NOMEN ARTIS - BEYOND THE SILENCE,nr. 11 (39), - luna noiembrie - 2014

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Lucia Patachi COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Hatos Vasile – Italia; Gabi Schuster – Germania; Mihai Păstrăguş - România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, sau la redacţia revistei: nomenartis@gmail.com prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

ANUL IV, nr. 11 (39) - luna noiembrie – 2014 -

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Citatele lunii: „Nu hrăni aşteptările nimănui cu privire la tine. Nu le da celorlalţi câtuşi de puţin de înţeles că ai fi dispus să le împlineşti aşteptările. Oricât de mult ai avea de suferit din această cauză, fii gata să suferi, dar nu le permite celorlalţi să aibă aşteptări în ceea ce te priveşte. În caz contrar, lumea te va închide în ea şi aşa apare întemniţarea”.

Osho

„Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda."

Paulo Coelho

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Juătorul de şah

Autoportret Corneliu Baba1 a fost un pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar şi pentru alte tipuri de tablouri şi ilustraţii de cărţi. Prin originalitatea, măiestria şi realismul ei profund, arta lui Baba şi-a câştigat o mare preţuire atât în ţară, cât şi peste hotare.

A studiat pentru scurtă vreme (1926) la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, dar nu a obţinut nicio diplomă. Prima expoziţie publică a sa a avut loc în 1934 la Băile Herculane. Anul următor şi-a continuat studiile cu ajutorul lui Nicolae Tonitza2 în Iaşi, primind o diplomă în Arte Frumoase în 1938 la Iaşi, unde a fost numit asistent al departamentului de pictură în 1939 şi apoi profesor de pictură în 1946.

Puţin după debutul său oficial la Salonul de Artă din Bucureşti cu o pictură numită Jucătorul de şah, a fost arestat şi închis pentru scurtă vreme la închisoarea Galata din Iaşi. Anul următor a fost suspendat fără explicaţii din postul său de la facultate şi mutat de la Iaşi la Bucureşti.

1

Corneliu Baba - n. 18 noiembrie 1906, Craiova - d. 28 decembrie 1997, Bucureşti.

2 Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886, Bârlad - d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al „tristețelor luxuriant colorate" și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.

Deşi a avut o relaţie nu prea uşoară cu autorităţile comuniste, care îl denunţau ca fiind formalist, Baba a reuşit să se impună ca ilustrator şi artist. Pe distanţa unui deceniu (1940-1950), într-un moment când îşi căuta propriul drum, artistul era confruntat cu fenomenul de îngheţare a limbajului în formele neoacademice, convenţionale. A avut o scurtă perioadă în care a pictat în stilul realismului socialist, oţelari şi tablouri cu ţărani, dar şi-a revenit repede.

Somn liniştit Baba depăşeşte contradicţia simplificatoare a acestui climat. Soluţia sa se bazează pe apelul la valorile marii tradiţii a picturii, numit de obicei spaţiu al clasicităţii. Se refugiază în tablourile cu ţărani şi pictează foarte multe scene din timpul răscoalei din 1907. Pictorul redescoperă chipul şi universul ţăranului român, conferindu-le simbolul permanenţei; din această

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE epocă datează pânzele Întoarcerea de la sapă, 1943; Ţărani, 1953; Odihnă pe câmp, 1954; Oameni odihnindu-se. În 1955 i-a fost permisă o plecare în Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică) şi apoi a câştigat o medalie de aur la o expoziţie internaţională la Varşovia. În 1956, Baba a însoţit Jucătorul de şah şi alte două picturi la o expoziţie din Veneţia, apoi a călătorit împreună cu tablourile la expoziţii din Moscova, Leningrad şi Praga. A desenat ilustraţii pentru romanul cu ţărani al lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

sale vor călători în toată lumea participând la expoziţii în locuri diverse precum Cairo, Helsinki, Viena şi New Delhi, culminând cu o expoziţie personală avută la Bruxelles în 1964. În 1962, guvernul român îi va acorda titlul de Artistul poporului, anul următor devenind membru corespondent al Academiei Române, iar în 1964 va fi membru al Academiei de Arte Frumoase din Berlinul de Est. Premiile şi expoziţiile au continuat să se acumuleze, conducându-l spre o expoziţie personală la New York în 1970 şi aducându-i decoraţia Steaua Roşie în 1971. În timp ce devenise cunoscut în România şi puţin în fostul bloc comunist, nu a avut o faimă comparabilă în Vest. În 1988, pictorul s-a rănit grav într-o căzătură în atelierul lui şi a fost imobilizat mai multe luni. Deşi ultimii ani ai săi nu au fost printre cei mai productivi ai carierei sale, totuşi calibrul operei sale rămâne ridicat. Cu puţin timp înainte de moartea sa în 1997, Baba şi-a publicat memoriile sale, Notele unui artist din Europa de est. A primit, postum, premiul de excelenţă al Fundaţiei Culturale Române.

Întoarcerea de la sapă

Odihnă pe câmp, ulei pe pânză (1956) În 1958, Baba a fost numit profesor de Pictură la Institutul de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti şi a primit titlul de Maestru Emerit al Artelor. Acum, problemele anterioare cu autorităţile comuniste par să dispară. În următoarea decadă, el şi cu tablourile

Aproape toate operele lui Corneliu Baba au rămas în România, abia dacă există vreun muzeu mai important din ţară care să nu aibă măcar o operă de-a sa. Una dintre puţinele opere din afara României este tabloul impresionist numit Frica, aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta. Printre cele mai importate

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE opere sunt o serie de portrete care au determinat criticii să-l compare cu Francisco Goya3.

Printre acestea sunt portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu (aflat la Muzeul de Artă Timişoara) şi portretul din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian (la Muzeul Zambaccian, tot în Bucureşti). Această artă a jocului de lumini, furată de la Rembrandt este preponderentă în tablourile care prezintă portretele altor personalităţi cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi. În portretele sale a acordat

o atenţie deosebită mâinilor, ca element cheie în caracterizarea personalităţii umane, exact ca Rembrandt şi marii portretişti din şcoala olandeză. Corneliu Baba rămâne cel mai mare portretist român. Baba îşi pregătea portretele printr-un un număr uriaş de schiţe ale mâinilor sau ochilor.

Între şaptezeci şi optzeci de ani, Baba a realizat o serie extensivă de tablouri de Arlechini şi Regi Nebuni, majoritatea rămânând în colecţia sa privată până la moarte. Din nou, se observă o analogie cu perioada ultimă a lui Goya dar şi cu pictura expresionismului german. Critici de artă, cum ar fi Pavel Şuşară, autorul unui album monografic dedicat pictorului, au văzut în acest ciclu de tablouri o reacţie personală a artistului în faţa absurdului dictaturii comuniste şi al „rinocerizării" României.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Chiar dacă anumite opere ale sale arată o influenţă impresionistă puternică, cele mai bune opere amintesc de Marii Maeştri Spanioli, printre care Francisco Goya. A fost de asemenea fascinat de peisajele veneţiene şi spaniole.

A expus la principalele manifestări din ţară şi la expoziţii internaţionale, printre care Bienala de la Veneţia (1954, 1956), expoziţia Arta non-abstractă din Tokio (1964), Berlin (1964), New York (1970), Bucureşti (1978), Moscova, Viena, Leningrad (1979). În prezent, cea mai mare colecţie de lucrări dar şi obiecte ale artistului se găsesc în Colecţia Baba, la Muzeul de Artă Timişoara.

Colecţia a fost donată muzeului de soţia artistului şi include 90 de piese, printre care şi câteva tablouri aduse de la Muzeul Naţional de Artă şi de la Muzeul de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti.

Deşi ar fi putut fi considerat relativ demodat pentru un pictor care picta în secolul XX, Baba lucra în tradiţia Marilor Maeştri, nefiind nici în legătură cu realismul socialist din blocul comunist, nici cu modernismul popular în vest.

3

Francisco José de Goya y Lucientes (n. 30 martie 1746, Fuendetodos/Aragon — d. 16 aprilie 1828, Bordeaux/Franța) a fost un important pictor și creator de gravuri spaniol, la răspântia secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. La un secol după Velázquez și cu un secol înainte de Picasso, Goya este punct de referință pentru două veacuri de pictură spaniolă. Ani de-a rândul Goya a fost artistul curții regale, la fel ca și mulți alți pictori ai secolului al XVIII-lea. Ar fi rămas probabil creator al unei picturi liniștite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit: surzenia îl izolează de lume și îl eliberează de convenția picturii oficiale. La aproape cincizeci de ani, Goya pornește într-o incursiune în străfundurile misterioase și zbuciumate ale sufletului omenesc. Ochiul lui sarcastic, demascator, nu iartă pe nimeni.

Schiţe

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

4

Iubire

Scriere Eu am să-ţi scriu iubirea mea pe stânci când nici izvoarele nu vor s-adape, întroienite rănile-mi adânci, vor da obolul lumii de sub pleoape.

Eu am să scriu pe cerul pus de noi cuvântul sfânt, ce-nseamnă dor... iubit, căci nu-ngropam luminile-amândoi, iubita mea, atunci când te-am rostit!

Eu am să scriu doar tu să îl citeşti, şi lui să ştii în veci să i te-nchini, atingeri şi chemări să dăruieşti, să nu mai port cămaşa cea cu spini.

Iubesc un cer, când aripi albe-mi cresc un cer pe care tu mi l-ai promis, şi-mi pare că-i normal să te iubesc, altarul doar iubito, l-am închis.

Dar l-am închis în zborul meu curat, cu doruri punte către-a ta iubire, un drum spre soare-n visul despuiat, Necunoscut... şi-acum, nemărginire.

Tu mi-eşti fiorul, dai năvală-n piept, ai chip de soare-n dor de primăveri, care se zbat în mine când te-aştept, frumoasa mea, flori de cireşi... mai ieri !

Tu mi-eşti iubirea, dăruind iubire, nu anotimp luat cu împrumut, mă zbat în zborul meu spre fericire, păstrând în suflet clipa de-nceput.

Da am să scriu cu tine sfânt sărut da am să scriu şi îngeri ce rostesc, un cânt al meu numai de ei ştiut, cuvântul care-nseamnă :te iubesc !

4

Aurel Chiorean –n. 6.11.1952 Turda, jud Cluj. A publicat până în prezent 10 plachete de poezii şi 6 volume la Editura Stef şi Hiperboreea, şi a avut trei expozitii de pictură.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mă pierd,

de a fi.

Mă pierd, mă pierd uneori în cuvinte, prin trupul meu ce nu demult, părea o haină veche spre aminte, zâmbind deodată, când plângea tăcut.

Ce minune sau ce dor ai în tine, că pot cu ochii în gând să îţi sărut privirea?

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Mă pierd şi-mi pare-atât de bine, cât hăituit am fost eu până-acum, m-ai renăscut şi m-ai redat spre mine, de calc pe spini, eu am să merg pe drum.

Mi-ai pătruns fiinţa şi ochii mei s-au rotunjit de atâta mirare, îngrădind îmbrăţişarea anilor, întinzându-ţi frumuseţea între orele care îţi sprijină seninul.

Mă pierd ca ciob de luna-n doruri grele, pe-un drum de piatră, ferecat festin, privind spre cerul strălucirii mele, spre viaţa mea întreagă, ca destin.

Toate cioburile fiinţei mele s-au adunat să te vadă să te compună abur în atingerea netezimilor, vieţii şi a iubirii.

Mă pierd, speranţă... tu mă vei găsi, o clipă-n viaţa ta, cea infinită, miros de toamnă-n dorul de-a iubi, lumina ce-ai rămas nedăruită.

De atunci ochii nu îşi vor mai sfârşi mirarea şi soarele va pătrunde sub pleoape strălucind fiorul iubirii, cu care eu am să te îmbrac nepământesc.

Mă vei găsi în zori grăbiţi sub raze, mă vei găsi furat în miez de noapte, în mii de cioburi din cristale oaze, şi-n glasul tău de flori, în mii de şoapte.

Să ne-mbătăm Momente

N-ar trebui să ştii, dar m-am îndrăgostit de tine fără să te văd, sărutându-ţi în vis obrajii... fără lacrimi îmbrăţişându-te în taină

Să ne-mbătăm rostind iubire, din toamnă până-n primăveri, trădând cuvântul despărţire sorbind sărutul tău-n tăceri.

Să ne-mbătăm şi cu lumină

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ce-o plâng pe praguri, sfânt părinţii răpusul ţărm de timp ca vină cu frica-n câmpuri, de muniţii.

adâncul ei... în alte multe ofranda mea din vis apoi doar tu s-o ai, să te încânte.

Să ne-mbătăm cu zâmbet, lacrimi în teama noastră de hotare, ce izvorăşte grele patimi şi pâlpâiri în felinare.

Să-mi fii lumina ce preface răgazul timp, doar de o clipă, într-un mileniu care zace, un zbor al meu, cu tine-aripă.

Să ne-mbătăm cu un cer ce-l am acoperit de-a ta lumină, tu mugur alb, crescut pe-un ram, rămân mereu... în a ta vină.

Să mă cobori, timp ce suspină, ca dor din nori spre răsărit, să arcuiesc un dor lumină, sub ploaia fără de sfârşit.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Culori

Ai pielea albă... strugurii din vie licoarea lor, rafale de tăceri, ţi-e părul toamnă... viţă ruginie, de vrei mă las iubito, să mă mai nasc în ieri !

Să mă cobori...

Să mă cobori încet... odată din dor, acolo lângă porţi să mă îmbrac în taina-ţi toată să mă trezeşti numai în nopţi.

Să fiu cu tine-n vis, cu pinii şi-n palme ploaia care pleacă, mai ştii cum se mirau vecinii, când ne vedeau... şi-acum se-neacă. Îmi vreau cărarea înapoi,

Să mă mai nasc eu gură şi tu să-mi fi pocal sărutul meu de vis, pe buze de speranţă, în ochii măslinii, din albul de cristal strigând din noi dorinţa, cea dăruită viaţă.

Ai buzele de struguri, ce-a zămislit dorinţa şi zâmbetu-ţi îmi pare dintr-un final fatal, în ziua-n care toamna şi-arată neputinţa, să-mi pună-n mustul ei, iubirea în pocal.

Ai fiinţa poate chiot, un cânt de bucurie, tâlhari de întuneric, încercă tot mereu, să fure o trăire în dor de nemurire,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

să nu mă-mparţi iubito, decât cu Dumnezeu.

Eu vreau Eu vreau să-ţi fiu imens Pământ, cu trepte-n cer, ce sfânt le suie, pe arşiţi, ploaie, vis-cuvânt, sădit în suflet... cetăţuie.

Să-ţi fiu eu taina rugăciunii, sub paşi grăbiţi care te-or duce, lumina pe icoana... lumii, la sud de mine-ntr-o răscruce.

Eu vreau să-ţi fiu zile în mână, din mine suflet răstignit, cel întrupat din dor, nu vină, în timpul sfânt şi dăruit.

Aş vrea să-ţi fiu şi vis şi nume, pribeag sub ochii cerului, iluminat de-o rugăciune, rostită-n zile, Domnului.

Aş vrea să fiu eu gândul tău, un vis visat dar şi crezut, trecutele păreri de rău... să plec cu tine... către Sud.

Mă simt Mă simt copac la malul tău de ape, sau poate-un ram, cu strălucirea-i frunză şi zbor cuvânt ca să te-aduc aproape, în toamna mea, pictată pe o pânză.

Dar vreau să-ţi spun, mă simt şi vis, cânt depărtat pustiu al nimănui, mi-ai descuiat zăvoare, m-ai atins, mă simt iubire, n-o împart... oricui.

Mă simt copac, cu frunze-n rouă pline, vreau să-mi alinţi trăirea mea agale, să zbor în dans, privindu-te pe tine, să mă săruţi, cu buze de petale.

Să nu mă cerţi de-s salcie şi plâng, căci frunza ta mă-mbracă fără vină, tu îmi dai viaţă, răsărit în crâng, cu zorii ce-i întinzi lumină lină.

Exist copac sub boarea ce adie, chiar dacă plâng eu ţie îţi zâmbesc, sub răsuflarea ta, cea dragă mie, trăiesc pe-un mal şi fluviu... te iubesc !

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Să vii, te-aştept să ştergi un ieri amarul timp ce noi l-am strâns, în zori să ard şi rău... păreri, să las doar fumuri spre apus.

Să vii sub cer, de se-ncovoaie, şi să-mi răspunzi sub ploi vină, ce-o am, în dorul meu puhoaie, ce-l am, în toamna mea străină.

Să taci Să taci îmbrăţişând o clipă, din visul tău visat din toamnă, în alte vise ca aripă, acelaşi cer, ce mări răstoarnă.

Să vii cu frunze ofilite, cu umbra lor dintr-un sublim în adiere ... nume sfinte, să vii, să nu ne rătăcim !

Am răscolit închipuite vieţi şi noaptea şi uitarea şi tăcerea şi m-am trezit în sfinte dimineţi, ca tu să-mi simţi şi să-mi auzi durerea.

Să taci îmbrăţişând zile cu noi, în zile, nopţi şi-n suflet tot mereu, să dai şi vieţii zilele-napoi, că rău mă dor şi-mi este tare greu.

Dar dacă vrei, poţi să vorbeşti, să-mi laşi răgaz doar timpul tău de-o clipă, să strigi în bucuria că iubeşti, în care eu, sunt timpul tău... aripă !

Să uiţi

Să uiţi furtuni, sau ploi ce-au fost, din tainici linişti, doar chemarea, să-ţi aminteşti, că sunt ... ce-am fost la maluri, visuri, nu răcoarea !

Nu vreau doar amintiri pe-o treaptă, sub freamăt frunze-n dor dospite, ci doruri ce în dor se-ndreaptă, în tropot ... drumuri sub copite.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Kurt Vonnegut5 s-a născut în a patra generație a unei familii de origine germano-americană, fiu şi nepot al unor arhitecți (Vonnegut & Bohn) din Indianapolis. Ca student la Shortridge High School din Indianapolis, Vonnegut a lucrat la primul cotidian liceal din istoria S.U.A., The Daily Echo (Ecoul zilnic). A studiat la Universitatea Cornell în 1941-1942, unde a fost editor executiv asociat al ziarului studenților, Cornell Daily Sun, şi a obținut o diplomă în biochimie. În timpul anilor petrecuți la Cornell, a fost membru al Fraternității Delta Upsilon, la fel ca tatăl său. Tot în acea perioadă s-a înrolat în Armata S.U.A. Armata l-a trimis la Institul de Tehnologie Carnegie (acum Carnegie Mellon University) şi la Universitatea Tennessee pentru a studia ingineria mecanică. Pe 14 mai 1944, de Ziua Mamei, mama lui Kurt, Edith Lieber Vonnegut, s-a sinucis În 1942 se înrolează în armata Statelor Unite, iar în 1944, în urma bătăliei de la Bulge, este luat prizonier de război la Dresda, unde, peste mai puţin de două luni, va fi martor al teribilului bombardament asupra oraşului (din februarie 1945). Este decorat cu „Inima purpurie”, (Purple Heart, pentru ceea ce el a numit o „rană complet neglijabilă”) ce era una dintre cele mai înalte distincţii militare americane.

Experiența lui Vonnegut ca soldat şi prizonier de război i-a influențat profund opera. În calitate de caporal al Diviziei de Infanterie 106, 5

Kurt Vonnegut, Jr. (n. 11 noiembrie 1922 — d. 11 aprilie 2007) a fost un romancier american.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Vonnegut a pierdut legătura cu batalionul său şi a rătăcit singur în spatele liniei inamice timp de câteva zile, înainte de a fi capturat de trupele armatei germane pe 14 decembrie 1944. Încarcerat în Dresda unde lucra la o fabrică ce producea siropuri pentru femeile gravide, Vonnegut a fost unul din cei şapte prizonieri de război americani din Dresda care au supraviețuit în celula unui depozit de carne cunoscut ca Schlachthof Fünf în germană, sau Slaughterhouse Five în engleză, adică Abatorul cinci. Utter destruction” (Distrugere totală), şi-a amintit, „carnage unfathomable” („măcel indescriptibil”), unde germanii i-au ordonat să adune cadavrele pentru o groapă comună. Dar cum ar fi trebuit îngropate prea multe cadavre, naziştii au trimis trupe cu aruncătoare de flăcări, şi astfel toate resturile umane au ajuns cenuşă. Această experiență a stat la baza uneia din operele sale cele mai cunoscute, Abatorul cinci (SlaughterhouseFive), şi e o temă care apare în cel puțin alte şase cărți.

După război, Vonnegut a urmat cursurile Universității din Chicago ca student de antropologie, şi a lucrat de asemenea ca reporter la City News Bureau of Chicago. Conform declarației lui Vonnegut în Bagombo Snuff Box, universitatea i-a respins prima teză privind similaritățile dintre pictorii cubişti şi liderii rebeliunilor amerindiene de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pretinzând că ar fi „neprofesională”. A părăsit Chicago pentru a lucra la relații publice în Schenectady, New York, pentru General Electric. Universitatea din Chicago avea să-i accepte mai târziu romanul Leagănul pisicii (Cat's Cradle) ca teză de masterat, remarcându-i conținutul antropologic şi acordându-i diploma Master of Arts) în 1971. În 1946 lucrează ca reporter la agenţia de ştiri din Chicago, iar între 1947 şi 1950 se ocupă de relaţii publice la compania General Electric. În 1950 îşi publică prima povestire, iar în anul următor se mută în Provincetown, statul Massachusetts, dedicându-se exclusiv scrisului. În ceea ce priveşte opera litarară amintim că în 1952 îi apare primul roman, Pianul mecanic, care va fi urmat de Sirenele de pe Ti-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tan (1959), Mama Noapte (1961), Leagănul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte (1965), Abatorul cinci sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea (1969), Mic-dejunul campionilor sau La revedere, Blue Monday (1973), Făcăleţul sau Adio, singurătate (1976), Deţinutul (1979), Deadeye Dick (1982), Galapagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus Pocus (1990), Cutremurul timpului (1997). A mai publicat volumele de povestiri Canarul din cuşca pisicii (1961), Bine aţi venit la Monkey House (1968) şi Tabachera din Bagombo (1999), piese de teatru, eseuri şi „colaje autobiografice”. În limba română au fost traduse, din păcate, doar volumele: Leagănul pisicii, Fii binecuvântat, domnule Rosewater şi Abatorul cinci.

Despre Leagănul pisicii – cel mai citit volum al autorului – redăm câteva opinii, care, poate, vă vor da îndemnul să citiţi: „Autor de SF umanist, bizar, cinic, umorist şi memorabil Kurt Vonnegut a fost dintre marii autori contemporani americani. A militat pentru doctrine umaniste şi a avut, dincolo şi datorită cinismului de care a dat dovadă, un umor amar şi inteligent care i-a adus recunoaşterea literară. De la o carte despre unul dintre tăticii bombei atomice la apocalips (veritabil, dar ne-nuclear) nu este decât un pas. Un pas nu chiar mic - şi trebuie luate în calcul şi iţele încurcate ale destinului. Romanul din 1963 al lui Vonnegut este SF apocaliptic şi meditaţie deranjant de profundă despre natura umană, relaţia dintre geniu şi scrupule morale (sau mai exact lipsa lor), state perfecte şi state perfect ratate, religii aberante şi mai ales derizoriul a tot ce înseamnă - şi natura, dar şi civilizaţia umană. Din America, protagonistul insignifiant, copiii nefericiţi ai unui savant şi o substanţă deosebit de periculoasă (gheaţa-nouă) ajung în exoticul sat Lorenzo. Republică bananieră în toate sensurile termenului, unde îl întâlnesc pe Bokonon, mesia unei noi religii, extrem de neserioase.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Scrise ca memorii ale unui supravieţuitor, aventurile din Leagănul pisicii au firescul, detaşarea şi mai ales originalitatea care i-au adus lui Vonnegut admiratori şi reputaţia de unul dintre cei mai originali scriitori.

Cristi Mărculescu

Kurt Vonnegut a scris Leagănul pisicii în urma mai multor interviuri cu oameni de ştiinţă, pe vremea când lucra în departamentul de rela-ţii publice al companiei General Electric, divizia cercetare. În urma acestor experienţe, el a decis să scrie o carte despre sfârşitul lumii. Dar nu vă lăsaţi păcăliţi de un astfel de subiect trist. Lumea creată de Kurt Vonnegut are un gust mai degrabă dulce-acrişor.

Titlul cărţii vine de la jocul de copii cu acelaşi nume, unde o aţă este trasă printre degetele mâinilor a doi jucători, care, apoi, trebuie să realizeze diferite forme. Cam aşa este şi cartea lui Vonnegut, dar aţa este viaţa, iar degetele personajele. Acest concept este numit karass de naratorul povestii, Iona. Karass-ul fiind un grup de oameni predestinaţi să se întâlnească, legaţi între ei de „aţele” cosmologice.

Leagănul pisicii este o carte umoristică, plină de satiră care abordează subiecte precum religia, ştiinţa sau societatea. Autorul creează o viziune deloc optimistă a lumii, dar o face întrun fel amuzant. În acelaşi şablon se încadrează fiecare element creat de Vonnegut în cartea sa.

De exemplu, locaţia principală a acţiunii este insula San Lorenzo, un loc fictiv, condus de dictatorul „Papa” Monzano, care pedepseşte orice act criminal sau opoziţie cu un cârlig uriaş. Un fel de Vlad Ţepeş versiunea pescărească. Întreaga carte este un jurnal ţinut de Iona, un scriitor liber-profesionist care doreşte a publica un volum despre ce făceau oamenii de vază ai societăţii americane în ziua în care armata Statelor Unite a bombardat Hiroshima. A

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE început prin a lua legătura cu cei trei copii ai doctorului Felix Hoenikker, unul dintre creatorii fictivi ai bombei atomice. Astfel, Iona este atras în lumea ciudată a celor trei, a insulei San Lorenzo şi a bokononismului, o religie modernă care combină observaţii cinice şi nihiliste despre viaţa cu nişte ritualuri stranii, dar paşnice.

Sfârşitul lumii vine sub forma unei substanţe minune inventată de Felix Hoenikker, numită gheaţa-9. Este un fel de cristal sămânţă, care ordonează atomii de apă cu care intră în contact într-o formă solidă, astfel lichidul îngheaţă chiar şi la temperatura camerei. Desigur, printr-un mod amuzant gheaţa-9 ajunge în oceanele planetei, distrugând viaţa în câteva zile.

La fiecare pas, Iona ne oferă câteo informaţie nouă despre bokononism, al cărui adept devine odată ajuns pe insula San Lorenzo.

Citatele lirice oferite drept extrase din cartea sfântă a acestei religii exotice sunt precum nişte psalmi moderni, scrişi de un călugăr budist mutat în Jamaica. Unele sunt sub forma unor proverbe practice, în timp ce altele sunt poezii scurte care au cele mai stranii şi amuzante versuri. Un pasaj care mi-a plăcut în mod deosebit este şi primul citat oferit de autor: „Trăieşte-ţi viaţa conform acelei foma (adevăruri care nu dor) care-ţi dă posibilitatea să fii curajos, şi bun, şi sănătos, şi fericit.”

Magia cărţii este în felul nebunesc a lui Kurt Vonnegut de a ţese personaje, locaţii şi evenimente, care satirizează omul şi viitorul lui smintit ce stă în umbra apocalipsei autodistrugerii. În deschiderea Leagănului pisicii, autorul ne spune că nimic din această carte nu este adevărat. Totuşi, chiar dacă este o lucrare fictivă, sunt destule neadevăruri care să te pună pe gânduri privind viitorul rasei umane.“ ©Marius Partenie

„Cunoscut la începutul carierei literare pentru afinităţile sale faţă de literatura science-fiction, Kurt Vonnegut propune în Leagănul

10.-XI-2014

Nr. 11/39

pisicii (1963) un dialog metatextual între câteva

tipologii de scriitori.

Din întâlnirea acestor frânturi de ficţiune se naşte utopia sa. Deşi puţine sunt anticipate, totul este ştiut de la bun început. Căci naratorul, împătimit al scrisului, fixează graniţe ferme – transparente dar rigide – pentru noul său univers, căruia speră să-i supravieţuiască.

Ziua în care totul s-a sfârşit – Sfârşit şi insula atemporală din Marea Caraibelor sunt coordonatele ficţiunii sale. Interesul lui Vonnegut pare îndreptat mai degrabă spre demonstrarea nedeterminării ficţiunii, spre lipsa de repere, deci spre anti-mimesis. Doar cu doi ani mai târziu, în Fii binecuvântat, domnule Rosewater (de curând reeditată în aceeaşi colecţie), autorul va reţine definitiv atenţia criticii, printr-un demers similar, deconstruind modelul tipic de societate (americană) în favoarea unei lumi care se raportează doar la un patetism al vulgului, numit filantropie.

Lumea care poate fi imitată îşi anticipează extincţia, în timp ce supravieţuieşte «dulcea legănare» între ceea ce apare şi pare a fi – este mesajul de dincolo de text al autorului, în ambele situaţii, fie că e vorba de o utopie socială sau de una individuală – a literaturii: «Exemplarele sunt greu de procurat, spuse Castle, referindu-se la cartea utopică. Nu se tipăresc.

Sunt copiate de mână. Şi, bineînţeles, nu există nicio copie completă, de vreme ce Bokonon adaugă lucruri noi în fiecare zi. Religia. [...] Vezi pisica? Vezi Leagănul?» (p. 217). Prima ficţiune care se ţese în acest leagăn al pisicii este cea a naratorul însuşi, avid de realul-senzaţional, dar şi de nevoia, inocent umană, de certitudine. Îl surprindem rememorând pentru sine, cu un ochi care a văzut mai mult şi stă acum să se stingă, intenţia sa documentară: «Când eram mai tânăr – cu două soţii în urmă, cu 250.000 de ţigări în urmă, cu 3.000 de sticle de băutură în urmă.

Când eram mult mai tânăr, am început să adun material pentru o carte care avea să se numească Ziua în care lumea s-a sfârşit. Cartea urma să se bazeze pe fapte reale. Voiam să fie o relatare despre ce au făcut americanii de seamă în ziua când a fost lansată prima bombă a-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

10.-XI-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tomică asupra Hiroshimei. Urma să fie o carte creştină. Pe atunci eram creştin. Acum sunt bokononist» (p. 7). Al doilea scriitor este Philip Castle, personaj episodic care caută să dea formă unei existenţe iluzorii, realizând o ficţiune despre ficţiune, «un fel de lucrare academică», cum îi place s-o numească – San Lorenzo, pământul, istoria, poporul. Destinul cărţii este de a rămâne neterminată, întrucât protagonistul său – Bokonon, întemeietorul unei noi religii şi al cetăţii utopice bazate pe un ritual al iubirii necondiţionate – construieşte zilnic reguli pentru o lume inutilă, căreia îi impune să-l exileze, tocmai pentru a-l căuta mereu. În fine, cel care închide triunghiul magic al vânătorilor de imagini şi «adevăr» este Bokonon însuşi – pseudo-personaj al romanului lui Vonnegut, un Godot mereu invocat –, singurul în virtutea căruia mica lume din San Lorenzo există.

Cărţile lui Bokonon par scrise de mâna unui deus otiosus, dispus să-şi ia în râs vocaţia vizionară (aşa cum Eliot, protagonistul din Fii binecuvântat, domnule Rosewater, se va autoironiza în rolul pe care singur şi-l asumă, de protector, în sens religios, al pesimiştilor). El proiectează asupra lumii pe care o subjugă o viziune heraclitiană – un joc postmodern sau, mai bine zis, o farsă. Această operă plină de rime satirice şi chiar derizorii nu există, deşi se află pe noptierele fiecărui locuitor din San Lorenzo, scrisă de o mână insinuată în propria conştiinţă. «Noi, bokononiştii, declară naratorul încă de la început, credem că lumea este organizată în echipe care împlinesc Voia Domnului, fără să descopere vreodată ce fac. Bokonon dă numele de karass unei astfel de echipe, iar instrumentul, kan-kan-ul care m-a adus în karassul meu a fost cartea pe care n-am terminat-o niciodată» (p. 8).

O întrebare-cheie, care prefigurează apocalipsa, adresată din subtext unui cititor, evident bokononist, este: «Cum moare un om atunci când este lipsit de mângâierea literaturii?».

Cochetarea autorului cu literatura de anticipaţie nu este, deci, abandonată în Leagănul pisicii. De dragul unui text-utopie, forma este

Nr. 11/39

înlocuită cu foma (minciuni care nu dor, potrivit dicţionarului noii dogme), printr-o invenţie cu efect de bombă atomică. Aşa-numita gheaţa-9 (ice nine) – ultima realizare ştiinţifică a prezumtivului autor al bombei lansate la Hiroshima, capabilă să «frigidizeze» tot ce atinge – este cauza dispariţiei (în sens bokononist şi nu creştin) a micii societăţi pierdute în Marea Caraibelor.

Toate cele trei fabule amintite converg către o supremă ficţiune antimimetică şi iluzorie, asumată ca religie.

S-a vorbit despre Leagănul pisicii ca despre o satiră a misticismului ce priveşte cu pesimism destinul uman. O altă grilă de lectură ar putea fi cea metatextuală – a unei ficţiuni despre ficţiunea preexistentă, scrisă pagină cu pagină asemeni Cărţilor lui Bokonon, care înghite apocaliptic întreaga literatură (inclusiv pe cea încă nescrisă).

Demersul lui Kurt Vonnegut asumă astfel un punct de vedere postmodern, în primul rând ca atitudine faţă de scris şi apoi ca scris în sine.

Gabriela Mihalache Kurt VONNEGUT - Leagănul pisicii, Traducere şi note de Raluca Popescu, Iaşi, Editura Polirom, Colecţia Biblioteca Polirom, Seria Proza XX, 2004, 338 p.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Praga literară – scriitori cehi contemporani: Miloš Urban

Miloš Urban s-a născut în 1967 la Sokolov, un orăşel din nord-estul Cehiei. O parte din copilărie şi-a petrecut-o la ambasada Cehoslovaciei din Londra, apoi a învăţat la un liceu din Carlovy Vary (1982-1986). A studiat filologia modernă (engleza şi limbile nordice) la Universitatea Carol din Praga (1986-1992) şi a avut o bursă la Universitatea Oxford. A fost redactor la Mladá Fronta, iar din 2001 este redactor la Editura Argo.

A debutat editorial în 1998 cu o scriere în genul misterelor, intitulată Poslední tečka za

Rukopisy (Ultimul

punct

după

manuscrise),

semnând cu numele Joseph Urban. Cu numele său adevărat a publicat romanele: Sedmikostelí:

Gotický román z Prahy (Şapte biserici: un roman gotic din Praga) – 1999; Hastrman (Stăpânul apelor) – 2001; Paměti poslance parlamentu (În memoria unui deputat) – 2002; Stín katedrály (Umbra catedralei) – 2003; Santiniho jazyk (Limba lui Santini) – 2005; Lord Mord – 2008; Boletus arcanus – 2011; Praga Piccola – 2012.

Scrierile sale au fost traduse în mai multe limbi – engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, rusă... Romanul Şapte biserici a devenit bestseller în lumea hispanică.

Despre romanul Şapte biserici Eroul principal al romanului, Květoslav Švach (obişnuieşte să se prezinte simplu – „K”, în stil kafkian), e un istoric amator, un poliţist incompetent, un detectiv ratat... Şi toate i se trag de la faptul că nu are priză la realitate, nu trăieşte în timpul nostru, ci e pasionat de Evul

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Mediu, de o Pragă a goticului, fermecătoare. „K” face parte din galeria oamenilor de prisos.

Cândva, din vina lui, a fost omorâtă o femeie pe care avea obligaţia să o păzească. Aşa a zburat din poliţie. La câţiva ani de la această întâmplare, poliţia a descoperit că există o legătură între acea crimă şi noile omoruri care se întâmplă în Praga. Ucigaşul, de o cruzime feroce, îşi filmează asasinatele şi trimite înregistrările pe adresa şefului lui Květoslav... În perioada când Praga e îngrozită de aceste crime, în oraş apare enigmaticul domn Matthias Gmünd, un personaj preocupat de salvarea/păstrarea bisericilor gotice, care îl angajează pe Květoslav drept bodyguard-ul său, deşi acesta nu prea avea abilităţi în acest sens. Ceea ce-l interesează pe Gmünd este darul mistic al lui Květoslav de a vedea şi interpreta evenimentele din trecut... Şi aşa ia avânt un frumos, groaznic şi fascinat detectiv mistic, o fantasmagorie narată după regulile thriller-ului. Jertfe ale criminalului devin persoane care, într-un fel sau altul, se fac vinovate de distrugerea bisericilor gotice. Dar marea miză a cărţii nu e intriga poliţistă, excelent controlată de autor, ci descrierea peisajului arhitectural al Pragăi vechi – unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei. Pe scurt: o carte seducătoare, care ar trebui tradusă şi în română. *** Interviu cu autorul -Critica literară a scris la superlativ despre romanul Stăpânul apelor (Hastrman), o scriere cu tematică ecologistă, aşa cum arată şi subtitlul în cehă – „zelený román”. Cum apreciaţi dvs. această carte?

-E cartea mea cea mai dragă din ce-am scris până acum. Am pus în ea toată măiestria mea de scriitor. Mi-am dorit să leg tradiţia literară şi culturală cehă cu vremurile de azi. Nu ştiu pe cât am reuşit, a fost un experiment.

-Un experiment foarte reuşit. În 2002 romanul Stăpânul apelor a fost distins cu Premiul Magnezia Litera, pentru cea mai bună carte de proză. Iar un alt roman, Şapte biserici: un roman

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

gotic din Praga, publicat în 1999, a fost tradus în

şi ca o sursă credibilă de informare asupra unei perioade?

-Sunt, aş putea să zic, două cărţi gemene. Şapte biserici are un subiect legat de oraş, iar Stăpânul apelor e despre lumea satului. Ambele abordează teme importante, de actualitate. Romanul gotic e despre imposibilitatea de a locui astăzi într-un oraş modern şi despre obsesia de a ne întoarce în trecut, un trecut care ni se pare întotdeauna mai frumos şi armonios. Mi-a ieşit, în cele din urmă, o antiutopie înspăimântătoare. La fel şi romanul ecologic – nu există soluţii simple în acest domeniu. Orice idee, orice proiect frumos se poate transforma în cele din urmă în ceva oribil, aşa cum s-a întâmplat în regimurile totalitare.

-Operez destul de liber cu informaţiile istorice. Nu pretind, nu vreau deloc ca oamenii să ia scrierile mele drept o primă şi unică sursă de informare pentru o anumită perioadă a istoriei. Desigur, când mă pregătesc pentru o nouă carte cercetez surse istorice, adun informaţii despre subiectul abordat. Un an de zile îmi e suficient pentru o bună documentare.

mai multe limbi.

- Cum v-a venit ideea romanului Şapte

biserici?

-Principala sursă de inspiraţie a fost, bineînţeles, oraşul Praga. Primblându-te pe străzi îl vezi cât e de frumos, dar te gândeşti şi cât de minunat ar fi arătat dacă se păstrau şi clădirile care au fost distruse la sfârşitul secolului XIX. Îmi pare rău că în cartierul Nové Město, întemeiat de Carol al IV-lea, au rămas puţine clădiri care ţin de gotic. Doar câteva biserici. Despre aceasta e romanul în care mi-am propus să dau viaţă trecutului. Turiştii care vin la Praga cunosc multe despre cartierele celebre Staré Město (Oraşul vechi), Malá Strana (Oraşul de Jos), Podul Carol, Hrad, dar nu ştiu mai nimic de Nové Město (Oraşul Nou). Violenţa asupra istoriei nu rămâne nepedepsită şi sper că am arătat acest lucru în roman. Îmi place să scriu thrillere, dar să le scriu în aşa fel încât să placă şi unor cititori mai pretenţioşi, cum mă consider şi eu. Romanul trebuie să fie captivant de la început până la sfârşit, încât să vrei să întorci pagina următoare. Şi scriu doar despre lucrurile care mă interesează, care mă tulbură.

Aşa a fost când am scris despre Praga, despre ecologie. E o formă a mea de luptă, un fel de a pleda pentru ceva.

- Romanul Umbra catedralei are un subiect legat de Catedrala Sfântul Vitus...

-Romanul acesta e conceput altfel decât cele anterioare. Nu abordează o problemă gravă, urgentă, am vrut să scriu, pur şi simplu, despre Catedrala Sfântul Vitus. Să scriu în felul meu, combinând elemente de detectiv, mister şi romantism. Mi-am propus să înţeleg, să simt acel spaţiu magic, unic, al catedralei... E ceva deosebit acolo, dar esenţa, respiraţia acelui loc ne scapă mereu, ca şi cum n-ar vrea să fie înţeles, cunoscut.

-Sunteţi şi editor. Care e specificul acestei profesii?

-E un stres zilnic munca de editor. Sigur, am auzit vorbe răutăcioase cum că stau la editură ca o broască în heleşteu şi nu las pe nimeni să intre, nu public pe nimeni. Nu-i adevărat. Pe unii i-am publicat, i-am ajutat.

-Cine dintre tineri, după părerea dvs., merită să fie editaţi?

-Aş remarca-o în primul rând pe Anna Tserman, care e foarte talentată. Deocamdată publică doar pe Internet. Apoi – Martin Kolář. O nuvelă de-a lui face cât cinci romane. Mă bucur că avem oameni atât de talentaţi. (Fragmente dintr-un interviu pentru Radio Praga, mai 2005) ©Prezentare, traducere şi adaptare de Vasile Gârneţ

-Se spune că vă pregătiţi minuţios pentru scrierea unei cărţi. Pot fi considerate cărţile dvs.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Biblioteca Vaticanului Este cea mai misterioasă şi surprinzătoare instituţie din tot statul papal, are aproape 50 de km de rafturi pline cu documente ce au „reputaţia” de a ascunde informaţii despre scandaluri în care au fost implicate personalităţi importante, secrete şi descoperiri dintre cele mai şocante, toate păstrate în siguranţă de-a lungul secolelor prin tăcere şi discreţie.

Biblioteca Apostolică Vaticană este biblioteca Sfântului Scaun, în prezent situată în Vatican. Este una dintre cele mai vechi biblioteci din lume si conţine una dintre cele mai importante colecţii de texte istorice. Fondată oficial în 1475, deşi, în realitate este mult mai veche, ea are 75.000 de codice din întreaga istorie. Din iulie 2007, biblioteca a fost temporar închisă pentru renovare şi redeschisă în septembrie 2010.

Începuturile sale se pierd în timp. Încă din secolul al IV-lea avem atestări ale Scrinium Bisericii Romane - folosit atât ca bibliotecă, cât şi ca arhivă, abia spre sfârşitul secolului al VIII-lea apărând figura bibliotecarului.

Prima bibliotecă şi prima arhivă a papilor a fost împrăştiată, din motive încă necunoscute, în prima jumătate a secolului al XIII-lea. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea poate fi fixat începutul istoriei moderne al Bibliotecii.

De fapt, Papa Nicolae al V-lea6 (1447-1455) decide separarea codicelor latine, greceşti şi ebraice, deoarece numărul lor creşte de la 350 la 1200 şi dispune punerea lor la îndemâna cercetătorilor. La început, biblioteca avea o singură sală de consultare, bibliotecar fiind Bartolomeu Platina.

6

Papa Nicolae al V-lea (n. 15 noiembrie 1397 - d. 14 martie 1455) a fost Papă al Romei în perioada 6 martie 1447 - 24 martie 1455. S-a născut cu numele de Tommaso Parentucelli.

Pontificatul său a fost marcat de evenimente dramatice, dintre care cel mai important este Căderea Constantinopolului. Este ultimul papă cu numele de Nicolae.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Noul sediu se găseşte la parterul unei clădiri restructurată de Papa Nicolae al V-lea, cu acces din actualul Cortile del Belvedere, decorat cu ajutorul celor mai renumiţi pictori ai vremii. Existau deja patru săli, care se numeau Biblioteca Latina e Graeca (care deţinea documente în cele două limbi), Biblioteca Secretă (cu manuscrise rare) şi Biblioteca Pontificală (care deţinea arhivele şi registrele papale).

Bibliotecarul era ajutat de trei persoane direct dependente de el şi de un legător.

Respectându-se un sever regulament, era permisă atât consultarea documentelor în sala de lectură, cât şi împrumutul, după cum dovedesc registrele din perioada 1475-1547. Colecţia se înmulţeşte constant, ajungând la aproape 3.500 de codice în 1481. În secolul al XVI-lea, biblioteca continuă să se dezvolte prin achiziţii de manuscrise şi de cărţi tipărite, se începe procesul de separare a materialului arhivistic de cel bibliotecar, dar abia sub autoritatea papei Paul al V-lea (1605-1621) se constituie ceea ce noi cunoaştem azi sub numele de Arhiva Secretă a Vaticanului. Papa Sixt al V-lea (1585-1590) este cel care decide să construiască un nou spaţiu, deoarece vechea locaţie nu mai putea face faţă volumului mare de documente şi încredinţează proiectul arhitectului Domenico Fontana. Începând cu secolul al XVII-lea se înregistrează o serie de donaţii private sau nobiliare, care s-au constituit de cele mai multe ori în fonduri separate, cum ar fi: biblioteca Palatina din Heidelberg (1623), biblioteca ducilor din Urbino (1657), colecţia reginei Cristina de Suedia (1690). Trecerea dintre secolele XVIIIXIX găseşte Roma sub impactul invaziei armatei franceze, ceea ce provoacă şi serioase pierderi pentru bibliotecă, mai ales pentru colecţia de medalii. Odată cu anexarea teritoriul Romei la imperiul francez, Biblioteca Vaticană devine Biblioteca Naţională şi se îmbogăţeşte cu fondurile de documente ale diferitelor ordine religioase. În timpul papei Leon al XIII-lea (18101903), biblioteca se deschide unui public mult

10.-XI-2014

Nr. 11/39

mai larg de cercetători şi istorici, în 1892 inaugurându-se actuala sală de consultare a tipăriturilor, unde se găsesc numeroase volume ce pot fi consultate direct de către cercetători. Odată cu numirea ca bibliotecar a iezuitului Franz Ehrle, a fost iniţiată procedura de fişare a cărţilor tipărite şi de catalogare tipărită a manuscriselor după reguli detaliate ce sunt şi astăzi în vigoare.

Din 1900 se deschide Laboratorul de restaurare şi se achiziţionează Biblioteca Barberini (documentele din arhivă, precum şi mobilierul în stil baroc), care rivaliza ca importanţă cu biblioteca Vaticană în secolul al XVI-lea.

Această colecţie e importantă deoarece conţine peste 11.000 de manuscrise latine, greceşti şi orientale, peste 36.000 de cărţi, ceea ce a reprezentat o creştere semnificativă a colecţiilor vaticane. În acelaşi an ajunge la Vatican colecţia de manuscrise şi tipărituri aparţinând Congregaţiei de Propagandă Fide al cărui nucleul îl constituie Fondul Borgian, bogat în manuscrise din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, strâns de cardinalul Stefano Borgia (1731-1804).

După prima conflagraţie mondială se adaugă colecţia bibliofilului Giovanni Francesco de Rossi ce cuprindea peste 1200 de manuscrise şi circa 6000 de cărţi rare dintre care 2500 incunabule. În timpul celui de al doilea război mondial biblioteca a fost închisă în intervalul iulie 1943 - octombrie 1944, timp în care au ajuns aici diverse colecţii de cărţi, religioase sau nu, care se găseau în pericol de a fi distruse, printre care şi cele ale mănăstirii din Montecasino. În anii ‘50 a fost microfilmată cea mai mare parte a manuscriselor aflate în colecţiile de la Vatican, acestea regăsindu-se acum în Biblioteca Memorială Pius al XII-lea din SaintLouis, Missouri (USA).

Dezvoltarea Bibliotecii de la Vatican a fost susţinută financiar de diverse organizaţii, cum ar fi Asociaţia American Friends of the Vatican Library (a sprijinit publicarea de lucrări ştiinţifice), mai multe dieceze germane (au construit un nou depozit pentru manuscrise, sub curtea interioară a Bibliotecii). În 1985 se trece la catalogarea integral electronică a fondului

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

de documente şi se începe copierea tuturor fişelor scrise de mână sau dactilografiate, iar din septembrie 2002 a fost deschisă publicului o nouă sală de consultare pentru periodice.

mult la a face ca preoţii să iubească studiul, şi nu mă tem să zic, mai pregătiţi, în consecinţă, de a ajuta sufletele.”

S-a acordat o deosebită atenţie procesului de învăţare şi aplicare a normelor de catalogare a cărţilor, aplicării şi predării acestor norme. Pentru început, cursurile erau canalizate în două secţiuni: „Catalogarea şi clasificarea cărţilor” şi „Bibliografia şi organizarea serviciilor în bibliotecă”. Astfel, s-a pus în mişcare „maşinăria” activităţii ştiinţifice biblioteconomice de administrare corectă a fondurilor bibliotecii şi de servire a cititorilor acesteia, constituind un model de funcţionalitate.

Patrimoniul Bibliotecii Apostolice Vaticane este împărţit în 3 departamente: Departamentul Manuscrise, Departamentul Tipărituri şi Departamentul de Numismatică. În prezent, Biblioteca Vaticană numără peste 150.000 de codice manuscrise (dintre care 75.000 sunt documente de arhivă), peste 1.600.000 de cărţi tipărite, peste 8.300 de incunabule (dintre care 65 pe pergament), peste 300.000 de monede şi medalii, peste 70.000 de stampe şi gravuri, toate regăsindu-se din 1985 într-un catalog informatic.

Ca urmare a propriei experienţe de bibliotecar, Papa Pius al XI-lea a dorit organizarea Şcolii vaticane de Biblioteconomie „cu scopul de a începe în modul cel mai larg şi mai bun, să se ţină, administreze şi să se îngrijească cărţile, fără a se limita doar la cărţile însăşi ca şi obiect, dar şi la aceea ce ele reprezintă, adică la ştiinţa, cultul ştiinţei şi la nobila osteneală ce se face pentru ştiinţă.”7 Primul curs a început în noiembrie 1934, fiind deschis de prefectul interimar de atunci viitorul cardinal prefect Eugene Tisserant, care considera că „a avea grijă de cărţi, a fi bibliotecar, e o datorie specială, e până la urmă şi datoria de a îngriji vechile biblioteci de pe lângă mănăstiri sau biserici, a avea grijă de ceea ce a rămas, a înmulţi, a aranja şi a pune în valoare. (...) Bibliotecile bine administrate contribuie

Pentru ca informaţiile să fie complete, am dorit să ofer cititorilor revistei linkurile de acces către catalogul online al bibliotecii, dar din păcate, acestea nu sunt active şi catalogul nu poate fi accesat nici măcar pe pagina oficială a Bibliotecii Vaticanului... (www.vatlib.it).

7

http://www.vaticanlibrary.va

Născută din dragostea seculară a episcopilor Romei pentru cărţi şi studiu, Biblioteca papilor se confruntă, asemenea multor biblioteci contemporane, cu o mare problemă – aceea a spaţiului limitat. Creşterea neîncetată a colecţiilor tipărite obligă administraţia să caute spaţii noi în afara zidurilor iniţiale ale bibliotecii şi să recurgă la suportul digital. Astfel, aproximativ 3.000 de manuscrise vor fi digitalizate de compania niponă NTT DATA în decurs de 4 ani. Este vorba despre un acord în valoare de 18 milioane euro, valabil până în 2018, prin care se doreşte accesul la documentele bibliotecii. Co-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lecţiile ce vor fi digitalizate se vor concentra asupra a trei domenii majore: manuscrise din Grecia Antică, cărţi tipărite în secolul al XV-lea şi manuscrise evreieşti. „Manuscrisele ce vor fi digitalizate datează din perioada precolumbiană şi ajung până în estul Asiei, parcurgând toate limbile şi culturile ce au animat Europa” (JeanLouis Brugues). NTT DATA s-a declarat încântată să contribuie la o „operaţiune ce va duce la digitalizarea şi păstrarea a aproximativ 80.000 de cărţi şi 41 de milioane de pagini ce pot fi considerate moştenire globală, scrise între secolele al II-lea şi al XX-lea”.

De asemenea, fondurile Bibliotecii Vaticane (păstrate într-un buncăr subteran) au fost supuse unui amplu proces de modernizare, care a durat trei ani şi a costat circa 8,9 milioane de euro, în cadrul căruia fiecare carte a fost echipată cu un cip, amplasat în paginile finale, cip-emiţător de semnale radio, în caz de furt. Această măsură a fost luată după ce un profesor american a încercat, în anul 1987, să fure pagini dintr-un manuscris din secolul al XIV-lea. Bărbatul a fost condamnat, 9 ani mai târziu, în 1996, la 14 luni de închisoare după ce şi-a recunoscut fapta. Totodată a fost instalat un sistem de camere de supraveghere cu circuit închis, pereţi ignifugi, camere climatizate şi uşi electronice.

Accesul în Biblioteca Apostolică Vaticană este permis doar docenţilor şi cercetătorilor universitari. Actualul prefect al Bibliotecii este Monseniorul Cesare Pasini, iar bibliotecar şi arhivar este francezul Jean-Louis Bruguès. Şi, pentru că tot ce este secret atrage atenţia oamenilor, ne vin în minte câteva întrebări fireşti: Ce documente se găsesc oare în

Biblioteca secretă a Vaticanului? Care sunt tainele pe care papalitatea vrea să le ascundă lumii?

Arhivele secrete ale Vaticanului conţin aproximativ 150.000 de documente şi, asemenea Bibliotecii, sunt supravegheate de un cardinal.

Se pare că aici pot intra numai cercetătorii care au un scop întemeiat, având permisiunea Papei.

Chiar dacă cercetătorii au acces la arhive încă din 1881, acestea rămân închise pentru public şi

10.-XI-2014

Nr. 11/39

au fost separate de bibliotecă la începutul secolului al XVII-lea. Peste Biblioteca Vaticanului tronează o aură de mister, crezându-se că în arhivele secrete se găsesc informaţii teologice care ar zdruncina din temelii dogmele creştine, evanghelii neştiute şi variante ale Bibliei diferite de cea actuală.8

Împodobită cu fresce impresionante, Biblioteca Vaticană adăposteşte, între alte documente, scrisori ale lui Petrarca, Michelangelo şi Martin Luther, precum şi scrisorile de dragoste ale regelui Henric al VII-lea către Anne Boleyn, simple scrisori scrise pe coajă de mesteacăn, mătase şi pergament sau dimpotrivă, purtătoare de sigilii şi semnături ale unor personalităţi care au marcat istoria omenirii, precum Lucrezia Borgia, Michelangelo, Napoleon, Mussolini, Voltaire.

Biblioteca de la Vatican este unică în lume prin prisma vechimii documentelor sale adăposteşte, printre altele, cea mai veche Biblie din lume, din anul 325 (Codex Vaticanus Graecus - cel mai vechi manuscris tipărit al Bibliei, document ce a fost donat bibliotecii, potrivit cercetătorilor, chiar de Constantin cel Mare, primul împărat roman care a devenit creştin).

Peste 20 de mii de persoane din 60 de ţări studiază textele bibliotecii anual, însă numai Suveranul Pontif poate să scoată o carte din incintă.

8

Detalii despre toate aceste teorii pot fi găsite accesând: http://cristytepes.wordpress.com/2012/04/30/ce-se-ascundein-biblioteca-secreta-a-vaticanului/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

10.-XI-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În timp ce unii cercetători se bucură să regăsească primele săli istorice, acelea ale lui Nicolae al V-lea şi Sixt al V-lea, la extremitatea sudică a curţii Belvedere, alţii visează să fie create noi spaţii sub această curte, cea mai mare a micului Stat al Vaticanului. Ce speră şi unii şi alţii, la unison? Să aibă acces la vastele colecţii secrete de documente ale Bibliotecii Apostolice de la Vatican. *** Adepţii teoriei conspiraţiei susţin, de multă vreme, că Vaticanul ar deţine, în arhivele sale secrete documente care, dezvăluite, ar putea schimba din temelii nu doar istoria lumii dar şi percepţia noastră despre fenomenul religios. În afara unor secrete tehnologice precum cronoportarea, teleportarea sau levitaţia, despre care se crede ca ar fi fost descoperite cândva şi tăinuite cu grijă, în pivniţele Vaticanului, Sfântul Scaun ar ascunde, se crede, adevărul despre începuturile creştinismului, adevăruri care dacă ar fi dezvăluite ar zgudui înseşi fundamentele acestei religii. Desigur, oficialii de la Vatican dezmint asemenea speculaţii şi au dat publicităţii, pentru prima oară de la începuturile papalităţii, o serie de documente din arhivele secrete ale Sfântului Scaun, menite să facă lumina asupra unor chestiuni delicate din istoria religiei creştine.9

©Dorina Litră, Piteşti

9

Bibliografie: La Bibliothèque du Vatican / pref. Cesare Pasini; trad. Blanche Bauchau, Paris : Citadelles & Mazenod, 2012, 352 p. şi site-ul: http://www.vaticanlibrary.va

Nr. 11/39

Vavila Popovici, Carolina de Nord

DILEME FILOZOFICE...

APOLINIC SAU DIONISIAC?

„O cunoaştere independentă de voinţă poate fi concepută; dar o voinţă independentă de cunoaştere este de neconceput. Voinţa oarbă nu este voinţă; voinţa adevărată vede bine.”

Benedetto Croce Termenul Apolinic provine de la numele eladic al zeului Soare - Apollo şi desemnează, conform dicţionarelor, ordine, măsură şi armonie, caracterizat fiind printr-o contemplare senină, detaşată: „lucid, raţional, luminos, senin, echilibrat”. Termenul Dionisiac provine de la numele zeului pelasgo-trac al viei, vinurilor şi orgiilor, Dionis (grecizat: Dionysos) fiind echivalentul roman al zeului Bacchus. Bine cunoscutele „serbări dionisiace” erau festivităţi romane ţinute în cinstea lui Bacchus, denumite Bacchanalia, care urmăreau eliberarea de inhibiţii şi constrângeri sociale. Unele dicţionare definesc termenul „dionisiac”: „spargerea echilibrului, lipsa de formă, răscolirea instinctelor” sau „stări paradoxale, beţiile, orgiile, violenţa domnind peste raţiune” etc.

Filozoful german Friederich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) a folosit ambii termeni şi întrucât la gândirea lui mă voi raporta succint, amintesc că s-a născut într-o familie protestantă, neasumându-şi valorile religioase ale familiei; s-a simţit veşnic un izolat, s-a declarat ateu şi adversar al creştinismului. Considera că toate valorile supreme ale existenţei ar fi inventate, inaccesibile omului, care îşi pierd voinţa de putere în timp, şi astfel existenţa devine lipsită de sens. Cu această logică şi-a făcut apariţia nihilismul, una din temele sale centrale.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Admitea că viaţa poate avea un sens, o orientare către ceva, doar cu condiţia existenţei voinţei de putere, care îi poate determina finalitatea, conceptul de supra-om desemnând o necesitate în personalitatea umană.

Se considera „imoralist”, în lucrarea Dincolo de bine şi de rău morala fiind catalogată ca „o acţiune tiranică, împotriva naturii şi de asemenea împotriva raţiunii”. Lumea o împărţea în casta stăpânilor şi masa sclavilor, fiecare detestând-o pe cealaltă. Adevărul este că Nietzsche a fost un om bolnav şi boala şi-a pus amprenta asupra gândirii sale. Cu toate acestea, filozoful austriac Rudolf Steiner (1861-1925) recomanda să ne desprindem de gândirea că geniul trebuie să fie un om complet sănătos, vorbind totodată despre „un sâmbure morbid existent în personalitatea sa”, amintindu-şi cum singur recunoştea că „din boală a primit impulsul de a dezvolta în interiorul lui o concepţie despre lume optimistă”. Vorbim despre optimismul forţat, ca o reacţie faţă de pesimismul schopenhaurian, după ce Schopenhauer îi făcuse iniţierea în filozofie şi Nietzsche fusese, la început, în admiraţia sa. Lui Nietzsche îi plăcea tot ceea ce vestea prezenţa puterii, îi displăcea şi renega tot ceea ce trăda slăbiciune. În cartea Nietzsche Anticristul pe care am citit-o cu un mare dezgust, scria: „Mila împiedică legea evoluţiei care este cea a selecţiei”. Gândirea sa con-trasta izbitor cu cea a scriitorului german J. W. Goethe (1749-1832), care analizase dictonul „cunoaşte-te pe tine însuţi”, susţinând că nu trebuie să-l interpretăm în sens ascetic, prin cugetare sau autocontemplare (cum a făcut-o Nietzsche), ci prin fapte: „Caută să-ţi faci datoria şi vei şti imediat ce e cu tine”.

Gândirea lui Nietzsche a fost în opoziţie şi cu cea a filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) care afirmase: „Raţiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală”, iar mai târziu, psihiatrul elveţian Carl Gustav Jung (1875-1961) exprima: „Moralitatea nu este o neînţelegere născocită de un Moise ambiţios pe muntele Sinai, ci ea ţine de legile vieţii şi este produsă de cursul normal al existenţei, la fel ca

10.-XI-2014

Nr. 11/39

o casă sau un vapor, sau oricare alt instrument de cultură”.

De fapt, Nietzsche a fost inspirat, dintru început, de frumuseţea culturii greceşti, aceasta constituind punctul de plecare în gândirea sa şi pe parcurs constituind un punct de comparaţie pentru tot ceea ce îl nemulţumea în cultura vremurilor în care trăia. Analizând tragedia antică, s-a cantonat pe antiteza între frumuseţea apolinică şi grandoarea destinului tragic dionisiac. Figura lui Dionysos are o semnificaţie importantă în filosofia sa, atribuindu-i o veşnică transformare şi devenire, devenirea fiind expresia voinţei de putere. Morala creştină bazată pe milă, ajutorare a substituit-o cu morala durităţii, morala stăpânilor, a celor care dictează, ca o morală a resentimentului celor mulţi. Individualistă fiindu-i gândirea, considera că omul, în adâncul fiinţei sale, este o „fiinţă ratată”, un „animal bolnav”, pentru că nu-şi urmează instinctele, este ratat ca fiinţă liberă, deoarece conştiinţa sa falsifică voinţa de putere: „natura omului este himerică: el se dezbină pentru a construi un vis, o morală, o religie, pentru a-şi justifica existenţa în lume, inventează o lume, în asemenea lucruri stă măreţia şi înfrângerea sa”. Pentru Nietzsche principiul vieţii nu era utilitatea şi conservarea, cum susţinea biologia darwinistă, ci creşterea puterii. În lucrarea intitulată Aşa grăit-a Zarathustra (profetul, coordonatorul religiei din Iranul arhaic şi zeu) şi-a cristalizat ideea imaginii supraomului, spunând că „Dumnezeu a murit!”, construind o filozofie cu un orizont anticreştin declarat, în care înlocuieşte fiinţa Divină cu supraomul; în zadar încearcă unii să răstălmăcească spusele lui, susţinând că moartea lui Dumnezeu ar însemna „moartea întregii lumi, proiectate ca fiind o lume suprasensibilă, a idealurilor, principala justificare a realităţii”.

Dionisiacul folosit de Nietzsche - starea explozivă a unui spirit - redă tocmai sugestia unui afect, echivalent în psihologie cu „impulsul” oscilant şi haotic: extravertirea, senzualitatea, tumultul, sexualitatea, izbucnirea voluptoasă a formelor spirituale individuale. Apolinicul se dezvoltă la celălalt pol, introvertit şi melancolic,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE influenţat de lumina formelor frumoase, a soarelui şi a aparenţei. Sunt numite două stări modificate ale conştiinţei, complementare – beţia şi visul - stări ale inspiraţiei; artistul dionisiac se lasă convertit de pierdere de sine în jocul beţiei, celălalt – apolinicul - acceptă jocul visului şi-al contemplării. Formele de exteriorizare ale artei, muzica şi poezia erau pentru el expresiile cele mai puternice ale creaţiei, ale dionisiacului şi apolinicului, ele putând pătrunde în adâncul fiinţei, metamorfozând, accentuând stările spirituale; cu ajutorul voinţei fiind sporite puterea şi plenitudinea de viaţă a personalităţii, omul devenind mai puternic ghidat de propriile legi create de sine însuşi; cuvântul şi imaginea, ca semne ale zeului Apollo, nu pot reda niciodată mitul tragic în toată profunzimea lui, în lipsa lui Dionysos. În cartea Naşterea tragediei mărturiseşte că cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, împreună cu termenii apolinic şi dionisiac sunt împrumutate de la grecii care nu-şi exprimau teoriile ezoterice profunde ale concepţiilor lor despre artă în noţiuni, ci le întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor, spre o mai uşoară şi bună înţelegere pentru cele două zeităţi ale artei. Acest fapt dovedea că în universul grecilor exista un contrast uriaş, atât în origine, cât şi în finalitate, cearta dând naştere, prin emulaţie, unor creaţii mereu mai viguroase.

Nietzsche era însă de altă părere, pentru el „Totul este haos”, adică lipsea ordinea, armonia, înţelepciunea şi frumuseţea. Aceasta nu-l împiedica să fie îndrăgostit de destin, oricum ar fi el, chiar o existenţă dionisiacă. Şi, deoarece grecii socoteau visele mesaje ale zeilor, Nietzsche explica: „Pentru a înţelege mai bine acele două instincte, să ni le închipuim ca pe nişte lumi estetice deosebite: a visului şi a beţiei, fenomene fiziologice între care se poate observa un contrast analog aceluia dintre apolinic şi dionisiac.[... ] Crede-mă că iluzia cea mai adevărată a omului i se dezvăluie numai în vis [... ] toată «divina comedie» a vieţii cu al ei «Inferno» trec prin faţa sa... În continuare Nietzsche vorbea în lucrarea respectivă despre exaltarea dionisiacă ce îl cuprinde pe om uneori, în special în timpul

10.-XI-2014

Nr. 11/39

beţiei, spunând că sunt oameni care se feresc de aceste manifestări ca de nişte „boli”, întărind ideea vrăjii spiritului dionisiac ce reînnoieşte legătura dintre om şi om, iar natura înstrăinată până atunci, îşi serbează împăcarea cu fiul ei rătăcit, Carul lui Dionysos nu în zadar fiind acoperit cu flori şi coroane, sub jugul lui păşind tigrul şi pantera. Supraomul cu întreaga cultură umană nu poate fi aşa cum vroia Nietzsche - numai o creaţie de artă fără alt criteriu decât pasiunea sau frumuseţea creaţiei însăşi -, ci umanitatea are nevoie de criteriul moral care să primeze asupra celui estetic şi care trebuie să o însoţească pretutindeni, în toată existenţa sa.

Deşi Nietzsche îşi manifesta aversiunea faţă de politică, conceptele folosite de „voinţa de putere” excesivă, (inspirată de Schopenhauer dar dusă la extrem) şi „supraomul”- ca o derivată a primului concept - şi care ia atitudine împotriva turmei impunând tuturor propria morală, au constituit sursa de inspiraţie a ideologiei şi politicii naziste.

Sigur că filozofiei lui Nietzsche i s-a răspuns în acest mod: Tot ce a fost creat în omenire, n-a fost creat ca un prestigiu al forţei, ci ca o evidenţă a idealului; creştinul ştie că valorile conştiinţei sale sunt mai înalte, că mila este o acţiune mai înaltă decât o acţiune dură, de egoism; sensul adânc al devenirii şi creaţiei ce fixează poziţia omului în cosmos este tocmai de a descoperi tot mai adânc sensul noţiunii de umanitate, „a ceea ce este mai uman în om”. Şi cu toate glasurile auzite, inspirate din filozofia lui Nietzsche, dar nu numai, voinţa omului de a-şi îmbunătăţi existenţa, înţelegerea raţională a limitei putinţei, credinţa în existenţa şi ajutorul Divinităţii există şi vor exista, ele fiind „o înzestrare umană universală, capabilă să-i unească pe oameni, să-i emoţioneze şi să le ridice spiritul în sfere înalte”.

Unii se mai întreabă şi astăzi, dacă filozofia lui Nietzsche, numit şi „falsul profet”, cunoscându-i-se firea blândă, amabilă, având şi o educaţie creştină, nu este cumva provenită dintr-o iubire răsturnată: „Dragostea nu dă naştere urii? Oare nu l-a atacat pe Wagner fiindcă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE l-a iubit? N-a atacat creştinismul fiindcă ştia cât de adâncă este mila de oameni? Nu este filozofia sa numai o dramă a singurătăţii sale adânci?” Dar şi a suferinţei fizice?

Toţi filozofii, în gândirea lor, pornesc de la sâmburele fericirii - căutat, gândit în diverse forme, voit să fie găsit şi de multe ori pierdut.

Cauzele pierderii au fost şi continuă să fie adânc analizate.

Lumina zeului-soare Apollo, astăzi, pare umbrită de nori negri. Dar, cred, ca şi mulţi alţii, că vom depăşi această perioadă întunecată a timpului nostru; credinţa în frumuseţea adevărului îşi va păstra puterea de a-i aduce pe oameni împreună, în mod demn, pentru un scop comun, „fie că acesta va fi unul moral sau unul de apărare”. Şi nu poate fi altfel, deoarece omenirea a aspirat întotdeauna spre lumină, armonie şi echilibru, omul bucurându-se de raţiunea dăruită de Divinitate, pentru a trăi în bucurie şi comuniune, fructificând sentimentul dreptăţii şi al iubirii.

Dorim, da, să construim un „Templul apolinic”- frumoasă exprimare a unui poet! acesta fiind scopul luminos al vieţii noastre, dar el nu poate fi construit folosind „pietre dionisiace”. El trebuie construit cu „pietre apolinice”. „Şantierul” trebuie curăţat! Avem curajul şi demnitatea să dăm la o parte „pietrele dionisiace”? ©Vavila Popovici – Carolina de Nord

II. BUNĂTATE vs. RĂUTATE

„Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea.”

Ludwig van Beethoven Bunătatea este un sentiment existenţial fundamental, este acea înclinare a omului de a face bine, este o limbă pe care o înţelege oricine, pe care „surdul o poate auzi şi orbul o poate vedea”, după spusele scriitorului Mark Twain10.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Ne naştem buni, dar condiţiile vieţii ne fură bunătatea într-o mai mare sau mai mică măsură. Educaţia, orientarea însă, au o mare importanţă. Viaţa ne pune în faţă anumite situaţii în care trebuie să decidem şi să acţionăm, ne pune la încercare. Pe unii încercările îi înrăiesc, pe alţii îi înţelepţesc. Deşi este mai greu să fii bun, sunt destui oameni care au acest curaj şi dispuşi a se pune în slujba binelui.

Bunătatea aparţine oamenilor de caracter, oamenilor echilibraţi, oamenilor puternici.

Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, spre regretul nostru din ce în ce mai rar întâlnită în societatea actuală. Caracterul se formează printr-o luptă intensă şi aspră asupra eului nostru, luptă contra înclinaţiilor fireşti moştenite, atunci când ne dăm seama că ele există. Fiecare păcat cultivat slăbeşte caracterul şi întăreşte obiceiul rău, iar rezultatul este stricăciunea fizică, intelectuală şi morală. A discerne între a fi rău şi a fi bun ar fi necesar şi ar dovedi existenţa inteligenţei noastre. Astăzi oamenii se grăbesc să depăşească etapele vieţii şi din acest motiv devin egoişti, răi, isterici. Prin urmare bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară, universal răspândită. Să fii rău este simplu, să fii bun cere efort, gândire şi înţelegere. Răutatea poate duce la cruzime şi acte de sălbăticie. Există bunătate interioară şi personală, precum şi bunătate exterioară şi socială. Omul bun se străduieşte să realizeze în el însuşi, dar şi la alţii, idealul cel mai înalt de inteligenţă, putere şi dragoste care duce la fericire, chiar dacă fericirea, unora li se dovedeşte până la urmă a fi o îndelungă aşteptare. „Fiţi buni unii cu alţii” ne învaţă Biblia. Caracterul esenţial al bunătăţii este dezinteresarea, în vederea întregului din care omul face parte. Bunătatea, amabilitatea, în familie, în societate, este necesară. Henry James spunea că trei lucruri sunt importante în viaţă: „Primul

este să fii amabil, al doilea să fii amabil şi al treilea... să fii amabil”.

Una dintre cele mai importante căi de a manifesta bunătate este modul în care vorbim

10

Samuel Langhorne Clemens (n. 30 noiembrie 1835 – d. 21 aprilie 1910)[1] , cunoscut sub pseudonimul literar Mark Twain, a fost un scriitor, satirist și umorist american, autorul popularelor

romane Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor,Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE unul cu altul. Atmosfera creată între oameni este determinată, în mare parte, de cuvintele pe care le rostim, fiindcă ele pot răni sau pot jigni. Ar trebui să ne facem bunul obicei de a vorbi pe un ton plăcut, a avea răbdarea de a asculta pe celălalt, a folosi un limbaj curat şi corect, cuvinte pline de bunătate, amabilitate. De asemenea tonul cu care ne adresăm - „tonul face muzica”, se spune pentru a sublinia importanţa felului în care se spune ceva. Ce mult contează expresia feţei, o privire blândă, un zâmbet pentru cei de lângă noi!

Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care Dumnezeu a creat lumea, prin urmare originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi precum: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, răbdarea, iertarea, dărnicia, admiraţia. Bunătatea înseamnă şi nobleţe şi echilibru, prin aceste calităţi putând să ordoneze viaţa. Dacă Biblia spune că „Dumnezeu este... plin de bunătate” şi „Dumnezeu este dragoste”, atunci trebuie să acceptăm că nu există contradicţie între bunătate şi pedepsirea onestă a răului, pentru că „Domnul este bun şi drept” şi „Dreptatea şi pacea se sărută”. Aceste învăţături ar trebui să ne călăuzească în relaţiile noastre cu semenii, ca niciodată bunătatea să nu intre în dezacord cu dreptatea. Dar dreptatea se face uneori cu duritate, pentru pedepsirea răului, pentru instaurarea echilibrului, a păcii.

A fi rău înseamnă a fi agresiv şi a ucide calităţile bunătăţii, dragostea din suflet, a ucide credinţa sau a o perverti. Înseamnă a anula speranţa, adică lumina vieţii.

„Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii”, spunea călugărul, scriitorul Nicolae Steinhardt.

Cu toţii am simţit bunătatea, acest sentiment nobil care înalţă spiritul uman şi-l hrăneşte, după cum am putut simţi că avem un sâmbure de răutate. Şi ce-am făcut cu el? L-am lăsat acolo să rodească în suflet sau am căutat să-l anihilăm? Şi cum se poate anihila decât făcând loc bunătăţii să pătrundă în suflet? Am ţinut cont de aspectul practic al bunătăţii,

10.-XI-2014

Nr. 11/39

vreun act filantropic, renunţând la ceea ce este al nostru - bani, bunuri, timp – şi dăruind celor care au nevoie? „Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul”, spune un proverb. Să ne gândim la bătrânii care au nevoie să simtă bunătatea celor din jurul lor! Numai bunătatea îi mai ţine în viaţă pe bătrâni şi pe cei bolnavi. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului pătruns în sufletele lor.

Dacă ar fi să ne gândim la calităţile poporului din care ne-am născut, apoi am putea spune că este bun, îngăduitor, iertător, cu o notă de nobleţe în suflet, cunoscându-şi şi păstrându-şi locul, adică fiind modest. Nu a fost lacom, nu s-a bătut niciodată pentru pământ străin, dar şi-a apărat şi a luptat pentru ceea ce a fost şi este al lui. Vitejia şi-a înscris-o în istorie. Nu vorbim de existenţa celor răi, a trădătorilor, care au existat şi ei, răsturnând de multe ori mersul istoriei dorit. Vorbim de majoritatea celor care formează poporul şi nu despre „uscături”. Ferească-ne Dumnezeu de trădători la vârful puterii politice!

De unde au apărut în zilele noastre atâtea specimene de oameni cinici, răi, orgolioşi, mincinoşi, implantaţi în politică? De unde furia necontrolată, prefăcătoria, minciuna, răzbunarea unor minţi paranoice? Cum au reuşit să înşele poporul? Cum li se permite să folosească cuvinte de un plasticism uluitor, fără pic de sfială şi care ne sălbăticesc şi ne vulgarizează viaţa?

Cugetul şi simţirea pare că ni s-au diminuat, trăim o viaţă complexă şi haotică în care manifestările de cinism şi răutate a unor oameni sunt vizibile. Şi-mi vin în minte versurile lui Eminescu care se pliază perfect acestei categorii de oameni-politicieni : „Prea v-aţi arătat

arama sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate - odată ce sunteţi - nişte mişei!/ Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Civilizaţia românească a fost una idealistă, înclinată spre înţelegerea sufletului. Materia a exercitat o prea mică atracţie asupra românului, dovadă că în timpul îndelungat al comunismului, când ateismul îşi întindea aripile negre peste întreaga populaţie, mulţi oameni şi-au păstrat credinţa, doar cei lipsiţi de credinţă, politicienii acelor vremuri, şi-au făcut averi furând. Cu atât mai mult în zilele noastre perceptele morale trebuie păstratele, Biserica trebuie să rămână dreaptă şi curată, pentru a nu fi şantajată, murdărită de politicieni. Aminteam într-o carte a mea că aparţinem lumii carpatodanubiană, în care oamenii au filozofat cu multe veacuri înaintea venirii lui Hristos. Cultura este ceea ce s-a lipit de viaţa noastră spirituală. Neam căutat unii pe alţii prin cultură şi ne-am găsit.

Părintele Stăniloae enumera unele din trăsăturile poporului român şi pomenea de capacitatea minţii nepătimaşe a românului, de a valorifica toate potenţele naturii umane, şi pe care o numea „minte întreagă”.

Să sperăm în efectele acestei minţi întregi! Cred că poporul cu „mintea întreagă” trebuie să aleagă pe cei care îi pot reprezenta cel mai bine interesele, oameni buni cărora le pasă de vieţile oamenilor şi de soarta ţării, să nu se lase călcat în picioare, să nu dea dovadă de dezinteres – laşitate, ci să acţioneze cu curaj.

Mai cred că nu trebuie lăsată soarta poporului în mâini străine interesului său, în mâinile câtorva oligarhi care aleg întotdeauna să sprijine politic pe omul cel mai slab, cel care le apără interesele murdare. Să dorească să se termine odată cu gâlceava, mahalagismul, machiavelismul şi răutatea, pentru ca nobilitatea, bunătatea şi dreptatea să revină în matca sa de odinioară.

Să ne ferească Dumnezeu să ajungem acolo unde credea Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX - că se poate ajunge: „Oamenii vor strânge aşa de mul-

te rele pe pământ, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei”. ©Vavila Popovici – Carolina de Nord

Aduceri Aminte

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Alexandr Puşkin -

Când glasul zilei pentru noi toţi se trece Şi amuţeşte oraşul vorbitor, În umbre albastre-n pace rece Adoarme ostenitul muncitor, Atunci încep în paşnica tăcere A mea chinuitoare priveghere, Căci noaptea arde-n mine vie Mustrarea cugetului meu; Îmi fierbe mintea mea cea slabă şi învie Un roi de gânduri negru, greu...

Aducerea aminte-mi desfăşoară Tot zapisul urâtei vieţii mele, Citindu-l cu necaz şi pocăinţe grele, Eu tremur blestemând viaţa mea amară Şi plâng amar ş-amar mă jeluiesc, Dar zapisul cel jalnic tot nu-l mai nimicesc.

Careta vieţii Deşi purtând o grea povară, Careta luneca uşor.

Brav vizitiu, cu barba rară, Ne poartă timpul parcă-n zbor.

Trântiţi în pernele careţii, Preabucuroşi de-orice-ntâmplări, Strigam: -„Hai mâna-n...!"

Satui de somn şi desfătări.

Dar scade râvna la amiază.

Ne-a zdruncinat acest proclet.

Costişe, râpi ne bagă-n groază.

Strigam: -„Nebune, mai încet!"

Careta-n zbor întins ne poartă.

Spre seara ne-am obişnuit.

Ajungem moţăind la poartăIar timpu-aleargă nesfârşit.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Eugen Simion în dialog cu Nicolae Breban

(continuare din nr. 10 (38)

„Şansa pe care o dau culturii noastre naţionale? Enormă!”

(II) „Moartea face parte din existenţa noastră” Eugen Simion: Apropó de Dumnezeu: eşti credincios (credincios-credincios)? N-am uitat că eşti fiu de preot din Maramureş, dar mai ştiu că nu totdeauna credincioşenia se moşteneşte. Vorbeşte-mi, te rog, de această relaţie ce mi se pare esenţială pentru un cre-ator. Leam pus aceeaşi întrebare şi lui Augustin Buzura, şi lui Virgil Tănase, doi prozatori care ne sunt prieteni. Unul dintre ei are, ca şi tine, rădăcini în Maramureş (Buzura). Aşadar: eşti un spirit religios sau un credincios necredincios (tăgăduitor, oscilant, căutător, cârtitor), cum sunt de regulă intelectualii? L-ai citit, desigur, pe Cioran – alt ardelean – şi ştii ce scrie el în Lacrimi şi sfinţi despre acest subiect. Şi el este fiu de preot.

Nicolae Breban: Nu ştiu dacă sunt credincios sau nu! Termenul este, de altfel, trebuie să accepţi, teribil de confuz. Da, sunt fiu, nepot şi stră-stră-nepot de preoţi nord-ardeleni, inşi ce l-au asistat, învăţat şi ajutat cu slabele lor mijloace pe bietul ţăran de-a lungul lungilor decenii şi secole de neînţelegere şi umilinţă socială. Acel „valah puturos al Imperiului” ai cărei fii nu aveau dreptul să ocupe funcţii importante

10.-XI-2014

Nr. 11/39

administrative sau politice, buni doar de a da birul şi de servi drept cătană la împăratul.

Această filiaţie de care sunt mândru nu m-a făcut, în copilărie sau tinereţe, să devin credincios, în sensul adânc şi adevărat al termenului, dar am avut norocul, în slujbele oficiate în catedralele greco-catolice de către clerici, doctori de Strasbourg, Paris sau Roma, să aud fraze, idei şi confesiuni ale unor părinţi ai Bisericii, de la Sfântul Augustin, la Sfântul Ion al Crucii, sau Ignaţiu de Loyola cu ale sale Exerciţii spirituale şi să asist, copil fermecat cum eram de tot ce ţintea şi sugera o ieşire din contingent.

Mai ales ritualul mă fascina, cel al credinţei, dar şi al existenţei, cealaltă, cea spirituală şi dedusă, cu aluzie, se înţelege, la marele vostru poet, al muntenilor, Ion Barbu. Întrebarea despre credinţa cuiva, a unui om public, mai ales, este, ai să convii, Eugen, una dintre cele mai intime şi ea se aseamănă, în gradul ei ridicat de risc, cu cea despre spaima de moarte. Despre Ea, doamna care ne aşteaptă undeva la nemţi, cum o vedem şi la Dürer, într-o gravură ce i-a impresionat enorm pe Dostoievski şi pe Nietzsche, Ea este un El, un bărbat! – am îndrăznit un voluminos eseu, în care I-am făcut un susţinut elogiu. În şcoala maestrului meu Nietzsche care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, face insistent elogiul existenţei, cea de aici, or, Moartea face parte din ea, din existenţa noastră fizică şi mentală. O componentă esenţială, deoarece, credeam eu în eseul amintit, cam pe la mijlocul vieţii, când la mulţi se instalează rutina şi plictisul ce ne atrofiază întreaga senzaţie acută a viului, Ea, apare şi ne redă, cu o dărnicie pe care puţini o înţeleg, emoţia indescriptibilă a existenţei. Prin frica, spaima de Ea, se înţelege, prin darul inexprimabil al unicităţii şi al spectaculosului fără margini al existenţei noastre.

Uneori până la limitele unui ciudat tip, formă de nebunie, de care s-au făcut vinovaţi, nu puţine spirite creatoare de înalt nivel din multe arte şi ştiinţe. Ştiu, după năravul meu epic m-am depărtat de întrebare şi am profitat de temă ca să spun altceva. Ce mă interesează cu adevărat, ceea ce vreau să ascund sau, mai ştii, să aflu eu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE însumi. O spun de altfel prin eroii mei în câteva texte, eu aflu după ceea ce scriu sau descriu, după ceea ce am pretenţia că ştiu, ca orice scriitor onorabil, consacrat, dându-i dreptate lui Croce11 care ne învaţă că expresia nu pregăteşte şi nu formează ideea, ci o premerge. Am scris aproape totdeauna, în momentele esenţiale ale structurilor mele epice şi tipologice ca să aflu eu însumi rezolvarea sau misterul unei situaţii sau a unui personaj, sufocant pentru mulţi, în sensul atipicităţii sale extreme. Sau, mai ştii, aceasta se află în ordinea lucrurilor şi se pare că puţini lectori, nu mulţi critici din sumedenia ce m-a însoţit de-a lungul existenţei mele publice, auctoriale, au trăit acelaşi fenomen. Aceeaşi stare, convin, ce pare a se opune francamente logicii curente, modului nostru cotidian de a gândi şi rezolva multe probleme. Şi atunci, logic, cei care nu m-au înţeles, m-au umplut, autorul care sunt, firesc, de ironii, nu rareori de sarcasm, iar când de partea lor se afla şi puterea, discreţionară, comunistă, eşecul textelor mele părea asigurat. Dar, atunci ca şi acum, o ciudată putere, o extrem de interesantă răsucire a împrejurărilor a făcut ca aproape de fiecare dată să apară un val care să-mi salveze şi să recupereze, în sens valoric, ciudatele mele construcţii şi viziuni epice şi asta, dacă vrei, se poate numi noroc, un termen ce apare la sfârşitul chestionarului tău. Se va întâmpla asta şi după ce nu voi mai fi, ca prezenţă fizică? Mis11

Benedetto Croce (n. 25 februarie 1866, d. 20 noiembrie 1952) a fost un critic italian, filozof idealist și politician. A scris numeroase lucrări de filozofia istoriei și de estetică. A avut o influență notabilă asupra lui Antonio Gramsci. Croce nu a posedat o diplomă universitară, pregătirea lui este în mare parte aceea a unui autodidact. La 17 ani, după pierderea părinților săi în cutremurul de la Casamicciola, îndrumat de unchiul său, urmeză câteva cursuri ale Facultății de Drept, pe care însă nu o absolvă. Timp de șase ani, între 1886-1892 călătorește în țările de mare cultură. În 1892 se stabilește la Neapole unde își va petrece întreaga viața. A deținut funcții publice de două ori: în 1920-1921 a fost ministru al învățământului și în 1944, după înlăturarea regimului mussolinian, când a participat la formarea primului guvern de coaliție. Primele scrieri ale lui Croce privesc istoria Regatului celor Două Sicilii. La 21 de ani scrie prima sa operă de amploare, La rivoluzione napoletana del 1799. Se dedică filosofiei. În 1903, împreună cu Giovanni Gentile întemeiază o revistă care cuprinde studii asupra literaturii italiene contemporane, La Critica. La aproape 40 de ani scrie principala sa operă, Estetica.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

ter, marea vamă a creatorilor, vorbesc de cei care scriu nu numai pentru normele, modele curente, imediate, dar şi afrontând timpul şi încercând să se apropie cât mai mult nu numai de societatea şi de stereotipiile ce le stau sub ochi, dar şi de ceea ce numim Istorie, Morală, Credinţă şi mai ales de ceea ce numim Fiinţă.

Poate şi de ceea ce îndeobşte se numeşte Adevăr, deşi aici, ştim, discuţia este infinită; dar, pentru a fi scurt, în cazul conceptului de Adevăr, eu sunt un ferm platonician. Cred în separaţia indiscutabilă între adevărul etern, imuabil, ce se află în afara contingentului, în acel topos Uranoi şi cel proiectat şi iluzoriu, reflectat pe pereţii peşterii umane, sociale, psihologice, mundane. Un idealist înrăit, un ucenic mă definesc ce mai, de la Parmenide, eleatul, până la Nietzsche şi maestrul său (ca şi al lui Titu Maiorescu şi Eminescu!), Schopenhauer. „Revizuirea este o diversiune politico-culturală” Acum, după ce ne-am lămurit care sunt legăturile tale cu Dumnezeu, să trecem la lucruri mai lumeşti. Să începem, de pildă, cu lumea literară românească de azi. Cum ţi se pare? Am sentimentul că nu te răsfaţă... Nici pe tine, dar nici pe alţii, de la G. Călinescu şi Arghezi până la Preda, Nichita Stănescu, Sorescu, victime, după 1990, ale procesului de revizuire morală şi estetică. Nu-mi amintesc prea bine, te-au revizuit bine procurorii morali şi pe tine? Te-au luat la refec, te-au tocat mărunt şi cu nesaţiu colegial?

Cât de corecte au fost şi sunt aceste revizuiri (inevitabile după o schimbare de regim politic) şi cât de binefăcătoare sunt ele pentru viaţa literară? Ce zici despre tenorii, procurorii acestui proces care, după părerea mea, mai mult a încurcat decât a descurcat lucrurile? Nu ai impresia că revizioniştii noştri caută nod în papură în biografia marilor scriitori şi, în loc de o justă revizuire critică – aşa cum preconiza, pe drept, E. Lovinescu – ne-am trezit că de două decenii şi ceva nu facem decât să ne batem ca orbii şi să ne urmărim ca vardiştii cu infractorii?

La începutul acestei, sau al acestor, campanii de aşa-zisă revizuire, am rămas uimit, neînţelegând prea bine, apoi m-au iritat şi, în sfârşit, le dau nepăsător la o parte ca să-mi pot

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vedea de ale mele. E o diversiune politico-culturală, dusă, adesea, cu armele murdare ale politicii de la noi, mai grav e faptul că mai tinerele generaţii n-o să înţeleagă mare lucru. Răul s-a făcut imediat după revoluţie cu manevrarea grosolană a manualelor şcolare, fapt ce ne-a amintit, nouă, veteranilor literaturii, de Tezele provizorii ale anului 1948, an cu care a început de fapt stalinismul, distrugerea şi calomnierea valorilor şi tradiţiei româneşti şi instalarea securităţii în locul justiţiei. Încă o dată, noi, cei care am luptat pentru continuitatea literaturii moderne şi a numelor nobile ce au ilustrat-o cred că va trebui să ne continuăm, încă o dată, în libertate socială, de data aceasta, misia. Cine ar fi crezut, dragă Eugen Simion, că libertatea se va abate asupra noastră, a neamului şi a şcolii româneşti ca un taifun, ca o tornadă, creând o zăpăceală gravă în populaţie care începe să-şi piardă încrederea în armele democraţiei şi confuzie în mintea celor tineri. Sau în a celor mai slabi de înger, amăgiţi, cum se întâmplă de mode şi criterii aduse din altă parte, înţelegând prost sau oportunistic aşa-zisa revizuire a valorilor.

Nu cumva, apropó de vechile clişee, din aceştia se va recolta încă o dată o triumfătoare, brilianta generaţie pierdută?! Dumnezeu cu ei!

Dacă am ajuns la acest subiect, te întreb: cum judeci cazurile Caraion şi Doinaş?, doi poeţi importanţi. Dar pe acela al lui Noica, inculpat şi el, am remarcat, în ultima vreme? Chiar Gabriel Andreescu – care a analizat cu o uluitoare meticulozitate aceste cazuri şi a scris o carte remarcabilă – chiar el, zic, judecă aspru poziţia lui Noica în regimul comunist. Nu m-a convins în această situaţie. M-a convins în alte cazuri... În legătură cu manipularea arhivelor securităţii de care vorbeşti, mă bucură ca şi pe tine cartea lui Gabriel Andreescu, spirit lucid, occidental, critic, extrem obiectiv şi din afara lumii literare, care s-ar părea că şi-a cam pierdut busola, singurul de altfel informat in extenso şi petrecând sute de ore cu dosarele Securităţii, din pletora de inşi care s-au repezit precum ulii asupra unor nume care au salvat, da, zic bine, au salvat, creând operă durabilă, memoria

10.-XI-2014

Nr. 11/39

culturii şi a tradiţiei româneşti – un Noica, Adrian Marino, Doinaş. O altă diversiune, sprijinită ani la rând de unii dintre colegii noştri, foşti amici, care s-au aflat în conducerea acestui CNSAS extrem de dubios, ca să nu spun mai mult. O ilustrare, încă o dată, dacă vrei, a Mioriţei, baladă la care tu ţii, ca şi mine, în care cei doi baci români pun la cale, pe şoptite şi mârşav, omorul blândului vrâncean. În baladă e vorba de concupiscenţă, în vremea noastră aceeaşi faptă şi intenţie vine, mai probabil, din străfunduri joase, înecate în invidie, oportunism şi sterilitate creatoare. Deşi m-au lovit şi pe mine, ca şi pe alţi, câţiva buni scriitori contemporani, eu arunc peste umeri ticăloşia ce frizează în fapt ridicolul şi neputinţa, aşa cum am făcut şi când partidul comunist şi ziarele sale în frunte cu Scânteia mi-au atacat romanul Bunavestire, un dar pe care l-am făcut acestei culturi, cu puterile câte mi s-au dat.

Trăim cumva un nou, viguros proletcultism, sub influenţa corectitudinii politice de tip american? Eu în orice caz n-am să cad în deriziunea nu puţinor care se tem deja de lucruri mai grave, cum ar fi dezmembrarea statului naţional şi de înecarea identităţii, a limbii şi a istoriei noastre în uriaşul cazan al intereselor financiare supra-continentale. Şi pentru acest lucru, în ultimele mele texte eu ating problema încă neelucidată până la capăt de un Drăghicescu, Rădulescu-Motru, Iorga, Blaga sau Călinescu, a specificului şi a identităţii noastre. Mai român ca niciodată şi mândru de a fi, ca să răspund la chestiunea ta în legătură cu sângele meu german. Întrebarea ce urmează vine de la sine: cum ai primit şi cum judeci azi imputările ce ţiau fost aduse de confraţi? Unii te-au apărat şi te apără (mă număr printre ei), alţii te atacă pe faţă sau la pe colţuri... Cum ai trecut şi cum treci, în continuare, prin ceaţa lată şi deasă a acestor interminabile polemici, hărţuieli, supoziţii?... Să fie această gâlceavă continuă blestemul ce ne urmăreşte?

Imputările ce-mi vin de la confraţi? Cu interes şi nu rareori cu amuzament. Cei care-mi fac critici se leagă se pare mai mult de stereo-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tipurile şi măruntele manii ale omului şi mai puţin, vai, foarte puţin, de o analiză cât de cât pertinentă şi nuanţată, chiar şi critică a textelor mele. Convin, ele sunt aluvionare şi trebuie să-mi cer etern scuze pentru hărnicie, cultură, orizontul extins asupra câtorva mari culturi europene, ca şi cultul asiduu al maeştrilor acestora, unii, neînţeleşi în profunzime nici la ei acasă, cum a fost cazul Dostoievski şi Nietzsche. Mă amuză când sunt asaltat din multe părţi de mici, mărunte manii, cum ar fi aşa-zisa mea megalomanie – ce ar trebui să fie vanitatea care-l însoţeşte pe cel care vrea să fie şi să pară mai mult decât este! – sau de supărătorul meu tic de a nu accepta vreo întrerupere în discursul meu, în fraza mea. E adevărat, aici sunt german, înţeleg să-mi duc fraza, care uneori e o scurtă demonstraţie sau susţinere ideatică, cu argumente şi exemple intuitive şi fac eforturi, de ani de zile, să-i las şi pe cei din faţa mea să-şi ducă frazele la bun sfârşit. Dacă au ceva de spus. Ţii minte, în tinereţea noastră, dacă cineva voia să te desfiinţeze, îţi arunca un nimicitor: Dumneata nu ai nimic de spus! Dar, ce ciudat, de ce se confundă omul, viu şi vorbăreţ, cu opera sa scrisă, de ce i se impută omului o meteahnă, cu aerul că ea se aplică şi operei? De la o vreme am aflat că şi unii stimabili colegi, când mă atacă, cum au făcut-o de curând doi preopinenţi, o fac pe sub mână ca să zic aşa; doi foşti amici, sub cupola Ateneului român, scuzându-se că ei nu-mi copleşesc de fapt opera mea cu fel de fel de insanităţi şi semi-calomnii, adesea grosolane, ci doar persoana! Oare nu cumva o fac pentru că nu le dă mâna să se atingă de textele mele, unde le-ar trebui o altă cunoaştere literară, mai largă, mai profundă, o altă putere de analiză, o cu totul altă radicalitate ce ar ţine de o minimă demnitate umană?! Dumnezeu şi cu aceştia! „Generaţia noastră – o amplă mişcare naţională” De ce românii nu se înţeleg între ei? De ce confraţii noştri (unii dintre ei) consideră că spiritul naţional este un concept anacronic şi că a vorbi azi de el, în plin europeism, reprezintă o

10.-XI-2014

Nr. 11/39

expresie a conservatorismului, o fugă din postmodernitate, o dovadă de reacţionarism ideologic şi moral?! Când, după 1990, am încercat să apăr ideea de autonomie a esteticului (pe urmele lui Maiorescu şi E. Lovinescu), am fost insultat şi marginalizat. În locul autonomiei esteticului, Monica Lovinescu a propus conceptul de est-estetică necesar, după ea, într-o epocă de tranziţie. Ce părere ai despre aceste schimbări de optică şi de concepte?

Cu o variantă a autonomiei esteticului noi am luptat, aruncând totul în joc, generaţia noastră, care a fost, în fapt, o amplă mişcare naţională, dezorientând politicul şi a creat, sunt convins, un curent puternic de cultură, dar şi de ideaţie, prinzând câteva promoţii de scriitori şi o multitudine de opere şi de personalităţi ce vor rămâne, sunt convins, neegalate nici pe departe şi azi, după decenii şi în deplină libertate socială. Dar o anume, aş zice, eternă autonomie a esteticului, adică un refuz ferm al ingerinţei oricărei morale în opera de creaţie, literară, artistică şi chiar ştiinţifică îmi rămâne un reper, un criteriu inflexibil în faţa nu importă căror presiuni politice sau mode, ca şi în faţa altor şi atâtor mentalităţi, mai mult-⁠sau mai puţin opresive, care se abat asupra noastră, a creatorilor reali, din varii orizonturi sau din profundul nebulos al firii umane. „De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a-tale sfaturi, De cunoşti a lor măsură?”

Ai reputaţia unui om dificil, Nicolae Breban. Spune-mi, cât de dificil eşti? Ce crezi despre prietenie? Barthes scrie undeva că i-au reuşit, în viaţă, mai bine prieteniile decât ideile? Ţie ce ţi-a reuşit mai mult? Cum vezi şi cum judeci, la 80 de ani, destinul tău scriitoricesc şi existenţial? Că toţi dorim, cum zice Malraux, parafrazându-l pe Rabelais, să dăm existenţei noastre un destin. Sau, mai exact, să facem din ea un destin şi din experienţă o conştiinţă... Cum vezi, din interior, aceste determinări în care intră, vrem, nu vrem, şi noţiunea de nenoroc?

Nenorocul nostru de care vorbesc, cu obstinaţie, memorialiştii noştri, de la Miron Costin la

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cioran. Cum stai cu aceste fatalităţi metafizice?

De amicitia... mă întrebi? Vaste sujet!

Da, continuu să cred în prietenia bărbătească, moştenită, pare-mi-se de la Greci, din epoca lor tragică cum ar spune Nietzsche. Dar, în ce mă priveşte, molipsindu-mă în tinereţile mele studioase, înecat în cărţi şi de la nemţii romantici, poeţi, prozatori, filosofi şi muzicanţi de geniu, creând după anticii Greci poate cea mai mare şcoală de gândire şi de creaţie post-renascentistă. Prietenia m-a şi salvat, în anii labirintici şi cam dezorientaţi ai deceniului al treilea al existenţei mele, când credeam şi nu credeam, speriat şi aproape zăpăcit eu însumi de impetuozitatea orgolioasă a temelor şi modelelor ce mi le propuneam. Prietenia oarecum salvatoare cu cei câţiva excelenţi poeţi ce m-au primit atunci în intimitatea ideilor şi pasiunilor lor, un Florin Mugur, Cezar Baltag sau Nichita Stănescu. Dar, moralistul care am devenit vrând-nevrând, uzând cam prea insistent de recuzita amplă a instrumentarului marii proze, trebuie să constat că de prietenie, cu marile şi indiscutabilele ei atuuri, se leagă şi trădarea. Clipa teribilă, ceasul sau anul când un prieten te părăseşte şi rareori o face discret; adeseori, bietul de el se împiedică în bandajele invizibile şi scrâşninde ale resentimentului şi, pentru că o adâncă insatisfacţie sau furie existenţială îl atinge, el îşi varsă năduful... o, nu, nu pe tine, ci pe umbra ta şi a legăturii pe care aţi avut-o, încercând dacă nu să o distrugă, s-o maculeze. Aproape re-inventându-te, atârnând de umbra ta brelocul nu puţinor bănuieli murdare şi pofte, altă dată, nemărturisite. Şi, pentru prima oară în istoria frăţiei voastre splendide, privindu-te nu în faţă şi în ochi, ci prin gaura cheii! Şi vrând sărmanul să te coboare în ochii celorlalţi şi ai timpului, coboară el însuşi, cam de-a-ndăratelea şi niţeluş bezmetic, uitând uneori să-şi şteargă de la gură un fel de zeamă roz-bombon, fals sângerândă, a neputinţei sale momentane şi acaparatoare sau, mai ştii, efect al unei invidii ciudate. Sau al unei revolte morale, zice el. Poate singura revoltă a propriei sale existenţe. Oricum, te asigur, nu voi cădea în capcana nu ştiu cărui moralist francez

10.-XI-2014

Nr. 11/39

care ne avertiza să întâmpinăm cu o anume prudenţă orice fel de prietenie, ea putând cu uşurinţă ascunde un viitor inamic. Nu, vitalitatea mea, puţin cam debordantă, conced, se exprimă, cu siguranţă şi într-o anume naivitate tonică ce aşteaptă încă şi e cu siguranţă pregătită să întâmpine un viitor prieten sau, ceea ce e mai dificil, să susţină, să întreţină flacăra unei rare prietenii existente şi care durează. În ciuda timpului şi aş zice, nu rareori, în ciuda noastră. „Ce ne lipseşte azi? Ştiu eu, poate îndrăzneala!”

Scopul ei este să afle lumea cine suntem în realitate şi ce să aştepte, dacă mai au răbdare să aştepte, de la noi, generaţia ‛60. Dacă nu, vorba cunoscutei anecdote, nu... Aşadar: te-am auzit de multe ori vorbind şi ai scris, tot de multe ori, despre rădăcina ta nemţească. Cu insistenţă chiar, cu orgoliu (a nu se confunda orgoliul cu vanitatea), cu o notă polemică, dacă pot zice.

Parcă vrei să te detaşezi de Miticii Valahi care, ştim din I.L. Caragiale, vorbesc mult, trăncănesc, sunt oameni de vorbe, le place să petreacă şi să nu facă nimic. Cel puţin aceasta este optica unora (mulţi transilvăneni) despre Mitică, valahul, care – trebuie să spun – mie îmi place şi, nu vreau pentru ca să zic, găsesc că este nedreptăţit, mă înţelegi... Te chestionez, dar, acum, la sfârşit, pe tine, mare prozator român, ce crezi despre românitatea din care, totuşi, faci parte (dovadă este că scrii în limba română şi, după cum bine ştii, literatura este o creaţie a limbii!) şi ce şanse dai naţiei noastre în istorie şi, evident, în cultura europeană? Unii colegi de-ai noştri sugerează că este mai bine să ne mutăm în altă limbă. După ei, româna închide, nu deschide spiritul. Când scriu aceste rânduri te afli la Paris. Cum se vede de acolo această dilemă a scriitorului român internaţionalist, globalist enragé, dornic de recunoaşterea umanităţii, complexat – vizibil – de condiţia lui de român? La mulţi ani, Nicolae Breban! Şansa pe care o dau culturii noastre naţionale? Enormă. Splendidă, iscată din matricea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE unui popor clocotind de energia atâtor etnii care-l compun, sub hlamida unui singur idiom, unul din cele mai vechi şi mai nobile ale continentului.

Dar şi animat, sunt convins. De dreptatea sa, cea de fiinţă şi de istorie. Nu, nu vrem să ne răzbunăm de uluitoarele umilinţe şi nedreptăţi pe care le-au suferit antecesorii noştri din toate cele trei sau patru mari provincii româneşti, includem şi Basarabia, aici, se înţelege, ţara lui Ştefan! Nu, noi, împreună cu heraldul nostru, poetul naţional Mihai Eminescu, să-i fie numele alduit, binecuvântat, cum zicem noi nordardelenii, noi vrem să fim în sfârşit împreună şi respectaţi în rând cu naţiile europene. Să împlinim cu adevărat şi plenar, harnici şi mândri ceea ce am năzuit prin secole şi prin gura atâtor cărturari, unii mari boieri şi nu puţini visători. Ca şi a atâtor ţărani, demni şi lucizi moşneni sau răzeşi ce au ridicat şi apărat ceea ce s-a numit la începutul secolului trecut satul românesc, pe care un Goga, Nichifor Crainic sau Blaga l-au sanctificat aproape.

Da, să ne mutăm, cum ar fi zis iubitul nostru Nichita, dar în limba noastră latină, viguros ţărănească şi veche cum o vedem la Arghezi, melancolică şi misterioasă la Blaga, tristă şi nobilă la Eminescu, sunând ca o muzică de-o ciudată monotonie şi cadenţă nesfârşită ca la Bacovia. Să ne mutăm la modul desăvârşit, adică pătrunzând cu pricepere şi cu sfială în interstiţiile adânci, în cutele de geniu ale neamului nostru şi ale firii sale, un neam atât de răbdător şi de iluminat prin timp, apt deci de o răbdare iluminată pe care mulţi nepricepuţi şi pripiţi sau grăbit s-o taxeze drept o deriziune; sau chiar o laşitate. Dar din pasivitate sau din laşitate nu se va naşte nicicând un popor lucid de sine, apt de creaţia cea mai înaltă în istorie, arte şi ştiinţe.

Ce ne lipseşte azi? Ştiu eu, poate îndrăzneala! O anume violenţă pe care psihologul Drăghicescu crede că am cam pierdut-o din armele luptătorului roman, adică cutezanţa şi tenacitatea de a ne apăra fruntariile. Locul pe care vieţuim de milenii. Să fim deci deplin conservatori cu ce am primit, cu ce am moştenit şi necruţători în aceasta! Iar dacă vrem să fim

10.-XI-2014

Nr. 11/39

expansionişti cum au fost imperiile care ne-au lins teritoriile şi care ne-au năpădit nu arareori şi până nu demult, s-o facem prin spirit. Prin creaţie culturală, neuitând că limba noastră, cea pe care se sprijină memoria strămoşilor noştri, dar şi primele sunete ale eternei noastre copilării, limba română va fi scutul şi semnul biruinţei. Şi nu alta!

Paris, 1 februarie, 2014

Eugen Simion: Discuţia noastră se opreşte, deocamdată, aici. Sper s-o putem relua într-o zi. Ţi-am pus câteva întrebări şi am multe, altele, să-ţi pun despre romanul românesc, despre noile generaţii de scriitori, despre conflictul dintre bătrâni şi tineri, în fine, sunt atâtea subiecte care agită viaţa unor scriitori care, iată, ating o vârstă venerabilă... Cioran scrie undeva că bătrâneţea este o ruşine şi, în stilul lui, insultă nenorocul de a se naşte. Şi, în această logică a eşecului, consideră că scrisul este o sinucidere amânată. Paradoxul este că moralistul Cioran şi-a amânat de atâtea ori moartea voluntară, încât a reuşit să scrie peste 3000 de pagini în limba română şi zece cărţi în limba pe care a adoptat-o în 1947 (franceza).

Nu mai pun la socoteală corespondenţa lui care este enormă şi, de multe ori, esenţială pentru moralismul său filosofic. Cioran este un mare epistolier. Un strălucit epistolier (vocaţia spiritelor singuratice). Să observăm că nihilismul şi solitudinea se dovedesc a fi, în cazul Cioran, foarte productive... Îi reproşează prietenului său, Mircea Eliade, că scrie prea mult şi are un spirit enciclopedic ceea ce înseamnă că are superstiţia amplitudinii. Observăm, azi, că nici Cioran, care are superstiţia conciziei, n-a stat degeaba...

Amintesc de cazul lui pentru că, mai înainte, ai vorbit de ambiţia ta de a face o operă şi de faptul că nu ai reveria capodoperei (reveria spiritelor sterile). Accept ideea că un prozator trebuie să-şi ducă la capăt opera. Ceea ce nu înseamnă că el nu poate să lase în urma lui o capodoperă sau chiar mai multe. Dar, încă o dată, sunt de partea ta atunci când spui că rostul pe

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lume al unui bun prozator este să-şi urmărească tema şi să-şi impună ideile epice. Astfel spus, un prozator trebuie să tindă să creeze o ţară imaginară (o lume şi o tipologie specifică) al cărei proprietar unic este. Nu-ţi plac sau, mă rog, nu-i urmezi pe fragmentarişti, pe autorii de schiţe, momente etc. Aici ne despărţim... Într-o literatură, nuveliştii, fragmentariştii, povestitorii, au locul şi rolul lor. Şi, desigur, farmecul lor care nu poate fi măsurat cu acela al romancierului... Fiecare cu darurile lui... Când îi citesc povestirile lui Cehov nu mă gândesc la Dostoievski, iar când citesc Moartea lui Ivan Ilici (o capodoperă!) n-o compar nici un moment cu Război şi pace... Să cădem de acord, împreună cu Voltaire, că orice gen literar este bun afară de cel plicticos... Printre genurile literare includ şi genul diaristic fără să-i dau însă dreptate lui Eugen Ionescu care, prin anii ‘30, zicea că jurnalul intim poate înlocui romanul şi că, în genere, este superior romanului sau oricărui alt gen literar.

Revin la generaţia ‘60 (generaţia noastră) care s-a rărit considerabil şi este considerată de unii contemporani o generaţie expirată. S-au făcut liste în acest sens. Am scris, îmi amintesc, mai demult un articol despre acest subiect cu titlul următor: Pleacă dinozaurii, sosesc tinerii rinoceri, cu ideea că, dacă sunt alungaţi, exterminaţi, dinozaurii şi, în locul lor, apar, năvalnic şi răzbunători rinocerii, jungla vieţii literare nu va deveni, fatal, mai atractivă. Nu ştiu ce efect a avut intervenţia mea, dar ideea că trebuie alungaţi de pe scena culturii bătrânii, pentru că sunt bătrâni, mi se pare şi azi cu totul primitivă, ca să nu spun altfel... Şi chiar dacă nau trecut la purificarea biologică, mai tinerii noştri confraţi (mă gândesc la optzecişti) s-au năpustit pe generaţia ‘60... Şi nu numai ei. Nichita Stănescu şi Marin Sorescu – ca să mă refer numai la ei – le barează calea spre glorie.

Din fericire, opera lor rezistă. Mă bucur că nu ţi-ai pierdut speranţa şi nu intri în corul celor care cred că literatura română nu are nici o şansă, decât aceea de a-şi plânge nefericirea, complexele, resentimentele, marginalitatea etc... Cred şi eu, ca şi tine, că literatura poate fi, în continuare, capabilă de surprize. Ideea că

10.-XI-2014

Nr. 11/39

nu suntem cunoscuţi în lume – şi, dacă nu suntem cunoscuţi, trebuie ori să ne sinucidem, ori să încetăm să scriem în limba română – este inutilă şi oţioasă. Ea exprimă un complex pe care nu-l găsim la marii scriitori. Cioran, care neagă orice există şi se plânge mereu de fanatismul valah şi de neantul valah din motive metafizice, laudă, cum ştii, limba română... Biblia şi Shakespeare, zice el, sună bine în această limbă de ciobani şi de călugări...

Cum vezi, Nicolae Breban, trăim printre fenomene. Spor la lucru! Scriitura nu-i numai o sinucidere amânată, poate fi şi o bucurie a spiritului... Când este substanţială, poate fi expresia forţei spirituale a unei naţiuni. Cred cu tărie că literatura română va exista cât timp va exista limba română şi un scriitor îşi poate da măsura talentului (inclusiv măsura şi profunzimea universalităţii sale) în această limbă.

Cât despre România, pe care scepticii autohtoni o cred falimentară, le-aş răspunde cu vorbele lui Victor Hugo despre Franţa: de este

să dispară, ea trebuie să dispară precum zeii, prin transfigurare. Şi tot cu vorbele lui Victor

Hugo, adaptate la circumstanţele şi necazurile timpului nostru: Viitorul României nu poate fi decât Europa. O Europă, bineînţeles, a limbilor, culturilor, naţiunilor.

15 februarie 2014, Bucureşti

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Elegie

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Cevat CAPAN12,

De câte ori miroseam părul tău, gândeam la o pădure.

Mi-am lăsat vocea lângă urechea ta ca tu să mă găseşti la trezirea din vis. „Duceţi-mă într-un loc luminos!”, a şoptit cineva dintre măslini.

Acum, după ce sacrul oraş s-a făcut una cu pamântul, /dintr-o cetate privim până departe spre marea ce încă înfioară, în bătaia vântului galbenă şi fremătătoare devine iarba. „Toate aceste fâşii de pământ uscate sunt izvorul râurilor ce curg din muntele care se află în spatele nostru“, a spus ciobanul bătrân în timp ce vizitam ruinele.

Vara a fost, desigur, de neuitat.

Cântecul greierilor şi al vântului murmura prin iarbă apoi, din nou el a şoptit: „Duceţi-mă într-un loc luminos!“ Cel ce rosteşti aceste cuvinte, unde eşti?

Printre lumini! Printre lumini!

Cu toţi ai noştri cei dragi.

Între Eufrat şi Tigru

O dimineaţă de chihlimbar, în visul tău iarăşi corăbii plutesc – exişti între a pleca şi a rămâne, la intersecţia drumului bătătorit pe buze tremură cuvintele rănite.

Timpul îşi mîngîie părul mai mult alb apoi se tranformă în femeie.

Lumina, prima ta iubire, licărire, încă puţină licărire…

De-acum eşti clişeul păcatului, reflectarea oglinzilor sparte, pentru aceasta numele tău nu se va afla în cărţile sfinte.

Dacă ne întoarcem la poem îi onorăm existenţa – un oraş cu tot ce poate avea în el, o gură discretă sorbind cuvintele, un cal alb precum un rîu. Între Eufrat şi Tigru sunt doar o rotiţă, un bărbat lipsit de toate drepturile.

Prezentare şi traducere Niculina Oprea

12

Cevat CAPAN, născut în 1933 la Darica, în apropiere de Istanbul, poet, eseist şi editor, este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori contemporani din Turcia. După studii la Cambridge, autorul a predat literatură engleză şi teatru la Universitatea din Istanbul. A tradus în limba turcă şi a publicat mai multe antologii din poezia contemporană engleză, americană şi greacă. Dintre volumele sale cele mai importante amintim Don Güvercin Don („Roteşte-te, porumbiţă, roteşte-te“), 1985, volum distins cu premiul Behçet Necatigil, Do’al Tarih (Istoria naturii), 1989 şi Sevda Yaratan (Creatorul dragostei), 1994. Cevat Capan este un reprezentant de înaltă clasă a vieţii literare din Turcia. Specializându-se în literatura engleză, poetul a îmbogăţit literatura poporului său prin traducerile pe care le-a făcut, cunoscut fiind ca cel mai important traducător din limba engleză al ţării sale.

Traducerea lui William Shakespeare în limba turcă a rămas un eveniment deosebit de important şi în creaţia autorului. Educaţia primită la Oxford, în Anglia, şi la Robert College, în Turcia, a contribuit în mod decisiv la formarea ca poet şi traducător a lui Cevat Capan. O dată cu poezia sa, Cevat Capan a adus o voce distinctivă, puternic ancorată în postromantism, o voce mediteraneeană şi o imaginaţie foarte bogată.

Tozan Alkan13

13

Tozan Alkan - născut în 1963, este lector la Facultatea de limbi străine a Universităţii din Istanbul. Din limba franceză şi engleză a tradus în limba turcă numeroşi scriitori, printre care Charles Baudelaire, Victor Hugo, Oscar Wilde, Emily Dickinson, Tristan Tzara, D.H. Lawrence şi alţii. De asemenea, poemele sale au fost traduse în mai multe limbi. Tozan Alkan este directorul revistei „C.N.“, revistă literară specializată în traduceri. Din creaţia sa amintesc volumele Zaman ve Maske (Ora şi masca), 2003, Kalbin Akşamüstleri (Serile timpurii ale inimii), 2005, Rüzgar (Vântul), 2007, iar în 2009 i-a apărut în limba engleză o selecţie de poeme.

Poetul este membru al PEN Club Turcia, al Sindicatului Scriitorilor şi al Asociaţiei Scriitorilor din Turcia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Autorul

şi

SETEA

traducătorul

ZEILOR

Anatole France Traducere şi note Lucia Patachi Capitolul II

Ieşind de la Barnabiţi, Evariste Gamelin o luă spre piaţa Dauphine, devenită piaţa Thionville, în onoarea unei cetăţi inexpugnabile.

Situată în cartierul cel mai frecventat al Parisului, această piaţă îşi pierduse de aproape un secol frumoasa-i aranjare: pe cele trei laturi, palatele, toate din cărămidă roşie cu brâuri de piatră albă, construite pe vremea lui Henric al IV-lea pentru înalţii magistraţi, acum, după ce fuseseră schimbate acoperişurile nobile din olane pe două-trei etaje mizerabile din moloz, sau chiar fuseseră rase din temelie şi înlocuite fără fasoane cu case prost văruite, nu mai ofereau decât faţade neregulate, sărace, murdare, străpunse de o puzderie de ferestre inegale, înguste, înveselite de ghivece cu flori, de colivii cu păsări şi de rufe puse la uscat. Acolo locuia o mulţime de meşteşugari, bijutieri, dăltuitori în metal, ceasornicari, opticieni, tipografi, lenjerese, modiste, spălătorese şi câţiva bătrâni oameni ai legii, neclintiţi de vijelia care luase justiţia regală.

Era dimineaţă şi era primăvară. Tinerele raze de soare, îmbătătoare ca vinul dulce, râdeau pe ziduri şi se strecurau voioase prin mansarde. Cercevelele ferestrelor cu ghilotină erau toate ridicate şi sub ele se vedeau capetele pleşuvite ale gospodinelor. Grefierul Tribunalului

10.-XI-2014

Nr. 11/39

revoluţionar, care ieşise din casă pentru a se duce la slujbă, îi bătea uşor cu palma peste obraji pe copiii care se jucau pe sub copaci. Pe Pont-Neuf se striga în gura mare trădarea ticălosului Dumouriez.

Evariste Gamelin locuia pe partea dinspre cheiul Orologiului, într-o casă care data din vremea lui Henric al IV-lea şi care ar mai fi putut arăta bine dacă, în timpul antepenultimului tiran, nu ar fi fost înălţată cu un mic pod acoperit cu ţiglă. Pentru a adapta apartamentul cine ştie cărui bătrân parlamentar la cerinţele familiilor burgheze şi meşteşugăreşti care îl locuiau acum, se făcuse o mulţime de pereţi despărţitori şi de chiţimii. Astfel, cetăţeanul Remacle, portar-croitor, se aciuase într-un mezanin care fusese drastic redus atât din înălţime cât şi din lărgime, şi unde, prin uşa de sticlă, îl vedeai, cu picioarele încrucişate turceşte pe masă şi cu ceafa în tavan, cosând o uniformă de gardă naţională, pe când cetăţeana Remacle, a cărei plită nu avea alt horn decât scara, otrăvea locatarii cu fumul tocăniţelor şi al prăjelilor ei, iar, pe pragul uşii, micuţa Joséphine, fiica lor, mânjită cu magiun şi frumoasă ca lumina zilei, se juca cu Mouton, câinele tâmplarului. Despre cetăţeana Remacle, care dădea pe dinafară de bunătate, de sâni şi de fese, se credea că îşi dăruie favorurile vecinului său, cetăţeanul Dupont ăl mare, unul dintre cei doisprezece din Comitetul de supraveghere. Oricum, de asta o bănuia vehement bărbatu-său, şi soţii Remacle umpleau casa de strigătele alternative ale certurilor şi ale împăcărilor dintre ei. Etajele superioare ale casei erau ocupate de cetăţeanul Chaperon, bijutier, care îşi avea prăvălia pe cheiul Orologiului, de un felcer, de un jurist, de un meşter aurar şi de mai mulţi funcţionari ai Palatului.

Evariste Gamelin urcă scara veche până la al patrulea şi ultimul etaj, unde avea atelierul şi o cameră pentru mama sa. Acolo se terminau treptele de lemn garnisite cu dale, care succedau marilor trepte din piatră ale primelor etaje.

O scară fixată în perete ducea spre podul din care tocmai cobora un bărbat trupeş, destul de bătrân, cu un frumos chip roz şi strălucitor, ca-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE re de-abia ţinea în braţe un balot enorm şi care, totuşi, fredona: Pierdutu-mi-am servitorul.

Oprindu-se din cântat, el îi ură curtenitor bună ziua lui Gamelin, care îl salută fratern şi îl ajută să-şi coboare pachetul, fapt pentru care bătrânul îi mulţumi recunoscător.

- Am aici, zise el reluându-şi povara, nişte păpuşi pe care mă duc să i le livrez unui negustor de jucării de pe strada Legii. O întreagă lume, creaturile astea ale mele; au primit de la mine un trup perisabil, scutit de bucurii sau de suferinţe. Nu le-am dat minte, pentru că eu sunt un Dumnezeu bun.

Acesta era cetăţeanul Maurice Brotteaux, altădată perceptor, fost nobil: tatăl său, îmbogăţit în campanii, îşi cumpărase un titlu de nobleţe. În vremurile bune, Maurice Brotteaux se numea domnul des Ilettes şi dădea, la reşedinţa sa din strada Chaise, supeuri fine, iluminate de ochii frumoasei doamne de Rochemaure, soţia unui procuror, femeie împlinită, a cărei onorabilă fidelitate nu s-a dezminţit de fel câtă vreme Revoluţia i-a lăsat lui Maurice Brotteaux des Ilettes funcţiile, rentele, palatul, pământurile, numele. Revoluţia i le-a luat. Şi-a câştigat existenţa pictând portrete prin ganguri, a făcut clătite şi gogoşi pe cheiul Mégisserie, a compus discursuri pentru reprezentanţii poporului şi a dat lecţii de dans tinerilor cetăţeni. Acum, în podul lui, acolo unde te strecurai pe o scară îngustă şi unde nu puteai sta în picioare, Maurice Brotteaux, a cărui avere era un borcan de lipici, un mănunchi de sforicele, o cutie de acuarele şi câteva ştraifuri de hârtie, făcea marionete pe care le vindea unor mari comercianţi de jucării, care le revindeau negustorilor ambulanţi, care le plimbau pe ChampsElysées, în vârful unei prăjini, fermecătoare obiecte care atrăgeau dorinţele copiilor. În vâltoarea tulburărilor publice şi a marii nenorociri de care el însuşi fusese lovit, îşi păstra sufletul senin, citind, pentru a se recrea, din Lucreţiu al său, pe care îl purta tot timpul în buzunarul căscat al redingotei lui brun-roşcate.

Evariste Gamelin împinse uşa locuinţei sale, care se deschise numaidecât. Sărăcia îl scutea de încuietori şi, când mama sa trăgea,

10.-XI-2014

Nr. 11/39

din obişnuinţă, zăvorul, el îi zicea: „La ce bun?

Nimeni nu fură pânzele de păianjen... iar pe ale mele, nici atât”. În atelierul lui se îngrămădeau, sub un strat gros de praf sau întoarse cu faţa spre perete, picturile sale de început, de pe vremea când, urmând moda, înfăţişa scene galante, mângâind cu un penel catifelat şi timid tolbe goale şi păsări în zbor, jocuri periculoase şi vise de fericire, când sufleca jupoanele păstoriţelor de gâşte şi înflorea cu trandafiri sânul ciobăniţelor.

Numai că stilul acesta nu se potrivea nicicum cu temperamentul său. Scenele respective, tratate cu răceală, confirmau iremediabila castitate a pictorului. Amatorii nu s-au înşelat în această privinţă şi Gamelin nu a fost considerat niciodată un pictor erotic. Astăzi, cu toate că nu împlinise nici treizeci de ani, aceste subiecte îi păreau că datează din timpuri imemoriale. În ele recunoştea depravarea monarhistă şi ruşinosul efect al decadenţei cursurilor. Se învinuia că se lăsase prins de genul acesta demn de dispreţ şi că dăduse la iveală un talent compromis de sclavie. Acum, cetăţean al unui popor liber, trasa viguros cu cărbunele Libertăţi, Drepturi ale omului, Constituţii franceze, Virtuţi republicane, Hercule populari doborând Hidra tiraniei, şi punea în aceste compoziţii toată ardoarea patriotismului său. Vai! din asta nu-şi câştiga deloc traiul. Timpurile erau grele pentru artişti.

Desigur, nu era vina Convenţiei, care trimitea în toate părţile armate împotriva regilor, care, mândră, impasibilă, fermă în faţa conjuraţiei Europei, perfidă şi crudă cu ea însăşi, se sfâşia cu propriile mâini, care punea teroarea la ordinea zilei, care instituia, pentru a-i pedepsi pe conspiratori, un tribunal nemilos, căruia îi va da în curând chiar pe membrii săi spre a-i devora, şi care, în acelaşi timp, calmă, gânditoare, prietenă a ştiinţei şi a frumosului, reforma calendarul, crea şcoli speciale, instituia concursuri de pictură şi de sculptură, fonda premii pentru a-i încuraja pe artişti, organiza saloane anuale, deschidea Muséum, şi, după exemplul Atenei şi al Romei, imprima un caracter măreţ celebrării sărbătorilor sau a doliului naţional. Însă arta franceză, cândva atât de răspândită în Anglia, în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Germania, în Rusia, în Polonia, nu mai avea debuşeuri în străinătate. Amatorii de pictură, căutătorii de artă, marii seniori financiari, erau ruinaţi, emigraseră sau se ascundeau. Oamenii pe care Revoluţia îi îmbogăţise - ţărani strângători de bunuri naţionale, jucători la bursă, furnizori ai armatei, crupieri de la Palatul Regal - nu îndrăzneau să-şi arate opulenţa şi, de altfel, habar nu aveau de pictură. Îţi trebuia fie reputaţia lui Regnault, fie îndemânarea lui Gérard pentru a vinde un tablou. Greuze, Fragonard, Houin, trăiau în mizerie. Prudhon abia avea cu ce să-şi hrănească soţia şi copiii desenând subiecte pe care Copia le grava în puncte. Pictorii patrioţi, Hennequin, Wicar, Topino-Lebrun, nu aveau ce mânca. Gamelin, incapabil să susţină cheltuielile pentru un tablou, neputând să plătească un model, nici să-şi cumpere culori, lăsase abia schiţată marea lui pânză Tiran urmărit de Furii în Infern. Ea acoperea jumătate din atelier cu figuri neterminate şi teribile, mai mari decât în natură, cu o mulţime de şerpi verzi, fiecare săgetând cu câte două limbi ascuţite şi curbate. În prim plan, în dreapta, mai distingeai un Caron descărnat şi sălbatic, cu barca lui, piesă viguroasă şi bine desenată, dar care mirosea a şcoală. Era mai multă inspiraţie şi mai mult natural într-o pânză de dimensiuni mai mici, tot neterminată, suspendată în locul cel mai bine luminat din atelier. Înfăţişa un Oreste pe care sora sa, Electra, îl ridica pe patul lui de suferinţă. Şi o vedeai pe tânăra fată dând la o parte, cu un gest plin de duioşie, şuviţele încâlcite care acopereau ochii fratelui ei. Capul lui Oreste era tragic şi frumos; recunoşteai în trăsăturile lui o asemănare cu chipul pictorului.

Adesea, Gamelin privea cu ochi trişti această compoziţie; uneori braţele sale fremătând de dorinţa de a picta se întindeau către figura amplu schiţată a Electrei şi recădeau neputincioase. Artistul era plin de entuziasm şi sufletul său tânjea spre lucruri măreţe. Numai că era nevoit să se epuizeze în lucrări de comandă, pe care le executa mediocru, fiindcă trebuia să satisfacă gustul vulgului şi pentru că nu se pricepea deloc să dea lucrurilor mărunte amprenta geniului. El desena mici compoziţii alegorice, pe

10.-XI-2014

Nr. 11/39

care tovarăşul său Desmahis le grava cu îndemânare în negru sau în culori şi pe care le lua cu un preţ de nimic un negustor de stampe din strada Honoré, cetăţeanul Blaise. Numai că negoţul cu stampe mergea din ce în ce mai prost, zicea Blaise, care, de la o vreme, nu mai voia să cumpere nimic.

Totuşi, de data asta, Gamelin, pe care nevoia îl făcea ingenios, tocmai concepuse o invenţie fericită şi nouă, cel puţin aşa credea el, care urma să-i îmbogăţească pe negustorul de stampe, pe gravor şi pe el; un joc de cărţi patriotic, în care regilor, damelor şi valeţilor vechiului regim le substituise Zei, Libertăţi şi Egalităţi. Schiţase deja toate figurile jocului, pe câteva le terminase, şi era grăbit să i le livreze lui Desmahis pe cele care puteau fi gravate. Figura care lui i se părea cea mai binevenită reprezenta un voluntar purtând pe cap un tricorn, îmbrăcat în haină albastră cu ornamente roşii, cu pantaloni galbeni şi cu ghetre negre, aşezat pe o ladă, cu picioarele pe o grămadă de ghiulele, cu puşca între genunchi. Acesta era „cetăţeanul de inimă”, înlocuitorul valetului de inimă.

De peste şase luni, Gamelin desena voluntari, şi întotdeauna cu dragoste. Vreo câţiva îi vânduse, în zilele de entuziasm. Alţii atârnau pe peretele atelierului. Cinci sau şase, în acuarelă, în guaşă, la două creioane, zăceau pe masă şi pe scaune. În luna iulie 92, când în toate pieţele Parisului se înălţau estrade pentru înrolări, când toate cabaretele, împodobite cu ghirlande din frunze, răsunau de strigăte de „Trăiască Naţiunea! Ori viaţă în libertate, ori moarte!”, Gamelin nu putea trece peste Pont-Neuf sau prin faţa primăriei fără ca inima să nu-i tresalte spre cortul improvizat, unde magistraţi cu eşarfă înscriau voluntarii în sunetele Marseillezei. Dar, intrând în armată, şi-ar fi lăsat mama muritoare de foame.

Precedată de gâfâitul respiraţiei sale chinuite, cetăţeana văduvă Gamelin pătrunse în atelier, năduşită, roşie, palpitândă, cu cocarda naţională spânzurându-i de bonetă, gata să se desprindă. Îşi puse coşul pe un scaun şi, rămasă în picioare pentru ca să respire mai uşor, gemu de scumpetea alimentelor.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cusătoreasă la firma „Ville de Châtellerault”, de pe strada Grenelle-Saint-Germain, cât timp îi trăise bărbatul, iar acum o sărmană gospodină, cetăţeana Gamelin trăia pe lângă fiul ei, pictorul. Acesta era cel mai mare dintre cei doi copii pe care-i avea. Cât despre fata ei, Julie, cândva domnişoară modistă pe strada Honoré, era de preferat să nu ştie ce făcea, fiindcă nu era bine să spună că emigrase cu un aristocrat.

- Doamne Dumnezeule! suspină cetăţeana, arătându-i fiului ei o pâine rotundă, dintr-o cocă îndesată şi neagră, pâinea e din cale-afară de scumpă; plus că nu-i nici pe departe din grâu adevărat. La piaţă nu mai găseşti nici ouă, nici legume, nici brânză. Tot mâncând la castane, castane o să ajungem.

După o lungă tăcere, continuă: - Am văzut pe stradă femei care nu aveau cu ce-şi hrăni pruncii. Mare sărăcie pe biata lume. Şi tot aşa o să fie până când lucrurile nu vor intra pe făgaşul lor.

- Mamă, spuse Gamelin încruntându-se, lipsurile pe care le îndurăm se datorează acaparatorilor care stochează mărfurile şi speculanţilor, ei înfometează poporul şi îşi dau mâna cu duşmanii din afară pentru a face Republica odioasă în ochii cetăţenilor şi pentru a ucide Libertatea. La asta duc comploturile Brissotinilor, trădările unui Pétion sau ale unui Roland ! Încă suntem fericiţi că federaliştii sub arme nu vin la Paris să-i masacreze pe patrioţii pe care foametea nu-i răpune destul de repede! Nu e timp de pierdut: trebuie să fixăm preţul făinii şi să ghilotinăm pe oricine face speculă cu hrana poporului, instigă la insurecţie sau pactizează cu străinătatea. Convenţia tocmai a stabilit un tribunal extraordinar, pentru a-i judeca pe conspiratori. Acesta este format din patrioţi; dar vor avea membrii săi destulă energie pentru ca să apere patria împotriva tuturor duşmanilor? Să avem speranţă în Robespierre; el este cinstit.

Să sperăm în Marat. Acesta iubeşte poporul, are discernământ şi îi serveşte adevăratele interese. Întotdeauna el i-a demascat primul pe trădători, le-a dejucat comploturile. Este inco-

10.-XI-2014

Nr. 11/39

ruptibil şi neînfricat. El este singurul capabil să salveze Republica în pericol.

Tot dând din cap, cetăţeana Gamelin făcu să i se desprindă de pe bonetă cocarda rău fixată.

- Ia, lasă, Evariste, că şi Marat al tău este un om ca toţi oamenii, nu face mai multe parale decât alţii. Eşti tu tânăr, îţi faci iluzii. Ce spui astăzi despre Marat, spuneai altădată despre Mirabeau, despre La Fayette, despre Pétion, despre Brissot.

- Niciodată! strigă Gamelin, sincer uituc.

După ce eliberă un capăt al mesei din lemn alb de hârtiile, de pensulele şi de creioanele cu care era ticsită, cetăţeana puse supiera din faianţă, două linguri de cositor, două furculiţe de tablă, pâinea neagră şi un clondir cu vin prost.

Fiul şi mama au mâncat supa în tăcere şi au încheiat prânzul cu câte o bucăţică de slănină. Mama pusese slănina pe felia de pâine, şi, în vârful briceagului de buzunar, ducea grav spre gura-i ştirbă bucăţile, pe care le mesteca plină de respect pentru alimentele care costaseră atât de scump. Bucata cea mai bună i-o lăsase pe farfurie fiului ei, care stătea gânditor şi distrat.

- Mănâncă, Evariste, îi spunea ea la intervale egale, mănâncă. Şi cuvântul acesta căpăta pe buzele ei gravitatea unui precept religios. Începu iar lamentaţiile despre scumpetea alimentelor. Gamelin susţinu iarăşi impunerea preţurilor ca unic remediu al tuturor relelor.

Iar ea: - Nu mai sunt bani. Emigranţii au luat tot. Nu mai există încredere. Îţi vine să-ţi iei lumea-n cap.

- Taci, mamă, taci! strigă Gamelin. Ce contează lipsurile noastre, suferinţele noastre trecătoare! Revoluţia va aduce o fericire de secole pentru întreaga omenire.

Buna femeie îşi înmuie pâinea în vin: mintea i se însenină şi se gândi zâmbind la vremea tinereţii sale, când dansa pe iarbă de ziua regelui. Îşi mai aminti şi ziua în care Joseph Gamelin, de meserie fabricant de cuţite, o ceruse

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de nevastă. Revăzu în amănunt cum se petrecuseră lucrurile. Mama ei îi spusese: „Îmbracăte. Mergem în piaţa Grève, în magazinul domnului Bienassis, argintarul, ca să vedem cum au să-l sfârtece pe Damiens „Cu mare greutate şiau croit drumul prin mulţimea curioşilor. În magazinul domnului Bienassis, tânăra fată l-a găsit pe Joseph Gamelin, îmbrăcat cu frumoasa lui haină roz, şi a înţeles numaidecât încotro bate. Tot timpul cât ea a stat la fereastră ca să-l vadă pe regicid torturat cu cleştele înroşit în flăcări, stropit cu plumb topit, rupt în bucăţi de patru cai care trăgeau în direcţii diferite şi apoi azvârlit în foc, domnul Joseph Gamelin, în picioare în spatele ei, nu a contenit să o complimenteze despre tenul ei, despre pieptănătura ei şi despre talia ei.

Ea sorbi ultimele picături din pahar şi continuă să-şi rememoreze viaţa.

- Te-am adus pe lume, Evariste, mai devreme decât mă aşteptam, în urma unei spaime pe care am tras-o, gravidă fiind, pe Pont-Neuf, când era cât pe-aci să mă calce în picioare curioşii care alergau la execuţia domnului de Lally. La naştere erai atât de mic încât chirurgul credea că nu vei trăi. Dar eu ştiam că Dumnezeu, în marea Lui îndurare, mi te va lăsa. Te-am crescut cum am putut mai bine, fără să cruţ nici trudă, nici bani. Se cade să spun, băiatul mamei, că mi-ai dovedit recunoştinţă şi că, de mic, ai încercat să mă răsplăteşti, după puterile tale. Ai avut o fire iubitoare şi blândă. Sora ta nu avea suflet rău, dar era egoistă şi repezită. Tu erai mai milos decât ea cu cei nefericiţi. Când micile haimanale din cartier găseau cuiburi prin copaci, tu te luptai din răsputeri să le iei din mână puişorii şi să-i duci înapoi mamei lor, şi de cele mai multe ori nu renunţai decât dacă erai călcat în picioare şi bătut crunt. La vârsta de şapte ani, în loc să te păruieşti cu derbedeii, mergeai liniştit pe stradă, recitându-ţi catehismul; şi aduceai acasă pe toţi sărmanii care îţi ieşeau în cale, să-i ajutăm, încât a trebuit să te biciuiesc pentru a te dezbăra de acest obicei. Nu puteai privi o fiinţă care suferă, fără să-ţi dea lacrimile. Când ai terminat de crescut, te-ai făcut tare frumos. Spre marea mea uimire, nu păreai

10.-XI-2014

Nr. 11/39

să ai habar de asta, aici deosebindu-te de majoritatea băieţilor frumoşi, care se tot dichisesc şi se fudulesc cu chipul lor.

Bătrâna lui mamă spunea adevărul. La douăzeci de ani, Evariste avusese un chip grav şi încântător, o frumuseţe austeră şi feminină totodată, trăsăturile unei Minerve. Acum, ochii lui întunecaţi şi obrajii palizi exprimau un suflet trist şi violent. Dar, când se uită spre mama sa, în privire îi reapăru pentru o clipă duioşia primei tinereţi.

Ea zise mai departe: - Ai fi putut profita de avantajele tale, alergând după fete, dar ţie îţi plăcea să stai pe lângă mine, la prăvălie, de îţi mai ziceam câteodată să ieşi din fustele mele şi să te duci cu prietenii tăi, să te mai dezmorţeşti. Şi pe patul de moarte am să-ţi mărturisesc, Evariste, că eşti un fiu bun. După ce tatăl tău s-a prăpădit, tu m-ai luat curajos în grijă, chiar dacă din meseria ta nu câştigi mai nimic, nu m-ai lăsat să-mi lipsească vreodată ceva, iar dacă astăzi suntem amândoi săraci şi amărâţi, ţie nu am ce-ţi reproşa: de vină e numai Revoluţia.

El făcu un gest de reproş; ea ridică din umeri şi continuă: - Eu nu sunt o aristocrată. I-am cunoscut pe cei mari în toată puterea lor, şi pot zice că abuzau de privilegiile pe care le aveau. L-am văzut pe tatăl tău ciomăgit de lacheii ducelui de Canaleilles, pentru că nu se ferise destul de repede din calea stăpânului lor. Nu o iubeam deloc pe Austriacă: era prea trufaşă şi prea cheltuitoare. Cât despre rege, l-am crezut bun, şi a fost nevoie de procesul şi de condamnarea lui pentru ca să-mi schimb părerea. În fine, nu regret fostul regim, chiar dacă atunci am trăit şi clipe plăcute. Dar nu-mi spune mie că Revoluţia va înscăuna egalitatea, fiindcă oamenii n-au să fie niciodată egali; e cu neputinţă, şi degeaba au întors ţara cu susul în jos: întotdeauna vor fi mari şi mici, graşi şi slabi. Şi, în timp ce vorbea, ea orânduia vesela.

Pictorul nu o mai asculta. Căuta silueta unui sanchilot, cu bonetă roşie şi carmaniolă, care, în jocul lui de cărţi trebuia să-l înlocuiască pe valetul de pică osândit.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

10.-XI-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cineva bâjbâi la uşă şi apăru o fată, o ţărancă de la şes, mai mult lată decât lungă, roşcovană, şantalie; un chist îi acoperea ochiul stâng; dreptul era de un albastru atât de şters că părea alb; avea buze enorme, iar dinţii dădeau peste ele.

Ea îl întrebă pe Gamelin dacă el era pictorul şi dacă putea să-i facă un portret al logodnicului ei, Ferrand (Jules), voluntar în armata din Ardeni.

Gamelin răspunse că va face cu plăcere acest portret la întoarcerea bravului războinic.

Fata ceru cu stăruitoare blândeţe să i-l facă pe loc.

Zâmbind fără să vrea, pictorul obiectă că nu putea face nimic în lipsa modelului.

Biata creatură amuţi: nu prevăzuse această dificultate. Cu capul înclinat spre umărul stâng, cu mâinile împreunate pe pântece, stătea inertă şi mută şi părea copleşită de amărăciune. Înduioşat şi amuzat de atâta naivitate, pictorul, pentru a o alina pe nefericita iubită, îi arătă unul dintre voluntarii pe care îi pictase în acuarelă şi o întrebă dacă tot aşa era şi logodnicul ei din Ardeni.

Ea îşi lipi de hârtie privirea ochiului mohorât care, încet, se însufleţi, se lumină, apoi se umplu de strălucire; chipul larg îi înflori într-un zâmbet radios.

- Seamănă leit, zise ea în sfârşit; ăsta-i Ferrand (Jules) în carne şi oase, e Ferrand (Jules) bucăţică ruptă. Înainte ca pictorul să se gândească să-i ia foaia din mână, ea o împături grijuliu cu degetele-i groase şi roşii, făcu un pătrăţel pe care îl strecură deasupra inimii, între balenele corsetului şi cămaşă, îi dădu artistului un asignat de cinci livre, ură bună seara companiei şi ieşi, şchiopătândă şi uşoară.

Nr. 11/39

Paul Verlaine14 Spleen Erau prea roşii trandafirii, Prea neagră iedera pe ram.

Cad jertfă deznădăjduirii, De cum te mişti, că nu te am.

Prea blînd şi prea albastru cerul Şi valurile-n larg prea verzi…

O frică m-a pătruns ca gerul, Că fugi, te pierd şi că te pierzi.

Mă oboseşte merişorul, Luciosul ilexului strai Şi cîmpul infinit ca dorul, Dar nu şi tu, iubire, vai! (trad. C.D.Zeletin)

14

©Traducere de Lucia Patachi

Continuare în nr. următor

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de „poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început (Poeme saturniene), 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Îţi reazem de noapte pornirea nebună De-a-ţi umple văzduhul cu ploi de alint.

Mai tac o poveste. Vom fi împreună Un veac şi-o secundă. În alt labirint... Înspre „fără noi” Duc iar pe umeri stele fără vlagă Păşind pe nori de zâmbet resemnat.

Numai tăcerea mi-a rămas întreagă.

Un singur gest păduri a retezat, POPA ELENA AURORA

Localitatea Mihăeşti, judeţul Vâlcea

Fractură în alb şi negru

trepidaţiile n-au lăsat nimic întreg pe strada cuvintelor transparente undele de şoc s-au propagat orizontal vertical şi-n torsade de umbră forfecând cu minuţiozitate orice sintagmă optimistă şi orice coloană (finită) de sens în molozul derutei silabele nu pot supravieţui singure şi nu se pot reorganiza nici măcar în subtilităţi de ocazie fără accente dinamice fără derivări şi compuneri şi mai ales fără un liant de-nţeles Încă... Îmi reazem de noapte pornirea nebună De-a-ţi umple văzduhul cu ploi de rostiri.

Pe umeri de frunze vin stele s-apună. În rai de iluzii se-adună trăiri Cu faţa întoarsă spre soare-răsare.

Verigi de migraţii strâng laţul de zbor Şi-n fiece scâncet sau mers prin culoare Citesc printre rânduri al toamnei izvor.

Atâta risipă de plâns mă-nfioară Chem îngeri pe nume şi-alerg înspre „noi” Dar stoluri de umbre mă ţin, mă-nconjoară Şi-acoperă drumul cu praf şi noroi.

A adus ploi şi vânt de-amărăciune, A ascuţit tăişuri de cuvânt Şi-a mărunţit povestea. O genune A înghiţit tot zidul de pământ Pe care iedera iubirii noastre În fiecare vis se căţăra.

S-au deşirat eşarfele albastre De cer senin. Când zborul aiura Mi s-au oprit cascadele-n uimire.

Duc iar pe umeri stele fără glas.

Se mută tot amurgul în privire Când înspre „fără noi” mai faci un pas...

Mă aventurez... să traversez niagara cuvintelor chiar dacă ştiu că pot experimenta înecul într-o străfulgerare de gând graniţa dinspre sudul descrierii şi nordul parabolelor stă doar într-o cratimă de încredere (pentru alţii – firească) ştii doar că originea cataractei metaforelor mele porneşte cu şi de la eroziuni şi-adesea mă tem dar pentru că te am pe tine de mână tranzitez zâmbind această zonă de sălbăticie articulată pe vis (pentru mine - prea vastă)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LECTURĂ

Mihai Katidas, Bucureşti

Ai scris o carte, două, Apoi ai uitat câte, Mulţimea lor ţi-a adus recunoaşterea, Destinul a picurat repede Din licoarea nemuririi, Neuitării, Simţi fericirea de a distruge anonimatul, De a da viaţa unui nume Care nu va fi humus, măcar Acolo, Un index de bibliotecă.

Eşti admirat cu o invidie Stilizată în cuvinte subţiri, Elogiile ca frunzele toamnei îţi fură urmele.

Interior simţi că se ridică un soclu, Singurătatea şi spaima finală Au acum postament.

Un stol de vrăbii îţi va vorbi într-o zi Cu propriile gânduri, Cineva te va regăsi Fără să ştie Că nemurirea ţi s-a transformat În iarba din spatele băncilor, Aleilor, străzilor Pe care sufletul tău umblă Căutându-şi umbra...

10.-XI-2014

Nr. 11/39

În chihlimbar gălbui, Lacrimile Mi le află boabe sângerii, Încă nu simt teascul sub care Sufletul mi se va scurge Şi buzele însetate De moarte ori iubire Vor bea.

Doar atât aflu, Că toamna mă strigă pe dealuri Să nu plec încă Nici măcar În visul cocorilor...

Urban-joc în cuvinte Mă poate defini o literă, Ecoul unui cuvânt, Zebra pe care calcă Pantofii ce azi noapte Visau despre... sau cu.. sau în...

Da, recunosc, Sunt litera unei exclamaţii, Cuvântul unui claxon, Dar nu urma pantofilor voştri!

Eu mă calc Cu propriul mental, Încropesc din banal Parodia urbană şi pot recita Fântânii secate Poeme De şoapte...

Încă mă ştiu Încă mă ştiu strugurii După paşi, Încă nu urc În seva viţei, Bucuriile sunt rotunde

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ana Ardeleanu, Mangalia povestea existenţei ... ...am trăit-o împreună ascunşi între clipele răsucite în carnea rubinie până la extrema durere a eului înfricoşat ar trebui să adun iedera ce acoperă punctul lăsat lângă karmă unde stau sufletele şi conversează despre lucrurile îndoliate alcoolul nopţii va fi lăsat spre terapie celor crezute şi celor necrezute analiza va descifra sensul atâtor experienţe ne va rătăci drumul lăsându-ne bărbat şi femeie pentru a face mărturisiri despre imposibila întoarcere la esenţă cei din casa acceptării au subliniat în calculul făcut greşeala vieţii la ceremonie vom participa amândoi ne vom auzi strigaţi pe nume răspunsul îl va da timpul intrat precum un strigoi în propria noastră identitate

între zboruri de cocori ne arde în piept nerostitul cuvânt umbrele devin tot mai subţiri lacrimile şi-au dat jos masca lăsându-şi chipul frumos la vedere sentimentele ne podidesc ne dau măsura cântecului trist

10.-XI-2014

Nr. 11/39

înfrăţite în sânge în îmbrăţişare cu ceea ce iubim cel ce a împuşcat iluziile toamnei şade în sărăcia peisajului negat de propriul gând ochii înzoriţi confecţionează ornamente mai colorate decât s-ar putea bucura tristeţea femeia îmbrăcată în roşu flutură concluzia prin faţa ochilor rămaşi prizonieri între zboruri de cocori bărbatul scade paşii din calculul făcut fericirii se amână de la proba de identitate de aşezare dungă peste dungă culoare peste culoare senzaţie peste senzaţie în inima îndrăgostită.

se spune că dacă ai vârsta şarpelui care a dus în sânul naturii şi femeii ispita n-ai cum să mai scrii poeme de dragoste pe fruntea pomului cu frunze ruginii nici furnica nu-i poate străbate coaja aspră fără a scăpa bobul de grâu din spinare ochii cu lentile groase văd întâmplările cu supapele ridicate gata să se reverse peste tine nimeni nu-ţi mai spune vreau să te sărut însuşi îngerul are altă treabă în ziua întâlnirii e păcat de sâmburii tăi copţi de fildeşii ideilor tale scoşi de sub poalele pădurilor tropicale pe unde sufletul tău trece cu iarba până la brâu e păcat de urma lăsată în junglă călcată în picioare de tinerele tigrese vai vai cum aurora asemeni unei cordeluţe

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

10.-XI-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îţi cade jos de pe cap şi nimeni nu se apleacă să o ridice să ţi-o dea aşa şoptit cum se dau marile învăţături în cuvinte simple cu unghiuri formate numai din cerbi şi căprioare

Nr. 11/39

la marginea lumii bogaţii cei mai nefericiţi primesc vestea pe care eu am trăit-o apoi i-am eliberat octava din cântecul prea devreme înstrăinat.

timpul care conduce şirul de cocori fură startul lăsând în urmă sentimentele croşetate căzute peste umeri ca un bolero şi viaţa precum un bagaj într-o gară de munte.

ION VASILIU, Iaşi

Visul prevestitor umblu cu un corb pe umăr ce-mi râvneşte rostul virgulele din corp frazele barate de sângele prelins din rana şi echilibrul vieţii atât de slab conturat numai eu port pe umăr un corb ce scrutează depărtarea sufletul prăfuit care a bătut drumul pierzaniei a strigat fără să-l audă nimeni de trei ori s-a dat peste cap cum un iepure s-a aşezat la marginea drumului lacrima ce a căzut pe şaua cuvântului nu-şi asumă sacrificiul nu îşi aşează urechea pe pieptul îndurerat din care ies la luptă acele trăiri ce şi-au simţit simbolul trădat

Artista joci rolul unei comediante în fiecare zi porţi câte o mască atât de mult mi-aş dori să-ţi văd adevăratul chip fără mască fără caracter ca şi cum aş vedea pentru un singur minut Anzii dar tu continui să joci iar eu spectatorul fidel mă las cuprins când de tristeţea toamnei când de bucuria primăverii apoi îmi dau seama că am aţipit cu sufletul în minte.

visul prevestitor abandonează între distanţe bagajele care au dus la dezechilibru când tărâmul contemplaţiei era încă departe iar concluzia era una singură sminteala salvării prin abandonarea stării de cuminţenie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

merg mai departe spre soare lucrează la drumuri şi poduri de maree melcii mai puternici decât sisif pe lujere ciupite de larve ca nişte idei fără finitudine Ottilia Ardeleanu, (şi ea)

Năvodari

am o vârstă frumoasă nu divulg vă propun să mă priviţi şi să vă spuneţi părerea apropiaţi-vă aşa mai faceţi un pas uşor la dreapta mă vedeţi nu aici aici unde se află cuvintele dacă faceţi ochii aşa ca două felinare ele vor zbura asemeni fluturilor se vor aşeza pe buzele voastre ca nişte flori care se vor polenizate va curge mierea direct din limbă şi fiecare limbă va avea pofticioşii ei care îşi vor turna în propriul fagure deliciul cuvintele de miere vor curge pe canalele sufletului veţi simţi furnicături de albină o căldură vă va coace obrajii vă veţi înălţa eu nu vă voi putea culege dintre metafore acolo muzele îşi vor da coate şi vor chicoti pe seama voastră nu vă lăsaţi intimidaţi e momentul să le curtaţi.

vreau să câştigi ţi-am strigat dintr-o cochilie aproape blestem aerul s-a rupt din pieptul meu o reţea de goluri pe care nu vei şti să le umpli cu dragoste până la refuz valurilor jazz alto saxophone nu am cedat cuvintelor sirene doar tu ştii să le potriveşti în golul de iubire te-am lăsat să învingi te-am lăsat marea şterge amintiri sapă şi astupă nimic nu se pierde din tine nimic nu rămâne metamorfozezi dureri m-am descălţat de toate umbrele şi umblu aşa cum mi-a fost dat ai scăpat tocmai azi papucul în apă.

maree atipică viaţa doar n-o să facă infarct acum

© Bryan Islip

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

TEODOR DUME15, În ultima tăcere ar fi trebuit să mai trec pe la tine la ceasul când ploile tropăie de-asupra lutului încins să-mi obişnuiesc umbra să tacă atunci când cerul îşi îmbracă haina de vânt şi-n ultima tăcere să-mi fac un loc iar din singurătate un prieten pentru atunci... ar fi trebuit să mai trec pe la tine dar sunt prea puţin învăţat cu toate astea şi uite nici n-am apucat să mă împrietenesc cu moartea şi asta pentru că umbra s-a retras din tine ca un nor şi ai plecat şi ai plecat şi ai plecat...

e târziu şi e toamnă, ana în serile când toţi Dumnezeii merg la culcare mi-aş dori să rămân în mine într-o lume numai a mea

10.-XI-2014

Nr. 11/39

să devin Dumnezeul tuturor iubirilor să fac schimb de iluzii şi-n cele din urmă să te cuceresc ca pe o corabie în derivă şi totuşi... a plouat destul şi încă orizontul e departe cu amintirile-ngropate printre riduri privesc din primăvară înspre toamnă deşi ştiu că scenariul pe care-mi construiesc sentimentele e un plagiat mă agăţ de fiecare clipă şi nu vreau decât să te aud vorbindu-mi ca şi când ai fi lângă mine pe aleea de piatră udă să urcăm cât mai sus... te iubesc şi marea e puţin agitată pescăruşii îmi ciugulesc din palmă misterele au dispărut sub privirea singurătăţii apare uscatul camuflat cu linişti mă apropii încet şi nesigur durerea pulsează ca un fluture rătăcit e târziu şi e toamnă inima mi-o împăturesc în două pentru acum şi pentru atunci când nu voi mai putea respira fără tine e târziu şi e toamnă... în clipa dintre mine şi Dumnezeu poate mai am nevoie de puţin crez aşa cum pasărea de înalt să-mi trec numele dintr-un cuvânt într-altul şi din când în când să las semne pentru atunci când fiul meu îşi va aduce aminte de mine

15

Teodor Dume - născut la 04.04.1956 în loc. Luncasprie jud.

Bihor, membru fondator WARM- Asociaţia Mass-media Românilor din lume, cu sediul în Londra/UK (fondată la 30 01 2014); membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua Literară; admin principal revista Confluenţe lirice (2011 - 2012); DIRECTOR executiv revista Confluenţe lirice, (2012- 2014); redactor revista ALGORITM LITERAR (apare la Hunedoara, director Ioan Barb); director executiv Profi CTD Oradea; administrator Cleopatra casa gândului; editor roliteratura.ro, secţia poezie şi personale ş.a. adresă blog www.teodordume.blogspot.com

şi-n cele din urmă mai am nevoie de o ultimă rugă sub care să mă retrag ca o inimă bolnavă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

De mult poezia-i schimbată pe zile, De mult îmi trăiesc ciorna vieţii pe file.

Ucide poetul din mine. Mă fură Mi-a luat şi iubirea ce-ţi este promisă.

Trăieşte în sinea-mi mai mult decât tine, Ucide, ucide poetul din mine.

Anna Leah16, Republica Moldova Îmi lipseşti Îmi lipseşti, în acest anotimp, Cum în toate-mpreună luate, Şi trăiesc pân-acum tragedii, Că mi-e frică de-aşa libertate. Îmi lipseşti, cel mai mult de pe mâini, Şi din glas, de pe buze şi pleoape.

M-aş minţi că nu sper să te văd Nici în vis, nici în gând, nici aproape. Îmi lipseşti, deşi-ncerc în zadar Să te cat prin scrisori necitite; Încă n-am învăţat să te pierd Printre frunzele mototolite. Îmi lipseşti. Îmi e gol şi pustiu, Numai toamnă îmi curge prin vine.

Te-aş uita, dar mă tem c-ai să vii, Poate ieri, poate azi, poate mâine.

Adoarme-mă, mamă!

Adoarme-mă, mamă, în floare de tei, Mă leagănă cântecul ochilor tăi, Acoperă-mi creştetul cu palmele moi Şi nu mă lăsa să mă-ntorc înapoi.

Adoarme-mă, mamă, în floare de nuc Să nu vreau de-acasă nicicând să mă duc, Măsoară-ţi aleanul cu paşii uşori, Veghează-mă, maică, măcar până-n zori.

Adoarme-mă, mamă, în floare de mac Şi leapădă-ţi grija, colea după prag, Te culcă cu mine sub plapume reci, Să nu-mi fie teamă că poate-ai să pleci.

Adoarme-mă, mamă, în flori de cais Arată-te, maică blajină în vis, Mă leagănă cântecul tău de suspin, Mai lasă-mă, mamă, copil să rămân.

Ucide poetul din mine Ucide poetul din mine. Mă-ncurcă Trăieşte în sinea-mi mai mult decât tine.

Din fiece gând de-al meu şi-a făcut casă Şi strigă, şi urlă, şi nu mă mai lasă.

Ucide poetul din mine. M-alungă Din propriul trup şi din propria viaţă.

De-atâtea cuvinte deja-s obosită, Tăcerea de mi-ar fi rămas nerostită.

Ucide poetul din mine. Mă minte De mult i-am dat timpul de prin calendare.

16

Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Une ballade pour le piano il demeure, Sebastian, l-éternel rêveur.

COMUNICAREA SUPREMĂ ÎNTRE DOUĂ PERSOANE

SEBASTIAN GOLOMOZ17 CURRICULUM VITAE Boem adoptat de zodia peşti Iepure-n horoscoape chinezeşti Cu ochii – praf de fantezie S-a îndrăgostit de poezie A flirtat des şi cu pictura Sedus de-o altă Eva – natura A studiat în lipsa aventurii Hermeneutica dulce a iubirii Lucrând la fabrica de vise A deschis porţile închise Rămâne o baladă pentru pian Eternul visător, Sebastian.

Curriculum vitae Bohème adopté par le signe des poissons Lièvre dans le zodiaque chinois, dit-on Les yeux- tout pleins de fantaisie Sebastian Golomoz Il est amoureux de poésie Il a souvent flirté avec la peinture Séduit par une autre Ève- la nature Il a étudié, l-aventure sans recours, L-herméneutique douce de l-amour Pour fabriquer des rêves il a travaillé Il a ouvert des portes fermées 17

Poeziile dlui Sebastian Golomoz şi un scut CV mai puteţi citi în nr. 5(33), 2014 al revistei noastre, iar o cronică/recenzie/ - în acest nr. p.

Cum să-i spun te iubesc, când glasul mi-e far Mă priveşte, mă fâstâcesc, mă sting, tresar Cum pot abstractiza o mare de sentimente Pe-un „bună!” sub imperiul a două momente Într-un sms n-aş putea, nu există caractere Să exprime tot ce simt, fără pete de mistere O singură scrisoare ştiu că n-ar fi de ajuns Mă vizitează atâtea idei... şi niciun răspuns Aripile-mi n-ar rezista unui lung zbor Lovit de-un refuz, aş deveni un fumător De iluzii ucise şi-nviate din carne vie M-aş închide în vise – frumoasă colivie Încerc inima să-mi calmez, dar tot tresare Nu mă ascultă deloc, n-a auzit de răbdare Mă trage de limbă şi-mi coase fin dorinţe Totodată, îmi cultivă pe-aripa ei seminţe De maracuya. S-o aleg pe ea mă îndeamnă Cu raţiunea pot să conversez şi la toamnă, Acum trebuie să pornesc în a fetei căutare Pregătit de orice, să ştiu să cad în picioare Sfaturile ei pentru mine sunt ca nişte icoane Conştientă, mă ia de jur împrejurul gâtului Şi mă-ntreabă: „Tu încă n-ai aflat că sărutu-i Comunicarea supremă între două persoane?”

La communication suprême entre deux personnes Comment lui dire je t-aime de ma voix forte Elle me regarde, je suis déconcerté, anéanti, tressaute Sebastian Golomoz Comment pourrais-je abstraire un océan de sentiments D-un „ salut!” sous l-emprise de deux moments

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Un simple sms ne pourrait, pas assez de caractères, Exprimer tout ce que je sens, sans taches de mystères Une seule lettre ne suffirait pas, je pense Tant d-idées me hantent...et aucune réponse Mes ailes ne sauraient à un si long vol résister Frappé d-un refus je commencerais à fumer Des illusions anéanties et ravivées sur le vif Des rêves-belle cage du paradis- captif.

J-essaie mon coeur calmer, mais il tressaillit Il ne me prête pas attention, pas de patience non plus Il me fait parler, fin canevas de désirs Son aile parsemée de graines, à loisir, De maracudja. Il me pousse à la choisir De la raison, en automne, je pourrai mentretenir À présent je dois partir la jeune fille quêter Prêt à tout affronter, savoir retomber sur mes pieds Ses conseils sont à mes yeux des icônes Sebastian Golomoz Elle m-embrasse dans le cou, saisie, Et me dit: „ Le baiser, ne l-as-tu pas encore appris, Est la communication suprême entre deux personnes?”

Ana Sofian miroase a furtună de octombrie ai putea spune femeie, plouă destul în ochii tăi la ce bun prevestirea altor ploi când cerul meu se acoperă de tine? ţi-aş arăta fără prea multe explicaţii că apele mele vindecă singurătăţi că glasul acela din pântecul copacului creşte chiar dacă trădarea îi săpa la rădăcină veninul e bun uneori e ca depărtarea de mine când cuvintele se usucă sub argintul unei brume sosite mult prea devreme miroase a furtună de octombrie în plumbul zilei sporesc aşteptarea şi las ploile să se strângă în mine pentru ziua în care torenţii îşi vor găsi vadul dacă din cenuşă ar răsări păsări m-aş gândi să ard pădurile de gânduri prin care-mi colindă lupii uneori mi-i hrăneşti cu amitirea moartă a întâmplărilor trăite alteori mi-i alungi cu sete crezând că foamea e un prilej de reîntoarcere în locul unde sufletul nu se stinge şi ei ei vin în haite să se înfrupte când iernile devin stăpâni cruzi peste poemele mele dacă din cenuşă ar răsări păsări m-aş ascunde într-un fulger să iubesc pădurile care te îmbracă din ele aş face viori pentru serile în care ploile îşi vor fi aflat drumul spre pământ

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

din oraşul poeţilor dispăruţi n-a mai rămas decât cenuşa îţi spuneam deunăzi că am ars toate păsările ca să las în gura fluviului umbra ultimei iubiri înţeleg că nu ne aparţinem înţeleg înstrăinarea de noi ca pe un firesc ce-şi umple astăzi plămânii cu amintiri numai cu însingurarea nu mă împac de aceea strâng în braţe poemele nopţilor albe le fac fluturi de hârtie şi umplu cu ei câmpul pe unde pasul scrie, scrie fără teama că vreun cuvânt se va face pasăre apoi înţeleg fuga lor în pagina rămasă neterminată în oraşul poeţilor dispăruţi se mai scrie o carte şi-n hârtia ceruită se zbat şi azi fluturii mei în căutarea celor doi însinguraţi ai mansardei câteodată număr păsări fără să ştiu că cerul nu le mai încape îmi umplu buzunarele cu ceva mărunţiş nişte aripi nu strică la vreme întunecată aştept un vânt prielnic şi-mi caut drumul aşa cum steaua caută ochii rătăcitului prin noapte mă întreb dacă vreun ţipăt de pasăre îmi mai scapă din gât cine mă mai ascultă? aţi putea spune că nu mai ştiu să cânt, dragii mei dar va asigur că din interioare omul nu pleacă niciodată poate-i slăbeşte credinţa poate-i stă rătăcirea în braţe însă atât vreme cât ţine în buzunare un zbor niciodată nu va muri de „înalt”...

EMANUEL POPE Putred cu un strigăt frânt înserarea se lasă peste umbre de oameni în praful drumului fluturi negri amestecă urme de paşi târzii nimic nu e prea sus şi nici prea jos nimic numai absenţa unei bătăi de aripi şi atunci mă ridic pe stiva de gânduri ca un călău pe grămada de leşuri ascunde-mă vieţii un secol sau arde-mă pe rug şi m-adună cenuşă să fiu unei alte zile dimineaţă e putred aerul ce ne iese din gură cum putredă e urma paşilor noştri iar zborul nu mai este o soluţie acolo, în alb şi mă uitam la tine cum rece te cuprindeau zăpezile cu tristeţe cum veştede amintirile se depărtau lăsând urme mute în albul insensibil din care nu va creşte niciodată nimic şi atunci un corb lacom s-a repezit în linia orizontului cu indiferenţă sfărâmând-o în ciocu-i puternic îndepărtând astfel ca o ghilotină pământul de cer acum golul rămas se umple răbdător şi banal cu zgomotul paşilor tăi pe zăpada ce rece te cuprinde înmiresându-te se scutură ţărână din gene

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE răsfirăm pe drum umbre de gând o negură devreme ne cuprinde miraţi spunem cuvântului fugi cu priviri aburite de teamă când munţii îşi trosnesc oasele-brad se lasă frigul în case şi de nefaptă şi de nedor se scutură ţărână din gene degeaba mai pui busuioc la icoane mamă paşii mei au uitat drumul spre casă într-o baltă de ploaie am văzut două mrene sfârtecau în măsele o pisică aţoasă.

Carmen Ştefania Luca (Odin) aud liniştea cum îşi face cărare tot mai lungă din ce în ce mai lată tot mai spre mine n-a mai trecut demult cu atingerea mă tot întrebam de la o vreme pe ce coclauri o fi umblând pietrele au început să curgă să fugă din inimă după ultima dizolvare ar trebui probabil să fac două trei clepsidre pentru zile negre dar nu am timp să adun umbre pietrificate presar seminţe de iarbă pe unde trec aud liniştea cum se furişează soarele începe să s-aprindă în fiecare cotlon

10.-XI-2014

Nr. 11/39

florile întunericului mor rând pe rând sub ultima mea sărutare mi-e dor de culoare îmi aduc aminte că purtam haine lungi şi negre mult mai mari decât sufletul meu mă înfăşuram în ele până când simţeam micşorarea a mea sau a lor nu-mi mai era clar totul era să nu mă împiedic de scări nu eram în targetul lumii mă fixa cu privirea dar nu mă vedea mi-am pus tot felul de întrebări existenţiale ba că n-aş fi sau aş fi o replică a ceea ce-ar trebui să fiu Dumnezeu să mă fi trimis cu bagajele incomplete treceam mai mult transparent şi nimeni nu întorcea capul cum nici eu nu voiam să-mi mai întorc inima bătea pasul pe loc şi singurătatea trăgea totul în vid îmi aduc aminte că nu mai durea nimic uneori tânjeam după alte haine şi altfel de culori ochii meu zburători plecau departe dincolo de văl dar locul meu intrat la apă mă strângea din ce în ce mai mult am hrănit adâncurile cu ce-am avut mai scump acum simt cerul cum mi-l atinge şi împrăştie seminţe de stele înmuguresc lumini iar eu aştept înflorirea să mă îmbrace mi-e dor de culoare scrie şi n-ai să mori niciodată despre ce? despre tot ce vezi cu ochii şi apoi cu ei închişi despre tot ce auzi şi apoi despre ce n-auzi despre tot ce ţii în palme şi despre ce nu ţii despre pământul de sub tălpi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi despre absenţa lui despre aerul din care muşti şi amarul lui despre parfumul lumii şi despre ceaţa ei despre dimineaţa cum se rupe din noapte şi despre toate stelele cum mor şi s-aprind iar despre drumul frunzei clătinată-n vânt şi despre copacul care i-a vorbit o vară despre firul de praf cum s-adună-n zile şi despre noptiera ştearsă zilnic despre copilul din parc care se întreabă de ce nu-i mai vin pantofii şi despre curcubeul după care nu mai aleargă nimeni despre bătrânii care se ţin de mână şi împart privirea lungă şi despre banca de pe stradă în care pustiul vorbeşte în legea lui despre pâinea noastră cea de toate zilele cum se împarte şi cum se fărâmă s-ajungă pentru toate sufletele şi despre cerşetorul care nu mai ştie ce oră o fi scrie despre ce trece prin tine şi n-ai să ştii cei moartea scrie despre ce nu trece prin tine şi ai să ştii ce-i viaţa scrie despre viaţă şi despre moarte ca şi cum tu stai în mijlocul lor ai puterea de-a fi şi după scrie doar...

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Lia Vana Ultimă zi caldă de septembrie

Caldă zi, Toamnă dragă, când laşi culoarea să ne aducă liniştea vie.

Crengi nemişcate, frunze îmbujorate, iarbă târzie crizanteme şi aripi mici de pe-o floare pe-altă floare ne adună într-o totală, dorită, binemeritată relaxare.

Pe alei aliniind copaci ne răsucim cu paşii moi lăsând visele să se adape în tăcuta alunecare a apei unduitoare.

Linul zbor pe seninul fără nor duce şi aduce mereu nemuritorul dor.

Armonie în formare, bobiţele lucitoare, strânse în ciorchine de culoare aprind roşia văpaie.

Ne intimidează a stejarului grandoare, facem o reverenţă iederii în urcare şi mai adăugăm înc-o splendoare sub a vieţii îmbrăţişare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

10.-XI-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 11/39

- Cu cineva? Cu cine? Nu e nimeni lângă tine.

De când ai venit?

- Sunt aici. Ce-ţi pasă? Mergi la altă masă!

- Mamă, ce le ai!

- Cu ce?

- Cu ştourile.

- Mă laşi?

- Dacă te sărut, ce zici?

- Eşti un nebun. Pe mine nu mă sărută nimeni. Nimeni.

Dorina Şişu, Dublin

Pretexte Gândurile îmi umblau prin suflet ca amintirile. Parcă erau ale mele, dar parcă nu. Încercam să mă găsesc înţelegând unde m-am rătăcit. Nu găseam nimic. Nici măcar nu voiam să mă domolesc din valul pe care îl formasem din singura mea viaţă.

- Ce cauţi?

- Lucruri.

Am găsit chiştoace la toate colţurile, poate că erau pişate de câini, dar nu aveam bani, le luam de jos fără jenă. Am găsit şi o juma de bere. Un străin mi-a făcut cinste cu o bomboană. Mare noroc am azi! Nu mereu primesc ceva dulce.

L-am aşteptat pe Horia, nu a venit. Ca şi aseară, am băut un pic mai mult. Sunt ameţită, barul se învârte, prieten drag, mai dă un rând şi du-te! Vorbesc şi tac. Privesc în jur cu ochii închişi. Nu deranjez pe nimeni, nici măcar pe mine. Hm! Rolul pe care-l joc în fiecare zi e mereu altul. Rămâne la fel doar trupul. Adunat şi lovit. Tânăr în interior, dar bătrân pe exterior.

Nu m-a interesat, aşa cum pe mulţi interesează, dacă un om poate iubi pe cineva răvăşit de vâltori. Dar să-mi joc piesa... unde am rămas?

Când vrei, mai ceri... când ceri mai speri.

Priviri ciudate ne rănesc, injurii ne pândesc.

- Singurică?

- Nu.

În colţul tău liniştit şi plin de prostie te îmbeţi cu iluzii. Clipele de iubire ale iubitului, ziua de duminică cu o candelă aprinsă, ziua de Crăciun cu bunătăţi pe masă, mama venind de la biserică mirosind a busuioc şi a zăpadă, nu le uiţi niciodată.

Umbli în viaţă precum un câine sau pre-cum un şarpe apoi te prefaci în om. Ajutorul la cârmă e tot gândul morţii. În fapt, moartea îţi dă curaj.

- Ce scrii acolo, dulceaţă?

- Că timpul tău a expirat, hai du-te!

- Vrei ceva de băut?

- Sângele tău.

- Nu-i bun.

- Nu-i nimic.

- Eşti dusă?

- Asta e o întrebare de 1,75 de metri!

- Io cred că eşti beată, fato.

- Io cred că-ţi vine a te duce.

- Vai de capul tău!

- Servus şi la gară.

- În pizda mamelor tale de curvă. Du-te-n morţii ...

Desluşim păcatul rătăcind fiinţa. Nu am apucat să-mi salut copilăria. M-am trezit cu sufletul bătrân şi obosit.

Nu am apucat să-mi găsesc iubitul. Inima a rămas în acelaşi tabel Mendeleev unde punctul întinde la infinit un nimic. Un nimic paradoxal şi nefiresc. Te prinzi în cercul lumii şi trăieşti atât de complicat...

Sub noi rulează un drept... dreptul la tăcere.

Aţipesc. Da, aţipesc. ©Dorina Şişu, Dublin

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PETRE IOAN CREŢU ARIPI FRÂNTE

(continuare din nr. 10/38/2014)

III. Copilăria lui P ar fi fost una obişnuită, dacă nu s-ar fi trezit, aşa din senin, pe la patru ani, să citească ziarul cu voce tare. Nu-şi mai aduce aminte cum a reuşit. Şi atât de mult s-au încântat ai lui, încât, în fiecare duminică, îl îmbrăcau frumos şi mergeau la rude, sau la vecini, să le citească ziarul. Era un ziar vechi, din 53, unde se anunţa moartea lui Stalin. Vin americanii, s-a bucurat atunci Nicuţă, tac-su şi s-a îmbătat, la bufet, cu unu Dima, prietenul lui, care era omul miliţiei şi al securităţii. De mult se ţinea de capul lui Nicuţă să intre cu el în afaceri. Să vândă carne la negru, în Bucureşti, era criză mare şi el avea oamenii lui acolo, că merge la fix. Şi l-a convins pe Nicuţă, acum că murise Stalin, să-şi taie vaca. N-au apucat să vândă nici jumătate din vacă, când, la un avocat din Obor, i-au prins miliţia şi au făcut un an puşcărie. Noroc cu Dima, că era de-al lor, altfel lui Nicuţă i-ar fi putrezit oasele la canal. Atunci s-a ales P cu dădacă, Istina, o ţigancă adusă de la munte de popa Toader. S-a certat cu popa şi a venit la Rodica. Dumnezeu a adus-o, că era greu fără Nicuţă, cu trei copii mici, cu câmpul, cu gospodăria, cu dările şi taxele, cu cotele şi cu banca. Din când în când, se închidea în camera de zi şi plângea o oră întreagă, îşi uşura sufletul.

De, femeie tânără şi singură, îngropată de griji şi nevoi. Noroc cu Istina, care muncea mai abitir ca un bărbat şi se ataşase de P. Avea grijă de el, o trezea pe Rodica noaptea, că plânge băiatul şi să-i dea ţâţă. Uite ce foame îi este, cum caută cu gura, hai, fă, trezeşte-te odată.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

– Fă, o să-ţi vorbească băiatul limbi străine, i-a zis Leana a lui Oblete lui Rodica. În timpul războiului, americanii au trântit o bombă, în miez de noapte, peste casa lui Istina, toţi au murit, numai ea a scăpat, de atunci vorbeşte o limbă numai de ea înţeleasă. În duminica Paştelui, pe P, ai lui l-au dus la biserică, cu un ou în mâna stângă, ăsta pentru a-l da popii pentru împărtăşanie şi cu ziarul ăla vechi în cealaltă mână, să vadă şi popa ce copil deştept au şi popa şi-a făcut cruce. A doua zi popa era la securitate, avea şi el o fată, tot de patru ani, una Ştefania, care, la grădiniţă, îi tăia calea lui P şi îi dădea tot felul de dulciuri, colivă, colaci, îi lega şireturile la bocanci, iarna sau sandalele, când venea vara. Era o fată de treabă, cam şleampătă şi fără de noroc. S-a sinucis când a împlinit optsprezece ani. Nimeni nu a ştiut motivul. A înghiţit o sticlă întreagă de verde de Paris.

Pe o hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică, a scris o strofă dintr-o poezie a Elenei Farago: „Pentru cel care mi-a fost Pentru cel ce nu-mi mai este Visele fără de rost Leagă cântec şi poveste” Sub versuri a desenat, cu o cariocă roşie, o inimă ruptă în două, pe o bucată de inimă era scris îngroşat litera P şi pe cealaltă litera Ş, iar dedesubt a scris, cu litere înclinate uşor spre dreapta, „te iubesc, cum nu cred că te va iubi cineva vreodată. M-ai făcut femeie fără să mă atingi, fără să mă pătrunzi şi voi rămâne o eternitate femeia ta, numai a ta. Dumnezeu îmi e martor. Mi-am dat seama că nu pot să te ajut decât dincolo de moarte. Voi fi îngerul tău. Voi veghea tot timpul asupra ta. Iar dacă e adevărat că ne vom reîncarna, vreau tot îngerul tău să fiu. De câte ori vei simţi o adiere în părul tău, să ştii că nu e vântul, sunt eu. De câte ori vei simţi un gust sărat pe buze, să ştii că sunt eu.

Numai şi numai eu, acum când prezentul şi trecutul se împacă, deodată în mine. Te iubesc.”

Popa a înnebunit săracul, umbla, aşa, prin sat, cu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cădelniţa-n mâna stângă şi cu busuioc în cealaltă mână, sfinţea toţi parii pe care îi întâlnea. A mai slujit, după moartea fiicei sale, aproape un an, până când, într-o zi, la slujbă, s-a întors cu spatele la audienţă, şi-a ridicat patrafirul, şi-a dat pantalonii jos şi a arătat curul babelor din primul rând. L-au internat la Sapoca.

După ce s-a dus popa Toader la securitate, a venit la Nicuţă, cu o Volgă neagră, un căpitan de securitate, Amza, cum că şi-a pus băiatul să înveţe pe de rost articolul cu moartea lui Stalin. Degeaba se jura Nicuţă că n-are nicio vină, căpitanul o ţinea langa cum că e un criminal imperialist, că a vrut să se îmbogăţească, vânzând carne de vită la negru. Noroc că Miliţia e vigilentă.

– Bă, cheamă-ţi lighioana aia mică, zise Amza, un ţigan scund din Bora, pe care, ţăranii din comuna Ciulniţa, l-au prins într-o noapte, imediat după război, la furat de găini, la învăţător, care avea trei găini amărâte şi ciufulite, că pe alea moţate i le-au rechiziţionat ruşii. I-a luat şi ceasul de la mână.

– Bine că au avut răbdare să vi-l daţi jos, i-a zis ţârcovnicul Nae. Că lui cumnată-miu i-au tăiat mâna, exact de la încheietură. După ce au scos ceasul, au azvârlit laba mâinii la câini.

Ceasul îl avea de la un maior neamţ, un Atlantic de aur. I-a plăcut neamţului ţuica fiartă şi după o ulcică d-aia mică, l-a luat pe după gât şi l-a pupat pe obraji. Maiorul o rupea binişor pe româneşte, şi-a scos ceasul de la mână şi i l-a pus la mâna dreaptă. O să mă pomeneşti toată viaţa, i-a zis neamţul. Nenorocitul de cumnatămiu nu şi l-a mai dat jos niciodată, până s-a întâlnit cu ruşii ăia doi, beţi mangă. Ioo, voniucii ostolov, marte domenea. Davai ceasî! i-a zis unul dintre ruşi. Şi de atunci, cumnată-miu, îl pomeneşte întruna pe maiorul neamţ. Ceasul rău. L-a împins împieliţatul să-i fiarbă ţuică de la munte şi să mai pună şi ciuşcă în ea. Bea neamţul ţuică şi mânca gogonele murate. Că era meşter cumnată-miu ăsta, îl chema tot satul să le pună gogonele. Acum aruncă copiii cu pietre după el, sau le povesteşte sătenilor, la mat pentru o cinzeacă de ţuică, cum îi strălucea, lui, ceasul acela, în noapte, că avea cadranul cu fosfor.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

L-au snopit din bătaie, pe Amza, ţăranii, l-au dezbrăcat în pielea goală, l-au uns cu untură râncedă, baba Călina a rupt o pernă deasupra capului lui Amza şi fulgii s-au lipit de untura întinsă pe el. Arăta ca o găină curentată. L-au legat în mijlocul comunei de un stâlp de salcâm uns cu păcură, special pus acolo din vremea lui Ţepeş. L-au ţinut legat şi a doua zi, în soare. Era luna lui cuptor şi secetă mare. Aerul frigea. Pentru a putea respira, ţăranii intrau, cu căţel şi purcel, în beciuri adânci. Doar în ziua aia era ceva forfotă. Aveau distracţie. Copiii făceau întrecere, care să nimerească, cu bolovani, testicolele lui Amza. Nici nu mai putea să ţipe de durere. Muştele se îngrămădeau, atrase de untura, care, acum, încinsă de soare, îi frigea pielea mai rău decât focul. O vădană miloasă, a alungat copiii şi i-a dat ceva apă de băut. Spre seară l-au plimbat prin comună, cu mâinile legate la spate, târât c-o funie de gât, ca pe vacă. Tot de gât i-au legat o talangă. Şi l-au plimbat aşa prin toată comuna. Muierile îi dădea cu huo, copiii, ţinându-se ciorchine de alai, aruncau cu bolovani, care explodau, ca grenadele, pe ţeasta lui Amza. Atraşi de mirosul unturii râncede se adunaseră toţii câinii din comună, stăteau la o oarece distanţă, câte unul, mai îndrăzneţ, se furişa pe la spate şi-l muşca de picior. Apoi l-au scos la marginea comunei, spre Slobozia, i-au desfăcut talanga şi funia de după gât, i-au dezlegat mâinile şi i-au tras şi câteva bâte pe spinare, după care i-au dat drumul. Amza nu s-a oprit din alergat până-n mahalaua ţigănească. Na stat mult să-şi lingă rănile şi s-a înscris in Securitate şi pentru că, evreul ăla bătrân, care avea prăvălie la ei în mahala, l-a învăţat să citească şi să scrie, a ajuns repede locotenent, apoi căpitan şi puţin mai târziu comandant, acolo, în Slobozia. Pe evreu, nu ştia nimeni cum îl cheamă, îi ziceau toţi uvreiul, căruia îi cam plăcea băieţeii şi Amza, pentru un pumn de bomboane spirtoase, stătea să-l pătrundă, pe la spate, evreul.

Acum ţăranii ăia, care şi-au bătut joc de Amza putrezesc undeva pe la canal. Care or mai trăi. Baba Călina n-a rezistat, că a venit Amza, noaptea, la ea în arest şi a sodomizat-o. De ru-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şine, săraca babă s-a dat cu capul de pereţii celulei până a murit. După ce doi soldaţi au azvârlit leşul babei într-o groapă, săpată la repezeală, Amza şi-a dat nădragii jos şi s-a lăsat pe vine deasupra gropii, deşertând, odată cu fecalele, toată ura strânsă de atât amar de vreme.

– Bă, ţăran jegos, i-a mai zis Amza lui Nicuţă adu-l p-ăla micul, hai, fuga marş!

Nicuţă a dat fuga şi l-a adus pe P, pe atunci un copil, mai degrabă scund pentru vârsta sa, foarte slab, cu capul mare, tuns zero şi cu ochii căprui spre verde închis, rotunzi şi iscoditori. Îl privea curios şi oarecum mirat pe Amza, nu mai văzuse o astfel de arătare. Amza era o piticanie tuciurie, avea un metru şi cinzeci şi patru de centimetri şi o sută douăzeci şi cinci de kilograme. Era aproape rotund. Faţa o avea transpirată tot timpul, iar transpiraţia îi era uleioasă şi mirosea urât. A venit şi vremea lui.

Toţi tremurau de frică , până şi tac-su, un ţigan frumos, lăutar de faimă şi îndrăgit tare de cucoanele din oraş. Cum le zicea el, din gură, de inimă albastră, nu-l întrecea nimeni. Era vestit, de la Ploieşti şi până la Halele Obor, toţi auzise de Lică, guristul din Bora. Nu era o petrecere mai de soi să nu fie invitat. Asta până să intre Amza la Securitate. Acum stă la mila lui fi-su.

Fie ziua aia blestemată, când, beat fiind, s-a culcat cu Nela lui Gae şi a rămas grea. Nela a murit la naştere şi Gae i l-a adus pe Amza, să-l crească, altfel îi făcea buzunar pe burtă cu şişul. Lică era ţigan de mătase şi fricos. De Amza au avut grijă mai mult vecinii, asta până când a intrat sub protecţia uvreiului. După moartea uvreiului, Amza trăia din furtişaguri, până l-au prins ţăranii din Ciulniţa la furat de găini şi a intrat în Securitate. Acum era domn mare. Vestit pentru cruzime şi pentru ura viscerală ce o purta ţăranilor. Dacă era după el, i-ar fi împuşcat pe toţi, dar avea şi el frică de ceva pe lumea asta, îi era frică de partid.

– Vezi, măi copchile, în ce belea m-ai băgat? i-a zis Nicuţă lui P. Tu şi ziarul ăla nenorocit. Uite, domn comandant vrea să stea de vorbă cu tine. Şi l-a împins uşor pe P în faţa lui Amza.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

– Mi-ai adus un ziar nou? l-a întrebat P pe Amza. Ăsta pe care-l am s-o rupt ferfeniţă, abia dacă mai văd literele să citesc. Apoi, m-am plictisit să citesc mereu şi mereu despre moartea lui nenea ăsta cu mustăţi. În timp ce vorbea, P se uita, fix în ochii lui Amza. Ceva ciudat se întâmpla cu Amza şi nu înţelegea ce. Brusc s-a desprins de privirea lui P, parcă-l hipnotiza.

– Tu nu eşti de-al nostru, a zis cu năduf Amza. Şi constatarea asta îl va urmări, ca un blestem, toată viaţa pe P. Din ziua aceea, Amza îl trimitea, săptămânal, pe Ionică, un tânăr sublocotenent, ofiţer din noul val, cu liceu şi şcoală militară, să-i ducă lui P ziare, cărţi de poveşti, creioane colorate şi hârtie. Amza a vegheat tot restul vieţii lui asupra lui P, chiar şi când a fost trecut în rezervă, odată cu vântul schimbării din perioada de început a domniei lui Ceauşescu. A încercat să-l ajute să treacă peste handicapul înălţimii, pentru a se putea înscrie la liceul militar. P avea un metru şi cinzeci de centimetri şi treizeci şi opt de kilograme, cât o oaie. N-a reuşit, nu mai avea putere, era acum şef de aprozar. Plus că şi P a reuşit să şi-l facă duşman pe procurorul X de la Procuratura din Slobozia, bucureştean, libidinos şi însurat. Trăia cu A, sora mijlocie a lui P. Odată, de Crăciun, prin 1968, parcă într-o zi de vineri, după ce joi, la tăierea porcului, a asistat şi procurorul X şi s-a îmbătat criţă cu vodkă rusească, adusă de el, că vezi doamne, ţuica de la părinţii Rodicăi, de prună de la munte, pute şi el,de, om subţire. Şi la pomana porcului procurorul a început să-l întrebe pe P tabla înmulţirii. Şi P nu a scos niciun cuvânt, făcea cocoloaşe de mămăligă cu mâna, apoi întingea în untura fierbinte şi mânca cu poftă. Din când în când bea zeamă de varză dintr-o cană de lut. După ce s-a săturat a mulţumit pentru masă şi a plecat să se joace cu cei doi băieţi, mai mici ca el, ai vecinului din colţ. De fapt avea o bucată de şorici, ţinută ascuns în sân, încă de când a ajutat la căratul cărnii în beci şi vroia să o împartă cu ei. A doua zi, seara târziu a venit şi procurorul, de data asta era treaz şi iar a început să-l sâcâie pe P cu întrebări, ba tabla înmulţirii, ba cine ştie ce întrebare de istorie sau geografie.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Auzise că P, în clasa a patra fiind, a câştigat un concurs de cunoştinţe generale, la care au participat, în special fete de la liceu sau de la şcoala tehnică de contabilitate, toate de aceeaşi vârstă cu A, sora lui. Până când P a luat un chibrit de pe masă, a aprins un băţ şi uitându-se fix în ochii lui X, l-a întrebat ce stare de agregare are flacăra. Procurorul a vrut să spună că e gaz, dar nu era sigur.

– E plasmă, a zis P şi te rog să mă laşi să mănânc. O linişte nefirească s-a aşternut în casă. Şi Amza l-a urmat peste tot pe P şi la Motru, unde reuşise la liceu şi la Feteşti unde sa transferat P, din clasa a X-a şi-n armată la Botoşani, unde P a făcut armată întreagă şi la Bucureşti, când P a reuşit să intre la sociologie.

A murit la cutremurul din -77, aşteptându-l pe P în barul de la Dunărea. Barul era la etaj şi Amza n-a avut nicio şansă. Vroia să-i spună lui P, care era aşteptat a doua zi, la ora 11, la Departamentul Securităţii Statului, Direcţia Securităţii Interne, să-l caute pe maiorul Ionică, fost subaltern la Slobozia, să vorbească cu el, că mai există o şansă să rămână student. P refuzase să se ducă, în vacanţa din 76, la un stagiu de pregătire la Băneasa. A fost ultima dată când s-a mai încercat recrutarea lui P. Amza l-ar fi vrut ofiţer sub acoperire. În aceeaşi seară l-a mai aşteptat pe P şi Stan, un inginer agronom din satul de baştină a lui P şi prieten. Venise cu logodnica în Bucureşti pentru cumpărături şi s-a gândit să se întâlnească cu P, la Dunărea, unde seară de seară ştia că-şi pierde vremea la o cafea şi ore interminabile de discuţii cu prietenii. Stan a luat o masă în restaurant, la geam şi aproape de uşă, să-l vadă pe P când vine. Când a început prăpădul a mai apucat să-şi arunce logodnica prin geam. Lui, nici măcar nu i-au găsit cadavrul. Ea a rămas paralizată pe viaţă şi cu o spaimă continuă în suflet.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

*** Epilog P a hotărât, în fine, că e vremea să se sinucidă. Demult s-a gândit că ar fi singurul lucru pe care ar fi putut să-l ducă la bun sfârşit.

Totuşi nu se face să mori, aşa, oricum. A chemat o femeie să-i facă curat. Noroc că a chemat-o dis-de-dimineaţă, altfel trebuia să moară într-o altă zi. A mai rugat o femeie s-o ajute pe prima.

Le-a spus că se-nsoară, mitul Mioriţei, de... şi nu se cade s-o primească aşa pe viitoarea nevastă.

Se va duce s-o aducă de la oraş, cu căruţa. Şi la căruţă o să aibă înhămate două iepe negre. Femeile îşi făceau cruce, pe furiş. N-aveau curaj să hlizească, nici măcar să-şi ridice frunţile din pământ. P le plătise bine, cât pentru trei zile la sapă pe câmp. P l-a rugat pe unul, Gică al Mariei, zis şi Buzilă, că avea nişte buze de ziceai că sunt buci de vădană, i-a mai zis că vrea şi două iepe negre. Buzilă n-avea decât o mârţoagă, un cal bătrân şi ăla era roib, dar i-a zis că se face, dar o să-l coste cam scump.

– Cât? l-a întrebat P. – O vadră de ţuică, i-a răspuns Buzilă.

Cam mult, se gândea P, aproape că se duce toată pensia pe ţuică. Şi-a aprins o ţigară.

Scotea rotocoale absent. Buzilă a întins mâna spre el, vroia o ţigară. I-a dat. S-au aşezat amândoi pe treptele casei şi fumau, umăr lângă umăr.

– O să-ţi placă iepele, ai să vezi, V le-a luat imediat după revoluţie de la Jegălia, de la herghelia aia de acolo. Nu-s bune la plug, dar sunt frumoase si au mers de prinţese, înhămate la car. Acum V vinde mânjii lor pe bani grei. Şi-a cumpărat pe banii aceia un Ford, e bun că-i mare şi pe motorină, că mai cumperi de pe la tractorişti cu bani mai puţini. Doar că e negru şi c-o cruce pe el. Băietul meu, ăla de-i student, îmi zice că-i dric. Fugi mă de-aici, îi zic, cred că a fost al unui popă mare, mitropolit. E dric, e dric, îmi tot repetă ăl mic.

Ce să le faci, că de bătut nu-ţi mai dă voie legea. Aşa că-l las în plata Domnului. E drept că-i mai ard câte una, dar pe întuneric, să nu aibă martori.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Să vii peste două zile cu căruţa la mine, zise P. Pe la opt fără un sfert. Atunci îţi dau şi ţuica, ai Înţeles?

– Fiţi fără grijă că am să vin.

Cele două zile au trecut cu greu. E şapte deja şi încă mai are atâtea de făcut. Femeile muncesc de zor. P mai întâi se bărbiereşte. Are o chestie deşteaptă, cu trei lame, dar electrică.

A primit-o cadou de la S, feciorul lui. Acum bărbieritul nu mai e un chin. Degeaba. Că de bărbierit uită cu săptămânile. Când îşi dă seama că a trecut mult timp, zice că-şi lasă barbă. Nu-l ţine mult. Se duce la oraş şi-şi tunde şi chica şi barba. E şapte şi-un sfert. Mai are ceva timp.

Se spală pe dinţi. Femeile au terminat, îşi numără banii lăsaţi de P pe televizor. Sunt toţi. Dau bună ziua şi-l lasă singur pe P. Or să vină mai târziu, cu vreun motiv, acolo, să-i vadă nevasta.

E opt fără un sfert. A venit Buzilă. Sunt frumoase de adevărat iepele. P le priveşte cu drag şi mirat. Se urcă-n căruţă, e îmbrăcat în costum negru, puţin uzat, cămaşă albă, papion şi pălărie aşezată şmechereşte pe cap.

– Diiii, fetele mele, diiiii! şuieră P. Iepele se-aruncă într-un galop nebun. Buzilă abia reuşeşte să se ferească, îşi face cruce. Câinii vecinilor aleargă în urma căruţei şi muşcă furioşi praful stârnit de roţi şi copitele iepelor. A ieşit din sat, acum se îndreaptă spre oraş.

– Ho, fetelor, ptrrr, ho, ho! zise P. Şi-a aprins o ţigară şi se uită, aşa, lung, în zare. Era opt şi un sfert. Fix. Un câine urla, singur, aşa, de nebun. O lumină galbenă coborâse din cer. P a coborât din căruţă, a deshămat iepele, le-a împiedicat cu funia hamului şi le-a dat drumul pe islaz. Apoi, hotărât, se-ndreaptă, fără a mai întoarce capul, spre oraş. Nu se va mai întoarce niciodată în acest sătuc, prăfuit şi uitat de lume. ©Petre Ioan Creţu

10.-XI-2014

Nr. 11/39

(continuare din nr. anterior (10/38/2014)

Războiul pentru Sarmizegetusa – vara anului 102 – şi prima ofensivă norddunăreană a împăratului Traian. În vara anului 102 d. H., deţinând controlul asupra Dunării, împăratul Traian, după ce respinsese solia de pace trimisă de Decebal (de data aceasta rolurile se inversaseră), fără a mai da răgaz nemuritorilor, a pornit războiul pentru Sarmizegetusa, decis să transforme şi Dacia Nord-Dunăreană în provincie romană, singura cale de a scoate Imperiul Roman din criză. Însuşindu-şi formula de atac a lui Decebal, Traian a hotărât să asedieze capitala Daciei din două direcţii: din sud-vest, pe direcţia (mai veche) Viminacium – Tapae / Tapia şi Drobeta / Dierna (> Tsierna > Cerna) – Tapae, cu forţele armate concentrate în baza dalmato-panonică. Din sud, pe „direcţia Fuscus”, Sucidava – Buridava – Arutela (Arudela) (defileul Oltului / Turnu Roşu), cu forţele din Moesia-Pulpudava. Oştile romane pornite din sud, erau conduse de M. Laberius Maximus (guvernatorul Moesiei, ce, după cum se spune în izvoarele antice, ar fi capturat-o şi pe sora regelui dac). Şi cavaleria avea în frunte pe Lusius Quietus (maur de origine).

La comanda armatei pornite din sud-vest, din Viminacium, se afla însuşi împăratul, ce, fără prea mari dificultăţi, fără mari pierderi, a ajuns din nou la Tapae (Tapia). Cavaleria Dacică de întâmpinare, înainte de Tapae, fusese respinsă de soldaţii lui Traian. În noua bătălie de la Tapae, tot atât de crâncenă ca şi cea din anul ce trecuse, legionarii şi auxiliarii germanici au ieşit biruitori. Comandantul trupelor Dacice din zonă s-a sinucis înainte de a fi luat prizonier de soldaţii lui Traian (cf. XIRD, I, 141). Dacii ţinutului, alături de nobilii lor, s-au închinat împăratului ce, „pentru a slăbi pe duşman, primea şi trata pe cei ce se supuneau, cu multă bunăvoinţă” (ibid.). Întru cinstirea soldaţilor romani căzuţi în bătă-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE liile de la Tapae (Tapia), Traian a poruncit „să li se ridice un altar şi să li se facă în fiecare an sacrificii funebre” (CDIR, LXVIII, 8 / cf. DDB, 324). Stăpâni pe Porţile de Fier ale Transilvaniei, Romanii au înaintat în Ţara Haţegului. Cu cât împăratul Traian se apropia de capitala Daciei, „cu atât lupta lua un caracter mai înverşunat”; erau „întărituri ridicate mai la fiece pas şi apărate cu o stăruinţă nemaipomenită”; „atacurile Dacilor asupra poziţiilor romane devin tot mai dese; sângele curge în şiroaie şi mai fiecare pas înainte al Romanilor este însemnat prin moartea unui legionar; iar din partea Dacilor, jertfirea vieţei se face cu o dărnicie pe care putea s-o explice numai nestrămutata lor credinţă că ar fi nemuritori” (XIRD, I, 141). Trupele conduse de Traian au joncţionat lângă Sarmizegetusa cu oştile conduse de Maximus şi Quiteus – pătrunse prin pasul Turnu Roşu / Vâlcan spre Apulum şi Germisara. Se consideră că în cetatea de la Costeşti au fost găsite stindardele şi tehnica de război luate de Decebal de la Fuscus (cf. DDB, 326; XIRD, I, 142), în anul 87 d. H. Între oştile lui Decebal dintre davele dispuse jur-împrejurul Sarmizegetusei şi legiunile lui Traian s-a încins o bătălie pe viaţă şi pe moarte, ca „între vitejii egale”; aurul, bogăţiile davelor Daciei stimulau pe legionarii angajaţi în lupte, pe măsura apărătorilor disperaţi.

Pe de altă parte, Traian dorea cu orice preţ ca, înainte de aşternerea iernii, să ocupe cel puţin davele din punctele-cheie ale ariei sarmizegetusane, spre a putea controla orice mişcare a Dacilor din sacra lor capitală. Sarmizegetusa, apărată din toate părţile de munţi şi de anotimpul cel mai urât de soldaţii Romei, se arătase lui Traian, pentru încă patru ani, ca inexpugnabilă. Încheierea unei păci, vremelnică, desigur, devenise iminentă şi de o parte şi de cealaltă. O solie de pace, din marii nobili Daci a fost trimisă la împăratul Traian. Regele Sarmizegetusei a acceptat condiţiile tratatului de pace dictate de împărat: înapoierea tuturor armelor, a întregii tehnici de război capturate de la Romani, în războaie, ori primite – în baza tratatelor vechi (cu Vespasian şi cu Domiţian) – de la Roma; eliberarea prizonierilor romani – de la Fuscus

10.-XI-2014

Nr. 11/39

încoace; înapoierea tuturor meşterilor primiţi de la Romani; să fie predaţi lui Traian toţi „dezertorii” şi „să nu mai primească nici un Roman, civil sau militar (fugari din Imperiu), în slujba sa” (a lui Decebal); „să recunoască de prieteni şi duşmani pe prietenii şi duşmanii Poporului / Imperiului Roman”; „să dărâme toate cetăţile” Daciei etc. (CDIR, LXVIII, 9 / cf. XIRD, I, 143). Astfel „încheiată învoiala”, „Traian trimise... pe solii lui Decebal la senat, pentru ca şi acesta să întărească pacea; după ce făcu această legătură, lăsând o oaste lângă Sarmizegetusa” (într-un castru, cunoscut în vremea lui Dio Cassius drept „Sarmizegetusa Romană” – DDB, 328), „iar celelalte părţi ale ţării aşezându-le cu soldaţi, el se întoarse în Italia; solii trimişi din partea lui Decebal fură duşi în senat şi ei, punând jos armele, împreunară mâinile cum fac prinşii de război, rostiră câteva cuvinte, se rugară şi astfel încheiară pacea şi-şi luară apoi armele de jos; Traian îşi sărbători triumful şi fu numit Dacicul; el rândui în teatru lupte cu gladiatori...” (CDIR, LXVIII, 9 – 10 / cf. DDB, 327). Dar era o pace pregătitoare de alt război.

Ultimul război dintre Decebal şi Traian sau căderea Sarmizegetusei (105 – 106).

Ar fi fost absurdă respectarea unui astfel de tratat – răzbunător al Romei pentru umilinţele la care o supusese Sarmizegetusa în ultimele trei decenii – tocmai de cel ce îngenunchease Imperiul Roman în vremea lui Domiţian şi îi zdrobise floarea armatei (conduse de Fuscus), tocmai de genialul rege al Daciei, Decebal, cel ce avusese în mână şi sorţii victoriei în prima parte a luptelor cu Traian. Nici nu se reaşezase bine Traian în scaunul imperial din Roma, că-i şi veniră ştiri de la Sarmizegetusa – după cum certifică tot Cassius Dio: „Decebal face multe contra legăturei păcii, primeşte iarăşi dezertori, reîntăreşte cetăţile, cercetează prin soli naţiile / neamurile vecine, pedepseşte pe acelea ce nu primeau a fi de partea lui...” (CDIR, LX VIII, 9 – 10 / cf. XIRD, I, 145). Este vorba despre campania de prin 103, împotriva „aliaţilor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Romei”, neamul iazigilor. Susţinuţi de legionarii romani, iazigii îşi întinseseră stăpânirea peste pământurile Dacilor dintre Dunăre şi Tisa. În ciuda celor prevăzute în tratatul cu Traian, Decebal restabilea ordinea, dreptatea, în spiritul strămoşesc, în Câmpia Panoniei. Mai mult, Roma lui Traian aflase şi despre soliile Dacice la popoarele vecine şi mai îndepărtate, euro-asiatice, pentru alianţe în vederea declanşării unui război anti-imperial etc. Apoi, Decebal – spune acelaşi Dio Cassius – „nu se înduplecă a preda armele şi pe sine însuşi: el strângea în văzul tuturor oşteni şi îndemna la război pe vecini, spunându-le că, dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei se vor primejdui. Că mai sigur şi mai uşor îşi vor păstra libertatea luptând împreună cu el, înainte de a da nenorocirea, şi că de-i vor lăsa pe Daci să piară, mai târziu, nemaiavând aliaţi, vor păţi-o şi ei” (ibid.; cf. DD, 233; DDB, 330 sq.). Traian mersese pe frontul Dunării mai toate forţele armate ale Imperiului Roman, declanşând în vara anului 105 d. H. războiul de nimicire a Sarmizegetusei şi de transformare în provincie romană a unei bune părţi din Dacia Nord-Dunăreană.

La 4 iunie 105, Traian şi statul major al armatelor imperiale – între cei din statul major: Hadrian, comandantul legiunii I Minervia, Decimus Terentius Scaurianus ce, după 106, a fost înscăunat ca guvernator al provinciei romane Dacia Superior (partea Daciei Nord-Dunărene cuprinzând Arudelia / Ardealul, Maramarisia / Maramureşul, Crisiana / Crişana, Alutuania / Oltenia, Banatul dintre Mureş, Tisa şi DunărePartiscum) – au pornit din Roma, s-au îmbarcat la Brundisium, încât în a doua jumătate a lunii iunie coordonau operaţiunile militare din Moesia Superior. Pentru ca Decebal să nu declanşeze – cu aliaţii lui – atacuri sud-dunărene pe mai multe fronturi, în iarna dintre anii 105 – 106, împăratul Traian şi statul major al frontului Dunării au decis: a) trecerea grosului armatelor imperiale – şi a liniei frontului – la nordul Dunării, prin cinci locuri / „vaduri”: Viminacium / Lederata (cu înaintare sigură, pe drumul vechi, presărat cu castre, din 101 până în 105: Arcidava, CentumPutei, Berzobis, Aizizis / Aixis, Tibiscum, Tapia, Sarmizegetusa), Drobeta – pe „podul de piatră

10.-XI-2014

Nr. 11/39

al lui Decebal şi Traian” / „Podul Drobetei” (construit după proiectul arhitectului Apolodor, între anii 102 şi primăvara anului 105; podul se arcuia peste Dunărea lată de 1127 de metri şi adâncă de 30 de metri; avea 20 de stâlpi de piatră pentru suprastructură, echidistanţi – „cu îndepărtarea unuia de celălalt de 170 de picioare”, adică de „vreo 56 de metri” – cf. XIRD, I, 147 / GIrva, 59; zona Drobeta – Dierna / Ţierna fusese amenajată, din ordin imperial, pentru înlesnirea „tragerii de pe mal a ţăicilor şi batelurilor cu provizii, pe care Traian era să le transporte pe Dunăre în sus, din Moesia către tărâmul operaţiunilor; Romanii anume, după cucerirea Moesiei şi a Panoniei, organizaseră două flotile pe fluviu, classis pannonica şi classis moesica, flotile care aveau de scop mai ales paza trecerei Dunării; dar fără îndoială că alăturea cu aceste flotile de războiu, trebuiau să se afle şi vase de transport” – XIRD, I, 129; la Porţile de Fier, „în locul cel mai impunător, unde Dunărea biruieşte munţii, se ceteşte încă, pe malul sârbesc, inscripţia pusă de Traian în anul 100 d.

H., în care spune că desfundând stâncile au deschis o cale ...” – ibid.; în fruntea armatelor trecute pe „podul de piatră al Drobetei” se afla împăratul Traian; de la Drobeta, un corp de armată a pornit-o spre Sarmizegetusa, pe „drumul Diernei > Tsiernei > Cernei”: Drobeta – Dierna – Ad Mediam / Mehadia – Tibiscum / Timiş – Tapia – Sarmizegetusa; grosul trupelor şi Traian au pornit de la Drobeta la Amutria / Motru; de la confluenţa Motrului cu Jiul – Gura Motrului, un al doilea corp de oaste a înaintat spre pasul Vâlcan, blocând ieşirea Sarmizegetusei la Valea Jiului; pentru supravegherea zonei de la confluenţa Amutria / Motru – Jiu, Traian a ordonat ridicarea castrului de la Tatomireşti / „Răcari-Gară”; de aici, împăratul a înaintat cu legiunile la Pelendava / Craiova, apoi la Alutus / Olt, spre a joncţiona cu armata Moesiei-Pulpudava spre Sarmizegetusa; „Tabula Peutingeriană” menţionează localităţile : Pelendava, Castranova, Romula, Acidava, Rusidava, Pons-Aluti, Buridava, Castra-Traiana, Arutela, Pretorium, Pons-Vetus, Stenarum, Cedonia, Decidava, Apulum – cf. XIRD, I, 152 sqq.), Oes-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cus / Sucidava (pentru armata Moesiei Inferior – Pulpudava, fuzionând la Pons-Aluti cu cea condusă de Traian dinspre Pelendava / Craiova şi traversând Carpaţii Meridionali prin Turnu Roşu), Durostorum (pentru armata sud-estmoesiană, înaintând spre Ramidava / Cumidava prin pasul Bran, ca să se întâlnească la Caput Stenarum cu Traian) şi Troesmis / Aegyssus (bază pentru armata est-moesică foarte bine dotată, care a înaintat pe „drumul lui Burebista”, la Piroboridava, a traversat Carpaţii Orientali pe la Angustia, din capătul pasului Oituz, sau culoarul Tg. Ocna – Miercurea Ciuc; de la Caput Stenarum, împăratul Traian a trimis trupe întăritoare spre a ocupa zona dintre Angustia şi Samum, presărată de castrele de la Comălău, Boroşneul Mare, Olteni, Hoghiz, Baraolt, Sânpaul, Odorheiul Secuiesc, Sărăţeni, Călugăreni, Brâncoveneşti, Odorheiul Bistriţei, Ilişua; Traian înaintase şi ocupase Apulum, Potaisa, Napoca, Optatiana, Porolissum, Samum); b) pe cât posibil, la intrarea în iarna anilor 105 – 106, zona fortificată a Sarmizegetusei să fie prinsă în „cleştele legiunilor”; c) iernarea armatelor în Dacia, „pe poziţii”, în castrele / davele din punctele-cheie ale reţelei fortificaţiilor lui Decebal (din Transilvania / Ardeal, Banat şi Oltenia); d) asedierea capitalei nemuritorilor în primăvara anului 106, ocuparea şi distrugerea Sarmizegetusei; e) transformarea zonei ocupate din Dacia Nord-Dunăreană în provincia romană Dacia Superior (având ca guvernator pe Scaurianus); f) capturarea recoltelor verii / toamnei anului 105 de pe ogoarele Dacilor şi depozitarea lor în castrele romane, ori în davele cucerite; înfometarea populaţiei; recoltele care nu puteau fi capturate de legionari erau distruse; capturarea turmelor, cirezilor, hergheliilor, cârdurilor de păsări domestice, prisăcilor etc.; aşezărilor Dacice care se supuneau stăpânirii romane li se asigura hrana spre primăvara / vara anului 106; g) acordarea de privilegii nobililor Daci trădători ai lui Decebal, coruperea celor din dacica ierarhie socială. Dio Cassius a înregistrat în istoria sa şi o serie de amănunte revelatoare a stărilor de tensiune de la Sarmizegetusa; „din pricină că mulţi Daci trecuseră de partea lui

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Traian, precum şi din alte pricini, Decebal ceru din nou pace”. Dar condiţiile împăratului n-au fost acceptate de regele Daciei – între acestea fiind şi „a preda armele şi pe sine însuşi”. Decebal văzuse o soluţie spre salvarea Daciei chiar în moartea împăratului Traian; şi „Decebal trimise, deci, în Moesia, nişte fugari ca să-l omoare, dar aceştia n-o putură face: unul din ei, fiind bănuit, fu prins şi, dat chinului, mărturisi tot planul urzit”. Atentatul se petrecuse prin luna iulie 105. În timpul campaniei nord-dunărene, din ordinul lui Decebal, soldaţii Daci reuşiseră să captureze pe Longinus, unul dintre cei mai apreciaţi comandanţi ai legiunilor lui Traian. Adus în faţa statului major al armatei Dacice, Longinus a refuzat să dea detalii despre planurile lui Traian: „şi fiindcă el (Longinus) nu voi să spună nimic, îl puse sub pază neferecată şi, trimiţând un sol la Traian, ceru să-i lase (Traian) ţara până la Istru şi să-i întoarcă banii pe care-i cheltuise cu războiul: numai aşa îi va da drumul lui Longinus; Traian, răspunzându-i cu vorbe îndoielnice, din care voia să se vadă că el nu pune preţ nici prea mare nici prea mic pe Longinus (aceasta pentru ca nici să-l piardă pe acela, nici să-l răscumpere cu prea mulţi bani), Decebal, socotind ce să facă, stătu în cumpănă; între aceste, Longinus, căpătând otravă prin mijlocul unui libert, pentru ca Decebal să nu bănuiască deloc ceea ce avea să fie şi să nu-i facă paza grea, îi promise că va media spre împăcarea cu Traian; apoi, scriind o epistolă ce cuprindea o rugăminte, o dădu libertului s-o ducă lui Traian; pentru ca să fie fără grijă; şi astfel, libertul plecând, peste noapte Longinus bău otrava şi muri; după aceasta, Decebal ceru de la Traian pe libert, promiţându-i că-i va da în schimb trupul lui Longinus şi 10 captivi; el, deci, ca să aducă întru îndeplinire aceasta, îndată-l trimise pe centurionul prins dimpreună cu Longinus, de la care Traian află tot ceea ce se întâmplase; totuşi, Traian nu-l trimise nici pe acela înapoi şi nici nu dădu drumul libertului, socotind că, pentru onoarea împărăţiei, viaţa acestuia era mai de preţ decât înmormântarea lui Longinus” (CDIR, LXVIII, 12 / cf.

DDB, 331 sq.; DD, 234; XIRD, I, 158). Dar încercarea „tranzacţiei Longinus” avusese loc,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE probabil, înainte ca armata condusă de Traian să fi ajuns la Buridava. Columna Decebalo-Traiană din Roma ne înfăţişează lupte în munţi, desigur, în situaţi jurîmprejurul Cogaionului („Munţii Orăştiei”); „se pot vedea iarăşi marşuri ale armatei romane, atacuri date cu energia disperării de către Daci, scene de incendiere a aşezărilor cucerite de Traian; dar în acelaşi timp se pot vedea şi Daci care, învinşi, se închină învingătorului împreună cu familiile lor; descoperirile arheologice atestă că dava de la Costeşti e (...) cucerită şi trecută prin foc şi sabie; urmele incendiului sunt deosebit de puternice la turnurile-locuinţă de pe platou; ultimele concentrări de forţe dacice se fac în vederea supremei rezistenţe de la Sarmizegetusa; un şir de scene de pe Columna Decebalo-Traiană înfăţişează asediul capitalei Dacice în vara anului 106; soldaţii romani atacă îndârjiţi, conştienţi că au în faţă ultimul mare obstacol care-i desparte de victorie; la rândul lor, Dacii apără cu eroism cetatea, suferind grele pierderi; lupta e însă inegală: Romanilor le sosesc, desigur, întăriri, în timp ce apărătorii închişi în cetate suferă nu numai din pricina armelor vrăjmaşe, ci mai ales de sete; se pare că Traian tăiase conductele ce aduceau apa în cetatea de refugiu a Sarmizegetusei: aşa s-ar explica dramatica scenă în care apărătorii capitalei Dacice, sleiţi de puteri, îşi împart ultimele picături de apă; e preludiul capitulării cetăţii care, după cum atestă descoperirile arheologice, va fi sistematic şi cu sălbăticie distrusă împreună cu aşezarea civilă şi cu monumantala incintă sacră; nu toţi apărătorii Sarmizegetusei depun armele; Columna ni-i arată pe o parte din ei părăsind cetatea pentru a încerca să reziste în alte părţi”; Decebal este surprins pe Columnă „adresându-le oştenilor săi o ultimă cuvântare prin care caută să-i îmbărbăteze, împărtăşindu-le probabil intenţia sa de a fugi prin munţi, către răsărit, pentru a înjgheba o nouă linie de rezistenţă...”; „Romanii prind însă de veste şi trimit un detaşament de călăreţi pe urmele regelui dac”, detaşament condus de Tiberius Claudius Maximus; „ajuns şi înconjurat de urmăritori, fără nici o speranţă de scăpare, având în faţă umilitoarea şi cruda per-

10.-XI-2014

Nr. 11/39

spectivă de a urma în lanţuri, la Roma, carul triumfal al învingătorului pentru a fi apoi ucis în sinistra carceră Tullianum, Decebal îşi curmă firul vieţii, tăindu-şi gâtul cu o sabie încovoiată; el încheie astfel în chip eroic şi tragic totodată epopeea antiromană căreia îi dedicase toată energia şi timpul de domnie; călăreţii Romani nu au înainte decât un cadavru; nu-l cruţă însă şi-i taie capul şi mâna dreaptă, aducându-i-le lui Traian; acesta trimite capul lui Decebal la Roma, unde va fi expus pe scările Gemoniae pentru ca toţi să ştie că primejdiosul duşman a fost definitiv înfrânt şi alungat, cum zice un izvor antic, nu numai din domnie, ci şi din viaţă”; oşteanul Tiberius Claudius Maximus, potrivit inscripţiei de pe stela funerară descoperită la Grammeni, lângă Pulpudava (>Plovdiv, azi, în Bulgaria), a fost „făcut duplicarius în ala a II-a de pannoni de către divinul Traian, de care a fost făcut şi cercetaş în războiul Dacic şi în cel parthic şi de către acelaşi a fost făcut decurion în aceeaşi ala deoarece l-a prins pe Decebal şi capul i-a adus la Ranisstorum...”; istoricul Hadrian Daicoviciu mai relevă că textul însoţeşte scena-basorelief ce „îl reprezintă pe Maximus însuşi călare; în faţa calului avântat în galop, un nobil dac (se recunoaşte bine caracteristicul pileus de pe capul regelui Decebal), căzut la pământ şi rezemat cu mâna stângă de scut, scapă din mâna dreaptă, întinsă, un pumnal curb; dat fiind conţinutul inscripţiei, această scenă trebuie interpretată ca o reprezentare a sinuciderii lui Decebal; analogia cu scena de pe Columnă e frapantă: şi acolo se văd călăreţi romani care se reped, trecând peste trupurile însoţitorilor lui Decebal, spre regele aşezat la pământ, la rădăcina unui arbore; există însă şi o deosebire: pe Columnă, Decebal e înfăţişat în clipa în care îşi atinge gâtul cu ascuţişul pumnalului încovoiat; aşadar, basorelieful de pe monumentul lui T. Claudius Maximus ar reprezenta momentul următor al dramei: Decebal, în agonie, scapă din mână arma cu care-şi curmase zilele” (DDB, 332 sq.).

Asediul Sarmizegetusei a durat de prin martie până pe la mijlocul lunii iulie, anul 106; şi înainte de 11 august 106 – după cum atestă o diplomă militară datată şi descoperită la Poro-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lissum – partea cucerită de împăratul Traian, din Dacia Nord-Dunăreană, de la Tyras la Piroboridava, Porolissum şi Partiscum, devenise provincie romană (partea de est, dintre Angustia şi Tyras fusese alipită Moesiei Inferioare; Oltenia şi ţinuturile din stânga Oltului, până pe la Curtea de Argeş, constituiau Dacia Inferior; Banatul şi Ardealul, partea sudică a Maramureşului şi partea estică a Crişanei alcătuiau Dacia Superior). Comorile Daciei – îndeosebi, ale Sarmizegetusei, ale regelui Decebal, ascunse sub albia râului Sargeţia, după ce, pe durata îngropării tezaurelor, râuleţul fusese deviat – duse de Traian la Roma, constând – după evaluările savantului J. Carcopino – din 165.000 de kilograme de aur fin, 331.000 de kilograme de argint (cronicarul Criton precizează că împăratul Traian a dus din Dacia, ca pradă de război, cinci milioane de libre de aur, adică 1.655.000 de kilograme de aur; chiar reducând de zece ori, ca J. Carcopino, cantitatea de aur pare uimitoare, dar pe măsura rezervelor Daciei – cf. CLrich, 28 sqq.; DDB, 181; DIC, I, 788; GIrva, 61), fără a mai considera imensa pradă de război „transferată” de legionarii romani în diferite colţuri ale Imperiului, au înlăturat criza pentru o bună vreme, au făcut să răsară splendidul For al lui Traian, în „cetatea celor şapte coline” (prin săparea / retezarea crestei ce lega colinele Quirinal şi Capitoliu cu exact înălţimea de 39,83 de metri a Columnei Decebalo-Traiane, inaugurată în anul 113 d. H. – cf. DD, 216), şi, înainte de toate, au făcut să strălucească „sărbătorile lui Traian”, neasemuite şi nemaipomenite, pe durata a 123 de zile (v. CDIR, LXVIII, 15 / cf. DDB, 335), zile în care au ţinut „jocurile publice”, zile când „peste unsprezece mii de fiare pieriră în luptele date de cei zece mii de gladiatori” (CDIR / cf.

XIRD, I, 166). ©Selecţie şi prezentare Lenuş Lungu

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965; v DDB = Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972; v DIC, I = Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985; v Fontes, I = Fontes ad historiam DacoRomâniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus — comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964; v GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971; v GLSG = Nicolae Gostar, Vasile Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, Editura Junimea, 1984; v IorGet = Iordanes, De

origine actibusque Getarum / Despre originea şi faptele Geţilor (ediţie bilingvă, latină – română; traducere: David

Popescu; îngrijirea ediţiei, studiul introductiv şi note: Gabriel Gheorghe), Bucureşti, Editura Fundaţiei Gândirea, 2001; v MIMS = Mircea Muşat, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii Poporului Român, Bucureşti, Editura Academiei R.S. România, 1980; v PGet = Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei – ediţie, note, postfaţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982; v StrPR = Cristian Popişteanu, Gh. David, Stră-

moşii Poporului Român, culegere de articole / studii apărute între anii 1967 şi 1980, în revista Magazin istoric,

Bucureşti, Editura Politică, 1980; v XIRD, I = A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I (Dacia ante-romană şi Dacia romană – 513 înainte de Hristos – 270 după Hr.), Bucureşti, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1913.

Podul Decebalo-Traianic de la Drobeta-Dacia (103 – 105 d. H.) în cronica de piatră a Columnei DecebaloTraiane din Roma (113 d. H.).

Bibliografie: v CDIR = Cassius Dio, Istoria romană, I (traducere de A. Piatkovski), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973; v CLrich = Jérôme Carcopino,

Les richesses des Daces et le redressement de l-Empire Romain sous Traian, în Dacia, I, 1924, pp. 28 – 34; v DD =

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

O „LECŢIE DE TEATRU” LA FESTIVALUL DE TEATRU INDEPENDENT „UNDERCLOUD” – BUCUREŞTI Între 1 şi 11 septembrie s-au deschis porţile celei de-a VII-a ediţii la Muzeul Ţăranului Român. Iată una dintre reuşitele reprezentaţii la care am avut plăcerea să asist pe 6 septembrie: Prestăm servicii artistice –autoarea e Chris Simion, care a preluat şi regia.

Sala mare „Horia Bernea” e aproape plină – îmbucurător – cu un public de toate vârstele.

Foto: Chris Simion

Tematica este nouă, încă neabordată în dramaturgia română: conflictul acut între ultima „generaţie de aur” a teatrului nostru (actori, regizori - situaţie valabilă şi în film, literatură, critică etc.) şi tinerii care au crescut şi s-au format după anii ‛90 cu noile „sisteme” preluate din Occident. O „ruptură” între generaţii se întâlneşte permanent între „vecchio-nuovo/ bătrâni şi tineri” în istorie şi istoria culturii: o întâlnim şi după Epocile de Aur ale clasicismului elen, în Impreiul Roman, mai ales după Augustus sau celebra cezură a Renaşterii cu al ei „dolce stil nuovo”.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Chiar dacă avem şi acum la bază o tranziţie la altă eră social-istorică, există o mare diferenţă faţă de cele menţionate, unde s-a continuat solida educaţie milenară clasică de sorginte greco-romană, indiferent de înnoiri, cu un mare respect faţă de marii maeştri înaintaşi. Începând masiv în America anilor ‘80 se răspândeşte concertat şi forţat în tot Occidentul anularea tuturor sistemelor de valori ale culturii şi societăţii, ajungând masiv şi în România odată cu deschiderea graniţelor în 1990.

Trama piesei e inteligent aleasă şi reflectă abil-direct „luptele fratricide” dintre slujitorii români ai Thaliei: un Regizor tânăr – Dan Rădulescu, proaspăt absolvent al unui institut american, revine acasă să pună în scenă „un Shakespeare” conform celor însuşite dincolo de ocean. Vine singur la începutul spectacolului şi reuşeşte să deruteze publicul cu anunţarea contramandării show-ului: „Piesa nu poate fi prezentată deoarece nu s-au făcut repetiţiile!” De ce?! Din cauza unui celebru „fost-actor, acum prea în vârstă” (subl. n.), cum îl prezintă el repudiant, care îi boicotează „lucrul şi ideile sale geniale” în ce priveşte teatrul şi piesa Visul unei nopţi de vară. Cu această ocazie face cunoscut crezul său artistic: „reduce orice piesă la unul, maxim două personaje, care spun arbitrar un text, dar nici acesta nu e obligatoriu să fie din piesa respectivă! El reneagă total orice valoare şi sistem de valori, inclusiv generaţia mai în vârstă de actori şi regizori aflată încă la şi în putere.

Auzindu-l, Maestrul Teo - Valentin Teodosiu – se năpusteşte pe scenă, cerând socoteală pentru cele afirmate: aşa începe „războiul civil” din teatrul românesc actual. Observăm că avem un caz special al „piesei în piesă” şi anume „nici-o-piesă/non-piesă în piesă”, ceea ce potenţează în spectator senzaţia de autenticitate: participăm „direct” la cearta partizană a ideologiilor în încercările de apropiere ale celor două tabere la repetiţiile cu variantele propuse cu alte piese shakespeareiene. Teo reproşează Regizorului că mutilează tot şi nu l-a studiat pe Marele Will, că nu are nici o concepţie despre piesă şi încă „nu ştie teatru”. Regizorul afirmă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE că are în faţă reprezentantul unei „generaţii prăfuite şi depăşite” de „progresul” ce vine din America. Însă, la întrebarea lui Teo „Ia spune, câte puneri în scenă ai făcut tu dincolo după ce ai terminat?!”, celălalt, jenat, ocoleşte, strategic, răspunsul.

Tabloul conflictual e lărgit cu o actriţă a generaţiei de mijloc, Soţia directorului – Manuela Hărăbor, ce pendulează între fascinaţia pentru „nou” şi conştienţa valorii reale a ultimei „generaţii de aur”, repudiate vehement de noii veniţi. Mai avem un Sufleur: tot o proaspătă absolventă a unui institut de teatru – Andreea Mateiu, crescută şi ea cu socializare şi „adevăruri” facebook şi internet. Oficial, recunoaşte valoarea Maestrului, dar e sedusă de „nou” prin vârsta ei şi trădează la prima ocazie fără multe remuşcări de conştiinţă, acceptând şi ea facilele „soluţii” à l-americaine. Ne amintim cu nostalgie prima mare „revoltă” a cinematografului european împotriva manierismului şi falsificării realităţii din ce în ce mai evidente la Hollywood cu celebra Nouvelle Vague în La nuit américaine de François Truffaut18.

Maestrul Teo e pus să interpreteze toate personajele într-o bizar-ilară costumaţie „bisexuală”: de exemplu, repetând mereu fraze şi dansând step ori rap etc. Exasperat de superficialitatea evidentă şi dorinţa exclusivă de a şoca a Regizorului, el abandonează încă o dată şi fuge în cabina sa. Revine la promisiunea că se va face o altă înscenare: Îmblânzirea scorpiei. Regizorul face concesii, adăugând un personaj interpretat de Soţia directorului. Ea nu dezminte „funcţia ei auxiliară” ameninţând tuturor: „Vorbesc cu soţul şi te dau afară!”

Tânărul are, din nou, idei facil-scurile şi, într-un pre-final apoteotic îi pune pe cei doi protagonişti să-şi fluiere pur şi simplu replicile!

Lucrurile escaladează, Maestrul aruncă „prosopul în ring” şi pleacă, Soţia directorului se revoltă şi merge la soţ să-l demită pe „tinerelul” ce nu prea ştie multe despre teatru, iar acesta, 18

François Truffaut (n. 6 februarie 1932, Paris - d. 21 octombrie 1984) a fost un critic de cinema, regizor de fim, scenarist și actor francez. Este unul din inițiatorii mișcării denumite la Nouvelle Vague (Noul Val).

10.-XI-2014

Nr. 11/39

rezistent la orice critică şi convins de preaplinul genialităţii sale, rămâne să repete cu Sufleuza, înaintată de el ad-hoc pe post, în ciuda evidentei lipse de talent, dar dornică să joace cu orice preţ.

Curând, se prezintă o nouă candidată la apelul de angajări de pe facebook, care se dovedeşte a avea mult talent, însă nici ea n-are scrupule pentru a juca, fiind de acord să interpreteze întreg Hamletul ca singurul personaj într-o criptic-apocaliptică înscenare.

Trăim într-o epocă în care se mai crede că orice zboară (şi vine din) în America, se poate mânca şi e delicios! Din păcate, timpurile Marelui Hollywood şi a sa efervescenţă calitativnormatoare s-au stins de mult – în anii ‘80 peste ocean şi ‘90 în Europa de Vest. Cum e cunoscut, epocile de aur sunt urmate de epigoni&manierişti interesaţi numai de forme fără fond pentru că „fondul” pus la dispoziţie s-a epuizat cu deschizătorii de drumuri! Din nefericire, „manieriştii” actuali refuză întregul sistem de valori şi valorizare, pretinzând că ei pot „reorândui” Lumea fără a avea niciun fel de cunoştinţe, pornind, adică, din ha(i)os şi de la zero – o iluzorie infatuare! E ca şi cum ai clona un neanderthal şi l-ai ruga să pună Ibsen în scenă! Total fals ne demonstrează şi autoarea cu interesante „interstiţii”, prin suspendarea timpului tramei, când toţi actorii declamă, ca în transă, maxime şi adevăruri perene ale teatrului spuse de cunoscute perrsonalităţi ale scenei, truc dramaturgic ce culminează în final cu un frumos recital shakespearean, la care Regizorul este „absentat”. Întregul ansamblu a dat dovadă de talent la punerea în scenă a unei piese aparent facile, ce ar fi putut aluneca în persiflaj derizoriu şi caricatural, dar s-a reuşit o subtilă intrare în profunzimea caracterelor şi a temei, atât cât permite limita arbitrară a unui act de o oră şi 20 de minute. Maestrul Teo/Valentin Teodosiu a făcut o paradă mult gustată a talentului său debordant, simţindu-se, în plus, forţa exprimării unor gânduri şi frământări interioare ale generaţiei ce o reprezintă. Regizorul/Dan Rădulescu a întruchipat convingător şi autentic

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

tipul nou de „smart-boy”, cum i se spune, încă din anii ‛90, în Statele Unite, deşi se vede că el aparţine, în ciuda tinereţii, celor care au o solidă pregătire teatrală, la fel ca ceilalţi colegi din piesă. Soţia directorului/Manuela Hărăbor întrupează cu fineţe un personaj „sfâşiat” între cele două „ideologii”, Sufleuza/Andreea Mateiu se achită cu bravură de dificila sarcină de a interpreta o actriţă fără talent şi, în final, Candidata/Corina Moise încântă cu un recital ce exemplifică talentul pus în slujba „formelor fără fond”: cu cât interiorul e mai gol, cu atât e mai şocant şi sclipitor exteriorul!

O remarcăm şi pe creatoarea costumelor şi scenografiei, Adina Mastalier, ce ne oferă o costumaţie adecvată, excelând în sublinierea caracterială a celor doi expozanţi ai generaţiilor „în război”: Maestrul e îmbrăcat clasic, cu „hamleţi”, cum se zice ironic, dar şi o perucă feminină, transformându-l într-o fiinţă „bisexuală”, complet ca orice actor de mare talent şi formaţie clasică, ce poate interpreta orice.

Tânărul Regizor are o apariţie „naşpa”: adică ne imaginăm un smart-boy american din domeniul „cultural”: pantaloni strâmţi, cizmuliţe de piele şi un pulovăr în toate culorile curcubeului, ca un papagal exotic din jungla Amazoniei. Scenografia e simplă şi eficace, obligând concentrarea pe tramă şi personaje: un cuier cu diferite costume schimbate de personaje când e necesar, patru scaune şi... atât.

Mişcarea scenică – Irina Strungăreanu – e în deplină armonie cu personajele şi viziunea regizorală, acoperind armonios întregul spaţiu scenic şi punând unii actori să iasă în public.

Chris Simion ne prezintă nu numai o reuşită piesă despre actualitate (premiera acum un an), dar îşi încununează opera cu o transpunere regizorală plină de autenticitate, de momente comice, în ciuda tensiunilor şi conflictelor reale ce au loc în scenă. Spectatorii sunt implicaţi de multe ori direct în dialoguri şi acţiuni, ritmul e alert şi gradaţia spre final subtil potenţată.

Parcă dorind să-i sprijine direcţia atitudinală, ea primeşte un ajutor de la însuşi un „vecchio Maestro” al Hollywood-ului, Peter Bogdanovich (faimosul Paper Moon cu Ryan şi Tatum O-Neal), care a deschis, de curând, Festivalul de la Veneţia cu un film polemic (!primul după 2001: She-s Funny that Way) şi afirmaţii valorice asemănătoare, atacându-l la conferinţa de presă (înţelegând şi teatrul) ca fiind decăzut şi pervertit: „Nu e frumos să muşti mâna care te hrăneşte, dar Hollywood-ul e pe un drum total greşit!”

Să sperăm că dramaturgia românească ne va hrăni, în continuare, cu spectacole reuşite din toate punctele de vedere, cum a fost cel din seara aceasta. Publicul a aplaudat îndelung minunaţii actori şi o piesă ce a convins pe deplin şi va face, desigur, o carieră binemeritată. © Eugen Cojocaru E-Mail: cojocarueugene@yahoo.co.uk http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Îmi amintesc de albumele de fotografie de artă ale lui Ansel Adams19, de portretele şi peisajele în alb-negru (şi în rafinata gamă de griuri dintre ele) semnate de acest mare maestru american al domeniului, care „tronau” în sectoarele Pictorial books ale librăriilor de peste ocean.

Ieşeancă, încă tânăra expozantă Susanna Patras (portofoliu fotografic: pictured-travel. com), formată într-o succesiune de stagii de studii şi activitate de fotograf profesionist în S.U.A. (în New York, California, Georgia, Texas, Oregon, Illinois), mai cu seamă în publicitate, modă şi turism, dar şi cu succese notabile obţinute acolo în competiţii importante, oferă publicului ieşean o bună ocazie de a o cunoaşte, graţie unei cuprinzătoare selecţii de lucrări, la Galeriile municipale din Iaşi, sub o elocventă opţiune, ca generic, cea a „tandemului” emblematic Metaforă şi Simbol.

Fotografiile SUSANNEI PATRAS: metaforă şi simbol Nicolae Creţu

Nu am nici o prejudecată privind o ierarhizare de plano a artelor, nici îndoieli în privinţa unui potenţial specific, propriu fotografiei artistice. Faptul că imaginea e captată cu ajutorul aparatului de fotografiat nu poate eclipsa rolul decisiv al celui care îl mânuieşte şi, realizând fotografia de artă, este, fireşte, creatorul ei. În limitele posibilităţilor pe care le oferă, aparatul şi „accesoriile” lui sunt, în fond, ceea ce reprezintă paleta şi pensula pictorului, de pildă: instrumente. Totul depinde de ce anume se face cu ele, de cine şi cum le foloseşte.

Piriul Pătrăhăiţeşti, Parcul Natural Apuseni

19

Ansel Easton Adams (n. 20 februarie 1902 – d. 22 aprilie 1984) a fost unul dintre cei mai apreciați fotografi ai tuturor timpurilor.

Fotografiile sale alb-negru cu peisajele Americii sunt cunoscute în toată lumea. El a dezvoltat și elaborat un sistem complex numit Zone System pentru controlul vizualizării și al expunerii cu scopul de a ajuta fotograful să previzualizeze și să obțină o fotografie care să redea exact starea și atmosfera dorită. Împreună cu alți fotografi, printre care Edward Weston și Imogen Cunningham, a fondat Grupul f/64 în anul 1932.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cristale - Peştera Farcu, Parcul Natural Apuseni.

O alegere semnificativă, către care vor fi condus-o formaţia iniţială, de absolventă a Literelor (anglistă) şi, deopotrivă, cea ulterioară, al cărei limbaj nu mai este cuvântul, ci imaginea.

Domină în expoziţie peisajele, forme şi ritmuri minerale, de concreţiuni şi „reliefuri” carstice, descoperite în interioare de peşteri (Şugău, Farcu, Vartop), pasiune împărtăşită cu speologii, însă din perspectiva unei mereu proaspete receptivităţi la ceea ce „sculptează” şi edifică natura. Stalactite şi stalagmite, desigur, dar şi „năluciri” de subterane „altare”, de fantaste apariţii zoomorfe, de mâini şi gheare de „vrăjitoare”, câte un perete de peşteră semănând cu un xilofon uriaş, sau poate mai curând cu un gigantic „nai”. Sunt contururi, alternanţe de forme, gradaţii şi ritmuri pe care ochiul mai întâi le-a ales, le-a „decupat”, înainte ca aparatul foto să capteze imaginea. Cascade, trepte în spaţiu ale dialogului vegetaţiei şi apei. Peisaje de o atmosferă aparte, inconfundabilă, ale vulcanilor noroioşi din zona Buzăului, mai rar „dramatizate” de păienjenişul de crăpături care brăzdează pâmântul ca pe un ciudat „fagure” sumbru.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Cristale -Peştera Farcu, Parcul Natural Apuseni.

O sensibilitate individualizată discret, fără sublinieri care să indice un gust al spectaculosului, răspunde unor sugestii şi iradieri metaforice, simbolice, metaforico-simbolice ce vin dinspre ceea ce ochiul vede, „delimitează”, încarcă de climatul unui dialog al său cu astfel de „descoperiri” prilejuite de plastica lor prezenţă calmă. A nu „paria” pe spectaculos nu e totuna cu a destrăma spectacolul imaginii, ci doar a-i conferi un calm, un echilibru, o luminozitate „clasică”, chiar şi atunci când morfologia prinsă în obiectiv e barocă.

Vulcani Noroioşi - Buzău

Un comentariu distinct merită punerea în valoare a unor mai subtile efecte de ecleraj, de perspectivă, legate de cadraje. Un pâlc de floarea soarelui degajă sugestia unei „scalde” în lumina fecundă a astrului diurn. O singură „roată” a aceleiaşi plante apare decupată, „tăiată” parcă astfel încât partea vizibilă să dezvăluie un soi de serialitate „fractalică” a formelor, a organizării lor naturale. Dialogul mut, care îi apropie unul de altul pe cal şi pe stăpânul său, altundeva pescarul şi curgerea acvatică de sub

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE privirea acestuia sunt prezențe puse sub semnul unei atmosfere şi al unei comunicări difuze, în care omul nu doar „emite”, ci şi „receptează”.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

rească expresivitatea, ca, de pildă, unele efecte apropiate de acelea ale „pointilismului” în pictură, alteori voite „înceţoşări”, o paletă cromatică de asfinţit, altundeva un barbian „pod de raze” pe înălţimi montane.

Cristale – peştera Farcu, M-ţii Apuseni Cheile Şugău20, Bicaz.

Nu lipsesc, desigur, portretele. Exclusiv feminine, de o autentică poezie şi eleganţă a graţiei, a unei frumuseţi fizice nerigide, ferită de artificialitatea gestului sau a posturii. O anumită poziţie a braţului e creatoare de ritm plastic. O floare şi rujul pun „accente” fizionomiei portretizate. Trenei unei rochii îi răspunde „rima” cromatică a zăpezii. Poate fi un joc al unei forme cu propria sa umbră. Şi în unele peisaje apar astfel de tratări de natură să spo20

Peștera Șugău este o rezervație speologică, localizată în partea centrală a României, în județul Harghita. S-a format într-o lentilă de calcar din muntele Șipoș, masiv situat în munții Giurgeului și este dispusă pe 4 nivele și lungă de 1021 m. Gura de intrare se află la altitudinea de 1060 m, umiditatea în peșteră este de peste 90%, iar temperatura din interior este de 7-9 grade. Descoperită în 1934, a fost cercetată mai în amănunt în anul 1965. Aria protejată are o suprafață de 17 ha și protejează mai multe specii printre care și Epipactis astrorubens, Gimnadenia conopseea și Cephalantera rubra.

Fiinţa umană în genere şi, mai cu seamă, artiştii, ei prin excelenţă, pot întrevedea şi descoperi un potenţial metaforic şi simbolic acolo unde cei mai mulţi dintre noi nu se aşteaptă. Un pictor, un sculptor, un muzician sau un autor de poezie, de roman ajung la metaforă şi simbol pe calea limbajelor lor estetice distincte, specifice. Fotografia ca artă le dezvăluie acolo unde ochiul şi spiritul cuiva le află în realitatea lumii. Nu e vreo plăsmuire, ci o anumită punere în valoare a ceea ce provoacă un declic, impulsul de a capta imaginea. Şi asta se întâmplă pentru că, îndărătul obiectivului – „ochi” al aparatului foto, este o „alianţă” a privirii cu intelectul, amândouă în căutarea a ceea ce încarcă imaginea cu tâlcuri şi expresivitate, transmisibile nouă, celor cărora fotografiile de artă ale Susannei Patras ne oferă şansa întalnirii cu metaforele şi simbolurile sale predilecte.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Pirul Bicaz – Cheile Bicazului Pietrele Doamnei, Muntele Rarău

Carpaţii de Est de pe Muntele Ceahlău Portret în costum popular din zona Vatra Dornei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Lacul Capra, M-ţii Făgăraş.

În Peştera Şugău, Harghita.

Peştera Vartop, din Parcul Natural Apuseni

©Nicolae Creţu ©fotografii: Susana Patras În peştera Şugău, jud. Harghita.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL CIVILIZAŢIA EUROPEANĂ: UNITATE, UNICITATE, DESCHIDERE În perioada 6-11 octombrie 2014, la Bucureşti şi la Port Cetate, Judeţul Dolj, a avut loc cel de al XI-lea Simpozion Internaţional al Fundaţiei Dostoievski, organizat împreună cu Institutul Cultural Român, Fundaţia Löwendal şi Fundaţia pentru Poezie „Mircea Dinescu“, sub genericul: Civilizaţia europeană – unitate,

unicitate, deschidere.

Moderatorii şi totodată gazdele Simpozionului au fost: prof. dr. Elena Loghinovschi, prof.dr. Livia Cotorcea şi prof.dr. Albert Kovács, preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest.

Ediţia de anul acesta, găzduită de Portul Cultural Cetate, a fost dedicată oraşului Bucureşti, cu ocazia aniversării a 555 ani de la prima atestare documentară, poetului Mihail Lermontov – la 200 de ani de la naştere (moment marcat şi de UNESCO), şederii lui Lev Tolstoi în România, acum 160 de ani, precum şi operei scriitorului Feodor M. Dostoievski. Deasemenea, simpozionul a inclus o masă rotundă cu tema Aspecte

ale traducerii literare şi un Microfestival de film documentar pe tema simpozionului.

Seara de deschidere a simpozionului sub titlul Civilizaţia europeană şi cultura rusă a avut loc la Muzeul Löwendal. După cuvântul de salut din partea participanţilor din România, Rusia, Rep. Moldova, Anglia, Germania a urmat prezentarea unor idei şi date noi despre creaţia lui Lev Tolstoi (Albert Kovács) şi Feodor Dostoievski (S. Kibalnik, I. Evlampiev), versurile lui Lermontov (în original şi în traducerea lui Mircea Di-

10.-XI-2014

Nr. 11/39

nescu), concert de muzica rusă (Tania Popa), expoziţia de carte (monografii, almanahuri, traduceri editate de participanţii simpozionului în anii 2012-2014).

La lucrările de la Port Cetate au participat: Prof. dr. Igor Evlampiev (Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg, Facultatea de Filosofie), Prof. dr. Serghei Kibalnik (Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg, cercetător la Institutul de Literatură rusă al Academiei de Ştiinţe Casa Puşkin, Sankt-Petersburg), Prof. dr. Cornelia Cîrstea (Universitatea din Craiova, istoric şi critic literar, traducător), Prof. dr. Albert Kovács (istoric, critic şi teoretician literar), Prof. dr. Livia Cotorcea (Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi, istoric, critic şi teoretician literar, traducător), Noemi Bomher (scriitor, prof. dr. la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi), Prof. dr. Marina Viktorovna Zagidullina (Universitatea de Stat din Celiabinsk, istoric şi critic literar), Miroslava Metleaeva (poet, traducă-tor, cercetător ştiinţific din Rep. Moldova), Nina Nikitina (muzeograf la Muzeul din Iasnaia Poliana, scriitor), prof.dr.Elena Loghinovschi (eseist, istoric literar, traducător), Anastasia Romanova (cercetător ştiinţific, istoric literar din Repuplica Moldova), Axinia Crasovschi (Conf. dr. la Universitatea din Bucureşti), Svetlana Vasilenko (poet, prozator, publicist, preşedintele Uniunii Scriitorilor Ruşi din Federaţia Rusă), Layla Alexander-Garrett (scriitor şi cineast din Marea Britanie), Tatiana Donskaia (cineast, autor de filme documentare şi artistice, Rusia), Tofic Shahvardiev (cineast, autor de filme documentare şi artistice, Rusia), Noni Cristea (cineast, autor de filme documentare Bucureşti), IoanaCristea Micescu (cineast, scenarist, istoric de film), Elena Dulgheru (scriitor, istoric de film),

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Raisa Schillimat (scriitor, ziarist, traducător din Germania), Mihai Vacariu (eseist, doctorand SNSPA). Masha şi Mircea Dinescu. În acest număr vă prezentăm numai programul de desfăşurare al Simpozionului, urmând ca detaliile să le urmăriţi pe site-ul revistei: www.nomenartis.ro, la rubrica evenimente.

PROGRAM - 6 octombrie 2014, ora 18.00, Casa Löwendal -Festivitatea de deschidere – serata literarmuzicală cu tema „Civilizația europeană și cultura rusă“ şi „Cuvânt de întâmpinare din partea organizatorilor“.

Comunicări: 1.Svetlana Vasilenko (scriitor, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Federaţia Rusă), Literatura rusă

actuală.

2.Raisa Schillimat (scriitor, Germania), Literatura

rusă în Germania.

3.Layla Alexander Garret (cineast, critic de film),

„Casa Puşkin” din Londra şi cultura rusă în Anglia.

4.Ion Holban (critic literar, director al Teatrului „Luceafărul” din Iaşi), Literatura rusă în Romania 5.Victoria King (scriitor, SUA), Câte ceva despre

cultura rusă în SUA.

8 octombrie 2014, 17.00, Portul Cultural Cetate A. Comunicări: 1. Noemi Bomher - Lermontov în Romania (19602014).

2. prof. dr. Cornelia Cîrstea - Un eroul al timpului

10.-XI-2014

Nr. 11/39

4. Layla Alexander Garret, Andrei Tarkovski, colecţionar de vise.

9 octombrie 2014, Portul Cultural Cetate Comunicări. Moderator: Elena Loghinovschi 1.Serghei Akimovici Kibalnik - Dostoievski în

filozofia occidentală contemporană lui şi contemporană nouă 2.Irina Anatolievna Bogomolova - Poemul lui Ivan Karamazov „Marele Inchizitor” în interpretarea muzicală a lui B.Blecher 3.Galina Cernikova - Dostoievski şi Bulgakov 4. Marina Viktorovna Zagidullina - Dostoievski în

videomedia

Discuţii-Pauză de cafea Prezentări de carte: 1.Marianne Gourg - F.M.Dostoievski (studiu monografic) – prezintă autoarea Maria Dulgheru.

2. F.M.Dostoievski, Oameni sărmani traducere în limba romană de Livia Cotorcea – prezintă Albert Kovács 3. Cărţi de poezie şi de proză semnate de autori romani 4. Cecilia Holban, Proza lui Aleksandr Soljeniţîn.

Un document artistic al Gulagului – prezintă Livia Cotorcea.

10 octombrie - excursie la Calafat cu invitaţii şi seara de încheiere a fost dedicată muzicii şi dansului românesc.

nostru de M.I.Lermontov. Criza identităţii 3. prof. dr. Elena Loghinovskaia - Eminescu, Lermontov şi poezia rusă din secolul al XIX-lea.

4. prof. dr. Olga Sergheevna Kriukova Modelul german în creaţia lui Lermontov 5. prof.dr. Axinia Crasovschi B. Prezentări de carte 1. Elena Loghinovschi, Albert Kovács, Lev Tolstoi în Romania – prezintă Albert Kovács şi Elena Loghinovschi.

2. Serghei Akimovici Kibalnik, Aspecte ale inter-

textualităţii în poetica lui Dostoievski 3. Miroslava Metleaeva, Literatura Moldovei la hotar de veacuri .

Selecţie şi prezentare: Elena Loghinovschi şi Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE COLOCVIILE DE LA LIEBLING: CONVERGENŢE CULTURALE Simpozion naţional

Lucrările simpozionului COLOCVIILE DE LA LIEBLING: CONVERGENŢE CULTURALE, eveniment cultural semnificativ nu numai pentru Liebling, ci şi pentru judeţul Timiş, având extindere în ţară şi în afara ei, s-au desfăşurat sâmbătă, 11 octombrie, la Liebling. Au participat scriitoarele Nina Ceranu, Maria Niţu, Viorica Bălteanu. În prima parte a manifestării, a avut loc lansarea cărţii Reciclare la cubul Rubik, semnată de Maria Niţu, o scriitoare cu o activitate literară prodigioasă, afirmată ȋn literatura română ca poet şi eseist şi apoi ca prozator şi critic literar. Autoare a mai multor cărţi de poezie, de proză şi de critică litera-ră, Maria Niţu publică în mai multe reviste de cultură din ţară.

Cu o prefaţă semnată de criticul literar Adrian Dinu Rachieru, cartea a apărut la editura EUBEEA din Timişoara, al cărei director este doamna NINA CERANU, şi este un puzzle de „prozoeseme”, un melanj „pe gust postmodernist”. „Vegheate de un ochi ironic, inteligentdivagant, snopul de proze năstruşnice, tangente eseismului sprinţar, cultivă cu frenezie, în era lui Bill Gates, intertextualitatea”, arată prefaţatorul.

Pentru Irina Goanţă, prozele din acest volum dezvăluie mai multe faţete ale existenţei umane contemporane, iar lumea parcă devine un

10.-XI-2014

Nr. 11/39

fel de cub al lui Rubik care îşi schimbă mereu faţa, este un conglomerat de aspecte şi de evenimente dorite sau nedorite. Viaţa noastră cea de toate zilele este compusă din mii de cuburi Rubik, totul fiind supus reciclării. Nararea la persoana I sporeşte gradul de autenticitate şi lasă vădit impresia unor evenimente trăite.

Scriitoarea vorbeşte, scrie la persoana I, totul este trecut prin ochiul ei atent, căruia nu-i scapă nimic. În expunerile dumnealor, Nina Ceranu şi Viorica Bălteanu au relevat modernismul scrierii, diversitatea lingvistică şi culturală, care incită la lectură. Nicoleta Mărghitaş şi Raluca Iliese au evidenţiat latura confesivă, în care feminitatea se comunică cel mai mult printre rânduri. Scriitoarea a acordat autografe. În pauză, expoziţia de carte apărută la Editura Eubeea a fost luată cu asalt. În partea a doua, s-au susţinut comunicările: Unele consideraţii privind educaţia culturală (Oana Borlea şi Lavinia Floca, Timişoara); Literatura contemporană la Editura Eubeea (Nina Ceranu, Timişoara); Petru Cârdu, între creaţia poetică şi fenomenul literar kov (Irina Ciama, Timişoara); Consideraţii privind suprarealismul în pictură şi în literatura română (Eugenia Raica, Timişoara); Dramaturgia prozatorului Ştefan Goanţă (Irina Goanţă, Liebling)

Ştefan Goanţă şi prezentul continuu al distopiei

(Maria Niţu, Timişoara). Discuţiile pe marginea lucrărilor s-au încins, vizând şi aspecte problematice actuale. Romanul Altarul de nisip, apreciat ca fiind excepţional, scris după toate regulile genului, a stârnit din nou dezbateri aprinse.

Aflată departe de meleagurile româneşti, prof. univ. dr. Smaranda LIVESCU-CAZAN ne-a transmis, din Georgia-Atlanta, eseul

A fi româncă în America – transplantul unui „modus vivendi”.

Au participat la simpozion, prin trimiterea lucrărilor, criticii literari şi scriitorii: C. Stănescu - Bucureşti, Schimbarea la faţă a lui Emil Cioran; Constantin Zărnescu - Cluj-Napoca, Publicistica prozatorului Ştefan Goanţă; Ştefan Dimitriu - Bucureşti, Cartea Frumoasei sau Ma-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

rele Nespus – preludiul unor capodopere; Cristian Contraş-Anglia, Priveşte înger către casă; şi

profesoarele Paraschiva Abutnăriţei - Vatra Dornei, Semnificaţii ale personajelor din „Mioriţa” de Valeriu Anania; Cristina Gabriela Nemeş - Bălan-Harghita, Indice alfabetic al termenilor biblici în opera eminesciană; Ana Mărcean Paşca - Jibou, Timp şi istorie în romanul „Altarul de nisip” de Ştefan Goanţă; Ana Mihaela Pop - Baia Mare, Teorii ale romanului de tip subiectiv; Mihai Posada - Sibiu, Umanismele – decadenţă şi reconstrucţie; Cristina Sava -Tg.Mureş, Cercul

zilei a şaptea – credinţă şi creaţie.

În final, după cuvântul organizatorilor şi evaluarea evenimentului, s-au acordat diplome participanţilor şi voluntarilor Fundaţiei A.C.Ş.G. Prin evenimentul cultural de la Liebling, contribuim şi noi, cu forţe proprii, la acel „mers spre mai bine” al culturii neamului românesc din secolul al XXI-lea. Cu oameni de cultură şi de suflet precum distinsele doamne care ne-au onorat cu prezenţa, sperăm să mai organizăm manifestări culturale valoroase în Liebling.

Un cuvânt de mulţumire participanţilor la simpozion, tuturor celor care au trudit pentru această manifestare, celor care au preferat să petreacă alături de noi ore în şir de desfătare intelectuală, sufletească în această zi frumoasă de toamnă. Lucrările trimise pe e-mail nu vor fi înapoiate autorilor, Fundaţia are dreptul de publicare a acestora în Antologia simpozionului, cu ISBN. Va urma o nouă întâlnire la evenimentul de lansare a Antologiei simpozionului.

Timişoara, 12 octombrie 2014 Raluca Iliese

DESPRE VISE ŞI ETERNA POEZIE

Motto: „Mai aproape de mine decât mine doar tu eşti, POEZIE, nicidecum Sinele meu” (Săndel Stamate, Apologie) Seară cu zăpadă. Prima zăpadă. Pufoasă, imaculată, perfectă. Dorită. Visată. Mi-era atât de dor de alb... De o altă lumină, de aroma tare a iernii. Închid fereastra, mă aşez pe coloratele-mi perne şi încep să recitesc (a patra oară!) manuscrisul poetului Sebastian Golomoz – Scrisoare pentru Alex(t)andra.

L-am întâlnit pe tânărul Sebastian acum câţiva ani, revăzându-l, periodic, la diverse evenimente culturale. Nu am avut niciodată ocazia să ne cunoaştem bine, dar am avut tot timpul intuiţia unei sensibilităţi şi unui romantism aparte, a unei „poezii” ce răzbate din privirea, atitudinea şi modul său de a vorbi. M-am bucurat atunci când, aflându-mă la universitate, mi-a oferit primul său volum de versuri şi m-a rugat să îi scriu prefaţa celui de-al doilea volum. Pot afirma cu convingere că adevărata întâlnire cu tânărul poet Sebastian Golomoz s-a produs atunci când i-am citit volumul de debut – Un romantic incurabil. Încă de la titlu, mi s-a confirmat ceea ce intuisem cu mult timp înainte: aveam în faţa mea un adevărat suflet de poet închis între file de carte, în poeme de o sensibilitate rarissimă, venite, parcă, din alte timpuri.

Al doilea său volum – Scrisoare pentru Alex(t)andra – continuă în mod firesc atmosfera şi trăirile primei cărţi. Regăsim acelaşi tânăr romantic rătăcit prin vremuri nebune, pragmatice şi fără repere spirituale. Poetul respiră iubire în versuri clasice, în catrene cu rimă încrucişată şi împerecheată, amintind, pe alocuri, de parfumul poeziilor lui Vasile Voiculescu.

Scrisoare pentru Alex(t)andra (iată un joc de cuvinte folosit de poeta Florina Zaharia într-un volum de acum câţiva ani) este struc-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE turat în trei capitole: Sentimente în vers clasic,

Sonete şi rondeluri din Par(ad)is, Gânduri albe cu cu fundiţă roz. Fiecare dintre aceste capi-

tole reprezintă o declaraţie de iubire, dar şi o adevărată filosofie de viaţă combinată cu tente de ars poetica.

Interesant este poemul de început – Curriculum Vitae – în care tânărul poet se autointitulează „boem adoptat de zodiac peşti”, „îndrăgostit de poezie” şi... cum altfel, „eternul visător Sebastian”. Într-un alt poem, autocaracterizarea continuă, poetul considerându-se un „cerşetor de dragoste” (ce profesie sublimă!):

În schimbul ei renunţ la tot Norocul să mă părăsească În ochii altora să par netot Dar iubirea să-mi zâmbească.

(Cerşetor de dragoste) Iar în poemul Contract pe perioadă nedeterminată, eternul romantic vorbeşte despre sine astfel:

scoate şampania de la rece şi propune un toast în cinstea incurabilului visător care zboară prin labirinturile dorinţelor.

(Contract pe perioadă nedeterminată)

De altfel, numeroase titluri de poeme sunt explicite, trimiţându-ne direct la tema volumului: Ruta iubirii, Nopţi albe în dormitorul

roşu, Bilet de dragoste, Sărută-mă, Nu-mi poţi interzice să te iubesc, Amantul dragostei, Împreună, Rondelul sexului frumos, Prizonierul iubirii, Te aştept. Două poeme poartă titlul Scrisoare către Alex(t)andra şi Alex(t)andra se lasă aşteptată. Primul poem, care dă şi titlul volumului, se află plasat la începutul acestuia şi este o declaraţie de dragoste impresionantă:

Sunt clipe când ador singurătatea Ea te reţine prompt în gândul meu Buzele tale îmi conferă eternitatea În vis, mă iubeşti cum te iubesc eu.

Pe chip am zâmbete – abţibilduri Sufletul speră să nu ajungi târziu Dar tot el ştie – fiindu-mi alături Şi dacă aş fi mort, inopinat înviu.

(Scrisoare către Alex(t)andra)

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Celălalt poem – Alex(t)andra se lasă aşteptată – este plasat la sfârşitul volumului, ca o concluzie a întregii fremătări sentimentale şi erotice:

Alex(t)andra, simţi un ultim petec virgin de speranţă sărutându-ţi tălpile? tu decizi dacă îl striveşti sau îi oferi elixirul eternităţii.

(Alex(t)andra se lasă aşteptată)

Ultimele două versuri sunt de o frumuseţe tulburătoare, poetul punând semnul egalităţii între iubire şi eternitate, într-un ultim gest de idealism suprem. Incurabilul romantic face din iubire idealul absolut ce dă sens vieţii, aceasta fiind însăşi raţiunea sa de a fi:

Pe domnul viitor îl descriu Fericire, ştiu că mă aştepţi Pe buze de edenic preludiu.

(Arc peste timp) La fel, în poemul Nocturnă: M-amăgesc cu stelele căzătoare În aşteptarea darului ambroziac.

(Nocturnă) Sau, în Sonet în Paradis: Îmi ţin pumnii s-ajung La tine. Dansând mă însoţesc.

De fericire ochii-mi plâng Ştiind că o să te găsesc (Sonet în Paradis) În poemul Sonet pe nepregătite, Sebas-

tian Golomoz îşi exprimă deschis aşteptarea, visul, speranţa într-o mare, unică şi absolută iubire:

Savurez sentimente picante şi beau Sărut după sărut. Mă-mbăt şi nu caut Decât iubirea adevărată.

(Sonet pe nepregătite) În poemul Ne leagă un ochi închis re-

găsim unele accente eminesciene:

Vorbe de amor curg lin Ne-mbrăţişează codrii (... ) Să ne iubim ne este scris Şi să ne păzească stele.

(Ne leagă un ochi închis) În poemul intitulat Religia mea, tânărul

poet afirmă cu tărie:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Cu mâna pe inimă am curajul să jur că visarea este religia mea

(Religia mea) Aceste versuri de o intensitate aparte sunt continuate în poemul Inima mea e o pasăre:

visarea e ca mersul pe bicicletă odată învăţată, nu se uită niciodată (... ) inima mea e o pasăre în zborul concupiscent pe tărâmul inocenţei.

(Inima mea e o pasăre)

Pe alocuri, iubirea capătă accente senzuale şi carnale, poetul trecând în carte (şi în viaţă) prin toate fazele acesteia:

Luna plină mă-mbracă-n dorinţe Să-ţi simt inima nu este de ajuns În braţele tale se nasc preferinţe În ochii tăi să citesc doru- ascuns (Scrisoare către Alex(t)andra) La fel, în Ruta iubirii: Buzele a dorinţă miros Pe gât, cântă lin orchestra (Ruta iubirii) În Nopti albe în dormitorul roşu, tânărul

îndrăgostit afirmă: „De-amor sufletul mi-e flămând” şi, în poemul Sărută-mă, îşi roagă iubita: „Sărută-mă la ceas de seară”. Totuşi, într-o neaşteptată schimbare de registru, romanticul declară: „însă, cea pe care am tratat-o

întotdeauna / cu maximă seriozitate, cu supunere, / cu admiraţie, cu fidelitate, cu abnegaţie / unica mea dragoste a fost / BIBLIOTECA (Biblioteca, dragostea mea) Şi povestea lui Sebastian Golomoz poate continua... Cu siguranţă, tânărul poet va urma calea aleasă de Inima sa, o inimă plină de vise şi frumuseţe, într-un cuvânt, CALEA ETERNEI POEZII!

Noapte cu zăpadă şi stele. Închid manuscrisul. Deschid din nou fereastra şi inspir aerul iernii. Zâmbesc liniştită. MEREU, POEZIA... ©Lector univ. dr. Alina Beatrice Cheşcă

Aureliu Busuioc21 a fost un dramaturg, eseist, jurnalist, poet, publicist, redactor, director, romancier, scenarist, scriitor și traducător din Republica Moldova. În romanul Pactizând cu diavolul (publicat în traducere cehă în anul 2003) a introdus pentru prima dată în literatura basarabeană tema KGB, în umbra căreia s-a desfăşurat istoria postbelică a fostei provincii româneşti. În timp ce personajul central al cărţii menţionate... Dacă Marin Preda nu ar fi zdrenţuit calificativul „cel mai iubit dintre pământeni”, i l-aş fi atribuit astăzi lui Aureliu Busuioc.

Motive? O mulţime! Iată cel mai proaspăt: a împlinit vârsta de 80 de ani. Şi nu într-o zi oarecare, ci pe 26 octombrie, când s-a născut Dimitrie Cantemir, colegul său de breaslă, căruia i s-a dedicat un ditamai Anul (politico-academic) pe agenda extrem de încărcată a RM. Numai că, spre deosebire de Cantemir seniorul, care a obţinut mai multă vizibilitate cu fonduri de la buget, Aureliu Busuioc, octogenarul, şi-a asigurato pe cont propriu. Exact cum zicea, providenţial, în 1966: „Singur în faţa dragostei”. Adică fără mediatori. Dar nu şi fără admiratori alias martori. Pentru că noi alcătuim mărturia popularităţii sale, toţi acei care i-am citit măcar un roman, o carte de poezie, un articol de ziar sau barem o epigramă. Până şi un banc auzit din gura lui Busuioc este suficient ca să pretinzi onoarea de a fi „marturul” (martirul) popularităţii sale.

21

Aureliu Busuioc (n. 27 octombrie 1928, Codreenca, județul interbelic Orhei, azi în raionul Strășeni — d. 9 octombrie 2012) a fost un dramaturg, eseist, jurnalist, poet, publicist, redactor , director , romancier, scenarist, scriitor și traducător din Republica Moldova.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cine nu a apucat să citească, pe motivul alfabetizării tardive, Unchiul din Paris (1973) ori Local – ploi de scurtă durată (1986) nu l-a putut ocoli pe Busuioc la celelalte intersecţii, mai inofensive (Lătrând la lună, 1997), incisive (Pactizând cu diavolul, 1999) ori codificate (Spune-mi Gioni!, 2003). Iar cel de a muşcat din proza lui Busuioc, nu avea cum să nu fi savurat gustul poeziei sale: Prafuri amare (1955), Piatra de încercare (1958), Firicel de floare rară (1961), Dor (1962), Poezii (1964), În alb şi negru (1977), Îmblânzirea maşinii de scris (1988), Plimbătorul de purici (1992), Concert (1993), Punct (2008).

Pentru cine nu ar fi suficientă această listă de probe (de notorietate) ar mai fi de recomandat Hronicul Găinarilor (2007). Dar mai ales cea mai recentă lucrare O sumă de cuvinte, (2008). Şi asta pentru ca să poată înţelege cu adevărat ce are în vedere celebrul clasificator din România al scriitorimii, Alex Ştefănescu, atunci când spune, despre Aureliu Busuioc, că, pardon, „contrazice imaginea consacrată a scriitorului basarabean” deoarece „nu este patriarhal, ci monden, nu este patetic, ci ironic”, pentru că „domină prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator” (sportul sinucigaşilor în mediile vanitoase de la noi, adaug eu cu obrăznicie), iar (nota bene!) „dacă se joacă, o face ca un aristocrat, nu ca un clovn”.

Citind definiţiile date de Ştefănescu (în cel mai recent număr al României literare), îţi vine să dai fuga la librărie, să iei cu braţul cărţile lui Busuioc, ca să ai şi tu acasă, la îndemână, etaloane ale „raţionalismului incoruptibil”, modele de „distanţare ironică faţă de scris”, calapoade de „nesupunere calmă faţă de orice constrângere”, mostre de „curaj de a regândi adevăruri aflate în circulaţie” cu copiraitul inconfundabil al „unui om de bună condiţie” şi cu „o vastă cultură literară”. Trebuie să recunosc, înainte ca să fi văzut instrucţiunile de utilizare semnate de Ştefănescu, am avut inspiraţia să adun o bună parte din cărţile recente ale lui Aureliu Busuioc. Romanul Spune-mi Gioni! l-am primit cu autograful autorului. Ameţit de bucurie, nici nu am stat să descifrez atunci ce însemna

10.-XI-2014

Nr. 11/39

„medalia” de care mă învrednicisem din mâna Sa voievodală: „Domnului Botnaru, primului meu editor din Moldova „liberă”, cu cele mai bune sentimente”. Ceva mai târziu, convocat la un borş de-al doamnei Tanţi, mi-am dat seama că a avut în vedere funcţia mea de secretar general de redacţie la ziarul Sfatul Ţării în care Aureliu Busuioc a reuşit să se publice înainte să fie confiscat, ziarul, de birocraţia parlamentară. Şi pentru că eram magazinerul spaţiului de ziar, ma avansat în gradul nemeritat de „editor”.

Dar cum din pana lui Busuioc şi ocara e dulce, ori de câte ori mă ia la mişto, mă gândesc, norocosul de mine, că, de fapt, îmi dă lecţii de „ANTIdistanţare”. Şi, recunosc, am dat buzna.

Pentru că am fost printre puţinii jurnalişti norocoşi (nepermis de puţini) cărora Aureliu Busuioc le-a acceptat interviuri zise jubiliare, mam simţit obligat să folosesc emisiunea mea duminicală de la „Radio Europa Liberă” ca să fi întredeschis, câtuşi de puţin, parantezele ce ascund, pudibond (din vechi raţiuni ideologice oare?) biografia fracturată a generaţiei din care face parte AB. Şi pe care continuă să o mobilizeze, ca un centurion. Generaţia „celor mai hărţuiţi dintre pământeni”. Cea a părinţilor noştri (bunicilor sau străbunicilor deja) care sau născut în Regatul României, după care istoria s-a gândit să-i mute în Uniunea Sovietică, fără să le ceară părerea, apoi le-a poruncit să devină cetăţeni ai Republicii Moldova, fără să le ofere garanţii că nu se vor trezi mutaţi pe o altă pagină sau într-un alt manual.

Exact la asta mă gândeam în urmă cu câteva luni, când mi-a venit să dau şi eu, în sfârşit, o tură la celebrul cimitir parisian Per Lachaise, poate singurul loc unde straturile vremii se aşază cuminte unul lângă altul, fără a se stingheri reciproc. Negustori, notari, cardinali, profesori, farmacişti (în cavouri ce reproduc, miniatural, stilul Notre Damme) urmaţi de scriitori, vedete, bancheri, generali (aciuaţi sub plăci opulente de marmură), flancaţi apoi de fruntaşi ai partidului comunist, victime ale catastrofelor aviatice (păziţi de monumente avangardiste), în vecinătate imediată (voila!) cu defuncţi onorabili de origine chineză, tibetană, nepaleză (sau ce o

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fi însemnând ieroglifele impecabile de pe plăcile de un negru-înspăimântător cu dragoni pe la colţuri). În părţile noastre, din păcate, nu ştim încă să le facem parte dreaptă tuturor. Nu neapărat pe plăcile de granit cumpărate pe bani de la buget, sau pe hârtia velină a cărţilor de memorii, plătite şi ele din impozitele tuturor. Nu neapărat. Barem parte dreaptă din respectul pe care îl merită. Darămite „înainte de staţia terminus”, atunci când „nesupunerea calmă” (şi sinucigaşă) îşi face efectul. Vreţi şi Nume? Nicolae Sulac! Vasile Vasilache! Suficient de convingătoare? Aceste gânduri mă frământau din nou atunci când Aureliu Busuioc m-a convocat, iar la un borş de-al doamnei Tanţi, în ziua a şaptea după festivităţile jubiliare de la Uniunea Scriitorilor şi la trei zile după lecturile publice ale Hronicului de la Biblioteca Haşdeu (ce l-au înduioşat mai mult decât puţinii ditirambi de serviciu).

Tratat din nou cu miştouri, fum de ţigară şi vodkă, în doze farmaceutice, am avut privilegiul să mă lase, ca pe un ied bezmetic, să îl întreb de toate. Şi despre relaţia sa cu Dumnezeu, despre viitorul Republicii Moldova, despre „unicitatea” moldovenilor şi capacitatea lor de a identifica cei mai buni cârmaci. Şi atunci mi-am dat seama că astfel am reuşit, de fapt, să stau de vorbă cu... tatăl meu.

Pentru că astăzi l-ar fi preocupat, probabil, aceleaşi gânduri, dacă nu ar fi plecat în lumea celor drepţi în urmă cu trei decenii, în plin zastoi brejnevist. La fel ca Aureliu Busuioc, tatăl meu s-a născut în România regală, suportând apoi toate consecinţele. Câteva clase „la români” i-au fost suficiente ca să fie mai cărturar decât profesorii de la Institutul Pedagogic şi mai instruit decât politrucii care l-au hărţuit toată viaţa pentru „curajul de a regândi adevăruri aflate în circulaţie” şi „nesupunere calmă”. Oricât de feroce era pedeapsa lui Stalin, oricât de mieroasă era utopia lui Hruşciov, oricât de optimistă - perestroika lui Gorbaciov sau „dezrobirea” dată de Elţân, generaţia lui Aureliu Busuioc nu avea cum să se fi înrădăcinat.

10.-XI-2014

Nr. 11/39

IONIŢĂ GABRIELA, Iaşi Negresa Buni face negresă, Ilenuţa o ajută.

-Amestecă 3 linguri de cacao cu puţină apă, te rog!

Fetiţa, gătită cu un şorţ galben cu broderie la buzunăraşe şi la piept, cu părul prins într-o băsmăluţă albastră cu floricele, pune cacao într-un castronaş cu apă.

-De unde vine cacaoa?

-Dintr-un copac, îi răspunde buni.

-Şi nu cade de-acolo?

-Fireşte că nu; înainte de a fi aşa pudră de cacao, mai întâi sunt boabele de cacao. Ele cresc în interiorul fructelor; fructele sunt ca un fel de nuci care se găsesc pe trunchiul copacului, nu pe crengi.

-De ce nu stau pe crengi?

-S-ar rupe, ar fi păcat de ele, crengile sunt subţiri, fructele grele...

Bzzzz! Cu mixerul buni amestecă compoziţia prăjiturii.

-Şi? Boabele ce fac?

-Boabele se usucă, apoi sunt măcinate şi aşa iese pudra de cacao.

-Noi de ce nu avem în livadă un copăcel de cacao?

-Nu creşte la noi, arborele de cacao creşte în zonele calde şi umede din America şi Africa.

Buni face o cruciţă mare peste negresa aşezată în tavă. Doamne ajută! Să iasă bunuţă! şi o dă în cuptorul încins.

®Vasile Botnaru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE -Copiii din Africa cred că toată ziua papă ciocolată, negresă, bombonele cu cacao, spune fetiţa cu obrajii aprinşi de poftă.

-Nu, Ilenuţa, nu; din păcate ei se bucură cel mai puţin de ciocolată! Fiind atât de săraci, copiii câştigă un bănuţ strângând fructele de cacao. Ciocolata şi bombonelele sunt un lux pe care ei nu şi-l pot permite.

-Şi eu strâng vişine din vişin când mă ţine tati sau bunelul în braţe şi le pap tot eu! şi dulceaţă de vişine şi tartă cu vişine! Ei nu au bunici?

-Sigur că au bunici. Hai să vedem un filmuleţ despre arborele de cacao!

Filmul i-a dezvăluit fetiţei munca grea pe care o făceau copiii din Africa, doar cu o şchioapă mai mari decât ea. Se urcau cu tălpile goale în copac Da nu-i zgârâie? desprindeau fiecare fruct şi-l puneau în traista legată de trupuşorul lor crud, strălucitor, de culoarea ciocolatei. Nu a văzut pe niciunul cu ceva dulce în mână. Iar ea avea mereu!

-E bunuţă? o întreabă bunica.

-Îhî, răspunde fetiţa cu urme de zahăr pudră pe guriţă.

-Buni, dacă las la rândunele o prăjiturică, ele o ciugulesc şi când pleacă o duc copiilor din Africa. Nu? Aşa o să pape şi ei bunuţ!

-Aşa o să pape! În garaj sunt două cuiburi, fiecare cu familia lui de rândunele. Jos, sub fiecare cuib este câte un cub de negresă, pufoasă, neagră şi împodobită din plin cu zahăr pudră!

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Cloşca bunicuţei de Emilia Plugaru22 Bunica are o cloşcă cu zece puişori. Miar place să mă joc cu aceşti puişori, dar cloşca nu-mi permite. Când mă apropii îşi umflă penele, cârâie supărată şi sunt convinsă că dacă aş încerca să-i „fur" vreun odor – ar sări asupra mea. Doar bunica are voie să-i ia odraslele, să şi le pună-n poală, să le mângâie cu mâna. Cloşca mârâie încet „clonc-clonc", adică… „fii atentă", dar nu se supără. Cloşca bunicuţei e o mamă foarte grijulie. Ziua-ntreagă aleargă, scormoneşte, caută ceva gustos pentru odoraşele sale. În fiecare dimineaţă bunica le dă păsat muiat în lapte şi cozi de ceapă tăiate mărunt.

- Pentru ca să crească sănătoşi, zice ea.

Nici o pasăre din curte nu îndrăzneşte să stea pe aproape când puişorii mănâncă. Toate ştiu că mama-cloşcă e în stare să scoată ochii oricui doar pentru un fir de păsat. Bunica povesteşte că o cloşcă mai grijulie, mai gospodină nu a avut vreodată.

Când vine seara cloşca se apropie de cuptoraş, acolo unde de obicei bunica pregăteşte cina. O apucă cu clonţul de fustă şi bu-

22

Emilia Plugaru, (n. 17 iunie 1951, Cetireni, Ungheni, Republica Moldova) este o scriitoare român-basarabeancă ce compune literatură pentru copii. Din fragedă copilărie a început să picteze și să scrie, manifestându-se în special la școala din satul Cetireni.

Se află în dilema de a alege între visul de a scrie și cel de a picta.

Alege pe ultimul, urmând Facultatea de Arhitectură și Urbanistică a Institutului Politehnic din Chișinău, lucrând mai apoi în calitate de arhitect. Între timp, însă, își dedică o mare parte a timpului pentru scris astfel încât în 1996 cele două mari visuri din copilărie se regăsesc în debutul său literar - volumul de versuri și desene de colorat pentru copii Sunt elevă-n clasa-ntâi. De atunci scrie numeroase opere literare pentru copii apreciate de comunitatea culturală românească și distinse cu premii la diverse concursuri. Concomitent - începe a stăpâni arta olăritului, încât în prezent se manifestă și ca ceramist, realizând diverse obiecte de artă artizanală.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nicuţa ştie – e vremea să deschidă uşa de la poieţică. Puişorii vor la culcare.

- Acuşi, acuşi, zice bunicuţa. Vin imediat!

Să-mi răstorn mămăliguţa!

Cloşca aşteaptă cuminte.

- Cloncăi, cloncăi, o dezmiardă bunicuţa, apoi strigă: la poiată! La poiată! Fuguliţa la poiată! Hai la mama! Hai la mama! La poiată!

Cloşca cu cei zece puişori merge cuminte în urma bunicii. Şi acest lucru se repetă seară de seară. Într-o după-amiază, eu şi bunica am plecat la nişte rude din sat. Aveam să ne întoarcem târziu.

- Ioane! l-a strigat bunica pe bunicul. Să nu uiţi să deschizi uşa la poieţică! Ca să poată intra cloşca! Ai înţeles, Ioane?!

- Am înţeles… mormăi bunicul somnoros, căci mai toată ziua dormea. Cum să uit? De ce să uit? Plecaţi… Nu se întâmplă nimic cu deşteapta voastră de cloşcă…

Când ne-am întors, pe la miezul nopţii – cloşca nicăieri. Bunicul adormise înaintea găinilor. Sărmana bunică. Nu o mai văzusem atât de necăjită. Ore-n şir am căutat cloşca. Prin ogradă, pe drum, pe sub garduri, peste tot. Degeaba.

- Din pricina ghiujului de moşneag mi s-a prăpădit bunătate de cloşcă, se tot văita bunica.

Că amarnic e somnoros. Toată viaţa atât a ştiut – să stea tolănit. Eh… Dacă nu o găsesc îl fac pe el cloşcă. Doamne, Doamne… Cloşca mamei, gos-

10.-XI-2014

Nr. 11/39

podina mamei… O vor mânca dihorii în noaptea asta… Într-un târziu ne-am lăsat păgubaşe.

Ne-am dus la culcare. Am intrat în cămăruţă, ne-am dezbrăcat, ne-am făcut semnul crucii şi eram gata să ne urcăm în pat. Deodată am auzit nişte sunete ciudate.

- Ce se întâmplă? am întrebat eu speriată.

Bunica a ridicat un pic cuvertura. Am zărit căpşorul cloştii.

- Clonc-clonc! ne-a salutat ea bucuroasă.

- Vai de mine! a plesnit bunica din palme.

Ca să vezi unde s-a ascuns! Nu m-a găsit lângă cuptoraş, nu a găsit uşiţa deschisă şi ce i-o fi dat în gând? Ia să-şi ducă ea puişorii la mine în cămară. Gospodina mamei, pasăre deşteaptă!

Oare cum or fi urcat scările ăştia mici? Zău, nu pricep…

Încă mult timp bunica a mângâiat cloşca apoi s-a culcat alături de mine şi a adormit.

Dimineaţa, pe la revărsatul zorilor, cloşca şi cei zece puişori stăteau cuminţi lângă uşă.

- Clonc, clonc, clonc, clonc, nu faceţi zarvă! îşi povăţuia ea odraslele. Nu mai e mult…

Se trezeşte bunicuţa… Încă un pic. Mai lăsaţi-o să doarmă…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Emilia Plugaru

Page 83

10.-XI-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 11/39

Trenul cel cu nepoţei de Emilia Plugaru Un trenuţ pe şine zboară, E Vacanţă Mare-n ţară.

Trenu-i plin cu nepoţei Care pleacă la bunei.

Pe drum trece – dur-dur-dur – O maşină.

Spre răţuşcă – aoleu – Vrea să vină.

Când maşina a plecat – O căruţă.

Se îndreaptă – vai-vai-vai – Spre micuţă.

Uite-un moş cu mustăcioară, De o oră stă în gară, Îşi aşteaptă nepoţelul.

Iată-l, vine, mititelul!

Pân-acuma n-a văzut Niciodată, O maşină, o căruţă Cum arată.

Moşul din desagă scoate Turte dulci, cireşe coapte.

- Hai, mănâncă, copilaş, O fi greu pe la oraş.

Speriată-i rău de tot Mititica.

Vrea acasă – iute, iute – La mămica.

Trenul pleacă mai departe, Tuc, tuc, tuc, spre alte sate.

Trenule, tu nici nu ştii Câte griji şi bucurii, Aduci azi la toţi buneii, Ce-şi aşteaptă nepoţeii.

Şi răţuşca – hop-hop-hop – În ogradă.

Lumea largă nu mai vrea Să o vadă.

Până creşte, o să stea Doar în curte.

E micuţă, iar în drum Rele-s multe.

Răţuşca cea curioasă de Emilia Plugaru O răţuşcă a ieşit Din ogradă.

Lumea largă – hopa-hop – Vrea s-o vadă.

Lângă poartă s-a oprit Şi priveşte.

Mai departe – mac-mac-mac – Nu-ndrăzneşte.

©Emilia Plugaru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Sumar luna noiembrie, 2014// nr.11 (39) Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Corneliu Baba - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Culori împletite în poezie – autor: Aurel Chiorean /p. 8 Scriitori de ieri... – Kurt Vonnegut /p. 13 Autori: Viorela Codreanu Tiron, Cristi Mărculescu, Marius Partenie, Gabriela Mihalache Scriitori de azi – Miloš Urban – autor: Vasile Gârneţ /p. 17 Călătorie prin Bibliotecile lumii – Biblioteca Vaticanului – autor: Dorina Litră, Piteşti /p. 19 Dileme filozofice ...– autor: Vavila Popvici, Carolina de Nord /p.23 Apolinic sau Dionisiac? /p. 23 Bunătate vs. Răutate /p. 26 Alexandr Puşkin – poezii /p. 28 Dialoguri private: Eugen Simion în dialog cu Nicolae Breban; continuare din nr. 10(38) /p. 29 Doi poeţi din Turcia: Cevat Capan – poezie – prezentare şi traducere: Niculina Oprea /p. 36 Tozan Alkan – poezie – prezentare şi traducere: Niculina Oprea /p. 36 Roman Foileton: Setea zeilor de Anatol France - traducere şi note: Lucia Patachi /p. 37 Paul Velaine – poezie – traducere: C. D. Zeletin /p. 42 Incursiune în poezia română contemporană /p. 43 Popa Elena Aurora, Mihăeşti, Vâlcea /p. 43

Anna Leah, Republica Moldova /p.49

Mihai Katidas, Bucureşti /p. 44 Ana Ardeleanu, Mangalia /p. 45 Ion Vasiliu, Iaşi /p. 46 Ottilia Ardeleanu, Năvodari /p. 47 Teodor Dume /p. 48

Sebastian Golomoz /p. 50 Ana Sofian /p. 51 Emanuel Pope /p. 52 Carmen Ştefania Luca (Odin) /p. 53 Lia Vana /p. 54

Proză scurtă /p. 55 Dorina Şişu Ploeşteanu, Dublin: Pretexte /p. 55 Petre Ioan Creţu: Aripi frânte (continuare din nr. 10/38/2014) /p. 56 Jurnal istoric – rubrică serial (continuare din nr. 10/38/2014) /p. 60 selecţie şi prezentare: Lenuş Lungu O „Lecţie de teatru” la Festivalul de teatru independent „Undercloud”-Bucureşti /p. 66 autor: Eugen Cojocaru De prin Galeriile Municipale Iaşi Fotografiile Susannei Patras: metaforă şi simbol autor: Nicolae Creţu /p. 69 Al XI-lea Simpozion Internaţional al Fundaţiei Dostoievski:

Civilizaţia europeană – Unitate, Unicitate, Deschidere./p. 74

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-XI-2014

Nr. 11/39

Selecţie şi prezentare Elena Loghinovschi şi Viorela Codreanu Tiron Colocviile de la Liebling: Convergenţe culturale autor: Raluca Iliese /p. 76 Recenzii literare: despre vise şi eterna poezie /p. 77 autor: lector. univ. dr. Alina Beatrice Cheşcă Remember Aureliu Busuioc – autor: Vasile Botnaru /p. 79 Pagina celor mari pentru cei mici /p. 81 Ioniţă Gabriela, Iaşi : Negresa Emilia Plugaru : Cloşca bunicuţei Emilia Plugaru – poezii pentru copii/p. 84 Sumar /p. 85 Picturile şi fotografiile din acest număr aparţin: Corneliu Baba Aurel Chiorean Susanna Patras

Bryan Islip Chris Simion Alex Ştirbu Copertele revistei realizate în concepţia pictorului şi graficianul Mihai Cătrună, după fotografiile Susannei Patras

Colectivul de redacţie vă aşteaptă cu materiale (v. pe site conditii de publicare!) şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie vă rugăm să vă adresaţi redacţiei: nomenartis@gmail.com

Vă dorim lectură plăcută !

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !