria şi literatura cunosc o mulţime de Nore şi Eleonore celebre, printre care una era soţia lui Henric III. Există o baladă a lui Bürger cu acest nume. Apoi Nora lui Ibsen. M-am prefăcut că o confrunt şi o contrazic: – Aş putea întreba şi eu: de ce Norocel, când ăstai nume bărbătesc?

– Mamă Tină, dă-i, te rog, albumul domnului Iorga, să-i arăt lui domnu’ (domnu’ fără nimic altceva, am remarcat eu) de ce am dreptul la un nume băieţesc, cum zicea dumnealui.

Spusese vorbele cu o anumită pornire de răutate.

Mi-a arătat o fotografie cu un cowboy încruntat, cu centură alunecată pe şolduri, cu pistoale şi botine cu toc înalt, cu picioarele desfăcute, puţin crăcănat. Fiorosul cowboy era grozav de nostim. Doamna Croitoru mi-a explicat că poza i-o făcuse tată-său adoptiv, Tata Tică, la Vatra Dornei, în ziua înfierii legale. Aşadar, ea era şi înfăţişarea aceea îi dădea, după credinţa ei, dreptul de a se chema Norocel. M-am dat bătut: – Fie cum zici tu, Norocelule.

26

VASILE C. IONIŢĂ

Nu-şi mai găsea locul, bucuroasă că la colecţia ei de nume se mai adăugase unul, frumos după cum credea ea.

– Dar cum mai stai cu româna?

– Aa, s-a înnegurat Norocel, lucrurile au luat o întorsătură dramatică.

Am întors îngrijorat privirea spre doamna Croitoru, dar nu am văzut nici un semn care să justifice îngrijorarea mea şi dramatismul situaţiei.

– Nu m-am lăsat până nu i-am dovedit profului superficialitatea cu care mă trata. Speram să fie domn, dar n-a fost. Acum îmi caută mereu nod în papură şi nu se lasă până nu mi-l găseşte. Ce mai… Am căzut în dizgraţie… M-a pus să-mi tai şi unghia…

Văzându-mă nedumerit, mi-a explicat: – Aveam o unghie mai lungă la degetul mic, de care el singur ştia pentru că i s-a desfăcut odată un braţ de la ochelari şi eu i-am prins şurubul acela mic cu unghia.

Mi-a spus s-o tai. M-am rugat să mi-o lase pentru că, i-am explicat eu, „poate se mai desfac vreodată ochelarii”. Nu a vrut, ba m-a mai spus şi la dirigă…

– Ia vezi, Nora, cum vorbeşti, s-a scandalizat formal Mama Tina.

După-amiaza petrecută la gazde mi-a provocat o bună dispoziţie pe care n-o mai încercasem de mult. În zilele următoare mi-am adăugat o obligaţie la care nu mă aşteptam. Şedeam la măsuţa din livadă, pe care doamna Croitoru mi-o cedase în exclusivitate. M-a Oglinzi infidele

27

prevenit că doar Nora ar putea-o revendica, dar nu se îndoieşte că vom cădea la o înţelegere care să ne convină la amândoi. I-a venit atunci ideea sau s-a gândit mai demult? Nu ştiu. Mi-a propus, m-a rugat s-o ajut la literatură, la exprimare, unde are unele dificultăţi, mai ales de când începuseră ostilităţile între ea şi profesor.

I-am răspuns derutat şi nedecis: – Tare aş vrea să-i fiu de folos, dar mă tem că nu voi fi în măsură s-o fac. Ştiu eu… Doar aşa, să-i văd compunerile… Să încercăm, totuşi…

Merii, cireşul şi cei doi caişi îşi scuturaseră floarea. Aşteptam să mă caute Nora şi să stabilim cum s-o ajut. Mai mult însă speram să renunţe. Citeam ceva, când am auzit paşi dinspre portiţă. Nora şi încă o altă fetişcană, amândouă în rochiţe uşoare de vară căci, deşi nu era vară propriu-zis, se făcuse cald, se îndreptau spre mine.

– Ea e Vio, mi-a prezentat-o Nora pe însoţitoarea ei. Dumnealui e domnul Iorga. Şi parcă ar mai fi vrut să adauge ceva, dar s-a oprit încruntată.

– Eu sunt Viorica, a adăugat prietena ei, cu o reverenţă voit studiată, puţin caraghioasă, gravă.

M-am aşezat pe banca cealaltă. Nora şi-a adus brusc aminte de ceva, a desfăcut dintr-o revistă făcută sul un bucheţel de viorele, mi le-a întins şi a precizat: – De la amândouă… Venim de la Dumbravă. Acolo e plin de viorele şi de brânduşe de primăvară… Ea cântă la vioară şi cu ea puteţi discuta orice despre muzică…

28

VASILE C. IONIŢĂ

M-a înduioşat acest orice spus cu atâta convingere.

– Da? Şi ce cânţi la vioară?

– Aa, nu…, s-a apărat Viorica, nu mă pricep cine ştie ce… Nora exagerează. Şi nici nu cânt de prea multă vreme. Am început de pe la şase ani, dar din cauză că am fost bolnavă am întrerupt şi am reluat abia acum vreo trei ani.

– A luat şi vreo trei premii, n-a vrut să cedeze Norocel.

– Domnişoară, eu o cred pe Nora… Cine ştie, poate exagerează aşa un pic, din prietenie pentru că, Norocelule, am adăugat, eşti o prietenă admirabilă.

Alintul mea cu formula găsită în ziua vizitei la ei i-a plăcut. Nu a dat nici o explicaţie despre noul nume, de unde am înţeles că nu mai era un secret; îl ştia şi prietena ei.

– Cum ţi-s ochii? am întrebat-o pe prietena ei.

– Negri.

Am întrebat-o cu ce şi-ar compara ochii.

Ciudat. Norei nu i-aş fi pus o asemenea întrebare, pe când fetei aceleia, pe care abia o văzusem, mi se părea firesc să i-o pun.

– Nu spun ca mura că e banal… Ştiu eu…

– „Ca izvorul din care curge noaptea”, spune Blaga despre nişte ochi negri. Îmi pare rău că nu reţin versurile.

Nora s-a făcut albă ca varul. Nu ştiam ce să fac.

Gafasem, fără îndoială. I-am spus doar că ochii ei au o poveste ciudată pe care nu i-o puteam spune atunci.

Oglinzi infidele

29

Adevărul era că nu ştiam nici o poveste despre ochii căprui. Am încercat s-o îmbunez într-un fel, coborândui boneţica şi acoperindu-i ochii mânioşi, care mă tulburau.

Colega ei era mai vioaie, mai degajată. Nu părea deloc stingherită, cu toate că abia mă cunoscuse. Au început să vorbească despre lecturile lor, despre un film văzut în ajun. Participarea la discuţie a Norei era minimă.

Puncta doar afirmativ cu exclamaţii nesigure. Am observat că cele două colege (erau oare şi prietene cu adevărat?) se deosebeau izbitor. Atunci am remarcat frumuseţea stranie a gazdei mele celei mici. Poate prin contrast cu trăsăturile băieţeşti ale colegei, cam botoasă, chiar urâţică. Lipsa ei de frumuseţe n-o deranja, conştientă de un ascendent spiritual asupra altora. Nora era stingherită…

– Şi tu ai o colecţie de nume ca Nora?

– Nu. Însă puţini îmi zic Viorica. Şi nici acasă nu-mi mai zic Ica, ci Vio… Nora s-a ridicat ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva şi a hotărât singură pentru ea, pentru colega ei şi pentru mine: – Să plecăm. Mă iertaţi că v-am deranjat.

Eram contrariat. De ce vorbea aşa, preluând o imaginară vină numai asupra ei? Deranjul, dacă ar fi fost, era din partea amândurora. M-am ridicat şi eu şi le-am condus până la poartă.

30

VASILE C. IONIŢĂ

*

*

*

Vădit obosit, prietenul meu s-a oprit din povestire, a tăcut o vreme şi a propus să-mi povestească altădată ce s-a mai întâmplat. Nu am insistat. Am mai schimbat alte câteva vorbe despre cele petrecute în oraş în absenţa mea, dar vedeam că nu mai avea chef de vorbă. M-am ridicat şi am propus să-l conduc până în faţa porţii casei doamnei Croitoru, eu ocolind foarte puţin pentru a merge acasă. Pe drum mai mult am tăcut. Doar eu mai întrebam din când în când câte ceva, dar nu în legătură cu Nora; el răspundea monosilabic. Aveam chiar impresia că i se încleştaseră maxilarele.

Oglinzi infidele

31

Cap. II

1.

Ne-am întâlnit din nou, la mine acasă. Eram singuri, căci soţia şi fetiţa plecaseră la părinţii mei, la ţară.

Când i-am deschis, mi-am putut cu greu stăpâni surpriza în faţa prietenului meu. Înfăţişarea sa era cea a unui ins hăituit. Numai nu gâfâia de spaimă. Cu toate acestea, vorbea domol şi nu după multe schimburi de vorbe fără însemnătate, a reînceput să povestească. *

*

*

Nora trecea aproape zilnic pe la mine. Întreba despre unele chestiuni neclare, îi explicam şi de multe ori mă miram când descopeream că înţelege unele lucruri pentru care ar fi fost nevoie de explicaţii detaliate.

Fără nici o legătură cu o întrebare pe care i-o pusesem, şi-a exprimat un gând al ei, pe care şi-l reţinuse, probabil, cu un anumit efort: 32

VASILE C. IONIŢĂ

– N-am vrut să vă spun, căci mi-a fost ruşine. Dar am făcut şi eu vioară împreună cu Viorica (nu i-a zis Vio!) până anul trecut. Am abandonat însă. Mi-am dat seama că nu am calităţi, înclinaţii… Nu am nici talentul şi nici încăpăţânarea… voinţa ei, s-a corectat ea…

– Aşa?! am articulat eu, mai mult surprins de această revenire la o chestiune pe care o credeam uitată.

– Nu avea rost să mă chinui. Noroc că Mama Tina a fost înţelegătoare şi nu a insistat să merg mai departe…

Acuma, parcă-mi pare rău.

S-a întâmplat apoi ceva la care nu m-am aşteptat.

Deşi spunea că nu are tenacitatea colegei ei, Nora a dovedit o stăruinţă deosebită. Îi vedeam compunerile, lucrările. La început i-am descoperit o mulţime de lipsuri, de deficienţe, de exprimări greşite sau neîngrijite.

Folosea clişee supărătoare, repeta monoton, îi scăpau greşeli de punctuaţie, de ortografie. Folosea, mai cu seamă, tot felul de cuvinte pe care nu ştiu de unde le lua şi le întrebuinţa în contexte nepotrivite, improprii. Am mai băgat de seamă că atunci când povestea, repeta pe face, un fel de cică, folosit de obicei de munteni.

Copiase, probabil, clişeul de la vreun coleg sau colegă, pentru că de la doamna Croitoru nu putuse să-l ia.

Mi-am amintit apoi de tatăl ei, Tata Tică, la care şedea vara. Am încercat să-i atrag atenţia asupra acestui tic verbal supărător. M-a ascultat cu ochii mari, dar iritată vizibil. Rezultatul a fost însă nefavorabil, căci evita să se mai avânte în relatări lungi. Făcea eforturi vizibile de Oglinzi infidele

33

auto-cenzurare şi nu reuşea să se descotorosească de acest face supărător.

Oricum, progresele ei se acumulau rapid. Greşea tot mai rar. Îi găseam tot mai puţine erori. Am sfătuit-o să-şi facă un „jurnal”, în care să-şi noteze impresiile, întâmplările zilei, gândurile. A fost entuziasmată. A devenit deodată serioasă şi dezamăgită de ceva, de un anume gând: – Nu merge. Ar însemna să nu fiu sinceră, căci nu aş putea să scriu tot ce gândesc.

– Dar de ce să nu poţi? Cine te opreşte?

– Hm! Nu se poate. Sunt lucruri, gânduri care nu pot fi spuse oricui. Nu se pot spune în gura mare…

– De ce nu? Doar acesta ar fi jurnalul tău intim, căci vei fi numai tu cu el, tu cu tine, adică.

– Şi când o să-l corectaţi dumneavoastră?

– Aa! Nici vorbă. În jurnalul tău nu mă amestec.

Ce, am spus eu că o să ţi-l corectez?

– Nu. Dar aşa am crezut. Într-o după-amiază, mulţumită că-i făcusem puţine observaţii, s-a aşezat cu picioarele sub ea, turceşte, pe fotoliu, hotărâtă să stăm de vorbă. I-am atras atenţia că trebuie să plec undeva.

– Aha! înţeleg. Mi-aţi citit lucrarea pe fugă. Mă tem că aţi început să fiţi şi dumneavoastră superficial ca profu’.

– Vai de mine, m-am prefăcut îngrijorat, mă poţi crede ipocrit?! Eram însă şocat de îndrăzneala ei. Vrei – 34

VASILE C. IONIŢĂ

am continuat – să-ţi găsesc neapărat cusururi? Dacă nu-s, nu-s…

Am plecat spunând doar un rece „la revedere”.

Când eram în uşă am auzit-o că mă întreabă cu glas coborât şi temător: – Mâine să mai vin?

– Fără îndoială, am spus eu. Numai poimâine nu…

Plec la soru-mea.

S-a uitat printre gene la mine şi a păşit dincolo de prag, ferindu-se ostentativ să nu mă atingă, spunându-mi „sărut mâna”.

Voiam să fiu indiferent, dar nu eram. Am reţinut-o cu o altă întrebare: – Cum stai cu jurnalul tău de bord? Ai consemnat vreo furtună în el?

– Până azi nu. Şi a plecat, alunecând parcă.

Hotărât lucru, era capabilă de mici cruzimi şi nu-i lipsea sarcasmul, ba chiar o anumită impertinenţă.

A doua zi a năvălit pur şi simplu, înainte de apuca să răspund la bătaia grăbită în uşă.

– L-am ras. N-a mai ştiut cum s-o scalde. N-are, domnule, personalitate. N-are curaj… Dar ce crede el?!

Eram nedumerit, dar m-am lămurit în clipa următoare despre ce era vorba. Au comentat la ora de limba română Zburătorul şi insul, pudibond, s-a eschivat să le explice un fenomen firesc, dar tot aşa şi de misterios, în vremurile de ignoranţă, ca şi căderea unei stele sau a focului din cer. Le-a bolmojit tot felul de Oglinzi infidele

35

explicaţii încâlcite ale mitului, sărind peste o realitate concretă, ignorându-i pe cei de faţă, pe fete mai ales, fiind ele însele realităţi vii, unele vizitate, fără îndoială de Zburător. Mi-am imaginat scena ridiculă… Am înţeles din spusele ei că după ce ea şi alte două fete l-au asaltat cu tot felul de întrebări, au explicat ele ceea ce trebuia explicat.

– Cine i-a explicat profului (am adoptat voit limbajul complice)? Colegele tale sau tu?

– Eu. Ca să evite alte întrebări a început să povestească despre nişte înţelegeri de-ale ei cu nu ştiu ce colegi.

Imediat a căzut pe gânduri, vădit îngrijorată, constatând ca pentru ea: – Pe mine nu m-a vizitat nici un Zburător.

– Atunci înseamnă că nici tu n-ai înţeles. Să-ţi spun un secret. Uneori Zburătorul ăsta ia tot felul de înfăţişări, se ascunde unde nici nu te aştepţi. Ia să cauţi tu bine. Nu s-o fi ascuns în vreun coleg de-al tău?

– Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi, numai că eu nu am fost îndrăgostită de nimeni şi nici nu cred că e cazul să-mi fac griji… În schimb, din cauza mea cred că suferă câţiva…

Am privit-o amuzat, dar din nou contrariat de noutatea pe care o descopeream, mai ales că i se citea pe faţă o neascunsă satisfacţie că cineva sau cei „câţiva” sufereau pentru ea, din cauza ei. I-am amintit că era vorba să-i verific o compunere. Şi-a scos caietul, cartea, 36

VASILE C. IONIŢĂ

creionul. A dat peste un petic de hârtie şi mi l-a întins.

– Ce-i asta? am întrebat.

– Noi nu facem franceză, ci engleză şi germană şi nu-mi pot traduce aceste versuri.

– Am luat hârtia şi după ce am citit cele scrise pe ea, am tradus în josul lor: „E un miracol că mi-ai ieşit în cale… De-atunci plutesc pe ape…”. I-am înapoiat hârtia şi am întrebat-o de unde are citatul sau cine scrisese acele cuvinte.

– Mi le-a trimis un student străin, care a fost la noi, la Putna, acum un an…

– Aa, deci altă victimă.

S-a făcut că nu aude. Eu am început să-i parcurg compunerea fără s-o mai întreb ceva, fapt care a iritat-o, căci vedeam bine că e nemulţumită. Se aştepta, probabil, să întreb cine e studentul cel străin, dacă i-a mai scris şi altceva… Cine ştie… Nici aprecierile cu privire la compunere nu i-au risipit negura din ochi.

– Cred că din jurnalul meu va ieşi un roman. Am ridicat capul şi am privit-o lung.

– Zău?! Chiar aşa de mult ai scris? I-am explicat pe un ton rece că autorii de roman au, pe lângă talent, şi o apreciabilă experienţă de viaţă.

– Fără asta e greu să scrii romane.

– Dar eu am imaginaţie.

– Mă rog, m-am dat bătut. Merge şi cu imaginaţia.

– Merge, nu? Dar parcă nu mi-ar conveni să-mi imaginez despre dumneavoastră nişte lucruri care să nu Oglinzi infidele

37

vă convină… Căci, a adăugat misterios, m-am hotărât să vă bag în roman… Dumneavoastră aţi avut familie?

M-a luat prin surprindere şi nu ştiam ce să fac.

– Ştii ce, Nora, lasă-mi un loc în romanul tău, cât crezi tu că mi se cuvine, şi dă-mi răgaz să văd dacă se cade să-l ocup. Dacă mă voi convinge, o să-ţi spun eu cum e cu familia mea, cum a fost, adică. Întunecimea ochilor s-a accentuat, dar m-am prefăcut că nu bag de seamă.

2.

Nu-l întrerupeam, nu-i puneam întrebări. Îl lăsam să-şi depene monoton şi absent întâmplările acelei veri, aţâţat totuşi de finalul acestei ciudate legături dintre el şi Nora. Atât l-am întrebat: – Unde-i Nora acum?

– La Putna. *

*

*

Într-o zi m-am întâlnit, în acelaşi autobuz, cu doamna Croitoru care se întorcea de la spital.

– Chiar am vrut să vă caut mâine dimineaţă, a spus aceasta şi a continuat: nu-mi recunosc fata, domnu Iorga.

Face progrese simţitoare. Are vreme să scrie şi literatură… Nu se culcă până nu mâzgăleşte câte o oră 38

VASILE C. IONIŢĂ

ceva într-un caiet. Uneori trebuie să mă supăr pe ea ca să se culce. E tare fudulă cu prietenia dumitale.

– În privinţa asta şi eu sunt mândru. Cât despre progrese, am observat şi eu şi mă bucur sincer…

– Azi a plecat la şcoală cam abătută… Cred c-a răcit…

Dimineaţa, când m-am trezit, am găsit sub uşă un bileţel: „Nora e bolnavă, într-adevăr. Am oprit-o acasă”.

Nu-mi spunea s-o vizitez, dar eu aşa am înţeles.

După o jumătate de oră am bătut la uşă.

– E deschis, am auzit glasul ei schimbat.

Acoperită până sub bărbie, mă privea cu ochii umezi şi aprinşi de febră. Nu şi-a ascuns bucuria că mă vedea acolo. Dar nu era bucurie propriu-zisă, ci un fel de satisfacţie rece, triumfătoare. Cuibărită în aşternutul patului, parcă nici nu era. Continua să mă fixeze cu privirile îngustate.

– Ce-i, Norocelule, te-ai îmbolnăvit?

– Nu-i cine ştie ce. M-aş fi dus la şcoală, dar nu m-a lăsat Mama Tina. De altfel, nu-mi strică un pic de chiul, a adăugat complice.

Se vedea bine că era răcită zdravăn. Răguşise. Ochii îi erau încercănaţi. Întrebarea următoare m-a năucit pur şi simplu.

– Îmi ziceţi povestea ochilor căprui?

Am fost tentat să-i atrag atenţia asupra acelui ziceţi pe care, băgasem de seamă, îl folosea excesiv, în detrimentul lui a spune, dar am renunţat. Surprins încă Oglinzi infidele

39

de întrebare, am căutat să mai câştig timp. I-am spus mai întâi că ochii căprui nu sunt în concepţia poporului ochi frumoşi, de aceea li se mai spune în tot felul. Chiar şi vorba căprui e o vorbă care în latină însemna „de capră”… Cu toată febra, în obraji i-a invadat albul varului.

Sângele se ascundea în interiorul ei, semn de mânie pe care îl mai văzusem, îl mai observasem la ea. „De căprioară”, am adăugat, văzând schimbarea bruscă. „Da, de căprioară am repetat şi mi-am amintit brusc de o legendă pe care i-am spus-o pe nerăsuflate. I-am povestit despre o fetiţă căreia o zână rea îi furase la naştere ochii albaştri.

Cum şedea singură şi se juca, dintre nişte ponoare a apărut o căprioară, a privit-o şi i s-a făcut milă de fetiţa fără ochi. S-a apropiat de ea şi fetiţa a întrebat-o cum e floarea pe care o ţinea în mână, cum era copacul în care auzea frunza foşnind uşor, cum e apa pârâiaşului care clipocea în apropiere. Căprioara i-a împrumutat ochii ei ca să se bucure şi fetiţa de frumuseţea florilor. A văzut cât de frumoasă e cu ochii aceia căprui, nu şi i-a mai luat înapoi şi a dispărut în ponoare.

N-aş fi crezut că povestioara aceasta naivă va impresiona-o atât de puternic. Cei doi ochi căprui plângeau. Lacrimile curgeau în voie şi ea nu şi le ştergea.

Făcea eforturi să nu clipească şi mă privea cu faţa încremenită.

– Extraordinar, a spus ea şoptit, ştiţi cum vă văd acuma? Cred că s-a întâmplat ceva şi timpul a fugit înapoi.

Sunteţi aşa cum eraţi…

40

VASILE C. IONIŢĂ

Nu ştiu câţi ani veţi fi avut atunci… Ca în fotografia aceea portret de lângă fereastră. A închis ochii şi giulgiul a căzut. Imaginea estompată a dispărut, nemaivăzându-mă prin pânza lacrimilor. Sunt sigur de asta, dar ea n-a exprimat constatarea.

– Aşadar, am continuat voit rece, didactic, străduindu-mă să-mi ascund tulburarea, acum ştii de ce căpruii tăi se înrudesc cu numele căprioarei… Dar şi cu capriciu, am adăugat.

– Ce legătură are căprioară cu capriciu?

– Un om cu capricii, un capricios deci, este un ins cu toane, schimbător. Sare de la un fel de a fi la altul cum sare – să zicem – capra neagră din ţanc în ţanc…

– Aha. Am înţeles de ce i se spune unei compoziţii muzicale capriciu. Pentru că aceasta nu are o temă, o linie precisă, pentru că este o improvizaţie cu treceri neaşteptate de la o stare emoţională la alta. Nu-i aşa?

– Ba aşa e, Căpruielo, am aprobat-o bucuros şi mirat de intuiţia ei.

– Cuuum? A vrut să-şi arunce aşternutul de pe ea.

Era surprinsă de acest nume nou, după cum eram şi eu, nedându-mi seama cum îmi venise aşa spontan să i-l atribui. Deşi nu-l inventasem ad-hoc, îl preluasem de la prietenul meu, Poetul.

– Căpruiela… Îţi place?

– Ei, să ştiţi, ăsta le întrece pe toate. Chiar şi pe Norocel. Să mă scol să vă servesc cu ceva.

Oglinzi infidele

41

– Ba nu. Stai acolo şi mai povesteşte-mi ceva, cât mai stau, pentru că nu pot sta mult.

– Să ştiţi că tot eu am dreptate, nu Mama Tina.

Mama mea trăieşte şi Tata meu nu-i Tata Tică, aşa cum nici ea nu mi-i mamă.

– De unde ştii tu ce mi-a spus Mama Tina? Eram mirat, căci nu încercasem niciodată să-i nărui castelul de nisip cu un tată dispărut miraculos şi misterios ca într-un roman de spionaj.

– Ştiu eu că v-a spus. Dacă îl veţi vedea cumva, o să vă daţi seama cine e Tata Tică ăsta.

– Eu nu-l cunosc, dar cred că e un om de ispravă.

– Mai bine rămâneam la bunici… Dar, dacă mă gândesc bine, ce-aş fi făcut? Ce s-ar fi ales de mine? Mă simţeam bine la bunici, dar până când? Bunicul şi bunica au murit… Dar de ce oare îmi zicea Bunicul Şeptilici?

– Te-ai cam grăbit să vii pe lume. Dar de ce-i zici tu Tata Tică?

– Cunoscuţii îi zic Nea Tică, alţii bade Constantine sau bade Tică, iar eu pentru că mi-i tată (şi a accentuat cuvântul) îi zic Tată Tică.

– Zi-i şi tu mai scurt: Tătică.

A stat pe gânduri, amuzată de această formulă de compromis, apoi şi-a scuturat capul la marginea plapumei, la dreapta şi la stânga, în semn de refuz. Şi iarăşi a încercat să se scoale să-mi arate ce şi-a croit ea, „cu mâna ei”, după o revistă străină. Nu am lăsat-o şi m-am îndreptat spre uşă, reamintindu-i că trebuie să plec.

42

VASILE C. IONIŢĂ

I-am făcut cu mâna din uşă, a scos şi ea mâna de sub plapumă şi mi-a răspuns oftând teatral: – Ce mă fac eu singură… fără dumneavoastră?

Oglinzi infidele

43

Cap. III

1. Şedeam unul în faţa celuilalt, la odaia Tincăi, numai noi doi, căci ea era în sat şi urma să vină abia după-masă.

A ţinut neapărat să-mi arate locul acela de linişte, oaza refugiului său în mai toate zilele de duminică, când era vremea caldă. *

*

*

Doamna Croitoru mi-a încredinţat-o într-o zi pe Nora s-o duc la teatru – a început el să povestească – la un spectacol al unei orchestre venite din alt oraş. Înainte de spectacol a avut loc vernisajul celei „de-a 48 personale” a peisagistului Grecu, om ambiţios, pornit într-o susţinută şi îndârjită întrecere cu sine însuşi, voind să atingă un anumit număr de expoziţii „personale”, să bată un anumit record.

– Îl ştiu, l-am întrerupt eu pe prietenul meu, e cel despre care se spunea că a dat iubitorilor de acuarelă al 44

VASILE C. IONIŢĂ

45-lea, al 50-lea avertisment. Mă refeream la avertismentele Chinei date Taivanului.

– Adevărul e, m-a întrerupt el, că peisajele lui încântau privirile. Luminoase, executate cu o tehnică pe care autorul se vedea că o stăpâneşte. Dacă nu s-ar fi risipit în expoziţii de tot felul şi nu ar fi fost goana aceasta de a aduna „personale”, pictorul ar fi câştigat mult în perfecţionarea artei sale picturale.

M-am oprit să stau de vorbă cu câţiva cunoscuţi, iar Nora, văzând că nu i se dă atenţie, s-a îndepărtat de noi, preocupată de acuarelele lui Grecu. Arunca doar din când în când priviri spre locul unde mă oprisem. Vedeam bine că nu-l agreează pe pictor, aflat şi el în grupul nostru.

– Cine-i domnişoara? m-a întrebat acesta.

– E fetiţa gazdei… o fată isteaţă şi cuminte…

– Şi frumuşică, a adăugat pictorul.

Tot atunci ţi-am prezentat-o şi ţie, ca „prietena mea”… În timpul spectacolului părea atentă la program, dar trăgea cu coada ochilor, discret, în stânga şi în dreapta.

A aplaudat temperat, sobră, fără convingere.

Nu-mi puteam da seama dacă îi plăcuse concertul.

A spus ceva despre orchestră, observaţii care mi s-au părut teribiliste, dar spusele ei erau lipsite de căldură. O făcea, parcă, dintr-un fel de obligaţie, crezând că-mi face plăcere mie.

Nu era târziu, aşa că nu ne grăbeam spre casă. Încetinise pasul voit. Cofetăria din colţul străzii noastre mai era încă deschisă. Am intrat, i-am spus să-şi aleagă Oglinzi infidele

45

ceva, deşi nu era mare lucru de ales. Nu a refuzat, dar nici nu era prea încântată. I-am spus fetei să ne dea două cutii cu suc de ananas. Ea şi-a ales şi o prăjitură, iar eu m-am mulţumit cu ananasul, şi ne-am aşezat unul în faţa celuilalt.

Despre concert, despre expoziţie parcă nu mai era nimic de spus. I-am povestit ceva din copilăria noastră, din anii de şcoală. Mă privea cu paharul uitat la gură.

Zâmbea şi din când în când râdea cu toată faţa, dar mai ales cu ochii.

– Şi v-aţi căsătorit cu fata cu care vă întâlneaţi? a profitat ea într-un moment de tăcere.

– Da. – Da, într-adevăr?

– Te-ai fi aşteptat să nu fi fost aşa.

I-am explicat că în vremea aceea trăiam un fel de romantism desuet amestecat cu romantismul revoluţionar care se purta atunci. Aproape trei ani cât am fost prieteni nu ne-am trădat în nici un fel prietenia şi nici mai târziu dragostea. Credincioşi unor jurăminte făcute într-o după-amiază de toamnă, într-un moment de exaltare, ne-am căsătorit în faţa legii, imediat după ce ne prezentaserăm la posturi, fără voal de mireasă, fără nuntaşi şi lăutari.

A rămas iarăşi mută, cu ochii aţintiţi la mine, gata, gata s-o învăluie giulgiul lacrimilor.

Mă tulbura şi a trebuit să schimb subiectul, aşa că i-am spus hotărât: 46

VASILE C. IONIŢĂ

– Căpruielo, ridică ancora. S-a făcut cam târziu şi în viitorul port ne aşteaptă Mama Tina. Nu mai spun că la ore târzii ne-am putea întâlni cu niscaiva piraţi.

Am plecat. Pe porţiunea care ne mai rămăsese până acasă, am simţit că vrea să-mi prindă braţul. Nu îndrăznea.

Pe urmă, brusc, mi l-a îmbrăţişat de parcă ar fi fost un corp străin de mine, un obiect, şi iarăşi cu ezitare în glas, bănuind că întrebarea ei e o impietate, m-a întrebat: – Şi unde-i apostoliţa dumneavoastră de atunci?

Mai întâi am zâmbit în faţa spontaneităţii cu care găsise cuvântul pereche la apostol. Am vrut să-i spun, dar dându-mi seama că eram aproape ajunşi acasă şi că nu-i puteam spune, aşa ca un fapt divers, ceea ce nu spusesem demult nimănui, m-am eschivat: – Lasă, Căpruielo, pe altădată. Mi-e greu să-ţi spun ceva la care nu-mi prea place să mă gândesc.

2.

A doua zi, mi-a bătut din nou la uşă, deşi „lecţiile” noastre se cam terminaseră. Sfârşitul anului şcolar era aproape. I-am deschis şi am rămas înmărmurit. În faţa mea era Nora pe care mai să n-o recunosc. Se pieptănase asimetric, aşa cum îi plăcea să-şi aranjeze părul şi cum ştia că-i şade bine. Cu o rochiţă minusculă şi cu un decolteu minuţios calculat, avea o înfăţişare stranie. Îşi

Oglinzi infidele

47

umbrise ochii şi parcă îşi dăduse cu roş pe buze. Se vedea, deşi o făcuse discret.

Văzându-mă încurcat, s-a strecurat pe lângă mine, după ce mi-a dat un bună ziua abia auzit. S-a uitat pe furiş prin colţurile camerei ca şi când s-ar fi aşteptat să găsească pe cineva şi s-a aşezat în „fotoliul ei”, în poziţia cunoscută mie, cu picioarele sub ea, turceşte.

Aş fi vrut să alung stinghereala şi să dau atmosferei e nuanţă firească.

– Pentru cine te-ai gătit aşa frumos, Norocelule?

N-a auzit sau s-a prefăcut că nu aude. M-a anunţat sau mai bine-zis m-a avertizat: – Ştiţi că poimâine luăm vacanţă?

– Aha! Şi-ai vrut s-o aştepţi festiv. Te bucuri, nu?

– Nu mă bucur, domnule. Acest domnule avea ceva neutru, nu aştepta un nume după el. Era un fel de interjecţie. Nu ştiu ce era, dar aşa cum îl pronunţase semăna cu o punere la punct, a „hai, fii serios, de glume îmi arde mie?”

– Mă rog, ai motive să-ţi pară rău că se termină şcoala, să-ţi pară rău după colegi. Eu, când eram mic, număram zilele până la vacanţă, nu cu părere de rău că se termina, ci nerăbdător să plec la şcoală, la internat. Acolo aveam o singură grijă: să învăţ.

A scos dintr-o trăistuţă artizanală o cărticică învelită în hârtie şi m-a întrebat, ascunzând cărţulia la spate, dacă ştiu să ghicesc în palmă.

48

VASILE C. IONIŢĂ

– Nu m-am gândit la aşa ceva. Dar nici vorbă să ştiu ghici. Mai mult, nu mi-a ghicit nimeni niciodată nici în palmă, nici în cărţi, nici în cafea.

– Vreţi să vă ghicesc eu? m-a întrebat cu un aer misterios.

– Ghiceşte-mi, Norocelule, căci nu degeaba ţi-ai câştigat acest nume. Numai că ar trebui să te duci să te schimbi…

– De ce? Nu a mai aşteptat răspunsul, căci şi-a adus aminte de ceva foarte important. După un aaa! introductiv, mi-a reproşat că nu am făcut nici o remarcă despre rochia ei. Era cea care şi-a croit-o singură… Şi mai avea şi altele…

Mi-am cerut foarte ceremonios scuze pentru lipsa mea de delicateţe şi am precizat ideea cu schimbatul: – Fusta ţigănească cu care te-am văzut odată e mai potrivită cu ghicitul… de care mă cam tem…

S-a desprins din fotoliu, a lăsat cărticica pe masă şi a plecat, asigurându-mă că vine imediat. Şi într-adevăr a revenit foarte repede, îmbrăcată cu fusta à la gitane, legată ţigăneşte cu o basma şi cu două verigi în urechi, cred că nişte inele de perdea desfăcute, pe care probabil le mai încercase şi altădată.

– Ţigări nu am şi nici dumneavoastră nu cred că aveţi, pentru că nu fumaţi. Şi-a potrivit un pix în colţul gurii şi mi-a cerut palma: – Nu. Nu dreapta, stânga.

Oglinzi infidele

49

I-am întins supus palma stângă. Mi-a aşezat-o pe masă, spunându-mi s-o las desfăcută până mai caută ceva în misterioasa cărţulie. S-a cufundat în lectură, şi-a aruncat privirile spre palma mea şi apoi a început să-mi comunice ce a descoperit în încâlceala liniilor.

– Uită-te! Uitaţi-vă, s-a corectat repede. Asta-i linia vieţii. E dreaptă aici. Nu-mi pot da seama dacă e înainte sau dacă va fi de-acum încolo. Asta nu scrie în carte.

Dar, după judecata mea, e cam pe la jumătatea vieţii…

– Păi de unde ştii tu cât voi trăi eu?

– Optzeci. Cât bunicul…

– Atunci e clar. Numai nu văd unde e jumătatea cealaltă.

– Se întrerupe aici, dar iar apare.

– Şi ce înseamnă asta? Că voi muri şi voi învia ca Lăzăr?

– Care Lazăr?! se miră ea. I-am rezumat povestea biblică…

– Ştiu eu? Nu mă prea pricep. Dar omul poate să moară şi fără să moară. Trăieşte mai intens sau mai puţin intens… E aşa ca un râu… Curge, curge, şi odată se ascunde în pământ. Numai că el n-a murit, căci iese la suprafaţă mai la vale.

– Eram uimit de paradoxurile astea şi de comparaţia dintre viaţa mea şi apa unui râu subteran…

– Iar asta, a continuat ea netulburată şi cu o expresie de parcă ar fi fost în transă, e linia capului. E clar că sunteţi cineva…

50

VASILE C. IONIŢĂ

– Uite…, Uitaţi-vă – iar am greşit. Uitaţi-vă! Într-un loc nu mai e aşa pronunţată. Tocmai acolo unde cea a vieţii e clară de tot. Ce-o fi asta?

– Înseamnă că mi-am pierdut minţile cândva şi nu am nici măcar scuza să fi fost mort, căci, se pare, atunci trăiam mai tare. Nu? A scos un „hm”, răspunzând unui gând al ei, apoi iar s-a uitat în carte şi din nou în palmă.

– Cu norocul e clar. Îmi pare rău, dar ăsta e adevărul.

Abia de se bănuieşte o liniuţă aici…

– Nora, mă pui pe gânduri… Nu mi-a reproşat că n-am mai folosit unul din numele date de mine, ci pe cel real, dar se vedea clar din expresia feţei că e nemulţumită. A continuat, pe un ton aparent netulburat: – Mai departe poate mă ajutaţi dumneavoastră să mă descurc, mai ales că mă găsesc în faţa unei linii enigmatice. Nici linia asta, a amorului – aşa scrie aici în carte, dar mie nu-mi place cuvântul, de aceea am să-i spun a dragostei, a iubirii. Asta e încurcată rău de tot.

– Acum, Căpruielo, eşti într-adevăr ca o ţigancă ghicitoare, căci mă ispiteşti.

Nora a râs, dar nu s-a lăsat: – Ce s-a întâmplat cu dragostea dumneavoastră de odinioară? Întrebarea era categorică şi nu mai puteam scăpa. I-am povestit…

– Asta a fost demult, a spus Nora abia şoptit. Şi nu v-aţi mai căsătorit?

– Nu. Oglinzi infidele

51

Mi-a întors mâna care aştepta să i se descifreze linia iubirii, cu palma în jos, şi mi-a atins-o uşor cu buzele. Ne-am ridicat brusc amândoi în picioare.

– V-o las, a arătat ea spre cărticică. Poate până plec la Putna învăţaţi şi dumneavoastră să ghiciţi, să-mi ghiciţi şi mie în palmă.

3.

Doamna Croitoru, ca să se revanşeze pentru ajutorul dat fetei, m-a anunţat că pe lunile de vară nu-mi ia nici un ban. Spălatul albiturilor îl voi plăti pentru că şi ea le dă, de obicei, la spălătoria spitalului, plătind o sumă derizorie. Voi plăti şi eu la fel. Cu masa nu hotărâsem încă ce-o să facem. După ce va pleca Nora la Putna, nici ea n-o să mai gătească zilnic.

Nora aştepta nerăbdătoare să rămânem singuri pentru că avea să-mi spună ceva foarte important. În sfârşit am rămas singuri. Pentru prima oară m-am simţit într-adevăr stingherit şi am încercat un vag sentiment de culpabilitate ştiind că, după ce Mama Tina va pleca la garda de noapte, vom continua să rămânem singuri. Am vrut să plec o dată cu doamna Croitoru, dar nu am plecat pentru că vocea categorică a Norei, puţin nazală, cum se întâmpla să devină când era stăpânită de emoţii, m-a oprit:

52

VASILE C. IONIŢĂ

– V-am spus să mai rămâneţi pentru că vreau să vă arăt şi să vă spun ceva.

– După cum îmi spui, mi se pare că e vorba de chestiuni foarte importante, dacă nu cumva grave. Nu îndrăznesc să nu te ascult…

Am rămas, mi-am reluat locul, am pus mâinile pe genunchi şi am aţintit ochii la ea aşteptând.

– Nu aşa, că nu-i de glumit.

– Păi ce să fac?

– Vă rog să luaţi mâinile de pe genunchi!

Le-am luat şi le-am pus pe cap aşa cum se pun în faţa unei ţevi ameninţătoare. Văzându-i ochii tăioşi, le-am mutat şi le-am încrucişat pe piept. S-a aşezat şi ea.

– Aţi văzut filmul de la Parc?

– Nu l-am văzut.

– Atunci ce să fac pentru că nu ştiu cum să vă explic.

– Dar despre ce film este vorba?

– My Fair Lady, o operetă după…

– Ştiu. L-am văzut acum câţiva ani. E o ecranizare după Pygmalion a lui B. Shaw… Să nu-mi spui cumva că semăn cu interpretul lui Hygens, căci mi-au mai spus-o şi alţii.

– Atunci nu m-am înşelat. Şi ca să vedeţi că-i aşa, uitaţi-vă aici. Mi-a arătat într-un dicţionar al actorilor de film chipul actorului cu care semănam. M-a pufnit râsul când am văzut că Nora îi mai adăugase un element

Oglinzi infidele

53

suplimentar care ne făcea să semănăm şi mai mult: îi lungise perciunii cu creionul.

– Da. Semănăm, într-adevăr.

– Nu-i numai asta. Dumneavoastră sunteţi pentru mine ceea ce a fost Mr. Hygens pentru Doolitle, florăreasa, vânzătoarea de flori, cu limbaj colorat, dar bolovănos, cu expresii argotice şi care a ajuns o englezoaică de salon.

Pentru început nu am înţeles, dar deodată am priceput. În felul acesta îşi exprima Nora recunoştinţa pentru că mă ocupasem de ea… Aşadar, rolurile celor doi deveniseră rolurile noastre. I-am explicat mitul care îl inspirase pe B. Shaw şi pe alţii. A aflat astfel că sculptorul grec s-a îndrăgostit, în final, de un pietroi de marmură (schimbasem voit fildeşul în marmură pentru că piatra exprima mai grăitor răceala materiei inerte), la care migălise toată viaţa, pietroi transfigurat într-o operă de artă şi care, graţie Afroditei, se preschimbase în fiinţă vie. Sculptorul şi opera lui s-au însoţit şi din dragostea lor s-a născut un fiu numit simbolic Pathos, adică „suferinţă”.

– Numai că tu, Căpruielo, exagerezi. Tu eşti „o operă de artă”, erai şi dacă nu mă amestecam eu. Dar dacă tu zici că am făcut aşa ceva, nu-mi rămâne decât să mă îndrăgostesc de „propria-mi artă”.

– Dar v-aţi şi îndrăgostit. Nu m-au şocat aceste vorbe spuse cu atâta siguranţă triumfătoare. Dar nici nu am fost în stare să fac faţă demn la o asemenea constatare, 54

VASILE C. IONIŢĂ

căci abia atunci îmi dădeam seama că nu puteam nega.

Ceea ce nu îndrăznisem să mi-o recunosc mie însumi, îmi spunea ea acum.

Am încercat totuşi să mă eschivez. I-am atras atenţia că starea mea nu diferă cu nimic de cea a unui ins care se îndrăgostise de Gioconda. Oricât de absurd era cazul, nu era o ficţiune, ci o realitate. Cine l-a cercetat pe nefericitul îndrăgostit n-a putut conchide dacă acesta era sau nu era un psihopat. Cât despre operetă, lucrurile stau şi aici diferit, căci între noi se află prăpastia anilor care ne despart. Aşa că, doar cu foarte multă îngăduinţă s-ar putea socoti această întâmplare nefericită a vieţii mele… dragoste. Această năstruşnicie se va adăuga altora, nu multe, oricum câteva au fost, platonice iubiri.

Apoi am încercat să glumesc: – De ce ai venit aşa târziu?

– Dar dumneavoastră de ce v-aţi grăbit? Nu era deloc derutată de situaţia nou creată.

I-am spus că cel mai cuminte lucru ar fi să nu mai pomenim de această chestiune. M-a ameninţat că nu mă voi putea ţine de cuvânt. Îndrăzneala ei era uluitoare. Nu se implica în această întâmplare, nu-şi manifesta în nici un fel simpatia sau măcar compătimirea faţă de victima aflată în faţa ei, ca la o judecată.

M-a smuls din gândurile mele, şi din încurcătură, ea, cu o întrebare absolut banală: – Nu-i aşa că nu aţi luat cina? Haide s-o luăm împreună. Dumneavoastră veţi sta acolo până aduc eu ce Oglinzi infidele

55

trebuie. Mă supuneam fără să încerc vreun gest de împotrivire. Cât despre ea, nu exista în momentul acela nici o minimă eventualitate s-o refuz. Sentinţa fusese dată…

Tot ducându-se şi revenind, punea pe masă ba una, ba alta şi povestea. O colegă de-a ei, zicea, s-a îmbătat de ziua alteia. Despre Vio îmi spunea că uneori fumează.

O altă colegă a stat la o cabană din apropierea oraşului cu un băiat al unui ştab, care avea maşină proprie, o săptămână. Îmi era greu să discern în această avalanşă de relatări, senzaţionale pentru mine, ce era adevărat şi cât erau scorniri de-ale Norei. Convingerea că era o mitomană mi s-a întărit. Nu mai ştiam ce să fac: să mă mir sau să-i spun că-i normal să fie aşa. Am constatat pe un ton neutru, fără prea multă convingere, că e cam mult ce spune ea. Că oricâtă înţelegere aş avea pentru tinerii (nu am spus copiii) emancipaţi de azi, mi-e greu să mă împac cu realitatea unor astfel de situaţii. M-am ferit să dau sentinţe clare, categorice, remarcând doar că, probabil, spusele franţuzului „Ah! Il n’y a plus d’enfants!” îşi au temeiul lor. Şi dacă era potrivită pentru vremea lui Molière, de ce nu s-ar potrivi şi veacului nostru, aflat spre sfârşite, mai ales că până la sfârşitul lumii nu-i prea departe.

– Oricum, eu vă rămân recunoscătoare. A mai vrut să spună ceva, dar a renunţat şi s-a înnegurat.

– Da. Am înţeles, am spus eu cu voce joasă, sunt, 56

VASILE C. IONIŢĂ

după câte pricep, încă un „tată de ocazie”. „Tătic de ocazie”, m-am dezmierdat singur. M-am gândit însă, fără să mă exprim: „Oare nu mă adaugă la noua ei colecţie de victime, aşa cum adăuga diverse nume la colecţia ei de prenume?”.

N-a protestat, n-a confirmat, de parcă n-ar fi fost nicidecum vorba despre mine şi despre ea. *

*

*

La întoarcere mă aştepta o singură scrisoare de la el, laconică, în care mă anunţa că a trebuit să se interneze.

Nu spunea la ce spital s-a internat. L-am căutat la cele două spitale ale oraşului, dar nu era în nici unul.

M-am hotărât să-l caut la doamna Croitoru sigur fiind că voi afla de la ea unde s-a internat. Chiar când voiam să merg la gazda lui, am primit o invitaţie la miliţie şi am amânat să-l mai caut în acea zi. Un ofiţer de la camera unde fusesem invitat m-a întrebat dacă eu sunt cel căruia îi fusese adresată scrisoarea aflată în mâna sa, un plic murdar, de pe care abia se mai desluşea numele meu şi adresa. Am confirmat şi am citit conţinutul scrisorii. Ofiţerul aştepta răbdător să termin cititul. *

*

*

„Mă aflu în drum spre Putna… Mai întâi a venit o scrisoare de la Nora, de o violenţă de limbaj şi de o vulgaritate pe care nu mi le-aş fi putut imagina vreodată.

Oglinzi infidele

57

Mă avertiza că voi plăti. Ce anume trebuia să plătesc?

Nu-mi puteam da seama… Ştiam doar că după despărţirea noastră, atunci când am fost la Putna, despărţire rece, sumbră şi totuşi cu mici atenţii (pachet de drum, sfaturi naive şi promisiuni că îmi va scrie), îmi mai scrisese o scrisoare tandră, înţeleaptă, plină de duioşie şi umor. Recapitula mici întâmplări petrecute în timpul şederii mele la Putna. Apoi au trecut câteva zile şi nu am mai primit nimic. I-am scris şi ei şi lui Tata Tică. Acestuia îi ceream scuze pentru cele întâmplate atunci, la Putna, dar îl întrebam ce s-a întâmplat, care e motivul „scurtcircuitului” produs. Nu am primit nici un semn de viaţă…

După o chinuitoare aşteptare, m-am prezentat la telefoane, unde mă chema printr-un aviz „gardianul” ei (ea îi spusese aşa odată). Acesta mă acuza de lucruri grave, fără să mi le definească concret, insistând mereu că „ştie tot”, că Nora i-a mărturisit toate mârşăviile mele, aşa că trebuie să am grijă ce fac…

Am tot plănuit cum să fac s-o văd, să-i cer explicaţii şi nu am găsit nici o soluţie…

Scrisoarea ei mă năucise..

Am încercat să mă liniştesc că nu e scrisul ei, că era o scrisoare contrafăcută… Nu! Era a ei, fără nici o îndoială…

După ce am citit-o a nu ştiu câta oară, m-am aruncat bolnav în pat şi am început să aştept. Doamna Croitoru nu ştia nimic. Sau aşa mi se părea mie, căci parcă mă 58

VASILE C. IONIŢĂ

ocolea. Am întrebat-o dacă are veşti de la Nora şi mi-a spus că nu, dar nu-şi face griji pentru că îi cunoaşte obiceiul. Nu am îndrăznit să-i spun nimic. Ce i-aş fi putut spune?

Aşteptam şi nu ştiam ce anume. Starea de nelinişte era dublată de această înfrigurată şi opresivă aşteptare.

Nu mai ştiu dacă din scrisoarea mea sau dacă am visat, dar parcă cineva îmi fixase un termen de zece zile. Eram convins că după aceste zece zile va trebui s-o întâlnesc.

Unde? Cum? Trebuia s-o întâlnesc, s-o revăd, să ne confruntăm. ..

Nu ştiu cât voi fi zăcut golit de gânduri. M-am trezit în faţa Poştei pândind poştaşul. L-am văzut, i-am ieşit înainte şi i-am cerut „citaţia”. M-a privit încurcat şi mia spus că nu are aşa ceva pentru mine şi nici vreo altă scrisoare. Din felul cum mă privea se vedea clar că înfăţişarea mea nu era în regulă…

Acasă, m-am îndreptat temător spre oglindă. În faţa mea se găsea un străin care mă privea cu ochii scufundaţi în orbite. Am refuzat să-l privesc şi iarăşi mi-am spus că trebuie să plec acolo.

Acum câteva ore, îndată ce m-am urcat în tren, am căzut din nou într-un somn adânc. Am visat… în vis mi-a ieşit în cale poştaşul. Mi-a întins un registru gros, mare, legat în pânză. L-am deschis şi am citit pe prima filă, scris cu litere gotice: CITAŢIE. Apoi, pe fiecare filă a registrului se lăbărţa în variate arabescuri, de

Oglinzi infidele

59

dimensiuni absurde sau meschin încrustate, acelaşi cuvânt şi nimic altceva.

Poştaşul a luat înfăţişarea lui Tata Tică. Acesta mi-a întins o hârtie cocoloşită. Am desfăcut ghemotocul cu greutate, căci nu se lăsa dezlipit şi am citit aceste cuvinte, scrise tot cu litere gotice: „Eşti acuzat de furt. Ţi-ai însuşit compoziţia cetăţeanului Wolfgang Amadeus Mozart, prezentând-o la concurs ca pe propria ta compoziţie”. Auzeam finalul din „Requiem”, acea „Lacrimosa” hohotitoare şi o mare jale mă cuprindea pentru fiinţa mea.

Dormeam încă sau mă trezisem? Poştaşul îşi schimbase înfăţişarea şi mi-am dat seama că era conductorul. M-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Apoi a şoptit ceva unui călător aflat vizavi de mine şi a plecat.

Ce caut la Putna? Nu aş putea să-ţi spun precis.

Am convingerea că, ducându-mă acolo, voi regăsi-o pe cea de astă-vară. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat această bizară încredinţare că există două persoane diferite, cu acelaşi nume, cu aceeaşi înfăţişare, şi totuşi diferite. Voi fi acolo peste cinci-şase ore…

Ce voi face după ce voi fi acolo? Ce voi face după ce voi întâlni-o? Am scurte momente de luciditate, ca acum când îţi scriu. În câteva rânduri am privit firmele gărilor pe care le las în urmă, făcându-mi planuri să cobor şi să iau un tren care să mă readucă acasă. Dar, de fiecare dată, am alungat această eventualitate ca pe o imposibilitate…

60

VASILE C. IONIŢĂ

Nu există decât un singur capăt: Putna. S-a lăsat amurgul, în curând se va întuneca. Munţii se văd în zare şi se apropie gara unui nod de cale ferată, unde trenul va sta mai mult. Închei aici, cu promisiunea că de la Putna îţi voi scrie mai mult…” *

*

*

– Şi unde-i prietenul meu? l-am întrebat pe ofiţer.

Acesta era surprins că nu ştiu şi mi-a spus că a fost înmormântat în satul surorii sale. Ancheta stabilise că a fost un accident. Un alt tren care intra în staţie l-a lovit când se ducea să ducă scrisoarea la cutia poştală a gării.

M-am uitat pe plic şi atunci am observat că scrisoarea era timbrată, dar nu purta nici o ştampilă pe ea.

I-au fost găsite lucrurile, într-o sacoşă de voiaj, în tren, iar lângă trupul întins lângă linii, scrisoarea adresată mie. Un călător care văzuse pe geamul vagonului accidentul a venit şi a spus că lucrurile lui se găsesc în vagonul în care călătorise şi el. Conductorul a depus şi el mărturie că înainte cu o oră observase că nu se simte bine, îi spusese călătorului aflat vizavi de el să-l observe, dar acesta n-a mai observat nimic deosebit. Ba i se păruse absolut normal când îl rugase să aibă grijă de loc şi de sacoşă pentru că el merge la vagonul restaurant. Acolo îmi scrisese scrisoarea.

– L-aţi cunoscut bine? Ştiţi cine e? Întrebarea ofiţerului m-a trezit din buimăceala în care mă aflam.

Prima dată m-am gândit să-i spun tot ce ştiam, apoi Oglinzi infidele

61

m-am răzgândit şi i-am spus că-l cunosc demult, că am fost colegi şi că ne-am revăzut anul trecut după mulţi ani de când ne despărţisem.

– Cine e Nora? O cunoaşteţi?

– N-aţi stat de vorbă cu gazda lui, cu doamna Croitoru?

– Ba da. I-am găsit adresa după spusele surorii lui, dar mare lucru nu am aflat. Atâta ştim că Nora, dacă e vorba de Nora de care scrie el în scrisoare, se află la Putna, la tatăl vitreg. Am trimis un ofiţer acolo, dar încă nu ştim nimic. Nu ştiau ce vină i se imputa. Fişa medicală a spitalului la care fusese internat şi care îi făcuse propunerea de pensionare explica într-un fel că în evidenţele spitalului figura cu tulburări depresive, cu un comportament labil, uneori maniacal. M-au mai întrebat dacă pot da alte explicaţii, dacă ştiu ceva în plus. Am spus scurt: „nu” şi am plecat năucit.

Trebuia s-o văd pe Nora, dar nu ştiam cum şi nu-mi făceam nici o iluzie că aş putea afla ceva, dar ocazia s-a ivit chiar în zilele următoare.

4.

Statutul meu de „suplinitor” mi-a adus surpriza repartizării în anul şcolar următor la două şcoli: mai bine de jumătate de catedră o aveam la fosta şcoală, restul la un liceu.

62

VASILE C. IONIŢĂ

În primele mele ore la acest liceu am avut surpriza s-o văd pe Nora. Nu mai era nici o îndoială. Eleva de la mijlocul rândului dinspre geamuri era chiar ea. Am căutat în lista provizorie a elevilor, până la întocmirea catalogului, şi am găsit acolo pe eleva Croitoru NoraFlori. Nu mi-am trădat surpriza şi m-am stăpânit cât am putut să n-o privesc cu insistenţă. Încercam discret să citesc pe chipul ei împietrit, inexpresiv, o urmă de tulburare, de tristeţe, căci nu trecuseră nici trei săptămâni de la dispariţia definitivă a „prietenului” ei. Nimic. Şi am hotărât să-i ascund cât am putut că l-aş fi cunoscut, că ştiam atâtea despre ea, despre cele întâmplate. Trebuia să am răbdare ca să pot afla ce se petrecuse la Putna în lunga lui „vară fierbinte”. Ultima lui vară…

Aştepta. La nici o lună după începerea cursurilor, am observat că lipseşte. Întrebând, interesându-mă de absenţi, am aflat despre ea că e bolnavă, apoi în zilele următoare că ar fi plecat la ţară, în Moldova.

Curând unele lucruri s-au lămurit la cancelarie.

Mamă-sa, doamna Croitoru, ceruse sprijinul conducerii şcolii, dirigintei elevei, să intervină într-un fel pentru că „tatăl” fetei, tutorele, a sechestrat-o la Putna, în satul de lângă Putna şi că bănuieşte, fără să fie sigură, că a pus la cale s-o căsătorească cu cineva de-acolo. N-a putut să se opună să nu plece la el şi nici cu „nebunul” nu se poate înţelege. Într-una din zile, am văzut-o în faţa cancelariei, am trecut pe lângă ea prefăcându-mă că n-o cunosc şi nici Oglinzi infidele

63

ea nu m-a observat. A doua oară m-a recunoscut cu surprindere şi m-a întrebat nesigură dacă nu sunt cumva profesorul de română al elevei Croitoru Nora.

– Doamnă, eu sunt şi am auzit că fiica dumneavoastră a renunţat la şcoală.

– Nu ştiu ce-am să mă fac cu ea. Poimâine se reîntoarce şi nu ştiu cum îi voi motiva absenţele. Vrea să reînceapă şcoala.

N-a întâmpinat greutăţi şi a revenit la cursuri.

Aceeaşi faţă inexpresivă, împietrită. Numai că o surprinsesem privindu-mă pe furiş, cu insistenţă însă.

Nu-i dădeam importanţă şi asta o irita vădit. Aştepta ceva, dar şi eu aşteptam.

Nu mult după aceea, m-a oprit în faţa şcolii şi după un „bună ziua” abia şoptit, m-a întrebat: – L-aţi cunoscut pe chiriaşul nostru?

– Da, l-am cunoscut pe chiriaşul mamei tale şi pe… prietenul tău. S-a tulburat şi a albit, aşa cum ştiam de la „prietenul nostru” că i se întâmpla uneori, când sângele de la suprafaţă i se retrăgea în interior.

– Nu am nici o vină, să ştiţi…

– Dar cine te învinovăţeşte? Am vrut s-o întreb despre scrisoarea care provocase criza cu urmări tragice, dar mi-am dat seama că aş fi procedat greşit, aşa că m-am mulţumit s-o întreb: – Dar el s-a făcut vinovat cu ceva faţă de voi, faţă de tine sau de Tata Tică?

64

VASILE C. IONIŢĂ

– Îl ştiţi şi pe el, pe tatăl meu?

– Îl ştiu numai din ce mi-a spus el. Un singur lucru nu ştiu… Ce-a putut face prietenul meu… şi al tău la Putna, astă-vară, de l-aţi ameninţat.

– Eu nu l-am ameninţat.

– Căpruielo, Norocelule sau cum te-o mai fi chemând, nu eu te-am oprit din drum, e drept că şi eu vreau demult să aflu adevărul, pe care numai voi îl ştiţi, tu şi Tata Tică al tău.

– Dacă ştiţi atât de multe, înseamnă că ştiţi totul… Ştiţi bine că nu s-a întâmplat nimic.

– Nu ştiu ce a fost la Putna, dar dacă ai de gând sămi ascunzi ceva, mai bine să nu-mi povesteşti… şi aşa nu se mai poate repara nimic. Mi-am amintit din cele ce îmi povestise Valeriu că avea izbucniri mitomane şi nu-mi prea făceam iluzii să aflu adevărul nedenaturat.

– Am să vă spun şi nu am să vă ascund nimic.

– Cum vrei tu…

– Am scrisorile de la el şi vi le pot da… Alte lucruri vi le pot spune eu…

– Cum vrei tu, am repetat eu cu prefăcută nepăsare.

Au mai trecut câteva zile şi parcă nu se întâmplase nimic. Nu mă mai iscodea pe furiş şi am început să cred că a renunţat la explicaţii şi că nu-mi va da niciodată scrisorile pe care mi le promisese. În schimb, eu o cercetam cât se poate de discret, o provocam la răspunsuri, căci atunci puteam s-o privesc

Oglinzi infidele

65

în faţă, s-o cercetez. Avea o frumuseţe stranie… Mai ales ochii aveau ceva fascinant. Când nu era încordată, faţa i se destindea şi căpăta o seninătate statică, aşa ca cerul unei zile de vară, lipsit de nori, în zile când şi aerul e în totală nemişcare. Nu mă puteam obişnui cu diferenţa dintre imaginea pe care mi-o făcusem din spusele lui Valeriu şi cea care era în faţa mea. Nu era mică de statură, aşa cum mi-o închipuisem, nu părea deloc neîmplinită faţă de vârsta ei, aşa cum iarăşi greşit îmi imaginasem.

Ba chiar aş fi spus că părea mai matură faţă de anii ei.

Zilele treceau şi ea nu încerca să mă oprească…

Aşteptam cu înfrigurare să-mi dea scrisorile lui adresate ei… Am încercat chiar temerea că le-ar distruge şi am hotărât să i le cer. Nu a fost nevoie să-i spun să mi le aducă pentru că într-o zi m-a aşteptat în faţa şcolii, m-a salutat şi mi-a întins un pachet de scrisori, nu prea multe, spunându-mi simplu: – V-am adus scrisorile… A salutat şi s-a îndepărtat în grabă.

5.

O bună parte din scrisori erau disimulate. Îi scria ei, dar vorbea de o a treia persoană. Citindu-le, aveam impresia că-mi erau adresate mie şi nu ei. Mă contraria doar modul acesta de adresare, ca fiind vorba despre altcineva, nu despre el…

66

VASILE C. IONIŢĂ

*

*

*

„În singurătatea lui de acum a trăit îndârjit să-şi dovedească, să se convingă, că romantismul cu care şi-a hrănit adolescenţa şi tinereţea n-au murit cu totul, că zăpezile de altădată se pot repeta. Şi-a construit de-a lungul anilor imaginea unei vârste inocente şi, cu toată îngăduinţa şi înţelegerea lui pentru emanciparea timpurie a vârstelor, îşi dorea ca măcar din când în când să mai întâlnească în jurul său vreun exemplar revolut, cu atavisme romantice. De aceea refuza să admită că Ea pândeşte un anumit moment, un deznodământ. Refuza o asemenea ipoteză”.

Ea era, evident, Nora… „Plutea, fără îndoială, într-o stare de ambivalenţă pe care nu a mai trăit-o. Acţionează asupra lui, chiar dacă nu cu forţe egale, două tendinţe contrarii. Se bucura şi se întrista în acelaşi timp. Resimţea, aflat în preajma ei, o eterică plăcere şi suferea în acelaşi timp. Îl durea ceva şi nu putea spune ce anume îl doare. Simţea nevoia imperioasă să-şi extirpe un soi de corp străin, malign…

Se întreba adesea, în acele zile de retrospecţie şi introspecţie, în ce măsură cenzura, această funcţie a intelectului, care ar trebui să stea în permanenţă trează, de veghe, acţionează şi îşi îndeplineşte rolul. În ce măsură şi-l îndeplineşte conştiincios? Deşi un exces de zel din partea acestui jandarm ar denatura lucrurile. În Oglinzi infidele

67

orice caz, ea ne e dată ca să interzică accesul la conştiinţă şi la preconştient, al dorinţelor noastre inconştiente.

Numai aşa – dacă îşi îndeplineşte atribuţiunile – poate să fie pentru noi un mecanism de apărare. Nu orice este acceptabil, nu ne este permis orice, căci multe din dorinţele noastre nu concordă cu valorile morale (cu convenienţele, care – din păcate – nu sunt valori morale propriu-zise). De aceea dorinţele sunt reprimate de conştiinţă sau refulate de subconştient şi înmormântate la locul uciderii lor, în subconştient, în această hazna plină cu de toate.

Dar aşa cum morţii se fac strigoi, la fel şi aceste inevitabile victime revin deghizate, în alaiul viselor (în cazul cel mai fericit şi normal).

Spre norocul lui – se destăinuia prietenul meu – somnul îi e populat de turme de strigoi, şi, cu toate că orele de somn i s-au redus simţitor, atât cât le dormea, călătorea cu toate supapele deschise şi cohorte monstruoase, onirice, îl însoţeau adesea şi la lumina zilei, dar reuşea să se descotorosească de ele, promiţându-le uşa deschisă în noaptea următoare. Dar, în momentul când se vor înmulţi peste măsură, în clipa când nu va mai avea somn, ştia ce primejdie îl pândeşte. Spera însă că aceste călăuze nocturne nu-l vor părăsi şi nu-l vor lăsa la discreţia celor diurne. De aceea se temea… Lupta cât putea să le accepte cârdăşia…” * 68

*

*

VASILE C. IONIŢĂ

Nu toate din cele câteva scrisori, pe care mi le dăduse Nora, erau la fel de încâlcite ca aceasta. Nu mă îndoiam că ea nu le înţelesese tâlcul. Nici eu nu înţelegeam rostul lor decât în măsura în care el le considera un monolog cu sine însuşi. În alta amintea de „Pax magna” a lui Lucian Blaga, poezie despre care discutaseră împreună, după câte îmi dădeam seama. Îi amintea că Omul a fost mereu disputat de cei doi: de Dumnezeu şi Diavol. Că fiecare l-ar fi dorit numai al lui, dar, obosit de această încercare nereuşită, Dumnezeu şi-a dat mâna cu Diavolul, hotărând să fie pe rând şi al unuia şi al altuia. „Suntem şi buni şi răi, suntem şi ai Unuia şi ai Altuia”, conchidea el.

Vremea trecea şi nu se ivea nici un prilej ca Nora să-mi povestească ceva despre zilele cât şezuse la Putna. Între timp m-am întâlnit, am făcut cunoştinţă la cancelarie, cu fostul ei profesor de limba română, cel cu care intrase în conflict.

Acesta m-a întrebat dacă eu preluasem fostele lui clase. I-am răspuns că doar trei dintre ele, iar el m-a prevenit că în una din clase, cea din care făcea parte şi Nora, erau câteva obrăznicături şi câţiva derbedei, care o să-mi facă probleme.

– Vedeţi că aveţi acolo pe Borca, Lepa, Croitoru şi alţi câţiva; întrerup orele, deranjează şi pun tot felul de întrebări tâmpite… Ştiam cam ce fel de întrebări pun, dar m-am eschivat să discut, scuzându-mă că e prea devreme Oglinzi infidele

69

să-mi pot spune părerea despre clasă. În general, e o clasă obişnuită şi elevii sunt aşa cum sunt toţi cei de vârsta lor.

Nora învăţa conştiincios, dar nu participa din proprie iniţiativă la discutarea problemelor din manual.

Nu se oferea să dea răspunsuri, deşi eram convins că era în stare să le dea. Mă convingeam că e aşa atunci când o solicitam eu, dar niciodată nu o abordam direct pe ea, ci numai după ce făceam sondaje printre colegii ei. Nu lua nici iniţiativa clarificării chestiunilor privitoare la „prietenul nostru”. Aştepta s-o chem eu, să iau eu iniţiativa? Tot ce se poate…

6.

Am întâlnit-o în autogară pe Tinca. Am întrebat-o despre necazurile ei din ultima vreme, despre care ştiam câte ceva de la Valeriu. Am aflat că Stela, fii-sa, era acum la ea, cu fetiţă cu tot, că s-a încadrat la o întreprindere de desfacere a mărfurilor industriale şi că el, gineresău, rămăsese în Deltă, neputându-se dezlipi de prietenii lui, lipovenii, dar părăsindu-şi cu uşurinţă, fără nici o remuşcare, nevasta şi copilul. La despărţire mi-a spus că dacă vreau şi dacă am vreme, pot trece pe la ea. Şi-a amintit că, imediat după ce aflasem de moartea lui Valeriu, nu mi-a dat voie să-i văd cărţile şi hârtiile rămase de la fratele ei.

70

VASILE C. IONIŢĂ

N-am avut vreme să-i promit că voi trece şi nici când voi face-o, căci autobuzul a plecat.

N-am aşteptat însă mult şi, într-o duminică, înainte de vremea prânzului, mă aflam în casa ei, în odaia unde zăceau, nepuse în nici o ordine, cărţile şi lucrurile fostului meu prieten. M-a lăsat singur şi m-a rugat chiar să fac un pic de ordine în cărţi, cum voi crede eu, căci ea nu se pricepe şi e păcat să stea aruncate aşa, claie peste grămadă.

Tot încercând să fac ordine, să găsesc lucrurilor locurile potrivite, am dat peste nişte dosare subţirele cu bruioane ale unor traduceri din Esenin, apoi peste un teanc de scrisori vechi şi am început să caut cu înfrigurare printre scrisorile mai noi. Le-am găsit pe cele câteva trimise de mine, apoi alte două de la nişte străini pe care nu-i cunoşteam, dar scrisori de la Nora nu existau. Şi trebuia să fi fost, căci aşa înţelesesem: îi scrisese. Nici măcar cea care îl tulburase atâta nu se afla nicăieri. În schimb, am dat peste câteva scrisori adresate mie, aşezate cu totul în altă parte decât celelalte şi am înţeles că mi le scrisese în perioada în care spunea că a fost la spital, dar nu mi le expediase. Le-am luat pe acestea şi am rugat-o pe Tinca să mi le dea, să mă uit prin ele. Întâi a ezitat, apoi a încuviinţat. A mai vrut să spună ceva, dar eu am asigurat-o că i le voi restitui.

Erau cinci scrisori datate în zilele de după despărţirea noastră cu promisiunea de a ne revedea, şi am înţeles că prietenul meu găsise această modalitate Oglinzi infidele

71

de a mi se destăinui mai departe, cine ştie din ce motiv.

Ca şi când ar fi continuat discuţia noastră, destăinuirea lui, îmi scria despre vizita de la Putna. Nu puteam deduce dacă a trecut pe acolo având alte treburi în partea de nord a Moldovei sau se dusese anume s-o întâlnească pe Nora. Dar era sigur că ea îl chemase, aşa cum se deducea din prima scrisoare. *

*

*

„Mă găsesc în prima zi a şederii mele sub cerul Putnei, adică în după amiaza zilei când am ajuns.

Scrisoarea de la Nora, sosită înaintea plecării mele spre ea, îmi descria satul ei, casa în care locuia şi spunea că mă aşteaptă şi că ar putea chiar veni la gară înaintea mea, dacă ar şti ziua sosirii mele…

Eram acolo… în primul rând, ceea ce mă izbise plăcut, dar şi dureros, era că descoperisem o copie tulburătoare a satului meu natal, cel părăsit de-atâta vreme. Aceleaşi uliţe, aceleaşi case. Până şi casa care mă primea era aidoma casei în care mă născusem. O ştiam dărâmată în anii imediat următori plecării noastre din sat şi o descopeream aici. Vor fi fost şi impresii deformate de starea mea afectivă, febrilă, dar erau şi multe asemănătoare, reale şi uluitoare.

Copleşit de această descoperire, m-am dovedit egoist…

Mai întâi să-ţi împărtăşesc o năstruşnică şi inexplicabilă întâmplare. Am visat, într-o noapte, că mă 72

VASILE C. IONIŢĂ

aflam undeva într-un spaţiu întins sub un cer fără orizont.

Nu ştiu cum să-ţi explic, dar marginile cerului nu se întâlneau cu cele ale pustiului în care mă aflam. Cineva – nu-mi puteam explica cine era – întorcea cu o cheie o păpuşă de mărimea unei fetiţe, apoi o lăsa să plece; aceasta se mişca rigid, cum „merg” jucăriile mecanice, se îndepărta, pe urmă revenea chemată de acel cineva. Şi tot aşa, într-un dute-vino continuu. Este posibil ca visul să-mi fi fost provocat de cercetarea în ajun a unui album cu Capriciile lui Goya. A doua zi, după acest vis, ducându-mă la librărie, m-am oprit în faţa unei păpuşi mari, cu un preţ exagerat de scump, după cum se putea citi pe eticheta agăţată de braţul acesteia. Am întrebat vânzătoarea de ce costă atât de mult păpuşa cu rochiţa albastră, cu păr blond, dar nu prea arătoasă. Mi-a explicat că e o păpuşă care merge. Şi ca să mă convingă, a eliberat impulsurile unor baterii ascunse în spate şi a lăsat-o să se mişte. Se deplasa aidoma celeia din vis. Am plecat abătut de această coincidenţă…

Mă aflam deci în mirificul ei palat. Şi iarăşi această păpuşă… Pe o ladă de zestre, bătrânească, unde – am aflat mai târziu – îşi ţinea Nora ascunse o mulţime de lucruri tainice, numai ale ei, şedea pusă la vedere o păpuşă bălaie cu ochii albaştri, cu buzele ţuguiate, a mirare, a sărutare… Greu de spus. Nu am remarcat-o cum, fără îndoială, ar fi dorit, aşa că mi-a atras ea atenţia şi m-a întrebat dacă îmi place. Prima dată am greşit că nu am remarcat-o, a doua oară am greşit când, aparent Oglinzi infidele

73

indiferent, cu gândul la păpuşile mele, cea din vis şi cea de la librărie, dar şi fascinat de păpuşa vie, cea reală, din faţa mea, de Nora, am apreciat evaziv păpuşa de pe scrin.

Eram total absorbit de contemplarea Norei, copleşit că mă aflam la câteva sute de kilometri de casă şi mă miram că eram acolo şi mă întrebam ce caut acolo… În clipa următoare, păpuşa a dispărut, ascunsă de Nora în scrinul ei de taină. A treia greşeală a fost că nu am întrebat-o de unde o are.

Poate acesta a şi fost motivul pentru care a scornit o poveste a ei despre păpuşă. Zicea că se afla la Suceava, în drum spre gară şi că se oprise în loc, în faţa unei vitrine, unde se afla păpuşa ei, cea de pe scrin. S-a oprit, a privit-o lung şi a plecat cu regretul că nu-i a ei. După un sfert de oră a oprit-o un străin, un necunoscut, care a insistat să ia un pachet. După ce necunoscutul s-a făcut nevăzut, a desfăcut pachetul şi a descoperit cu uimire că în cutie se afla păpuşa pe care o admirase cu câteva minute mai înainte.

Povestea şi îşi arunca din când în când privirile spre mine, cercetându-mă dacă o ascult şi dacă o cred. Nu m-am putut preface că aş fi convins de povestea ei, deoarece eram sigur că fabulează. Mi-a intuit gândurile şi a schimbat subiectul. Am observat iarăşi aceeaşi paloare, mai bine zis albul apărut brusc în obraji, pe care i-l cunoşteam deja. Aceasta mi-a întărit şi mai mult convingerea că povestea era inventată. De ce?

74

VASILE C. IONIŢĂ

7. În după-amiaza aceleiaşi zile a început iniţierea mea în misterele satului. Mai întâi m-a dus în pădurea care începea la câteva sute de metri de casă. M-a plimbat prin cotloanele ştiute de ea şi mi-a relatat tot felul de mici întâmplări. Povestindu-le, le retrăia.

Iată, aici s-a speriat ea de un urs sau de ceva care se găsea în tufele acelea (şi mi le arăta cu mâna întinsă, cu ochii mari, de parcă s-ar fi aşteptat să reapară ursul).

Atunci, când i-a ieşit ursul în cale, sau ce va fi fost, s-a speriat şi s-a aruncat în râpa care se deschidea sub ochii noştri. „Minciuneşti, Norocelule”, am spus eu, uitândumă nu fără teamă în jos. Ea s-a apropiat periculos de marginea prăpăstiei şi s-a aplecat înainte. Nu-i era frică sau brava? „Nu se poate, am reluat eu, prea mare e prăpastia asta, Căpruielo, iar tu eşti tare mică”. „Da. Dar nici râpa nu era aşa de mare anul trecut. Au mai adâncit-o ploile de astă-primăvară şi zăpada de astă-iarnă”.

M-am făcut că o cred. Ne strecuram printre tufe şi cetini, ne pierdeam şi ne regăseam. Am ajuns la un moment dat într-un luminiş. Zgomotele satului nu se mai auzeau. „Norocelule, am zis la un moment dat, eu mă tem. Ai mai fost vreodată pe aici?” „Da, am fost. Cu Mara, cu Valentin…” şi a mai înşirat alte câteva nume. În tot ce povestea, un nume revenea mereu: cel al lui Valentin. „Cine e Valentin?”, am întrebat-o. Se bucura, s-a bucurat, Oglinzi infidele

75

văzând că i-am ghicit gândurile sau pentru că a văzut că mă interesa identitatea acestui Valentin. „E un băiat de aici din sat, un student… Are 23 de ani” „E cam tânăr”, am glumit. S-a înnegurat pentru o clipă, apoi a găsit alt subiect de discuţie, dar iarăşi a revenit la Valentin. Îmi spunea că acesta îşi bate joc de fete. Într-o seară i-a dat uneia două palme pentru că întârzia stând de vorbă cu el şi cu alţi băieţi şi nu voia să plece acasă, aşa cum îi spusese tată-său. S-a ascuns în tufe şi a reapărut. „Mie îmi spune Piticule”. „Vai, dar tu, se vede, suferi pentru asta. Eu acum văd că eşti, într-adevăr, cam micuţă.

Valentin e mare?” „E maaare, dar mie nu-mi pare rău că sunt scundă şi nici nu mă supăr că-mi spune Piticule”.

Avantajul este de partea mea. Pot umbla şi cu băieţi mari şi cu cei mai scunzi. Ce m-aş fi făcut dacă aş fi fost o prăjină?” „Chiar, mare noroc ai avut tu, zău”. Şi am continuat prefăcut intrigat, deşi eram cu adevărat năucit de asemenea probleme pe care şi le punea. „Şi chiar umbli tu într-adevăr cu tot felul de băieţi, şi mari şi mici, şi cu prăjini şi cu chiştocuri?”

– Nu umblu, dar am succes…

– Asta o ştiu. Nu-i nevoie să mi-o spui.

Stârnită, a început să-mi povestească tot felul de „aventuri”. Un tânăr nu şi-a mai terminat facultatea, refuzat de ea, şi s-a apucat de băut. Nu era numai acesta, ci mulţi alţii care încercaseră să-i declare dragoste, dar pe care ea îi trata cu dispreţ. Mă uitam la ea şi nu ştiam ce să cred. Vorbea despre nefericitul amorez care o 76

VASILE C. IONIŢĂ

apucase pe calea pierzaniei – dacă existase, într-adevăr, un asemenea nefericit – ca despre un adversar învins întro arenă. Îşi depăna „victoriile” cu o satisfacţie derutantă.

Aveam convingerea că cele mai multe asemenea cazuri erau simple închipuiri de-ale ei…

M-a întrebat ce este aceea reîncarnare. Ştia că-i mai spune şi în altfel, dar uitase pentru că era un „nume încurcat”.

– Metempsihoză, i-am amintit eu.

– Da. Aşa. Proful de română nu a vrut să ne spună sau n-o fi ştiut.

I-am povestit pe scurt despre Adam şi Eva, romanul lui Liviu Rebreanu. Auzise despre el, dar nu-l citise. I-am explicat că, dincolo de această chestiune metafizică, o speculaţie, există un adevăr. Fiecare dintre noi ne reîntoarcem în natură. Din fiecare va răsări ceva: o floare, un rug de mure, un firicel de iarbă… Nu ştiu de ce mă mărgineam doar la regnul vegetal. „Eu, am adăugat, mi-aş dori să devin un rug de mure, să mă ciugulească băieţii şi fetele”. Pentru ea, această opţiune a mea a fost o provocare, căci a început să ciugulească câte o mură din rugii ieşiţi în cale. Mi-am dat seama că, de fapt, eu eram cel provocat.

Iarba poienii era destul de mare. I-am spus să pună urechea în iarbă, să stea cuminte şi să asculte… A ascultat cât a ascultat şi, ridicându-şi faţa şi lăsându-şi capul pe spate, a spus că a auzit un fel de fâşâit şi o bătaie de ciocane ritmică şi ciudată.

Oglinzi infidele

77

– Nu ştiu ce zgomot de ciocane ai auzit, dar fâşâitul acela ştiu sigur ce era.

– Ce e?

– Mai întâi cred că inima ta zburdă prin iarbă, iar tu îi auzi bătăile… Astea sunt bătăile acelea ritmice. În timpul ăsta, iarba creşte, o auzi crescând. Au mai auzit-o şi alţii…

– Se aude cum creşte iarba!

– Da. Se aude…

Se uita mirată la mine, iar eu i-am povestit cum am auzit iarba crescând, demult de tot, pe când eram copil, înainte de a-l fi citit pe Eminescu. Păşteam mieii seara, pe înserat, trântit în iarbă. Nu mai auzeam nici ţârâitul greierilor, nici lătratul câinilor de pe la sălaşe, nici mugetul vreunei vite sau strigătele oamenilor care se chemau, se căutau. Nu le auzeam pe toate acestea pentru că ele erau componente ale liniştii, făceau parte din peisajul locului, constituiau partea sonoră obişnuită a acestuia. Ele nu se aud, după ce le auzi mereu şi mereu…

Ne-am fi dat seama că există, că existau, dacă ele ar fi încetat brusc să mai existe, dacă cineva le-ar fi şters, pe când iarba, când îţi culci urechea în ea, o auzi…

– Extraordinar! Nici eu nu am mai auzit greierii.

M-am obişnuit cu ei…

78

VASILE C. IONIŢĂ

8. „Imaginea următoare este – recunosc – monstruoasă, dezgustătoare. Infantilismul defineşte nu numai rămânerea în urmă fizică şi fiziologică, ci, mai cu seamă, închircirea într-un anumit stadiu al sentimentelor, a unui anumit fel de a simţi. Infantilismul afectiv este chiar mai dureros, dar şi mai monstruos. Dureros pentru cel care îl poartă ca pe o cruce, Golgota acestuia fiind, paradoxal, răsturnată. Nu mai e un munte al supliciului, ci un hău, o prăpastie, în care nefericitul coboară, se prăbuşeşte…

Medicina nu aminteşte nanismul decât cu referire la rămânerea în urmă a întregului. Dar mai hidos, mai hâd, apare infantilismul simţurilor, al afectelor. Ştiu. Îmi vei replica: Fericiţi sunt cei care rămân copii până în pragul senectuţii!”. *

*

*

Pe drumul de întoarcere, obsedată de un gând, m-a întrebat: – Din mine, când nu voi mai fi ceea ce sunt acuma, ce va răsări? Ce voi deveni?

– O narcisă, am răspuns eu şi m-am mirat eu însumi de siguranţa şi spontaneitatea răspunsului, un fel de răspuns dat şi frământărilor mele.

Nu era prea lămurită de ce alesesem tocmai o asemenea floare, atât de puţin cunoscută, nu prea populară Oglinzi infidele

79

şi absentă în poezie. De ce i-am explicat povestea narcisei şi mitul lui Narcis nu ştiu. Oricum, a rămas pe gânduri, aflând pentru prima oară despre nefericitul Narcis îndrăgostit de sine însuşi…

N-am mai trecut pe acasă să-l cunosc pe Tata Tică, absent la venirea mea. M-am urcat în autobuz şi am plecat la Suceava, unde îmi lăsasem lucrurile, iar de aici m-am dus la Ponoare, dar i-am promis că peste trei zile voi reveni. Şi am revenit…

L-am cunoscut pe acest misterios Tata Tică. Era de o veselie inexplicabilă, deşi nu se vedea să fi băut. Îşi manifesta zgomotos bucuria de a mă cunoaşte, curiozitatea despre sine fiindu-i stârnită de cele povestite de Nora. El îi zicea când Nora, când Flori. Vedeam că acest ultim nume nu-i plăcea Norei, dar el se făcea că nu bagă de seamă şi-l folosea des. M-a întrebat ce fac prin ţinutul lor, de unde sunt de fel, cum stau cu sănătatea, despre care, se vedea, ştia că nu e în regulă. Nu mi-am dat seama că ar fi ştiut că Nora m-a invitat să trec pe la ei. O fi făcut-o fără să-l consulte? Aşa că am fost prudent, ocolind să aduc vorba despre scrisoarea de invitaţie, în care Nora scrisese că „şi Tata Tică vrea să vă cunoască”.

A băut de unul singur, dezamăgit că nu pot, că nu am voie să beau. Nora se uita când la mine, când la el şi se vedea că aşteaptă cu nerăbdare ceva. .

Acel ceva aşteptat s-a ivit în prezenţa a cinci tineri care i-au cerut voie lui Nea Tică s-o lase pe Nora cu ei la Masa Raiului. Aşa se chema un loc, undeva pe culme, 80

VASILE C. IONIŢĂ

un fel de poiană. Tata Tică nu a stat prea mult pe gânduri şi a fost de acord, apoi s-a îndreptat spre mine: – Du-te şi dumneata cu ei. Nu-i departe… Mi s-a părut firească ideea şi am acceptat.

Până sus pe culme am ajuns pe un drum cotit, prin pădure, evitând urcuşurile pieptişe. Ea se afla când în faţă, în preajma lui Valentin care o ignora ostentativ, când în urma mea. Nici eu nu o luam în seamă – prefăcându-mă desigur – şi stăteam de vorbă cu cel mai răsărit dintre ei şi cu o studentă, aflată în ultimul an la o facultate din Cluj.

Pe o bună bucată de drum, Nora s-a alăturat nouă, înlăturându-l abil pe tânăr, rămânând astfel numai noi trei: ea, eu şi studenta. Discutam cu aceasta despre teatrele bucureştene, căci îşi petrecea vacanţele în Capitală, despre spectacolele Clujului. Venea în discuţie când câte un actor, când vreun interpret, violonist sau pianist. În timpul acestor schimburi de impresii, cam dezlânate, Nora puncta subiectele cu unele detalii legate de lucruri din camera mea: un portret cu autograf al unui scriitor cunoscut, un altul al nu ştiu cărei poete, despre o fotografie de la o premieră cinematografică.

Intervenţiile ei contrariau vădit pe studentă, căci i s-a părut (aşa şi făcea impresia) că toate acele detalii despre care aducea vorba Nora erau lucrurile noastre, ale Norei şi ale mele. O făcea intenţionat? Cred că da…

Pentru scurtă vreme am rămas singuri, timp în care i-am atras atenţia că tânărul pe care îl îndepărtase nu prea Oglinzi infidele

81

delicat suferea din cauza ei şi că, s-ar părea, o iubeşte.

Nu a fost surprinsă deloc.

– Ştiu. A vrut să mă întâlnească într-o seară. I-am trimis vorbă prin cineva că nu dau două cepe degerate pe dragostea lui. M-a izbit siguranţa de sine şi mai ales vulgaritatea expresiei.

– Eşti crudă şi imprudentă. Eu cred, am continuat, că acest tânăr te iubeşte cu adevărat şi că suferă sincer.

N-au impresionat-o observaţiile mele, dar se vedea bine că nu i-au făcut plăcere şi s-a uitat la mine cu o privire în care citeam ciuda amestecată cu dispreţul.

De sus, de pe Masa Raiului, se vedea întreaga vale a Putnei, iar spre sud, inundată de soare, cea a Moldoviţei.

La un moment dat, Nora a dispărut. Nu am întrebat imediat unde ar putea fi. Cineva a observat că s-a dus în vale, unde s-ar afla un izvor. Am aşteptat-o o vreme şi văzând că nu apare, am încercat să-l trimit pe Valentin după ea. Acesta a pretextat ceva şi nu s-a dus. Eram neliniştit, dar nu am îndrăznit să mă duc eu după ea.

Mi-am zis că, în definitiv, Tata Tică mi-o dăduse în primire, ceea ce, de fapt, nu era adevărat. N-aş putea spune de ce anume eram îngrijorat, dar eram cu adevărat neliniştit şi totodată temător să mă despart de grup şi să mă duc s-o caut.

A apărut după un sfert de oră, nepăsătoare, liniştită, ca şi când n-ar fi lipsit decât câteva minute. Nu am întrebat-o nimic şi, curios, nici ceilalţi nu au dat importanţă faptului.

82

VASILE C. IONIŢĂ

Brusc, s-a stârnit vântul, pe urmă au apărut imediat norii şi s-a pornit o ploaie caldă, cu stropi mari. Am luat-o la fugă toţi în vale, dispărând în mijlocul pădurii, direct pe pantă, nu pe cărarea pe care veniserăm. M-am trezit singur cu ea. Am îndemnat-o să fugim şi noi, dar a refuzat. Aveam cu mine o haină de vară şi am luat-o sub acest adăpost. Am dezbrăcat apoi haina şi i-am aşezat-o pe umeri, pe cap. A refuzat şi a preferat să meargă strâns lipită de mine, acoperiţi de docul hainei, inutil însă căci ploaia ne uda pe amândoi.

Am auzit paşi în urma noastră, foarte aproape şi, când am întors capul, l-am văzut la câţiva metri pe tânărul a cărui dragoste o preţuise la mai puţin de două cepe degerate. Eram total stingherit, dându-mi seama că ea ştia că tânărul rămăsese în urma noastră. Ştia că suntem priviţi, cercetaţi. Am mai mers o vreme aşa, am schimbat câteva vorbe cu tânărul. Îi simţeam privirile asupra mea şi nu i le puteam suporta. În schimb, Nora nu era stingherită deloc. M-am prefăcut că-mi închei încălţările şi i-am obligat pe cei doi să mă depăşească. Speram chiar că vor continua să meargă împreună… Oricum, am răsuflat, pentru moment, uşurat. Era momentul să verific o anumită chestiune. Încet, încet, oricât de încet mergeam şi eu în urmă, distanţa dintre mine şi ei se micşora. Încercarea mea de a-i apropia şi a mă distanţa de ei nu reuşea. Fără să-mi dau seama cum s-a întâmplat, am rămas din nou cu ea, tânărul a trecut înaintea noastră.

Oglinzi infidele

83

Cărarea era îngustă şi ea a profitat să strice o combinaţie pe care eu încercasem s-o alcătuiesc.

Ca şi când şi-ar fi dat seama că este supusă unui test sau gândindu-se că tânărul va întoarce capul din când în când – ceea ce s-a şi întâmplat – , s-a lipit din nou de mine şi a început să ciripească tot felul de nimicuri, ignorându-l pe tânăr. Şi aşa am ajuns în şosea tocmai când ploaia s-a oprit. Şoseaua în pantă devenise o apă curgătoare.

Descoperind că apa e caldă datorită asfaltului încins, Nora a început să ţipe euforizată, dar şi stârnită de melodia unui cântăreţ sau cântăreţe, care se auzea în tranzistorul tânărului, al cărui text revenea stupid cu versurile: „Ploaia noastră”. Încheindu-şi parcă misiunea, tânărul mi-a întins mâna prietenos, s-a declarat încântat că m-a cunoscut, a luat-o la fugă, apoi s-a pierdut după colţul unei uliţe laterale.

Acasă ne-a aşteptat crunt de beat Tata Tică. Acesta povestea ceva misterios unui vecin cu care băuse, căci lângă sticlă se aflau două pahare. Nora nu i-a povestit nimic din drumeţia noastră, ca şi când aşa ceva se întâmpla zilnic. Ea s-a dus să se schimbe, eu mi-am luat un pulovăr peste maiou şi am rămas doar cu Tata Tică sub un şopru, căci vecinul cu care băuse ne-a salutat şi a plecat.

Mi-a fost imposibil să discut ceva inteligibil cu el. I se părea că ceea ce-i povestise vecinului său înaintea 84

VASILE C. IONIŢĂ

sosirii mele mi le-ar fi povestit mie, căci a continuat să relateze o dandana încâlcită de pe vremea războiului, când „în chiar casa asta” (şi mi-o arăta încercuind-o cu gesturi largi) s-au întâmplat nişte lucruri misterioase cu grupuri conspirative de nemţi şi ruşi, amestecaţi de-a valma. Apoi m-a întrebat brusc, fixându-mă într-un mod ciudat: – Nu-i aşa că fata asta a mea e cam trăsnită? N-a făcut nici o prostie pe-acolo?

– Unde acolo? l-am întrebat, gândindu-mă că se referă la perioada şcolii.

– Acolo la… unde aţi fost acum cu ţicniţii ăia de tineri.

– Nu s-a întâmplat nimic, în afară de ploaia care ne-a surprins şi pe care nu cred că a adus-o ea. Eram iritat… M-a lăsat singur, s-a dus la poartă fără nici un motiv, a revenit.

Am plecat şi eu la poştă, unde nu am reuşit să vorbesc, căci nu mi s-a făcut legătura în jumătatea de oră cât mai era oficiul telefonic deschis.

Când m-am întors de la poştă, am găsit-o pe Nora într-un fel de bucătărie de vară, încercând să facă ceva de mâncare. Şedea albă, împietrită, cu maxilarele încleştate. Nu m-a întrebat unde am fost, ce am făcut. A spus cu o linişte mai mult calculată decât firească: – Ne facem imediat ceva de mâncare… Ce are, domnule, cu mine? Ce vrea? Ce i-am făcut? Am înţeles că se referă la Tata Tică şi m-am uitat îngrijorat spre uşa deschisă a casei.

Oglinzi infidele

85

– Nu-i aici. A plecat din nou, dar trebuie să vină.

Mi-a povestit că e mereu suspectată, că e bănuită de tot felul de lucruri. Că o loveşte crunt, o dată, de două ori, când nici nu se aşteaptă ca să se poată apăra, apoi pleacă brusc.

– De ce vii la el, atunci, în fiecare vară? De ce nu rămâi la Mama Tina? Nu mi-a dat nici o explicaţie.

Peste noapte am dormit în una din cele două camere. Mai bine zis am aşteptat ivirea zorilor. Dimineaţa i-am găsit pe amândoi liniştiţi în grădiniţa din spatele casei, căutând printre castraveţi şi aracii de fasole. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Chiar m-am gândit că explozia de revoltă şi mărturisirile din ajun ale Norei fuseseră trucate, inventate.

86

VASILE C. IONIŢĂ

Cap. IV

1.

Din scrisorile scrise pentru mine, dar neexpediate, ale prietenului meu, nu am aflat nimic deosebit. Nu se întâmplase deci nimic în care să fi fost el amestecat şi totuşi ceva se întâmplase… În primul rând, Nora n-a revenit după o săptămână aşa cum promisese. Apoi, nu-mi puteam explica unde dispăruseră scrisorile ei. Mai ales cea care îl acuza „grosolan şi cu vorbe grele”. Ea nu le-a putut sustrage, căci nu avusese cum şi când. Tinca, sora lui, îi luase lucrurile înainte de a se întoarce ea de la Putna.

Am căutat înfrigurat printre file să aflu şi ce se întâmplase cu „apostoliţa” lui, ce se întâmplase de se îmbolnăvise, dar însemnările lui mergeau doar până la sfârşitul şcolii.

A trecut iarna şi a venit iarăşi primăvara şi deja se iviseră semnele verii.

Oglinzi infidele

87

Nora n-a mai aşteptat sfârşitul anului şcolar pentru că a dispărut din nou din şcoală.

Doamna Croitoru nu mi-a putut da nici o explicaţie decât doar că e la tată-său, la Putna şi că n-o mai interesează nici şcoală şi nici la ea nu va reveni. Poate va veni în timpul verii Tata Tică să-i ia lucrurile. I-am cerut adresa şi i-am scris atât ei, cât şi lui. O chemam să revină, să-şi termine anul, iar lui îi scriam că, deşi nu-l cunosc, am încredere că e om înţelept şi îşi va da seama că nu e bine ce face reţinând-o pe Nora la el şi nedându-i voie să-şi termine şcoala. M-am mirat când doamna Croitoru m-a sfătuit pe ocolite, neclar, că ar fi bine să nu le scriu, mai ales să nu fac greşeala de a-i scrie lui şi nu cumva să-l condamn pentru măsurile luate, că pot avea neplăceri…

– Prietenul meu şi chiriaşul dumneavoastră i-a scris cumva? S-a amestecat în vreun fel în atribuţiile lui de tată, de tutore?

– Nu ştiu. Mi-am dat seama imediat, după felul cum îşi ferea privirea, că ştia ceva şi-mi ascundea, de aceea am întrebat-o brusc: – Unde sunt scrisorile Norei trimise lui Valeriu?

Ce a făcut el acolo de şi-a atras mânia, şi a ei şi a lui, asupra sa?

– De unde ştii dumneata de asta? Am spus şi celor de la poliţie că nu ştiu nimic. Habar nu am de scrisorile lui. Aveam cutie comună şi nu am primit niciodată vreo

88

VASILE C. IONIŢĂ

scrisoare care să-i fi fost adresată. Intrase în panică şi pur şi simplu nu mă mai privea.

– Dumneavoastră le-aţi luat, le-aţi sustras, dar voi afla adevărul acestei nenorocite şi nefericite mistificări a nu ştiu cui, dar de care sunteţi toţi trei vinovaţi. Am plecat şi am lăsat-o stană de piatră în capul scărilor.

Am aşteptat şi la fiecare oră mă uitam s-o revăd printre elevi. Scrisorile mele ajunseseră desigur, dar nu primeam nici un răspuns, nici de la ea, nici de la el. În sfârşit, am primit o scrisoare lungă de la ea, din rândurile căreia nu am înţeles prea multe. Singurul lucru clar era acela despre care ştiam deja. Tutorele o teroriza, o ameninţa (nu-mi scria c-o bate), că nu poate pleca de la el şi că are toate motivele să nu vină nici la Mama Tina. Nu are decât o soluţie care s-o scape de aceşti părinţi. Aflase de la el un lucru îngrozitor pe care nu mi-l poate destăinui şi iarăşi revenea asupra acelei soluţii unice, pe care n-o preciza însă.

Doamna Croitoru nu a mai venit pe la şcoală, nu m-a mai căutat. De vreo două ori, drumurile încrucişându-ne întâmplător, m-a ocolit, prefăcându-se că nu m-a observat.

Cursurile erau pe terminate, iar situaţia Norei continua să rămână neclară. Era sigur însă că va pierde anul…

Pe la jumătatea verii, am profitat de un simpozion organizat de suceveni, cu ocazia unei aniversări, m-am folosit de Casa Corpului Didactic care m-a trimis cu Oglinzi infidele

89

delegaţie, directorul acesteia fiind bucuros că a găsit pe cineva care să reprezinte judeţul. Mă duceam hotărât să trec prin satul Norei.

Primul om întâlnit, după ce am coborât din autobuz, mi-a explicat unde are casa lui Nea Constantin, Tata Tică.

L-am găsit în faţa casei ascuţind nişte pari şi înjurând toporul care nu tăia.

S-a uitat la mine nepărând surprins sau interesat de ce-l caut, dar când a auzit cine sunt s-a înnegurat brusc şi m-a întrebat cu duşmănie neascunsă: – Pe mine mă cauţi sau pe ea? Întrebarea m-a dezarmat pentru moment şi din cauza singularului nepoliticos şi agresiv cu care mi se adresase.

I-am explicat că nu venisem anume pentru o chestiune care s-o privească pe ea sau pe el, dar pentru că mă aflam cu treburi în apropierea satului lor, m-am gândit că pot afla motivele pentru care „fata matale a renunţat la şcoală şi a pierdut anul”.

– Mare brânză cu şcoala ei. O angajez la toamnă la „Tricotaje” şi sunt sigur c-o să-i zboare gărgăunii din cap. Mă-sa nu-i în stare s-o stăpânească. Şi-a alungat repede umbra nemulţumirii că eram acolo şi m-a poftit înăuntru: – Am o palincă de la un ardelean, de pot să dau foc satului cu ea. Eu tot nu am întrebat unde e Nora, ca şi când ea nu ar fi avut nici o legătură cu vizita mea.

90

VASILE C. IONIŢĂ

2.

– Domnule, a început el temeinic să-mi explice, uite care e chestia. Fata asta nu e numai zăpăcită, ci îmi dă mare bătaie de cap şi cu altele. Se înhăitează repede cu oricine şi umblă aiurea fără să-mi ceară voie. Mă înfruntă cu obrăznicie… Am toate drepturile asupra ei, nu numai cele de tutore… S-a oprit brusc schimbând subiectul discuţiei. A început să-mi povestească despre el. Eram hotărât să am răbdare şi să-l ascult.

Toată viaţa fusese om al şantierelor. Nu era baraj construit până acum câţiva ani, pe şantierul căruia să nu fi fost. Până când s-a întâmplat nenorocirea aceea când muriseră trei oameni din neglijenţa lui, pe care nu şi-a tăgăduit-o şi a trebuit să facă doi ani de închisoare, jumătate din cât fusese condamnat. Întors de la puşcărie, a mai lucrat câţiva ani pe un şantier, s-a îmbolnăvit (era bolnav, de fapt, de dinainte, dar atunci boala i s-a agravat) şi a fost pensionat. S-a despărţit definitiv şi legal de Cristina (Mama Tina), căci despărţiţi cu adevărat fuseseră mulţi ani, în afara primilor doi de după căsătorie, în care acceptase să se ţină după el pe şantiere.

După ce a fost eliberat din închisoare, s-a dus în satul de pe Argeş, unde ştia că îşi lăsase fetiţa, la bunicii ei şi părinţii mamei sale, femeia cu care fusese căsătorit prima oară, înainte de a se căsători cu Cristina.

Oglinzi infidele

91

– Mama ei – ar trebui să zic „s-o ierte Dumnezeu”, dar nu am zis niciodată – a fost o stricată. Multă vreme m-am îndoit că eu aş fi tatăl ăştia, al Florii. Dar, după ce a mai crescut şi am înfiat-o noi, eu şi Cristina, mi-am dat seama că-mi seamănă şi mie, nu numai mă-sii. Mă uitam la el să găsesc o urmă de asemănare fizică, dar nu găseam. Mi-am amintit de unele lucruri pe care mi le scrisese sau povestise prietenul meu şi am făcut legătura între mitomania Norei şi cea a lui Tata Tică.

– Ce-i drept, a continuat el, nu eu am crescut-o, căci eu am fost mai mult pe drumuri, dar e a mea. M-am gândit mult şi sunt convins că e fata mea, că mă-sa a făcut-o cu mine şi nu cu altcineva dintre cei cu care se înhăita. Îmi povesteşte câteodată, a continuat el vorbind despre Nora, lucruri care mă înspăimântă. O vreme nu-i dădeam importanţă, luându-le drept scorneli, dar unele poveşti de-ale ei s-au dovedit a fi adevărate. Credeam că vrea să-mi facă în ciudă, să mă scoată din sărite… aşa s-a întâmplat şi anul trecut… Am devenit curios, dar am luat paharul şi am băut ca să nu mă trădez.

– Anul trecut, a povestit el mai departe, a venit pe aici chiriaşul lor, al Cristinei, despre care ştiam puţine lucruri din scrisorile lui Flori.

– O cheamă Flori, nu Nora? m-am făcut eu că nu ştiu, deşi văzusem că în catalog e menţionată cu ambele prenume.

– Mă-sa a vrut să-i zică Nora, eu am ţinut s-o cheme şi Flori, căci am socotit-o făcută „din flori”. Asta la 92

VASILE C. IONIŢĂ

început… Ştiam despre acest chiriaş că e un om suferind, dar cumsecade. După ce a venit Nora la mine, după terminarea şcolii adică, am aflat mai multe despre acest chiriaş ciudat, despre care Flori aducea mereu vorba. Am avut o bănuială, dar mi-am alungat-o repede, pentru că Nora se învârtea toată ziua în jurul unuia de-aici, un student, băiat serios însă, care nu-i dădea importanţă…

Dar dumneata o cunoşti bine pe Nora? m-a întrebat el brusc.

– Atât cât am putut s-o cunosc la orele de şcoală, dar, cum a lipsit mult, ce pot să spun? Oricum, e aşa cum ţi-am scris şi dumitale, o elevă deşteaptă, isteaţă şi nu trebuia să facă eforturi prea mari la învăţătură. De aceea am şi insistat să-şi termine şcoala.

– Domnule, mai întâi trebuie să-ţi spun că dumneata nu ai dreptul să te amesteci în nişte lucruri care nu te privesc. Asta în legătură cu scrisoarea pe care mi-ai scris-o, chiar dacă i-ai fi fost diriginte. În al doilea rând, fata asta poartă răul în ea. Altfel nu-mi pot explica, cum de a putut omul acela să-şi piardă minţile, să-i scrie tot felul de tâmpenii şi să i le bage în cap şi ei. Cât a stat la noi aici astă-vară, n-am bănuit nimic. Adică aşa ceva, o părere, o temere, tot mă rodea. Dar, după ce am dat peste scrisorile de la el, ascunse într-o ladă, după ce am bătut-o… şi am bătut-o bine, nu ca altădată când îi dam doar câte o scatoalcă, mi-a spus tot. Dar parcă ştiu eu într-adevăr tot?

Oglinzi infidele

93

Aveam mereu grijă să nu mă dau de gol că ştiam atâtea lucruri despre prietenul meu şi despre Nora şi-l ascultam cu atenţie, de parcă toate cele câte mi le spunea îmi erau cu desăvârşire străine.

– Şi unde e acum chiriaşul ăsta?

– A murit nenorocitul într-un accident. Am fost şi anchetat din cauza asta. Cei care l-au găsit mort au aflat nu ştiu de unde că fusese pe la noi, că se cunoştea cu Nora şi că atunci când l-a tăiat trenul într-o gară era în drum spre noi. Venea din nou aici, dar n-a mai ajuns. Nici urmă de părere de rău nu i se citea pe faţă. Spunea că „nu mai ajunsese la ei” cu satisfacţie. Eram dezgustat şi simţeam revolta că mă invadează în toată fiinţa mea, dar m-am abţinut şi l-am ascultat mai departe.

– Venea să-mi ceară socoteală pentru că l-am ameninţat, să-i ceară explicaţii ei, prefăcându-se că nu ştia despre ce este vorba. Îndemnată de mine, i-a scris şi Nora şi, după ce i-am citit scrisoarea, m-am mai liniştit într-un fel, bucuros că-i mai trecuse strechea. Eram furios însă pentru că era adevărat ce-mi povestise ea.

Apoi s-a întâmplat accidentul acela, i-am dat telefon Cristinei şi i-am spus că miliţia s-a interesat de el la noi şi că Nora nu-i străină de unele lucruri. Până mă voi răfui cu fosta mea nevastă, dacă mă voi mai răfui, a continuat el, fata asta trebuie ţinută în frâu şi cred că i-am găsit leacul.

Uşa s-a deschis şi deodată am văzut-o în cadrul acesteia pe Nora, încremenită, cu faţa golită de sânge: 94

VASILE C. IONIŢĂ

– Domnul profesor?!

– Da, eu sunt, Croitoru Nora-Flori.

I-am explicat pe scurt pentru ce fusesem la Suceava şi că era păcat să trec şi să n-o văd, să-i văd satul de vacanţă. „Cam lungă vacanţa pentru tine”, am încheiat eu. Şi-a revenit, dar am început eu să mă alarmez. Dacă îi scapă vreun cuvânt, vreo aluzie, din care Tata Tică al ei şi-ar putea da seama că ştiam atâtea despre vizitatorul lor de astă-vară, despre „prietenul nostru”? Şi s-a întâmplat exact ceea ce n-aş fi dorit să se întâmple.

Nora s-a uitat cu privirea încărcată de ură la Tata Tică, privire care m-a neliniştit, dar nu l-a mişcat cu nimic pe cel căreia îi fusese adresată. Nora s-a îndreptat spre mine şi a spus, mai mult şoptit, cu voce răguşită: – El m-a pus să scriu scrisoarea aceea. M-a bătut şi m-a ameninţat. Din cauza mea, din cauza lui a murit El… – Aha! Asta era! Cine eşti dumneata, domnule sau tovarăşe? Ziceai că eşti profesor, că i-ai fost şi te-ai prefăcut că nu ştii nimic despre aiuritul ăla… Şi tu, s-a adresat Norei, minţi şi tu că ţi-i profesor… Cine eşti dumneata, domnule?

Am încercat să-l liniştesc, m-am scotocit prin buzunare să dovedesc cu ceva că sunt profesor şi am găsit.

S-a uitat cu atenţie la o legitimaţie de acces la o bibliotecă, m-a privit cu un rânjet batjocoritor şi a izbucnit în râs:

Oglinzi infidele

95

– Nu cumva te-ai tâmpit şi dumneata? Te-ai îndrăgostit de târfa, de proasta asta… Bine, domnule…

A trântit uşa şi a plecat, înainte să mai fi putut spune ceva, de a fi protestat. Nici nu ştiu dacă aş fi fost în stare s-o fac…

Nora a rămas încremenită pe marginea patului şi aştepta să vorbesc eu, s-o întreb ceva… Brusc a început să vorbească ea cu voce răguşită, nazală.

– Ce v-a spus omul ăsta despre mine? Sunteţi demult aici? De ce aţi venit şi de ce nu m-aţi prevenit că veniţi?

Nu m-a lăsat să-i răspund şi nici nu ştiu dacă aş fi putut să-i răspund ceva care s-o liniştească. Nici nu aştepta răspunsurile mele… A ieşit afară şi a revenit imediat. Se dusese, probabil, să se convingă dacă am rămas într-adevăr singuri.

– Omul acesta este cu adevărat tatăl meu, iar cel din închipuirea mea a murit. A murit în această vară când am aflat adevărul despre mine, despre el, despre mama mea. Adevărul meu nu este însă şi cel al lui. V-a spus – sunt sigură – că mama mea a fost o stricată şi că pe urmele ei am apucat şi eu. Mă tem să nu fie adevărat ceea ce mi-a destăinuit într-o seară, că el a omorât-o, şi că dacă nu-l ascult şi nu fac ce-mi spune el…

– Te-a ameninţat? am întrebat-o.

– Mereu mă ameninţă şi dacă nu fac ceva se va ţine de cuvânt. Dar voi scăpa de el, de Mama Tina şi de toţi.

S-a sculat brusc în picioare şi mi-a spus, mai bine-zis mi-a poruncit: 96

VASILE C. IONIŢĂ

– Haideţi cu mine la Masa Raiului şi am să vă povestesc tot… Dar dumneavoastră nici nu ştiţi ce-i cu Masa asta…

– Ba ştiu. E locul acela unde ai fost cu prietenul meu (voit nu am spus că-l socotise şi al ei) şi cu Valentin, cu studenta şi cu alţii…

– Aşa e. Am uitat că le ştiţi pe toate.

M-am supus poruncii ei, m-am ridicat şi am plecat.

Am trecut mai întâi pe la gazda colegului meu venit în anchetă dialectală să-i las vorbă că-l voi căuta după masă.

3.

Din marginea satului am luat-o la stânga şi am intrat în pădure, pe cărarea pe care cu un an înainte urcaseră ei doi şi ceilalţi.

Ea povestea, iar eu o ascultam fără s-o întrerup la început, apoi însă unele lucruri nu mi s-au părut clare.

Eram mereu obsedat de ideea că fabulează. Mă străduiam totuşi să nu întrerup cursul povestirii. Uneori cărarea era îngustă şi nu puteam merge alături. Nu voia să treacă înaintea mea, iar când rămânea în urmă îmi era greu să-i urmăresc povestirea, aşa că, din când în când, ne opream în loc. Nici nu-i trecuse prin cap că Tata Tică ar putea avea obiecţii pentru că dispărusem. O ascultam.

Oglinzi infidele

97

4. În a doua seară a venirii lui la noi, străbăteam uliţa satului, întunecoasă şi pustie, prin mijlocul ei, nestingheriţi de nimeni şi nimic. Ne-am oprit şi am început să citim partea sudică a Cerului spuzit de stele.

Erau mai multe decât oricând şi, cred, decât oriunde. Nu mă puteam descâlci în mulţimea lor. Mi-a arătat Grebla şi mi-a spus că un unchi de-al său suduia de „grebla lui Dumnezeu, cu care adună stelele de pe cer”. Şi asta o fi „grebla lui Dumnezeu”? – l-am întrebat eu. „Sigur că da, mi-a răspuns, care alta să fie?”.

Prin hăţişul de constelaţii, am dat peste Casiopeea.

Mi-a arătat-o şi mi-a spus s-o ţin minte pentru că e uşor de identificat. Seamănă cu un M pus pe o rână. Am descoperit-o şi eu şi am hotărât că, dacă voi avea odată o stea a mea… M-a întrerupt şi m-a corectat: „De o stea a ta şi a lui, cine va fi acela, nu e bine să-ţi alegi una din stelele Casiopeeiei, căci această constelaţie e o stea cu crug schimbător de-a lungul anotimpurilor şi chiar al nopţii. Ai putea să te încurci, să te pierzi şi să nu-ţi mai găseşti tovarăşul de bord”. Îl ascultam cu interes, dar şi cu ciudă. Vorbea de mine, despre nu ştiu ce tovarăş de drum lung şi pe el se ignora. Nu schiţa nici un gest de apropiere, iar eu doream s-o facă.

98

VASILE C. IONIŢĂ

– Spune-mi, Nora, de ce doreai să se apropie de tine? Te simţeai atras de el? Îl iubeai, dacă vorba aceasta nu e prea mare?

– E adevărat: mă atrăgea, dar nu l-am iubit pentru că n-am iubit pe nimeni…

– Nici pe Valentin?

– Nu. Valentin se îndărătnicea să nu mă ia în seamă şi asta mă făcea să sufăr. Uneori chiar îl uram.

– Tot îndărătnicie era şi din partea „prietenului meu”, „al nostru”, am adăugat, făcând o concesie mai mult ca să-i câştig încrederea.

– Aşa este. Ba mai mult chiar… Nu-l puteam înţelege că se dezicea, căci odată, când eram la Mama Tina, a mărturisit că s-a îndrăgostit de mine.

– Nora, ţi s-a părut… Tu ai crezut aşa ceva. El n-a declarat niciodată că s-a îndrăgostit de tine. Ştiu, mi-a povestit ca l-ai provocat într-un anumit fel şi nu cred ca Valeriu să mă fi minţit.

– Dar nu a negat când eu i-am atras atenţia că e îndrăgostit de mine. De ce m-a căutat la Putna? De ce a venit la mine?

– Pentru că l-ai chemat tu şi, mai ales, că i-ai trezit curiozitatea în legătură cu Tata Tică acesta al tău.

– Nu-i adevărat. Veţi vedea că am dreptate… Şi a început să povestească mai departe. *

*

*

Oglinzi infidele

99

– A doua zi, după ce a venit la noi, l-am rugat pe Tata Tică, beat deja, căci începuse să bea îndârjit de dimineaţă, să ne lase – să mă lase ziceam eu, căci ştiam că va merge şi prietenul nostru cu mine – , la un fel de neam îndepărtat din satul vecin, un gospodar care avea pământ în hotar cu satul nostru.

M-am oprit în loc şi, fixând-o cu severitate, i-am spus cu brutalitate : – Minţi, Nora. Valeriu a plecat a doua zi de la voi.

Nu avea cum să meargă la neamul tău… Apoi m-am oprit văzându-i nedumerirea sinceră, lacrimile din ochi…

Să-mi fi ascuns prietenul meu că a stat mai mult la Putna?

Să fi pus capăt istorisirii lui în acele scrisori neexpediate pe care le găsisem la Tinca? Mă găseam în totală derută.

Am reluat spusele mele: – Bine. Poate a fost aşa şi mă înşel eu…

– Aşa a fost. Îi spusesem întâmplător că neamul acela al nostru are un car cu boi. S-a entuziasmat de parcă cine ştie ce aflase. „Nu credeam – a spus el – să mai existe pe pământul ţării acesteia industrializate, cu agricultură mecanizată, un car cu boi”. După o clipă de gândire, m-a întrebat: „Eşti sigură că sunt boi?” Văzându-mă nedumerită, a adăugat: „Sper că ştii să deosebeşti un bou de o vacă. Să nu aibă cumva ruda asta a voastră vaci puse la jug, cum am mai văzut într-un sat din Gorj, căci nu mai vorbesc cu tine trei zile, iar pe neamul tău îl dau în judecată. Este o monstruozitate să-i ceri vacii să te îndulcească cu lapte şi s-o mai pui să tragă şi la jug”.

100

VASILE C. IONIŢĂ

L-am asigurat că erau boi de-adevăratelea şi am plecat. Eu pe o bicicletă pe care trebuia s-o duc fetei gospodarului, un fel de verişoară de-a mea, el pe lângă mine. Eu mergeam propriu-zis pe bicicletă şi-l ocoleam mereu, îi dădeam târcoale, ceea ce îl amuza teribil. „Eu sunt satelitul tău…” Îl tutuiam ca din greşeală şi mă corectam imediat. De fapt o făceam intenţionat, voind să spulber distanţa dintre noi. Şi mă făceam că imit semnale. Apoi am găsit un sistem de a comunica cu silabele pronunţate ca semnalele bip ale satelitului şi am vrut să-i comunic că îl iubeam, căci atunci îmi era drag într-adevăr, dar am renunţat.

O vreme, am mers cu bicicleta între noi. Mi-a spus că semăn cu nefericita stea a Hollywood-ului, care se sinucisese în împrejurări obscure. Observaţia aceasta mi-a intrat în cap, căci după plecarea lui m-am studiat îndelung în oglindă, cu un almanah alături, privind când la mine, când la chipul actriţei din almanah. Şi mi se părea că semăn.

Atunci, în seara când am citit în stele, l-am întrebat ce e dincolo de stele. Nu mi-a răspuns imediat şi cred că, de fapt, a ocolit răspunsul. Dar după o îndelungă tăcere a început să vorbească cu voce stinsă. Spunea că în Marea noastră Trecere nu suntem decât nişte biete firicele de nisip, fără vârstă, fără trecut şi fără viitor. Scoatem primul scâncet – zicea el – , ne zbatem şi, până să ne dăm seama că ne-am născut, trecem din nou în întuneric şi ne continuăm marea noastră călătorie, nesfârşita cădere în Oglinzi infidele

101

Neant. „Dincolo nu e nimic”. Şi a mai adăugat, ca să mă convingă parcă: „Nimic. Tot ce este, atât cât este, e acum şi aici”. În ziua când am fost la neamurile mele, la fân, după ce l-am prezentat acestora, s-a dus în vale, unde boii rumegau paşnic, apărându-se mecanic cu cozile, de tăuni, a verificat dintr-o ochire autenticitatea boilor şi s-a reîntors satisfăcut. Între timp, eu le spusesem celorlalţi despre neîncrederea lui în privinţa boilor, aşa că ne-a găsit râzând şi a râs şi el cu mulţumire.

Eu şi verişoara mea ne-am dus la râu să ne scăldăm, iar el a lucrat cu sârg până soarele a ajuns la chindie.

L-am chemat de câteva ori să vină să ne prindă raci, dar n-a vrut.

Impresionată probabil de cele istorisite de mine despre prietenul meu – multe exagerate intenţionat – verişoara mea l-a privit tot timpul cât am mâncat toţi pâine, slănină şi brânză cu ceapă. El nu observa, eu însă o surprindeam cum îl cercetează cu priviri furişate pe sub gene. Avea cu vreo doi ani mai mult decât mine.

Adevărul e că înfăţişarea mea îi înşela pe mulţi. O dată n-a trebuit să fac eforturi deosebite să conving pe cineva că sunt studentă.

Spre seară ar fi trebuit să ne întoarcem acasă, dar la propunerea mea am hotărât să mergem cu carul cu boi în satul rudei mele. Verişoara a plecat mai devreme cu bicicleta să-i anunţe pe cei bătrâni că aveau oaspeţi, nevasta gazdei a plecat şi ea imediat ce s-a terminat lucrul, 102

VASILE C. IONIŢĂ

având alte treburi. Ne-a lăsat neîncrezătoare, mai ales în privinţa lui, că va fi în stare să ajute la încărcatul fânului. Şi încărcau, eu stăteam înaintea boilor, cu o nuieluşă de alun în mână, necurăţată de frunze, cu care alungam tăunii, tot mai rari pe măsură ce soarele cobora spre asfinţit.

Mergeam înaintea boilor, dându-mi importanţă, mutândui de la o căpiţă la alta, strigând la ei şi certându-i, cum auzisem că făcea ruda mea. Căpiţele de fân dispăreau una după alta în carul care se înălţa văzând cu ochii.

Când soarele mai avea puţin până să se ascundă după măgură, am pornit spre sat. Stăpânul boilor mergea înaintea acestora, noi ne-am cocoţat în vârful carului. Şedeam, răsturnaţi pe spate, umăr lângă umăr. O bună bucată de vreme n-a scos nici unul din noi vreo vorbă.

La un moment dat aş fi spus chiar că sunt singură, dacă nu i-aş fi simţit căldura umărului strâns lipit de al meu.

Urmăream cum se destramă norii, luând mereu alte şi alte forme. Am întrerupt eu tăcerea arătându-i cu exclamaţii zgomotoase şi încercând să mă ridic în cot, dar de fapt afundându-mă şi mai mult în fân, un norişor tivit cu roşu-portocaliu.

– Cu ce seamănă norul acela din stânga măgurii?

Răspunsul a venit imediat. Şi el urmărea acelaşi norişor care îşi schimba cu repeziciune contururile.

– Cu tine.

– Cu mine? Eram surprinsă. Până să-mi atragă atenţia asupra a ceea ce i se părea lui că seamănă cu profilul meu, norul şi-a modificat înfăţişarea.

Oglinzi infidele

103

– Acum nu mai seamănă cu tine, mai degrabă ai zice că e Zmeul-Zmeilor. N-am făcut nici o remarcă.

Mă gândeam însă că mai citisem undeva despre aceste metamorfoze ale norilor, dar nu eram sigură.

Se auzea numai scârţâitul monoton al carului, îndemnurile blânde ale celui care mâna boii, ţârâitul greierilor prin fâneţe.

– Nu mai sunt nici eu, nici balaurul cel fioros. S-a risipit totul de parcă n-ar fi fost nimic, am constatat eu. Într-adevăr, odată ce soarele a scăpătat după coama măgurii, cerul s-a limpezit şi a căpătat o culoare indecisă.

Intrasem în sat. Ascunşi în fân, nu ne vedea nimeni, iar noi nu vedeam decât crestele acoperişurilor de la case. Auzeam câte un muget, câte un scârţăit de cumpănă sau voci pe care nu le înţelegeam, de parcă ar fi fost nişte graiuri străine. Doream atunci să mă scufund în moalele otăvii ca într-un mormânt înmiresmat… cu el alături. M-a învăluit căldura unor confuze simţăminte.

Cine eram eu şi cine era omul acela despre care nu ştiusem nimic până în primăvara acelui an? Am Simţit că ceva îmi mângâie părul. Am crezut că e un fir de iarbă, dar era mâna lui. I-am coborât-o şi i-am apropiat-o de buze. Şi-a tras-o uşor, strângându-şi degetele şi ducându-mi-le spre faţa lui pe care şi-a mângâiat-o… cu degetele mâinii mele.

104

VASILE C. IONIŢĂ

5.

Eram convins că toate cele care mi le povestea se petrecuseră aievea. Din cine ştie ce sentiment de jenă sau din alt motiv, Valeriu mi le ascunsese. Prea erau coerente spusele ei. Nu căuta cuvintele, nu se încurca.

Pe de altă parte, mă uimea câtă sensibilitate izvora din aceste evocări.

Tot povestind, iar eu ascultând-o, am ajuns pe platou şi am înţeles că ne găseam pe Masa Raiului. Parcă mai văzusem locul şi-l văzusem într-adevăr în închipuirea mea, atunci când citisem scrisorile găsite la Tinca. Nora s-a oprit în loc, privind mirată spre ridicătura cea mai înaltă a platoului. Se aştepta, parcă, să găsească pe cineva acolo, care să ne întâmpine.

Tot ce-mi povestise pe drum nu lămurea nimic din atâtea lucruri nelămurite mie. Singura explicaţie a urii cu care îmi vorbise Tata Tică despre oaspetele lor din acea vară era actul lor rebel, faptul că-l nesocotiseră, că el fusese părtaş la încălcarea drepturilor lui părinteşti.

Aş fi vrut să-i pun o mulţime de întrebări: Ce-i scrisese în scrisoarea aceea care îl tulburase atât de mult?

Unde a dispărut scrisoarea? De ce s-a comportat aşa cum se comportase pe drumul de întoarcere când îi surprinsese ploaia? Ce avea de gând să facă şi ce însemna acel „Am să scap şi de Tata Tică, şi de Mama Tina, şi de toţi”? N-am întrebat-o nimic din toate acestea, văzânOglinzi infidele

105

du-i privirea uitată pe locul acela de parcă nu şi-ar fi putut-o desprinde. M-a învăluit o caldă simpatie amestecată cu compasiune pentru această bizară NorăCăpruielă. Şi totuşi am întrebat-o, după ce ne-am aşezat pe o lespede răsărită dintre ierburi, ca un scaun pus de mâna omului: – Şi acum ce ai de gând să faci? De ce nu-ţi termini şcoala la Suceava, dacă la Mama Tina nu vrei să mai vii?

– Am să mă duc cu cineva de aici, am să mă căsătoresc cu el… Nu cu cine vrea „gardianul” meu şi nu cum vrea el… Cu altcineva. Pleacă la toamnă pe un şantier din Oltenia şi am să plec cu el.

Cât am stat acolo şi pe drumul de întoarcere, pe altul decât cel pe care coborâseră în vara anului trecut, cu el şi tânărul acela, i-am povestit despre copilăria noastră, a mea şi a prietenului meu, şi a altora, care nu fusese deloc uşoară, despre greutăţile unor timpuri despre care ea nu avea de unde să ştie cum au fost. I-am spus că nu trebuie să se lase înfrântă de tot felul de piedici ce i se vor ivi în cale.

M-a întrerupt, spunându-mi că şi el îi povestea adesea de întâmplări de odinioară, de pe vremea copilăriei lui. Ştia că toate acelea fuseseră adevărate, dar n-o impresionaseră.

Valeriu îi povestise că, în anii imediat de după război, s-a reîntors în satul lui natal, unde oamenii începuseră să se adune de prin toate locurile pe unde îi împrăştiase războiul. Era copil încă, luând în seamă anii 106

VASILE C. IONIŢĂ

câţi îi avea, dar era maturizat înainte de vreme. Mic, firav, un fel de adolescent, înainte de a fi fost copil propriu-zis. A descins în sat într-un costum mult mai mare decât îi era trupul, primit din mila Crucii Roşii, din ajutoarele destinate refugiaţilor, rătăciţilor de familii, cu pantofi de croială modernă, dar mult mai mari. Purta o pălărie cu boruri largi, neagră, nepotrivită pentru el.

– Aşa cum se descria pe sine, cel de-atunci, ironic, dar şi cu o anumită compasiune şi îngăduinţă, eu mi-l închipuiam grotesc şi nu încercam nici un fel de sentimente pentru copilul teribil din nişte vremuri care pentru mine erau … istorie. Rămâneam insensibilă şi nu mă obişnuiam cu ideea că era vorba despre el, ci de cu totul un alt personaj, desprins din vreun roman al lecturilor sale sau imaginat de el însuşi. Dându-şi importanţă în îmbrăcămintea aceea cu care – credea el – făcuse impresie printre numeroşii lui verişori rămaşi sub focul luptelor, purtate chiar pe vatra satului lor, îmbrăcaţi pestriţ, cu rubăşti ruseşti, cu haine vechi ale părinţilor sau fraţilor lor, dispăruţi în război, el le povestea întâmplările prin care trecuse şi al căror martor şi chiar participant fusese. La un moment dat, una din fetiţe, care îl asculta cu gura căscată, a exclamat: „Ce mincinos, Doamne! Îngheaţă apa, măcar că găinile se scald în colb de căldură…”. N-a mai povestit nimic, a căzut în muţenie şi în câteva ore a şi fost la gară, lăsându-şi liota de neamuri nedumerită de brusca lui hotărâre. „Am evitat – mi-a spus el – să mai povestesc întâmplări Oglinzi infidele

107

pe care unii nu le puteau înţelege, nepotrivite cu vârsta mea crudă, de teamă să nu fiu socotit mincinos…”.

– Mă găsise acum pe mine, convins că-l voi înţelege, că nu mă voi îndoi de aceste întâmplări, unele de-a dreptul fantastice. Cum aş fi putut eu înţelege astfel de lucruri, după atâţia ani, după ce tăvălugul războiului şi al foametei trecuse de atâta vreme, devenind – cum vă spuneam – pagini de istorie pentru mine? Erau momente când şi eu deveneam neîncrezătoare, dar îl înşelam, prefăcându-mă că-l cred şi că-l înţeleg.

– Că ţi le povestea ţie toate aceste istorii, crezând că le înţelegi, greşind de fapt, e adevărat, aşa cum greşesc şi eu acum… Dar tu trebuie să înţelegi un singur lucru, singurul important pentru tine: acela că nu trebuie să te pripeşti, să faci un pas pe care apoi să-l regreţi toată viaţa… Eşti om, ai o judecată sănătoasă.

– Ce om sunt eu? Sunt o jucărie, o păpuşă pentru Mama Tina şi o stricată pentru el.

– Hai să zicem că nu eşti chiar atât de mare ca să te socoteşti om în toată firea, dar eşti un pui de om şi vei fi un om adevărat. Cocoriţo, am continuat, tu nu trebuie să-ţi tulburi…

– Extraordinar, m-a întrerupt Nora, aşa mi-a spus şi el odată. De la el ştiţi, nu?

– Da. Asta mi-a spus-o prietenul nostru. Cocorii ăştia sunt o amintire din copilăria lui. Numărau cocoarele, făcea atâtea cercuri câte cocoare erau, apoi trăgeau un cerc şi înfigeau beţişorul cu care trasaseră 108

VASILE C. IONIŢĂ

cercul în mijloc. Cocoarele îşi opreau zborul, începeau şi ele să se învârtă în loc şi nu-şi puteau relua drumul decât dacă le eliberau ei, copiii, scoţând beţişorul din mijlocul cercului, acest ţarc imaginar.

– Din câte nume îmi pusese, cel mai mult îmi plăcea să-mi spună Căpruiela. Ştiam când îi spusese aşa, ştiam şi legenda cu ochii căprioarei, dar n-am zis nimic.

După câteva momente de tăcere m-am hotărât să nu mai discutăm despre ce are de gând să facă.

– Eu am să plec mâine, dar tu poţi să-mi scrii şi sămi spui ce ai hotărât să faci… Deocamdată să vedem cum ne vom descurca, ce-i vom spune lui Tata Tică al tău. Am să-l înfrunt dacă se va repezi la mine şi am să-i spun că trebuie să renunţe la planurile lui cu măritişul tău.

6.

N-am avut prilejul să-l înfrunt pe Tata Tică, tată sau tutore, „gardianul ei”, cum îl numise singură, căci acesta era suspect de liniştit. Nu ne-a întrebat unde am fost, ce-am făcut, ce aveam de gând să fac eu. S-a grăbit să mă trimită la colegul meu, care mă căutase între timp. Am plecat fără să-mi iau rămas bun, nici de la el, nici de la Nora. N-am stabilit să ne vedem a doua zi, deşi ştiam că, înainte de amiaza zilei următoare, eu şi colegul meu vom pleca la Suceava.

Oglinzi infidele

109

La vreo două ore după ce ne-am sculat, ne aflam în faţa prispei gazdei colegului meu şi ne spălam cu apă rece, îmbrăcaţi sumar, iar gazda mea pregătea micul dejun. Portiţa din faţă s-a deschis şi a intrat Nora. Eu nu am observat-o, aflându-mă cu spatele, dar l-am auzit pe colegul meu întrebându-se: – Cine-i fata asta de parcă vine de sus sau parcă pluteşte? După ce ne-am şters cu prosoapele i-am prezentat-o, ei i-am spus cine e colegul meu. Gazda o cunoştea. A întrebat-o ce mai face, ce face Nea Constantin şi i-a pus şi ei o cană cu lapte dinainte. N-a schiţat nici un gest de refuz de parcă totul era firesc şi trebuia să fim toţi trei în jurul acelei măsuţe.

Colegul meu s-a obişnuit repede cu prezenţa ei acolo, dar o ignora. Povestea lucruri despre care ea nu avea cunoştinţă şi care nu o interesau, dar nu-şi trăda lipsa de interes. Am încercat de câteva ori să abat discuţia pe un tărâm neutru, dar colegul meu era sub impresia descoperirilor făcute în cercetarea unei enclave, câteva familii stabilite de vreo zece ani în sat.

Nora a profitat de răgazul câtorva clipe şi m-a rugat s-o însoţesc până la poartă pentru că se grăbea, dar voia să mă roage să-i transmit ceva Mamei Tina. A întins o mână moale colegului meu, şi-a luat rămas bun de la gazdă şi a plecat înainte, iar eu după ea.

– Ce e Nora? S-a întâmplat ceva deosebit?

– Nimic. Ca de obicei. Nu înţelegeam ce înseamnă acest „ca de obicei”, spus ironic, insinuant.

110

VASILE C. IONIŢĂ

– Să nu-mi scrieţi. La Mama Tina nu mă mai întorc.

Ce am să fac, ce hotărâre voi lua, am să văd. Am să vă scriu eu. Dacă voi avea ceva deosebit, am să vă comunic.

Mi-a întins şi mie mâna, mi-a urat drum bun şi a plecat fără să mai întoarcă privirile înapoi. Pentru moment, m-am gândit să trec pe la Tata Tică şi să am o discuţie cu el, dar am renunţat la această idee.

– Fii tare, Cocoriţo, Puiule de Om, şi nu te lăsa înfrântă! Nici nu ştiu dacă a auzit ce-am spus eu. A dispărut după gardul de mălini şi nu am mai văzut-o.

M-am bucurat că prietenul meu n-a observat că eram tulburat, preocupat de descoperirile sale. *

*

*

Revenins acasă, am vrut s-o caut pe doamna Croitoru, dar am renunţat. Eram convins că nu era străină de unele lucruri, despre care însă nu-mi dădeam seama.

Fără îndoială că, prevenită de fostul ei soţ, „gardianul” Norei, sau poate din întâmplare, sustrăsese scrisorile Norei către Valeriu, căci altfel nu-mi puteam închipui unde putea fi scrisoarea Norei, cea care declanşase criza lui Valeriu. Îmi reproşam că n-o descususem mai mult asupra celor scrise acolo, dar mi-am zis că şi aşa nu se mai putea îndrepta nimic.

Când m-am dus la Tinca să-i înapoiez scrisorile, aceasta n-a vrut să le mai ia.

Cu ochii lipsiţi de expresie, cu faţa devreme îmbătrânită, îmi spunea mie, parcă spunându-şi sieşi: Oglinzi infidele

111

– A fost un blestem… Ne-a ajuns pe toţi blestemul mamei. Credeam că după moartea celui bătrân, blestemul se va îndepărta de noi. Toţi fraţii mi-au murit înainte de a muri Tata şi Mama Aurica, doar eu şi el mai rămăsesem.

Acum s-a stins şi el. Mă aşteptam să se întâmple, căci se închisese în singurătatea lui, mai ales după ce Sorina s-a dus aşa de repede.

– Dar cine a fost Sorina?

– Ea era cea cu care se căsătorise imediat după ce au terminat şcoala de învăţători. Au fost repartizaţi amândoi într-un sat de munte din Buzău, ea s-a îmbolnăvit de o boală necunoscută şi, la două luni după nunta lor, a înmormântat-o în satul ei. N-a mai vrut să se căsătorească, a avut tot felul de necazuri acolo la şcoala la care s-a mutat după moartea ei, a fost doi ani închis şi apoi lăsat liber, căci fusese o greşeală… Acum s-a mai ivit şi această fată, doamna aceasta Croitoru, de care mam temut de la început. Pe fată nu am cunoscut-o…

L-am întrebat de ce se duce la Putna şi mi-a spus că vrea să revadă satul nostru, iar pe la Putna va trece doar s-o vadă pe Nora. Cine a fost această Noră, cine i-au fost părinţii nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu.

M-a petrecut la cimitir, am stat câteva momente în faţa mormântului mut, care ascundea încă cine ştie ce taine, apoi am plecat, lăsând-o pe Tinca să mai smulgă de ici de colo câte un fir de iarbă de pe morminte.

112

VASILE C. IONIŢĂ