Nomen artis bt nr 9 37 septembrie 2014

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Lucia Patachi COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Liliana Popa – România; Hatos Vasile – Italia; Gabi Schuster – Germania; Mihai Păstrăguş - România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, sau la redacţia revistei: nomenartis@gmail.com prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

ANUL III, nr. 9/37 / 2014 - luna septembrie -

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest!

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

Citatele lunii: „Nu sunt în stare să-mi iubesc arta cu adevărat. O analizez prea mult. Simt prea tare cât de relativă este valoarea ideilor, a cuvintelor, şi chiar a celei mai perfecte inteligenţe... Nu mă pot opri să nu dispreţuiesc gândirea, fiindcă-i atât de slabă, şi forma, pentru că-i aşa de imperfectă. Pe mine mă stăpâneşte iremediabil ideea insuficienţei omeneşti, a oricărei silinţe a noastre, fiindcă rezultatele sunt totdeauna nişte mizerabile şi neisprăvite lucruri.”

Guy de Maupassant

„Am fost făcuţi să trăim mai mult cu trupul decât cu sufletul; dar tot gândind, s-a creat o disproporţie între inteligenţa noastră dezvoltată şi condiţiile mereu aceleaşi ale vieţii noastre.”

Guy de Maupassant în Bel Ami

„Scriitorul este şi trebuie să rămână singurul stăpân, singurul judecător al operei pe care se simte chemat să o scrie. Criticilor, confraţilor săi şi publicului le revine sarcina de a judeca dacă a realizat bine sau nu opera pe care şi-a propus s-o facă şi scriitorul nu are de dat socoteală cititorului decât despre felul cum a executat-o. Dacă-mi vine cheful să critic sau să contest talentul cuiva, n-o pot face decât privind din punctul de vedere al autorului, pătrunzându-i intenţiile cele mai ascunse.“

Guy de Maupassant Scrisorile către Francisque Sarcey

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Frida Kahlo - Diego Rivera 1932 Frida Kahlo1 (de Rivera) a fost o pictoriţă mexicană care s-a făcut cunoscută mai ales prin autoportretele sale pictate într-un stil suprarealist, care ocupă în continuare un loc central în arta picturală mexicană.

Opera sa, extrem de originală, poate fi situată la confluenţa mai multor curente: simbolism, realism, suprarealism, expresionism, prezentând şi puternice influenţe ale artei indigenilor din Mexic. Despre părinţii artistei se ştie că mama sa - Matilde Calderón y González, era de origine mexicană, cu rădăcini indigene şi a fost, de asemenea, pictoriţă. Tatăl, Carl Wilhelm Kahlo, născut în Pforzheim, Germania, a fost artist fotograf şi pictor totodată, fiind un emigrant care provenea dintr-o familie de evrei germano-maghiari.

La vârsta de 8 ani, Frida s-a îmbolnăvit de poliomielită, boală care i-a afectat grav dezvoltarea piciorului drept. În ciuda tuturor impedimentelor datotate bolii a făcut studii strălucite pregătindu-se pentru o carieră în medicină. Destinul a făcut probabil să se întâlnească cu marele pictor muralist mexican Diego Rivera2, care executa o lucrare la şcoala unde 1

Frida Kahlo (n.6 iulie 1907, Coyoacán, Mexic – d.13 iulie 1954).

2 Diego María de la Concepción Juan Nepomuceno Estanislao de la Rivera y Barrientos Acosta y Rodríguez (n. 8 decembrie 1886, Guanajuato, Guanajuato – d. 24 noiembrie 1957, Ciudad

10.-09-2014

Nr. 9/37

studia ea, şi care atât de mult a impresionat-o, încât se lăuda colegelor că o să facă un copil cu acesta. Avea pe-atunci 15 ani, iar Diego era cu 21 de ani mai mare, fiind un pictor consacrat.

La vârsta de 18 ani (la data de 17 septembrie 1925) suferă însă un grav accident de autobuz, care-i va afecta întreaga viaţă, aceasta transformându-se într-un lung şir de spitalizări şi operaţii. S-a năruit acum şi şansa de a avea copii. Dar de acum încolo începe să se preocupe serios de pictură, în care a iniţiat-o tatăl său, de care a legat-o o puternică afecţiune.

Această muncă făcută din pasiune, a ajutat-o să treacă peste toate suferinţele fizice îndurate.

Se angajează şi în politică, de partea stângă a baricadei, înscriindu-se în partidul comunist.

Luptă de asemenea pentru emanciparea femeilor din Mexic, fiind chiar ea un exemplu, prin afişarea libertăţii sale de femeie modernă şi chiar a bisexualităţii sale (are legături amoroase cu celebra fotografă Tina Modotti şi cu cântăreaţa mexicană Chavela Vargas).

Se căsătoteşte cu Diego Rivera în 1929, în ciuda opoziţiei părinţilor şi se stabilesc, după o perioadă, în Coyoacán, în „Casa albastră”, casa părintească a Fridei, în care aceasta îşi va petrece restul vieţii şi care după moartea sa va deveni muzeu memorial.

Din 1930 urmează o perioadă de peregrinări între Mexic şi SUA, unde Rivera a primit mai multe comenzi. Încearcă să aibă copii, dar renunţă după trei avorturi. Descoperă o legătură amoroasă între Diego şi sora sa preferată şi hotărăşte să se izoleze, mutânduse într-un mic apartament pentru câteva luni, în care şi ea a avut mai multe legături extraconjugale. Totuşi atracţia dintre cei doi artişti e mai puternică şi în scurt timp cuplul se reface. În 1937 Rivera reuşeste să obţină azil politic pentru Troţky, alungat de Stalin, iar acesta va fi găzduit, împreună cu soţia sa, în „Casa albastră” din Coyoacán. S-a înfiripat o legatură amororoasă, pasională se pare, între Frida şi exilatul rus.

de Mexico) a fost un pictor mexican, un comunist activist și soțul pictoriței Frida Kahlo (între 1929–1939 și 1940–1954).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1938 are prima expoziţie personală la New York şi în urma succesului călătoreşte la Paris pentru altă expoziţie în 1939. Cunoaşte aici mulţi artişti, suprarealişti în special, cu toate că nu s-a revendicat niciodată din acest curent, şi în mediul artistic al Parisului apar şi legături amoroase care dau frâu liber sexualităţii sale ambivalente. Tot în 1939 divorţează de Rivera, dar după numai un an se recăsătoresc. Cu trecerea timpului sănătatea i se agravează din ce în ce mai mult. Suportă şapte operaţii succesive, durerile devin insuportabile şi ajunge aproape imobilizată în pat, încorsetată în metal. Împotriva sfatului medicilor pictează în continuare şi chiar mai găseşte resurse să militeze pentru aspiraţiile sale politice. Trăieşte pentru a-şi vedea prima expoziţie în ţara natală, la vernisajul căreia a fost adusă cu ambulanţa de soţul său şi instalată în patul său preferat, cu baldachin. A decedat la scurt timp după aceasta.

Opera Fridei Kahlo ocupă azi un loc important în pictura mexicană şi mondială. Cele aproximativ 150 de tablouri care o compun se află răspândite în muzee şi colecţii particulare din Mexic, SUA şi Europa.

10.-09-2014

Nr. 9/37

„Amintiri despre Frida Kahlo“ Autor:Stelian Tănase Am descoperit-o pe Frida Kahlo puţin timp după studenţie citind despre împrejurările asasinării lui Troţki. Frida Kahlo era nevasta pictorului muralist mexican Diego Rivera şi aflasem că avusese o aventură cu bătrânul revoluţionar rus hăituit de KGB. Era comunistă ca şi soţul ei. Mai târziu i-am descoperit pictura într-un muzeu american sau parizian, nu îmi mai amintesc exact când am văzut prima dată un tablou pictat de ea. Mi-am adus acasă un album fireşte. Acum câţiva ani iam „văzut” biografia înfăţişată într-un film de ficţiune inspirat de viaţa ei tragică. Poate să îţi placă sau nu arta ei, esenţial la ea este parcursul, lupta tenace cu ghinioanele, cu nefericirea, cu boala necruţătoare, cu accidentele, de fapt cu orice. Şi-a trăit viaţa aproape tot timpul imobilizată în pat, prin spitale, în ghips, mergând în cârje, sau susţinută de cineva… Un infern.

Aproape fără să se plângă, zâmbind, încercând să fie o fiinţă normală, la fel cu ceilalţi, ceea ce evident nu era. Şi-a petrecut timpul pictând, lăsând în urma o artă care nu înfăţişa ceea ce vedea în afara ei, ci ce se petrecea înăuntru – coşmaruri, vise, amintiri.

Tatăl ei era un emigrant german, dintr-o familie cu rădăcini evreieşti şi maghiare, Carl Wilhelm Kahlo, fotograf. Mama, Matilde, mexicană cu rădăcini indigene. Nenorocirile ei încep la vârsta de 8 ani, când se îmbolnăveşte de poliomielită. Ca efect, a rămas cu un picior mai scurt.

Casa albastră în Coyoacán, unde Frida Kahlo şi Diego Rivera au trăit între 1929-1954

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE La 18 ani a fost victima unui accident de autobuz, când coloana vertebrală i-a fost afectată grav, pentru totdeauna. A învăţat să picteze mai ales de la tatăl ei, dar şi de la mamă, pictoriţă. Imobilazată la pat, era cam singurul lucru pe care putea să îl facă - să ţină o pensulă în mână.

L-a întâlnit prima data pe Diego Rivera (cu 20 de ani mai în vârstă) când acesta executa o lucrare la şcoala la care Frida Kahlo, de doar 15 ani, învăţa (a fost o elevă excepţională), 3 ani înainte de accident. Frida Kahlo a fost activă în cercurile stângiste din Mexico City. A aderat la Partidul Comunist Mexican. Altă cauză în care sa implicat a fost cea a drepturilor femeilor. A fost bisexuală, se cunosc câteva din relaţiile ei lesbiene (o fotografă celebră - Tina Modotti, o cântăreaţă mexicană - Chavela Vargas).

10.-09-2014

Nr. 9/37

zdravăn, ea firavă, cu dizabilităţi evidente. Pleacă amândoi în SUA unde el avea comenzi. E o perioadă tulbure de peregrinări. Mai ales după ce Frida descoperă infidelităţile soţului ei, una dintre ele chiar cu una dintre surorile ei. Se separă fără să divorţeze, fiecare având relaţii pe cont propriu. După un timp se împacă şi se pare că regăsesc vechea lor pasiune.

Cine a fost Diego Rivera?

Născut la 8 decembrie 1886 într-o familie burgheză, tatăl profesor, editor, mama medic. Începe să studieze pictura în 1897 la Mexico City. În 1907, se instalează la Paris.

Rămâne în Europa (colindă prin Franţa, Italia, Spania) 15 ani. În 1911 intră în cercul lui Picasso3 aflat în perioada cubistă, unde îi întâlneşte si pe Juan Gris4 şi George Braque5. În 1921, când se întoarce în Mexic, stilul lui era format. Începe să execute mari picturi murale influenţat de avangardă, cubism, de frescele renascentiste italiene şi de arta aztecă. Execută lucrări în Mexico City, San Fran3

L-a întâlnit din nou pe Diego Rivera în cercurile comuniste. Legătura lor pasională a debutat acum. După un an s-au căsătorit. Erau o apariţie ciudată. Rivera foarte înalt, masiv,

În nr. 8/2012 al revistei noastre puteţi citi mai multe despre Pablo Picasso.

4 Juan Gris (n. 23 martie 1887, Madrid - d. 11 mai 1927, Boulogne-sur-Seine, Franța), cu numele adevărat José Victoriano Carmelo Carlos González-Pérez, a fost un pictor spaniol. Alături de Pablo Picasso și Georges Braque, este unul din principalii reprezentanți ai cubismului. Juan Gris a pictat mai ales compoziții cu natură moartă, folosind în construcția tablourilor colaje alăturate sau suprapuse.

5 Georges Braque (n.13 mai 1882, Argenteuil-sur-Seine - d.31 august 1963, Paris) a fost un pictor francez, fondator - alături de Pablo Picasso - al cubismului. Braque a învățat la început meseria de pictor-decorator în Le Havre, frecventând în același timp cursurile serale de pictură la École des Beaux-Arts din aceeași localitate.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cisco, Detroit, New York, în alte oraşe mexicane. Unele le-am văzut în SUA. Sunt impresionante întâi de toate prin dimensiuni, dar nu sunt tocmai pe gustul meu. Aş aminti aici un scandal la N.Y. pe care l-a provocat când l-a pictat pe Rockfeller Centrer – inima capitalismului american – pe idolul său, Lenin. Pictura sfidătoare a fost scoasă de pe zid iar Rivera expulzat din SUA. Din 1937 Diego Rivera îl găzduieşte pe Lev Troţky, adversarul lui Stalin, refugiat din Rusia sovietică. Partidul comunist mexican era scindat între aripa stalinistă (cu alt mare pictor Siquieiros6) şi cea troţkistă (cu Diego Rivera).

Lev Troţki a stat în casa Fridei Kahlo din Coyoacan. Cum-necum Troţki (n 1879) a avut o aventură cu Frida Kahlo. La 23 august 1940 Troţki a fost asasinat de Ramon Mercader, agentul controlat de Stalin şi Beria7.

6

David Alfaro Siqueiros (născut José de Jesús Alfaro Siqueiros, n.

29 decembrie 1896, în Chihuahua, Chih - d. 6 ianuarie 1974, în Cuernavaca, Morelos) a fost un pictor social-realist mexican, cunoscut mai ales pentru picturile sale murale, de dimensiuni mari în aer liber. Împreună cu Diego Rivera și José Clemente Orozco, el a stabilit curentul „muralismului mexican". El a fost un membru stalinist și al Partidului Comunist Mexican care a participat într-o încercare nereușită de asasinare a lui Leon Troțsky mai 1940.

7 Lavrenti Pavlovici Beria (n. 29 martie 1899 – d. 23 decembrie 1953), a fost un politician sovietic și șef al aparatului polițienesc în timpul regimului lui Stalin. Beria a rămas cunoscut în principal ca executor al epurărilor staliniste din deceniul al patrulea, deși el a fost implicat doar în fazele finale ale procesului de epurare. A fost implicat și în masacrul de la Katyn, în timpul căruia au fost asasinați aproximativ 22.000 de ofițeri polonezi. Beria a fost un personaj foarte influent în timpul celui de-al doilea război mondial și în primii ani postbelici, până în primele luni de după moartea lui Stalin (perioadă scurtă în care, ca prim-viceprim-ministru, a fost inițiatorul unei mici liberalizări). În iunie 1953 a fost arestat și acuzat de mai multe crime. Pe 23 decembrie 1953 a fost judecat, condamnat la moarte și executat prin împușcare.

10.-09-2014

Nr. 9/37

La sfârşitul anilor 30 Frida Kahlo a început să se afirme ca artistă. A făcut la N.Y. prima expoziţie personală. Apoi la Paris, sub patronajul lui André Breton8 şi al gruplui suprarealist. A avut succes, presa de stânga a susţinunt-o, tablourile ei se vând. A dus o viaţă intensă, nu doar artistic ci şi personal. În 1939 a divorţat de Diego Rivera. Despărţirea nu a durat, în 1940 s-au recăsătorit.

Viaţa ei a devenit cu trecerea timpului din ce în ce mai dificilă. Între operaţii dureroase, internări repetate în spitale, convalescenţă la pat, într-o carcasă care practic o ţinea în viaţă. Aceste perioade sunt tot mai lungi.

Alternează cu altele – tot mai scurte – când se poate mişca şi iese din casă, călătoreşte, etc.

Boala se agravează, devine un cadavru viu.

Continuă să lucreze, (în total a pictat 150 de tablouri) dând astfel sens luptei cu suferinţa, cu boala şi cu timpul. S-a stins în 1954, după chinuri îndurate cu stocism şi bravură. Ultima ei bucurie a fost expoziţia retrospectivă din Mexico City organizată chiar de soţul ei, Diego Rivera, care a adus-o la vernisaj cu ambulanţa, întinsă pe patul ei de suferinţă. În 1955 Rivera s-a recăsătorit cu Emma Hurtado impresarul lui. A murit în urma unui infarct la 24 noiembrie 1957 în atelierul unde picta.

©Stelian Tănase

8

André Breton (Tinchebray (Orne), n. 19 februarie 1896, Paris, d. 28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí printre alții. Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Frida Kahlo

autor:Mihaela Mihăilescu

Prietenă a lui Lev Troţki, admirată de suprarealişti, fotografiată de cei mai mari fotografi ai lumii, Frida Kahlo a pictat de-a lungul vietii sale îndeosebi autoportrete, dar şi nişte singulare naturi moarte, artista din Mexic uimind o lume întreagă cu lucrările sale. Prin modul său iconoclast de viaţă şi prin opera sa, Frida a sfidat regulile osificatei societăţi mexicane tradiţionale din preajma celui de-al doilea război mondial şi a dat o dimensiune avangardistă actului artistic de pe continentul american.

Viaţa Fridei Kahlo este, precum tangoul argentinian, o combinaţie de moarte şi pasiune, de încântări şi nostalgie, de vitalism frenetic şi boală, de violenţă şi candoare, de glorie şi tragedie. Universul artistei este unul plin de culoare, în care, elemente aparent incompatibile coexistă natural în acelaşi plan ca în arta suprarealistă.

Toată viaţa, Frida Kahlo şi-a metamorfozat prin pictură trupul chinuit. Născută în Mexico City, în 1907, an de început al marilor revoluţii, Frida şi-a improvizat propria libertate pentru a transcende cu eleganţă o viaţă plină de durere. La 19 ani, un accident rutier i-a cauzat răni care i-au marcat totă viaţa. În timpul convalescenţei a început să picteze, transpunânduşi apoi experienţele în imagini artistice de

10.-09-2014

Nr. 9/37

neuitat. A avut mulţi amanţi şi amante, însă iubirea vieţii sale a fost celebrul pictor mexican Diego Rivera. Mărturiile ei şi ale celor care au cunoscut-o sunt vrednice de interes. Una din ele poate fi un preambul: „Vreau să vă spun că m-am purtat bine. N-am avut aventuri, nici amanţi, nimic de felul acesta. Iubesc Mexicul mai mult ca niciodată. Îl ador pe Diego mai mult decât propria-mi viaţă şi m-am făcut om serios.” Relaţia ei cu Diego a fost complexă şi dificilă pe tot parcursul vieţii.

Frida Kahlo este o legendă, iar viaţa ei, o operă de artă. Ea s-a simţit în element favorabil cu artiştii şi vizionarii celebri ai vremii sale. În mod ironic, picturile i-au fost ignorate pe timpul vieţii, dar ea nu s-a simţit afectată. Spunea că pictează pentru ea însăşi. „Pictez puţin. Nu că m-aş considera o artistă, ci pentru că nu am altceva de făcut. Când lucrez uit de necazurile mele. Lucrez în ulei pe plăci mici de aluminiu. La atelier am făcut două litografii groaznice”, spunea artista. Şi a creat astfel imaginile cele mai durabile ale secolului XX.

Ca o binecuvântare, Frida Kahlo s-a născut şi a murit în casa părintească, la 47 de ani, la Coyoacán, în Mexic. În casa albastră a tatălui său a trăit aproape toată viaţa. Tătăl ei era evreu neamţ, iar mama sa, indiancă din Oaxaca. Frida era o metisă ca etnicitate şi cultură.

Ea şi sora ei s-au revoltat împotriva creşterii lor în spiritul catolicismului şi au dat astfel peste cap familia, cu şotii şi umor. Cristina a fost prietena şi rivala cea mai acerbă a Fridei. Mama lor era o creştină devotată şi nefericită. În tinereţe, a iubit un băiat care s-a sinucis, iar ea nu şi-a revenit niciodată. „Mama era isterică din cauza lipsei de satisfacţie şi pentru că nu-l iubea pe tata. Mama a ajuns isterică prin religie”, spunea Frida Kahlo despre mama ei. Tatăl Fridei, Guillermo, era fotograf şi a documentat arhitectura colonială pentru guvernul mexican. Nu fotografia oameni, pentru că, spunea el, nu dorea „să înfrumuseţeze ceea ce Domnul a creat urât”. A avut patru fiice cu soţia sa, Mathilde.

Frida era fiica favorită, fiind cea mai inteligentă şi semănând foarte bine cu el. Ea îl înso-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţea pretutindeni unde fotografia, având şi grijă de el când avea crize de epilepsie.

La şase ani, Frida Kahlo a fost diagnosticată cu poliomielită. După nouă luni de izolare a scăpat, însă a rămas şchioapă. Tatăl ei a sprijinit-o să treacă peste batjocură şi singurătate fiindcă avea un „comportament nedemn de o doamnă”. A încurajat-o să practice înotul, boxul şi luptele corp la corp, sub complexul că şi-a dorit să fie băiat. De aceea Frida era îmbrăcată ca băieţii când era mică. În familia tradiţională mexicană, o fetiţă îmbrăcată ca un băiat, cu costum, cravată, şoca pe toată lumea, iar cel mai mult pe mama sa care era limitată.

Viaţa Fridei a fost astfel un risc enorm, dar şi-a asumat opţiunea. În afara casei albastre a părinţilor Fridei Kahlo, ţara dormea, cum s-a spus cândva, „la umbra răcoroasă şi ucigaşă a unui arbore otrăvitor”. De patru secole, Mexicul fusese cucerit, dominat, invadat şi sfâşiat de război civil. Cu 30 de ani înainte, Porfirio Diaz9 a preluat puterea, şi a impus o pace forţată, zdrobindu-şi opoziţia. Puţinii oameni bogaţi, sub regimul său s-au înstărit şi mai bine, după stilurile franţuzeşti în special, iar marea majoritate a mexicanilor au ajuns foarte săraci. Armata mexicană imita pe cea prusacă în toate aspectele. Aristocraţia lui Diaz era albă, neavând în nicio privinţă de-a face cu ţara. În 1922, Frida Kahlo, la 15 ani, a fost prima fată care a intrat la Prepa, cel mai bun liceu al Mexicului, visând să devină medic. Frida şi prietenii ei, majoritatea băieţi care îşi spuneau Cachuchas, dezbăteau subiecte despre Marx, religie, despre Hegel şi Kant. Şcoala era mediul ideal pentru un proiect ambiţios. Pereţii clădirilor publice aveau să fie acoperiţi cu picturi murale ale istoriei proaspăt scrise a Mexicului. Picturile aveau să nareze miturile indiene, 9

José de la Cruz Porfirio Díaz Mori (n. 15 septembrie 1830 - d. 2 iulie 1915) a fost militar și politician mexican, care a fost președinte al Mexicului de mai multe ori, o lună în 1876, apoi în perioadele 1877 - 1880 și 1884 - 1911. A fost veteran în Războiul Mexican de Reformă și în cadrul Intervenției franceze în Mexic. A ajuns la gradul de general și a condus trupele republicane împotriva împăratului Maximilian I. Preluând puterea printr-o lovitură de stat în 1876, conduce țara, împreună cu aliații, pentru 34 de ani, perioadă cunoscută ca Porfiriato.

10.-09-2014

Nr. 9/37

cucerirea spaniolă, minunile industrializării şi revoluţia clasei muncitoare. Au fost angajaţi cei mai promiţători pictori mexicani, tineri care căutau vocea autentică a Mexicului. Au cerut să fie plătiţi ca muncitori, pe metru pătrat de pictură. Ei îşi spuneau Sindicatul muncitorilor, pictorilor şi sculptorilor. Unul dintre membrii cei mai proeminenţi era Diego Rivera, artist comunist, ateu, care crea artă publică. Frida vedea în el o provocare benefică, fiind fascinată de Diego. Ea făcea glume pe seama lui, râdea de el când apăreau modelele lui şi îi fura mâncarea de prânz. Frida era însă îndrăgostită de şeful grupului Cachuchas: Alejandro Gomez Arias.

Acesta a povestit că Frida era precoce sexual: „Sexul pentru ea era un mod de a se bucura de viaţă, un impuls vital”. El a mai spus că ea a fost sedusă de una dintre bibliotecare. Într-o zi ploioasă de toamnă, a anului 1925, într-un autobuz cu care călătorea cu Alejandro, viaţa Fridei, cum o ştia ea, a luat sfârşit. La o curbă, autobuzul s-a ciocnit de un tramvai. Alejandro descrie accidentul: „Tramvaiul împingea încet autobuzul, care părea elastic. Ajungând la flexibilitatea maximă, s-a sfărâmat în mii de bucăţi, iar tramvaiul a continuat să avanseze. A trecut peste mulţi oameni.” Frida a fost străpunsă de o tijă de oţel dintr-o parte în alta a abdomenului. A avut apoi trei fracturi la coloană şi pelvis, 11 la piciorul drept, după care clavicula şi trei coaste îi erau rupte, iar piciorul drept zdrobit. Doctorii nu sperau în supavieţuirea ei. Dar a fost refăcută precum un „fotomontaj”. Frida a petrecut o lună în spital, şi un an acasă, în pat. De mic copil, Frida a învăţat să învingă infirmitatea prin activitate. Forţată să nu se mişte, avea nevoie de un nou mod de a fi activă. A început să picteze lucrurile prin optica ei conjuncturală. „Accidentul mi-a schimbat calea, m-a împiedicat să fac lucruri care erau normale. Pentru mine, nimic nu era mai normal decât să pictez ce-mi lipsea”, spunea artista. Ea îl văzuse pe Diego şi pe ceilalţi artişti pictând când era la şcoala preparatorie. Fiind atunci o fată plină de viaţă, nu dorea să fie pictoriţă. Dar după acidentul de la 16 ani, tatăl ei a decis să-i aducă vopsele pen-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tru pictură. Subiectul principal al lucrărilor fiind ea însăşi. Primul autoportret a fost pentru Alejandro, care o părăsise din cauza infidelităţii ei din trecut. „Alex, chiar dacă am spus «te iubesc» multora şi am primit săruturi şi funde de la alţii, în adâncul inimii te-am iubit numai pe tine. Portretul va ajunge la tine curând. Te rog să-l pui undeva jos, ca să te poţi uita la el ca şi cum te-ai uita la mine”. Darul a fost acceptat de Alejandro, iar cei doi s-au împăcat, dar pentru puţin timp.

Spiritul artistic al Fridei Kahlo îşi trage seva din spiritul precolumbian al Mexicului. Istoria acelor vremuri era considerată un mit, o istorie neoficială, cea oficială fiind istoria din perspectiva europeană. Dacă cineva ca Frida Kahlo studiază la universitate, în contextul în care istoria este revizuită, respusă, antonimele ca istorie şi mit devin false. Frida Kahlo le-a acceptat pe ambele, conciliind totalitatea unui univers în care ea trăieşte fragmentat. De aceea a întrepătruns fragmentele, conferindu-le un context de întreg.

10.-09-2014

Nr. 9/37

modernitatea însăşi. Intră în Partidul Comunist Mexican când restul ţării era atât de oprimat de tradiţii, de prejudecăţi şi obiceiuri, că nu se putea trăi acolo. Acolo unde nu se îndrăznea măcar să se spună „picioare”, ci „cu ce umblăm”, pentru a nu încălca puritanismul semicolonial mexican. În Mexico City, Frida s-a asociat unui cerc ce împărtăşea idei marxiste, antiimperialiste şi în care se regăseau şi lideri ai studenţimii, artişti şi exlaţi politici. Cu ei, ea a redescoperit plăcerea discuţiilor, a muzicii, dansului, tequilei şi a poveştilor de dragoste. În Mexico City l-a reîntâlnit pe cel care spune, glumind: că a mâncat carne de om şi că Dumnezeu nu există: comunistul Diego Rivera, cel care şi-a petrecut anii revoluţiei la Paris, studiind cubismul. El a devenit un pictor cubist respectat de colegii săi renumiţi, printre care şi Picasso. Neimpresionată de reputaţia lui din Europa, nici de cea ulterioară ca lider al şcolii mexicane de pictură, Frida a decis să-i arate din picturile sale, pentru a-şi consulta potenţialul creator. Diego credea că atât pânzele, cât şi cea care le-a creat, sunt extraordinare. A mers apoi la Coyoacán să vadă şi celelalte pânze ale Fridei. A fost impresionat din nou de creaţie, cât şi de creatoare… Pe 21 august 1929, imensul Diego se căsătoreşte cu micuţa infirmă Frida, cu consimţămăntul tatălui artistei. Mamei, după mărturiile Fridei, nu i-a plăcut de el, fiindcă era comunist, menţionând că seamănă cu un Bruegel

imens de gras, iar căsătoria lor ar fi precum cea dintre un elefant şi o porumbiţă. Frida vedea în

Cele două Fride

În 1925, Mexicul era într-o renaştere culturală şi artistică. Eliberarea de pretenţiile europene şi de morala catolică, Mexico City a devenit Mecca artiştilor şi a reformatorilor. La 21 de ani, Frida era relativ restabilită şi a îndrăznit să intre în vâltoarea oraşului, deşi infirmitatea o va însoţi toată viaţa. Mexico City era

el un zeu, iar Diego în ea, o drăgălăşenie. Însă, Diego avea constituţia de a fi un monogam polierotic, diagnostic acceptat de el de la un medic cu plăcere.

Frida susţinea în continuare că nu are ambiţii de pictoriţă şi nici să-i calce pe urme lui Diego, care picta la scară largă, simbolică. Ea, fiind căsătorită cu un bărbat care deja avea copii din altă căsătorie, îşi dorea mai mult un copil, decât o pânză încărcată de culori. De aceea pânzele ei scădeau progresiv, până la câţiva centimetri pătraţi. Dar un fior o rodea.

Frida nu voia să revizuiască istoria Mexicului.

Pânzele ei erau inspirate de copilăria sa, de arta

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE populară şi de tablourile votive din bisericile catolice, care povestesc despre oameni salvaţi de miracole. Criticii de artă spuneau că era influenţată cel mai mult de pictura colonială. Ea mergea la biserici şi se inspira din imaginea Mântuitorului însângerat. În iconografia creştină fiind foarte mult sânge şi durere, ea asocia viaţa ei cu aceasta şi a redat-o în stilul ei. În 1930, climatul politic mexican se răcise. Administraţiile reacţionare i-au alungat pe pictorii murali. Mişcarea de stânga era ameninţată de o reacţie contrară violentă. În toamnă, Diego a fost invitat în SUA să realizeze picturi murale. Un moment propice pentru el de a crea artă revoluţionară în ţara capitaliştilor.

Frida a fost şi ea încântată de moment.

Au stat un timp la San Francisco, unde Diego a executat picturi murale, după care au plecat la New York. Aici soţul Fridei a primit o lucrare la Muzeul de Artă Modernă. S-au simţit foarte bine amândoi. Frida îi găsea interesanţi pe americani şi cultura lor. Găsea aici o compensare între intimitate şi durere. A urmat oraşul Detroit, unde Diego avea să încarce ziduri cu picturi pe tema industriei moderne. Frida era însărcinată pentru a doua oară, cu disperarea recurentă că va pierde copilul. Medicii i-au spus că poate naşte prin cezariană, ceea ce i-a dat curaj. Dar a pierdut copilul în urma unei hemoragii.

A cerut instrumentele necesare pentru a-şi picta durerea suferită. Diego a spus: „Nici o altă femeie nu a pus o poezie mai agonizantă pe pânză, decât Frida atunci la Detroit”. Criticii au relevat că atunci s-a produs descoperirea. Frida Kahlo a decis în mod conştient, pentru prima dată, să picteze despre ea însăşi şi despre cele mai personale şi mai dureroase aspecte într-un stil popular, dar şi inovator, alături de un stil mexican religios, care îi va defini opera până la sfârşitul vieţii.

Ea a reuşit să etaleze durerea în pictură, încât privitorul să şi-o aproprie. O durere a celor marginalizaţi şi a celor muţi din lumea lucioasă unde se văd doar oameni frumoşi la premiere şi ceremonii.

Frida şi Diego au stat aproape patru ani în SUA, dar artista simţea un dor ancestral de

10.-09-2014

Nr. 9/37

patrie. Camerele de hotel începuse să le acopere cu tot felul de poze şi benzi desenate mexicane.

Dar Diego nu voia să plece acasă. Îi plăcea celebritatea dobândită în Statele Unite, fiind şi fixat că „revoluţia va începe într-o ţară industrializată”. Lipsa banilor l-a făcut totuşi să se întoarcă acasă cu Frida, după care, dezamăgit de eşecul ideologic, şi-a găsit un refugiu sentimental: a avut aventuri amoroase cu sora Fridei, Cristina. Suferinţele fizice ale Fridei s-au augmentat cu cele psihice. Frida şi-a tăiat părul scurt şi nu a mai purtat haine mexicane. Nu mai încerca să fie frumoasă pentru Diego, care i-a spus că fidelitatea este o virtute burgheză, ce

nu există decât pentru exploatarea oamenilor şi pentru câştiguri materiale.

Frida Kahlo îl părăseşte pe Diego şi începe o nouă pictură, nu doar despre durerea ei, ci despre cea a unor femei despre care citise în presă. Dacă fidelitatea era virtute burgheză, nu i se aplica nici ei. A început să aibă amanţi, uneori chiar relaţii serioase, cu bărbaţi şi femei deopotrivă. Actul sexual era pentru ea un triumf, o demonstraţie de forţă învingătoare asupra limitării trupului, nu ceva obişnuit ca la Diego. Reflexul virilităţii inoculat de tată în copilărie răbufnea în Frida. Totuşi aventurile ei erau discrete. Diego, deşi erau despărţiţi, era extrem de gelos. Amanţii ei ştiau că nu pot lua locul lui Diego. Importanţa lui Diego venea din faptul că era simbolul creaţiei descins din eşecul ei procreativ. Pentru că nu a reuşit să aibă copii cu Diego, Diego i-a fost ca un copil pentru echilibrarea ei existenţială. „Nu-l voi numi pe Diego soţul meu, pentru că ar fi ridicol. Diego na fost şi nu va fi niciodată soţul cuiva. Nu-l voi numi nici amantul meu, pentru că transcende sexul. Dacă-l numesc fiul meu, de fapt mă descriu pe mine. Ar deveni autoportretul meu şi nu al lui Diego. Nu cred că malurile suferă pentru că râul trece printre ele. Nu cred că pământul suferă când plouă. Pentru mine totul se compensează în mod natural. Ca parte a rolului meu obscur de aliat al unei persoane extraordinare am aceeaşi satisfacţie ca un punct verde pe un fond roşu.

Am răsplata echilibrului”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Autoportretul Cele două Fride reprezintă una dintre cele mai expresive lucrări ale sale. Pictura din 1939 surprinde durerea autoarei datorate divorţului de soţul său, Diego Rivera. În partea stângă a tabloului, vedem o Frida îmbrăcată într-o rochie victoriană de mireasă, Frida pe care Diego a părăsit-o. Partea de sus a rochiei îi este desfăcută, şi prin ea se poate observa o inimă deschisă. Rochia este pătată de sângele ce curge dintr-o arteră tăiată, pe care aceasta încearcă să o prindă cu o clemă medicală. În partea dreaptă vedem o Frida sănătoasă, puternică, îmbrăcată în costumul popular mexican, partea din ea pe care, după cum a declarat autoarea însăşi, o iubea Diego. Peste rochie îi putem vedea inima sănătoasă. În mâna dreaptă, cea de-a doua Frida ţine o camee reprezentându-l pe Rivera când era copil. Cameea simbolizează o uniune între bărbat şi femeie ce se dovedeşte mai puternică decât căsătoria.

După aproape un an de despărţire, Frida a decis să trăiască într-un mariaj independent cu Diego. S-a întors în casa lor din San Angel, un sătuc de lângă Mexico City, aproape de Coyoacán. O reşedinţă în stilul modern bauhaus, o casă roz cu alb pentru el şi una albastră pentru ea, conectate printr-un pod pe care Frida îl putea bloca. Un timp au dus o viaţă de rutină. Frida s-a împăcat cu Cristina şi avea grijă de copiii ei. În 1930, Mexicul a devenit raiul liberalilor, prin investirea preşedintelui Cardenas care a abolit sistemul opresiv din Mexic. S-au reluat reformele prin creşterea activismului politic. Comunismul a devenit popular. Frida şi Diego constituiau un magnet pentru „intelighenţia internaţională” care credea că Mexicul va urma exemplul Rusiei. Revoluţia rusească din 1917 a mobilizat toţi simpatizanţii de stânga din lume. Deşi ruşii mureau de foame în ghearele tiraniei, lumea credea că ţăranii au reuşit să-i îndepărteze pe bogătaşi. Comunitatea artistică a Mexicului visa la un viitor similar şi susţinea cu pasiune pe bolşevicii ruşi. Frida era însă o excepţie. Cu simţul ei personal al injustiţiei, îi susţinea pe republicanii spanioli împotriva lui Franco. Ea considera cauza acestora ca fiind spe-

10.-09-2014

Nr. 9/37

ranţa cea mai puternică şi durabilă de eliminare a fascismului. Orientarea sa pornea din inimă, nu din creier. Ea era fascinată de figurile şi de simbolurile politice precum Stalin, Troţki şi Mao Zedong. Pentru ea politica nu era un set de idei, ci străfulgerări ale figurilor politice care pot înnobila lumea prin fapte personale.

În Mexic, Frida Kahlo era considerată o excentrică, neavând nicio legătură cu societatea obişnuită. Majoritatea artiştilor mexicani ai vremii pictau motive politice şi sociale. Istoricii de artă constată că subiectul picturilor murale pe aceste motive trebuia să aibă legătură cu istoria antică sau prezentă a Mexicului. Erau reprezentări epice şi eroice ale istoriei. Şi iată că apare Frida Kahlo care se pictează pe ea însăşi în cadre intime şi în formate imagistice mici. Dar temele sale epice sunt transcendente, fără funcţie directă politică şi socială, care declanşează în privitori sentimente universale redate în artă de-a lungul secolelor, ca suferinţa, dragostea şi locul omului în istorie şi lume. În 1938, la îndemnul lui Diego, Frida a expus patru picturi la o expoziţie de grup. Pentru prima dată, opera Fridei a început să se impună. Critica de specialitate o considera pe Frida Kahlo o pictoriţă adevărată şi originală de importanţă naţională. Când în Mexic şi-a făcut apariţia „papa suprarealismului”, André Breton, explorator al freudismului alături de pleiada avangardiştilor vremii, scopurile sale au fost să-l viziteze pe exilatul Troţki şi „locul suprarealist prin excelenţă”, la reşedinţa Fridei şi a lui Diego. Nu a fost dezamăgit. Realitatea era suprarealistă în această ţară.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pânzele Fridei erau „o expresie spontană a suprarealismului”, deşi artista nega apartenenţa sa la această mişcare artistică: „Au crezut că sunt suprarealistă, dar s-au înşelat.

Eu nu am pictat niciodată vise. Eu îmi pictez realitatea”. În octombrie 1938, Frida pleacă la New York, la invitaţia lui Julien Levy10, specializat în suprarealism, pentru a-şi expune lucrările. A plecat fără Diego, spunând prietenilor că vrea să-şi tăiască viaţa. La New York a fost tratată cu respect şi afecţiune, nu ca soţia marelui pictor Diego Rivera, ci ca o pictoriţă autentică. Expoziţia a fost un triumf. George O’Keefe era acolo şi reporteri de la Time, New York Times şi Vogue. După revista Time, a fost „senzaţia săptămânii”. Jumătate din picturile expuse au fost vândute. După New York, Frida a plecat la Paris, pentru a se întâlni cu Breton. Aici a aflat că Breton nu-i pregătise expoziţia. Războiul trebuia să înceapă, iar Fridei, după trei luni de popas parizian, i s-a făcut dor de casă. Picturile sale stăteau în vamă şi nu avea o sală pentru expoziţie. „Aş vinde mai bine tortillas în piaţa din Toluca, decât să am de-a face cu javrele artistice din Paris. Stau în cafenele şi îşi încălzesc şezuturile şi pălăvrăgesc despre cultură, artă, revoluţie şi tot aşa. A doua zi n-au mâncare în casă, pentru că niciunul nu lucrează”. Dispreţul Fridei pentru parizieni a crescut când s-a îmbolnăvit. Pe lângă durerile cronice din spate şi picioare, a fost internată în spital pentru o infecţie renală. La ieşirea din spital a fost îngrijită de mai multe femei, printre care era şi soţia lui Breton, Jacqueline Lamba. Se zvonea că între cele două s-a înfiripat o aventură amoroasă.

Artistul Marcel Duchamp11 a fost cel care a recuperat picturile Fridei şi le-a expus la 10

Julien Levy (1906-1981) a fost un comerciant de artă și proprietar al Galeriilor Julien Levy din New York - important loc de întâlnire pentru suprarealiștii, artiștii avangardişti şi fotografii americani între anii 1930 și 1940.

11 Marcel Duchamp (n. 28 iulie 1887 în Blainville-Crevon - d. 2 octombrie 1968 în Neuilly-sur-Seine) a fost un pictor francez (cetățean american din 1955) format în mediul cultural efervescent al Parisului de la începutul secolului al XX-lea, într-o fa-

10.-09-2014

Nr. 9/37

Paris. Expoziţia a avut succes, iar Frida a fost tratată ca o celebritate. Picasso i-a făcut cadou o pereche de cercei în formă de mânuţe. Muzeul Luvru a cumpărat un autoportret al artistei, fiind prima pictură mexicană contemporană din galeria lor. În aprilie 1939, Frida se întoarce în Mexic. La 32 de ani, era favorita avangardiştilor. Simţind din nou dezintegrarea relaţiei cu Diego, artista părăseşte atelierul de creaţie şi se retrage la casa din Coyoacán. S-a tuns din nou băieţeşte şi a abandonat hainele mexicane în favoarea celor bărbăteşti, consumând şi alcool. A pictat Cele două Fride: una pe care o iubea soţul ei şi cealaltă pe care nu o iubea. Ca şi prima dată, Frida a fost despărţită de Diego un an de zile. Se spunea că Diego se va însura cu tânăra sa asistentă. Când au plecat la San Francisco, unde el picta, sănătatea Fridei s-a deteriorat repede. Diego a fost foarte necăjit din cauza stării ei. Începuse să regrete divorţul lor.

După însănătoşire, pictoriţa a avut o aventură cu tânărul evreu Heinz Berggruen, care lucra pentru Diego. Frida şi Heinz şi-au petrecut o lună la New York. Ea se simţea bine şi aventura o distrăgea de la problemele ei. După aceea i-a spus lui Heinz că se întoarce la Diego, care la 54 de ani s-a recăsătorit cu Frida în SUA, apoi au revenit în Mexic. În 1943, Frida a predat la şcoala experimentală din Mexico City, numită La Esmeralda. Pe atunci, studenţii stăteau în clase şi reproduceau din arta clasică. La Esmeralda nu respecta această tradiţie. Frida le oferea studenţilor un mod nou de a vedea lumea. Naveta fiind dificilă pentru Frida, i-a rugat pe studenţi să vină la Coyoacán. Aici studenţii asimilau cunoştinţe artistice printre câini, maimuţe, papagali şi tot felul de plante, unde Frida avea uneori prezenţe „suprarealiste”: îi plăcea să umble milie cu preocupări artistice. Duchamp lucrează în primii ani pânze de influență impresionistă. Din 1912 începe căutările care îl vor conduce spre ultimele consecințe ale avangardei, deschizând drumul unor direcții ce-și propun să atingă domeniul sugestiv intitulat antiartă (nonartă). Plecând de la preocupările futuriștilor pentru redarea mișcării lucrarea sa Nud coborând o scară (Nu descendant un éscalier), (1912) în 1913 tinde spre abstracția completă, atinsă în marele panou la Mariée Mise a nu par ses celibataires (1915-1923).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE printre studenţi complet dezbrăcată. Toţi studenţii ei au ajuns pictori, profesoara lăsându-şi amprenta asupra învăţăturii lor. La Venadita, una din creaţiile Fridei Kahlo, e apreciată de critică şi de public. În această pictură Frida este Sfântul Ioan al Crucii şi celelalte simboluri biblice. Dacă a picta este tehnică şi crearea unor imagini de neuitat care schimbă modul în care vedem lumea, Frida a fost o mare artistă. „Dacă m-aş simţi bine, s-ar putea spune că sunt fericită. Dar mă simt atât de groaznic din cap până în picioare, că mă necăjesc şi am momente când am resentimente”.

La 37 de ani, sănătatea Fridei îi afecta viaţa de zi cu zi. În următorii zece ani, sănătatea i s-a înrăutăţit. I s-a pus în cele din urmă un corset de metal, primul din cele 24 de corsete pe care le-a purtat. Ea le numea „pedeapsă”. Frida deţinea un jurnal cu schiţe, picturi în acuarelă şi asociaţii libere care erau şi mai personale decât picturile ei. Jurnalul era şi un poem de dragoste pentru Diego, în care este asociat cu întreaga existenţă, de la microcosmos la macrocosmos. S-a întors în casa albastră în scaun cu rotile. De aici a ieşit foarte rar, iar de multe ori abia se putea da jos din pat. Ura singurătatea, devenind dependentă tot mai mult de cei din jur. Pentru prima dată, a devenit o comunistă înfocată. A făcut un portret al lui Stalin în care era şi ea şi ţinea poza lui Mao lângă pat. Ea confunda mecanic comunismul cu comunitatea şi credea că o poate proteja de singurătate: „Revoluţia este armonia dintre formă şi culoare.

Totul există şi se mişcă după o singură lege,

10.-09-2014

Nr. 9/37

Viaţa. Nimeni nu este separat de ceilalţi, nimeni nu luptă singur. Totul este un întreg. Disperarea şi durerea, plăcerea şi moartea sunt doar un proces al existenţei”. Acest mod de gândire pare mai pertinent emanat dintr-un panteism, decât dintr-o viziune improprie comunistă, ea fiind îndrăgostită de tot ce este viu, sacralizând totul. În 1953, buna prietenă a Fridei, Lola Alvarez Bravo, care avea o galerie în Mexico City, a expus picturile Fridei. Celebritatea ei din afara graniţelor mexicane se manifestase pentru prima dată şi în ţara ei de baştină. Frida era pe moarte. Bravo voia să o onoreze cât era încă în viaţă. A fost adusă la vernisaj cu tot cu pat, unde a prezidat foarte fericită asupra mulţimii.

Aceasta a fost unica ei expoziţie în Mexic. Ultima pictură a Fridei a fost o minunată natură moartă cu pepene roşu. Cu opt zile înainte să moară, şi-a scris numele, data şi locul pe imaginea purpurie a unei felii de pepene din tablou, iar deasupra datelor a inserat VIVA LA VIDA. Pe 13 iulie 1954, Frida Kahlo a murit în patul său. A fost incinerată, iar fumul din jurul ei avea toate culorile pe care ea le-a întins pe pânză în simbolica nemuririi. Din cele 143 de tablori pictate de Frida (majoritatea fiind de mici dimensiuni), 55 sunt autoportrete.

Dacă în timpul vieţii nu a vândut niciodată vreun tablou cu mai mult de 300 de dolari, numele ei a devenit astăzi în Mexic marcă comercială „Frida Kahlo”, sub care membrii familiei vând ochelari de soare, bijuterii de aur şi argint sau eşarfe purtând semnătura ei drept logo. Familia pictoriţei nu i-a moştenit operele, acestea fiind lăsate, prin testament, soţului artistei, pictorul muralist Diego Rivera. Gestul a marcat profund relaţiile interfamiliale, dezbinarea şi resentimentele durând şi în prezent.

Dar drepturile asupra numelui de Magdalena Carmen Frida Kahlo Calderon, care aparţineau surorii ei, Cristina, au fost transmise, tot prin moştenire, fiicei sale, Isolda Pinedo Kahlo, în 1964.

Familia se foloseşte acum din plin de aceste drepturi în scop comercial. Dar picturile

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

ei nu vor putea fi reproduse. Ele au fost donate de Diego Rivera (1886-1957) unui fond sub tutela Băncii Mexicului. În Casa Albastră, pe cuvertura albă de dantelă a patului, odihneşte cenuşa Fridei Kahlo într-o urnă sub forma chipului pictoriţei. Cenuşa lui Troţki a fost răspândită printre cactuşi şi flori în grădina Casei Roşii. O stea cu secera şi ciocanul evoca sfârşitul profetului revoluţiei mondiale. În caietele de impresii din Casa Albastră şi Casa Roşie, aproape aceiaşi vizitatori, cu aproape aceleaşi cuvinte, mulţumesc organizatorilor celor două atât de deosebite muzee.

Dar Mexicul, spun ghizii lor, e altă lume…

12

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

12

Surse:http://carmen-maftei.blogspot.ro/http://www. Romlit. ro/; http://www.kudika.ro/http:// www. Edituraunivers. ro/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud; d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet şi traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

Poezia sa aparţine patrimoniului cultural naţional şi, deşi este considerat un poet care a scris poezii care se recitau la serbările şcolare sau populare, creaţia sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârşit şi un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele şcolare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare a ţăranilor, e un precursor al mişcării poporaniste şi un tehnician desăvârşit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice şi de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rimă. A dat o versiune completă a poeziei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină şi a adaptat prin localizare la sufletul şi mediul ţărănesc Eneida şi Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) şi a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calităţi îl recomandă pentru poziţia pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simţul echilibrului şi faptul că a scos în evidenţă partea solară, idilică, a sufletului ţăranului român.

De la stânga spre dreapta: George Coşbuc, d-na Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta (Bistriţa), Alex.Vaida-Voievod, I.L.Caragiale, la Karlsbad, 1911.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Autor:Mihai Ştirbu George Coşbuc a fost un creator de limbă literară, a întemeiat reviste literare, a fost revoluţionar în poezie, a fost un poet novator, un experimentalist, un vizionar („un vizionar al mişcărilor sempiterne", George Călinescu), a fost un virtuoz („reuşeşte să împrospăteze mijloace obosite şi să dea o nouă strălucire vechilor prozodii", Vladimir Streinu13), a fost un poet universal, a avut un crez poetic („cel mai mare dintre poeţii de energii al românimii întregi", Nicolae Iorga), „a pătruns în conştiinţa oamenilor" („Canonul şcolar şi l-a însuşit de la început pe Coşbuc şi-i păzeşte cu grijă până azi memoria"14), a tradus enorm.

Un poet poate prea puţin apreciat şi preţuit, George Coşbuc, s-a născut în 20 decembrie 1866, la Hordou. „E totuşi singurul mare clasic care nu are, la 148 de ani de la naştere (în septembrie), o ediţie critică sau, măcar, una completă. Cele mai recente studii monografice au apărut mai ales în anii ‘70-‘80, când opera nu îi putea fi comentată altfel decât în clişee şi, fireşte, după 1989", spunea Nicolae Manolescu în Editorialul din România Literară nr. 28 din 2011.

A văzut lumina zilei într-o parte a ţării, care asemeni altor ţinuturi ale noastre, a suferit din cauza istoriei traduse după bunul plac al ţărilor vecine, în limbile lor. În maghiară, hordo se traduce prin bute, hârdău, (de la forma lui alungită şi de la dealurile care dau iluzia că depresiunea pe care o formează este foarte adâncă). Ulterior, această expresie a fost confundată de administraţia locală cu alt cuvânt unguresc, ozordău (paznic de pădure), de unde 13

Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat și Apollonius), (n. 23 mai 1902, Teiu - d. 26 noiembrie 1970, București) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.

14 Nicolae Manolescu op. cit., p. 503.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE s-ar trage numele localităţii. Este o aşezare cu un folclor bogat şi cu o natură mirifică, din comitatul Bistriţa Năsăud (numită din 1925 „Coşbuc", judeţul Bistriţa Năsăud), care aminteşte prin versul poetului, viaţa la ţară, idilicul şi iubirea „în forma ei limpede, caldă". Mai mult, inspirat poate de ţinutul natal, George Coşbuc visa la o mitologie poetică românească, inspirată din basmele şi poveştile auzite de la părinţi, care sunt – până la urmă – rădăcinile mitologice ale neamului nostru. Voia să creeze o epopee, astfel încât „baladele" şi celelalte poeme luate din „poveştile poporului", pe care le-a scris, să capete „unitate şi extensiune de epopee". Prin educaţie şi autoeducaţie, Coşbuc era, fără îndoială, orientat către valorile ultratradiţionale ale neamului românesc. Conform unei scrisori a lui George Coşbuc, adresată părinţilor săi luni 18 decembrie 1906, el s-ar fi născut de Sântămărie: „Mâne e ziua Sf. Marie şi eu împlinesc tocmai mâne 25 de ani. Mâne e şi ziua mamei".

Scrisoarea a fost pusă la dispoziţia redacţiei OradeTimis.ro de doamna Adina Paraşcă, strănepoată a lui Leon Coşbuc, frate mai mare al poetului. Oficial, data menţionată în toate biografiile sale este 20 decembrie, nu în august sau în septembrie.

Era al optulea dintre cei 14 fraţi (doar şase au supravieţuit) ai preotului greco catolic Sebastian Coşbuc. Mama sa, Maria (fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu), i-a deschis ochii spre basm, spre existenţa percepută prin prisma eroilor din poveşti. Dar, un fel de dascăl în ale poveştilor, i-a fost un ţăran, Ion Guriţă. Poate lumea basmelor care-i deschidea orizonturi de neatins într-o existenţă reală, l-a determinat să înveţe să citească de la doar cinci ani. Un diac, Tănăsucă Mocodean, cunoscut al familiei, i-a fost primul învăţător.

Simbolul literaturii transilvane - George Coşbuc - a început şcoala elementară la Hordou, în toamna anului 1871. Nişte probleme de sănătate l-au obligat să renunţe la şcoală după clasa I. A fost elev în clasele a II-a şi a III-a, din toamna anului 1873, în Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, unde întâmplător, director al şcolii era Ion Ionaşcu, unchiul său. El l-a ajutat

10.-09-2014

Nr. 9/37

să înveţe limba germană. Clasa a IV-a (în 1875), a urmat-o la Şcoala Normală din Năsăud, pe care a absolvit-o pe data de 21 iunie 1876. În toamna aceluiaşi an, Coşbuc s-a înscris în clasa I a Gimnaziului Fundaţional din Năsăud, unde erau profesori cu o pregătire serioasă, care puneau accent pe studiul limbilor şi al literaturilor clasice. Acolo a fost mediul propice pentru ca tânărul Coşbuc să-şi formeze o temeinică bază pentru devenirea sa culturală şi intelectuală.

Tot la Năsăud a devenit membru al Societăţii de lectură Virtus romana rediviva a elevilor, devenind vicepreşedinte şi apoi preşedintele ei. În acelaşi timp, în publicaţia societăţii Muza someşeană imprima zeci de pagini originale. Acolo, pe lângă şcoala propriu zisă, a citit enorm de mult, a scris şi publicat o mulţime de poezii care conturau marile teme ale liricii sale.

Firesc, de Năsăud s-a legat sufleteşte, pentru totdeauna.

La terminarea liceului, Coşbuc ştia greaca veche şi latina la nivelul unui clasicist autentic şi se amuza uneori vorbind curent în aceste limbi moarte. Ştia perfect germana şi maghiara, destul de bine franceza. Cultura bogată, dobândită cu seriozitate în anii de studiu, îl ridicau spiritual faţă de ceilalţi scriitori contemporani, cărora, dacă ar fi stat să-l judece, le-ar fi fost superior deşi era foarte tânăr.

După susţinerea examenului de bacalaureat în mai 1884, în toamna aceluiaşi an s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj, (care avea pe atunci şi o catedră de limbă română). Părinţii l-ar fi vrut la Seminarul Greco-Catolic din Gherla, pentru a deveni preot. În timpul studenţiei, Coşbuc a fost atras de folclor şi datorită cursurilor profesorului universitar Grigore Silasi, pe care le audia.

După doar doi ani de studenţie, din cauza greutăţilor financiare a fost obligat să renunţe la facultate. În perioada 1886-1887 a tradus peste 480 de poezii din 92 autori greci, pe care dorea să le publice într-o antologie. În august 1887, fiind deja cunoscut în lumea literaţilor, a devenit redactor la Tribuna, datorită lui Ioan

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Slavici. Astfel, prin poezii a ajuns foarte cunoscut în Transilvania. Slavici a consemnat laudativ prezenţa poetului la Tribuna: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete. Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori". Într-adevăr, activitatea literară de la Tribuna a conturat poziţia lui Coşbuc faţă de literatură, prin interesul pentru folclor, ca bază a literaturii culte, către limbajul popular, către restabilirea unităţii culturale a poporului român.

Anul 1889 a fost crucial pentru poetul Coşbuc, prin apariţia poemului Nunta Zamfirei în Tribuna (nr 108). Dar pentru că vremurile nu erau favorabile culturii, colectivul de redacţie al revistei trebuia redus. Datorită insistenţelor celui care-l susţinuse de cum îl descoperise - I. Slavici, Titu Maiorescu l-a cheamat la Bucureşti şi l-a sprijinit pentru a fi numit „desemnatoradjunct" la Ministerul Cultelor în 1890. El l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie. Dar numirea la Ministerul Cultelor n-a fost de bun augur, fiindcă la scurt timp a demisionat, fiind însă cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. dar şi colaborând la diverse publicaţii. La începutul anului 1894, George Coşbuc a preluat, împreună cu Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici, conducerea revistei Vatra, o Foaie ilustrată pentru familie, apărută la Bucureşti, bilunar, până în august 1896. Caragiale fusese iniţiatorul revistei, dar Coşbuc, s-a ocupat de întreaga muncă redacţională, implicându-se în impunerea ei în peisajul literar românesc. În Vatra, Slavici a publicat în foileton romanul Mara, iar Coşbuc şi-a făcut cunoscute poeziile: Noi vrem pământ, Doina, Iarna pe uliţă, Mama, In opressores, care, s-au bucurat de aprecierile unanime ale criticii literare, dar şi-n rândul şcolarilor. În 1897 conducea revista Foaia interesantă şi făcea parte din colectivul

10.-09-2014

Nr. 9/37

redacţional al periodicului Albina, publicaţie dedicată culturalizării poporului. În 1901 Coşbuc, împreună cu Vlahuţă, a editat revista Sămănătorul, concepută ca descendentă a revistelor patriotice mai vechi: Dacia literară (1840), Tribuna (Sibiu), pentru dezvoltarea tradiţiilor sănătoase ale presei româneşti, realizarea unităţii scriitorilor şi aproprierea lor de popor. În ciuda locului pe care şi-l pregătea pe panoplia culturii româneşti, prin sinceritatea apropierii de satul românesc şi de sufletul românului, nici Coşbuc n-a scăpat de denigratori.

Apariţia volumului Balade şi idile (258 p.), în luna iunie, semnalată în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) şi în Moftul român (2 iunie 1893), era anunţată într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale: La sfârşitul lunii august 1893, a apărut o broşură (Adevărul asupra poeziilor dlui Gh. Coşbuc), scoasă la Iaşi de un oarecare N. Lazu, care contesta originalitatea unor poezii ale sale. Acel Lazu (grefier judecătoresc la Piatra, fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoşani), a stârnit un adevărat proces care a durat aproape zece ani. Dar, oamenii de bine, cei care preţuiau ascensinea poetică a lui Coşbuc, au intervenit. D. Evolceanu, prin intermediul Convorbirilor literare, susţinut de Titu Maiorescu, de Alexandru Vlahuţă şi Nicolae Iorga, au acţionat pentru apărarea poetului.

La sfârşitul lunii martie 1896, după ce a trecut oarecum de tristeţea calomniilor gratuite, i-a apărut la Bucureşti, la Editura librăriei Şcoalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Cartea, prin câteva însemnări, ataca acuzaţia de plagiat, şi dezvăluia perspectiva unui proiect de epopee: „De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveştile poporului (şi să leg astfel ca să le dau unitate şi extensiune de epopee, ca şi Nunta Zamfirei,

Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic şi Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei şi altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricină că am făcut greşeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe).

Ca traducător, Coşbuc a publicat Eneida de Vergiliu, datorită căreia în 1897, a primit premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române.

Tot ca traducător, din 1907 lucra: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer şi la capodopera lui Dante, Divina Comedie, care l-a pasionat cu adevărat. În Istoria

literaturii române de la origini până în prezent

George Călinescu a inserat două fotografii cu George Coşbuc la Tismana, în care apare şi prietenul său Ramiro Ortiz (1879-1947), istoric literar italian, care fusese un timp profesor la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti.

Ramiro Ortiz are meritul de fi a tipărit în anii ’20, după manuscrisul lui Coşbuc, traducerea Divinei Comedii, la care poetul lucrase timp de două decenii, dar pe care nu apucase s-o publice.

Coşbuc a preluat conducerea revistei Foaia interesantă, apoi, împreună cu Vlahuţă, a condus revista Sămănătorul, revistă literară săptămânală, al cărei concept fusese gândit în peisajul idilic de pe Valea Tismanei, unde Alexandru Vlahuţă se documentase pentru România Pitorească. Revista se dorea, conform intenţiilor lui Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă un nou caiet pentru săteni. Împreună, cei doi i-au asigurat directoratul doar între 2 decembrie 1901 şi decembrie 1902. Prima copertă de început fusese desenată de Nicolae Grigorescu. Alexandru Vlahuţă dorea ca Sămănătorul să fie ca un „stindard de pace" şi de „înfrăţire intelectuală".

Coşbuc conturase ideile directoare ale revistei: „Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru: „Fără idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici literatură"; „Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiunile ţării şi aşezămintele ei, râdem în pumni de asperaţiunile naţionale şi importăm în literatură (...) - câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc". Revista căpătase, firesc dacă ne gândim la istoria acelor timpuri, o accentuată orientare naţionalistă.

10.-09-2014

Nr. 9/37

În 1902 a publicat volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară, colaborând la România ilustrată şi Universul literar. La 28 martie al aceluiaşi an a fost numit şef de birou la Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, postul său fiind creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Datorită obligaţiilor de serviciu participa la prima mare acţiune culturală de masă şi cooperatistă a învăţătorimii române în mediul sătesc. Inspectând lunar patru centre culturale săteşti, a dedus că „directivele date" de la Bucureşti sunt desprinse de realitate. Constata că într-o lume a neştiutorilor de carte, învăţătorii „vorbesc prea repede, încât sătenii nu pot urmări ideile, şi întrebuinţează nu numai cuvinte neînţelese de popor, dar şi construcţiuni savante. Le-am atras atenţia să nu mai vorbească păsăreşte, să nu caute a face fraze, ci să se apropie de sintactica simplă şi frântă a vorbirii săteşti". În 1904, împreună cu Ioan Gorun15 şi Ilarie Chendi16, a scos revista Viaţa literară, iar în 1906 a fost numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor. Conform lui Mihai Zamfir (România literară, numărul 39/2001 -

Descifrînd un simbol...): „Dincolo de traducerileenciclopedie (Homer, Virgiliu, Dante), o bună parte din opera poetică a lui Coşbuc stă sub semnul „semi-traducerii", poezie a echivalenţelor generale: zeci de bucăţi din Balade şi idile, Fire de tort şi Ziarul unui pierde-vară pleacă de la sugestii germane, maghiare, clasice în general, pentru a le transforma apoi în poezie proprie, uneori de valoare extraordinară."

În 1908 a revenit pe pământurile natale, unde a fost primit ca un apostol, iar în 1913 a fost primit cu bucurie şi respect la Năsăud, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea gimnaziului.

15

GORUN Ion (pseudonimul lui Alexandru I. Hodos) - se naște la 30 dec. comuna Rosie, județul Sibiu - moare în 30 mart. A fost un prozator, poet şi traducător român. Fiul lui Iosif Hodoș și al Anei (n. Balint). Frate cu Enea Hodoș si cu bibliograful Nerva Hodoș; nepot al lui Al. Papiu Ilarian.

16 Ilarie Chendi (n. 14 noiembrie, 1871, Dârlos, comitatul Târnava Mică — d. 23 iunie 1913, București) a fost un critic literar român, aparținând curentului sămănătorist.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1909 a publicat Superstiţiile păgubitoare ale poporului nostru, iar la 28 august a participat la inaugurarea noii şcoli din Feldru, unde sora sa, Angelina, era preoteasă. Coşbuc făcea parte din Comitetul de organizare a festivităţilor, la care Alexandru, fiul său, a recitat poezia El-Zorab.

Poate nimeni nu ştia atunci că peste ani, va ajunge în Academia Română, că va intra în Istoria literaturii şi în conştiinţele a milioane şi milioane de români. În şedinţa din 13/26 mai 1916, datorită reputaţiei sale, pe care nimeni n-a încercat s-o întineze, fiind cu adevărat preţuit de contemporani, sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi, Secţiunea literară a Academiei Române a hotărât cu 4 voturi din 6, să-l primească pe poet, ca membru titular, în Academia Română. Imediat, plenul academic prezidat de Barbu Delavrancea, l-a ales ca membru activ. Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: Reputaţia sa

literară e aşa de întinsă, încît numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români.

Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale."

La prima sa apariţie sub cupola Academiei, a fost primit cu aplauze, iar preşedintele C.I. Istrat i-a adresat câteva cuvinte sincere: V-aţi scoborât prin voinţa voastră la

Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase şi româneşti ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicaţi la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului şi distinsului nostru coleg George Coşbuc. Aplauzele cu care aţi fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituţiune de a vă număra printre membrii ei. George Coşbuc i-a răspuns:

10.-09-2014

Nr. 9/37

Îţi mulţumesc întâi de toate d-tale, Domnule Preşedinte, pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoinţa să mă saluţi şi prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazdă Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează şi conduce opera Academiei... Vă mulţumesc şi dv, d-lor Membri, că m-aţi găsit vrednic să fiu părtaş în mijlocul d-voastră, ca să fiu şi eu o particică de suflet în sufletul cel mare al Academiei.

Despre începuturile sale în ale scrisului, Coşbuc spunea: Cea dintâi poezie am publicat-o

la vârsta de 15 ani, într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti.

Debutul său editorial s-a produs la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, cu cinci broşuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului şi Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) şi Fulger. Poveste în versuri (1887). Debutul său publicistic propriu-zis a fost în 1884, în revista Tribuna din Sibiu, cu snoava versificată Filosofii şi plugarii semnată cu pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc). În 1893 i-a apărut primul volum de versuri, Balade şi idile. Se legase sufleteşte de publicaţia adevăratului său debut literar, Tribuna, al cărei colaborator a rămas şi după stabilirea în Bucureşti.

Dacă ai căuta în viaţa lui Coşbuc derapaje sau excentricităţi, poate şi datorită originii şi felului său de a fi, n-o să găseşti. „Tulburările la Coşbuc nu sunt profunde. El receptează, înfăţişează şi cântă iubirea din punctul de vedere al femeii. Tulburări încearcă mai ales eroinele, pentru că poezia lui este lirică, dar obiectivată.

N-are expresie directă, confidenţă, ci e o reprezentare obiectivă. Coşbuc n-a fost un spirit profund, el nu avea trăiri zguduitoare. Coşbuc a fost un rapsod. Suflet din sufletul neamului meu..., deci un om din popor şi plămădit asemenea celor despre care scria, asemeni ţără-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nimii din rândul cărora s-a ridicat. Natura lui nu era una calitativ deosebită de cea a flăcăilor şi fetelor din satele pe care le-a cunoscut şi era înclinat prin natura lui să vadă ce-i frumos în viaţă" (conform criticului literar Dumitru Micu17 în jurnalul.ro - 22.12.2010 George Coşbuc şi dulcile tulburări ale iubirii, autor Monica Andronescu). „Coşbuc a fost prin excelenţă un extravertit şi, fiind cu privirile întoarse în afară, în cazul erosului a fost sensibil la suferinţele, nefericirile fetelor. Când surprinde psihologia masculină în stări depresive, are tendinţa să o ducă mai ales înspre zona umorului, pe când la cel feminin comunică şi zbuciumul, şi nefericirea" (conform criticului literar Dumitru Micu). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, fiica unui comerciant bogat din Braşov, George Sfetea, dar şi sora editorului C. Sfetea. Elena Coşbuc, a fost „o soţie devotată şi o mamă ideală", care însă nu-l egala pe Coşbuc, fiindcă „nu avea o pregătire profesională de nivelul soţului ei" şi atunci când prietenele o întrebau dacă nu e geloasă fiindcă poetul lipsea de acasă, ea le-ar fi răspuns (cu mult simţ al umorului) că singura ei rivală e „berea" (conform profesor Catalano).

Datorită ei, situaţia materială a lui Coşbuc s-a îmbunătăţit simţitor, astfel explicându-se şi multele sale apariţii editoriale, volume de poezii şi proză, care au apărut ulterior şi i-au consolidat prestigiul literar.

Prin căsătorie, pentru că socrul său obţinuse în anul 1913 un lot de pământ lângă mănăstirea Tismana pe care-şi construise o vilă, poetul s-a legat sufleteşte de spiritualitatea şi frumuseţea acelor locuri. Coşbuc venea la Tismana aproape în fiecare vară, deşi începuturile îl legau de zona Năsăudului. Se poate spune că 17

Dumitru Micu (n. 8 noiembrie 1928 la Bârsa, în județul Sălaj) este un istoric și critic literar român contemporan. A fost redactor la ziarul Scînteia și la mai multe reviste literare. De asemenea a fost profesor la Facultatea de Litere din București. E un bun cunoscător al literaturii interbelice și unul dintre cei mai importanți istorici literari ai perioadei după 1947. A scris opere de sinteză despre Poporanism, literatura modernă, revista Gândirea, dar și monografii despre Tudor Arghezi, G. Călinescu sau George Coșbuc, precum și o importantă și cuprinzătoare istorie a literaturii române (Istoria literaturii române: de la creația populară la postmodernism).

10.-09-2014

Nr. 9/37

ardeleanul George Coşbuc, devenise un împătimit al Tismanei olteneşti. Prezenţa sa acolo na trecut neobservată, era respectat de localnicii care-l numeau „badea Gheorghe". Reuşise să adune la Tismana un grup de intelectuali, realizând acolo un „centru" de spiritualitate.

De altfel, mănăstirea Tismana şi împrejurimile sale au impresionat şi inspirat mulţi scriitori a căror amintire rămâne veşnic în memoria românilor: Grigore Alexandrescu, Alex Pelimon, Alexandru Vlahuţă, Nicolae lorga, Ion Simionescu, Anton Pann.

După ce a rămas singură (i-a supravieţuit soţului până în 1943), poate şi datorită recunoscutei personalităţi a fostului soţ, la 26 octombrie 1931 a fost împreună cu Iuliu Maniu naşă la cununia fiicei lui Liviu Rebreanu - Puia. Însă, în cartea de amintiri, Zilele care au plecat, apărută în 1969, în Editura pentru Literatură, Puia Florica Rebreanu nu pomeneşte nimic de naşii săi, gândindu-se, probabil, la consecinţele fie şi ale unei simple menţionări a numelui lui Maniu, mort în închisoarea de la Sighet, în 1953, ca un adevărat martir al neamului românesc. Însă, odată văduvă, Elena (care „locuia dese răstimpuri la Tismana, în apropierea mormântului fiului său" conform Gorjeanul – cotidian judeţean independent, 12 ianuarie 2011 Remember - Familia Coşbuc, la Tismana), „se zbătea în ghearele mizeriei". Conform unui articol publicat pe 1 martie în ziarul local Săptămâna („Un proect de lege pentru acordarea unei

pensiuni văduvei marelui poet. Răsplătirea întârziată a operei lui G. Coşbuc") câţiva „vrednici parlamentari au adus pe biuroul Camerii un proect de lege, prin care se acordă văduvei lui Coşbuc o pensiune de 10.000 lei lunar începând de la 1 Ianuarie 1930. Marele poet, fiu al acestui judeţ, avusese în viaţă o tovarăşă credincioasă, lăsată, la moartea lui în voia necazurilor şi a mizeriei. Cu toată insuficienţa su-mei, gestul acesta de necesară generozitate pentru memoria unui mare poet naţional, a răsplătit măcar un crâmpei din strofele inspirate ale neuitatului Coşbuc".

Poetul a avut un singur copil, Alexandru (alintat „puiul mamei"), născut în august 1895 la

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Craiova. Spre bucuria părinţilor, a fost un tânăr supradotat care vădea predispoziţii de genialitate, evident, neîmplinite. Până la 20 de ani studiase şi-şi însuşise sanscrita, ebraica, egipteana, latina, greaca. Era preocupat de limbile clasic moderne şi de limbile slave. Alexandru Coşbuc avea cunoştinţe şi preocupări în ştiinţele oculte şi psihologice.

Despre fiul său, George Coşbuc pomenea într-o scrisoare adresată tatălui său, în perioada în care se stabilise la Bucureşti: M-am

apucat eu să vă scriu, căci Alexandru are acuma şi mai puţină vreme decât mine. Toată ziua e la şcoală, se scoală de la şase şi jumătate dimineaţa, căci l-am dat la liceul Lazăr şi noi stăm departe, mai mult de patru kilometri de la liceu.

Merge şi vine cu tramvaiul electric, dar îi trebuie pe drum vreme multă, căci face pe zi de 4 ori acest drum, aproape 10 kilometri zilnic. E îmbrăcat în uniformă de cadet şi e cu puşcă pe umer." tragic.

Doar că singurul său fiu a avut un destin

Fiind atras şi el de calitatea spirituală a zonei Tismana, la doar 20 de ani, în ziua de 26 august 1915, pe drumul dintre Târgu Jiu şi Tismana, a avut un accident de automobil. Accidentul auto, fapt destul de rar în acele timpuri, stă sub semnul întrebării. Conform mărturiilor unor localnici, un cioban, enervat de faptul că tânărul „şofer" claxona împrăştiindu-i oile, l-ar fi lovit cu ciomagul, Alexandru ar fi pierdut controlul maşinii care s-ar fi izbit de un bolovan.

Altă variantă a cauzei morţii: „După ce acesta sa prăbuşit cu maşina în Dâmboviţa" (timponline.ro 2 aprilie 2011, Casa lui George Coşbuc a fost cârciumă). Conform unei alte surse: „La volanul maşinii Mercedes Benz-Torpedo se afla moşierul Ion-Alexandru Stâlpeanu, din Teleorman, care gonea nebuneşte pe şosea, să nu-l prindă noaptea, când automobilul se loveşte de un bolovan şi se răstoarnă. Moşierul moare imediat, cu coşul pieptului zdrobit de volan, iar Alexandru Coşbuc, cu craniul fracturat, este transportat la spitalul din Târgu-Jiu, unde decedează în zorii zilei." (Gorjeanul – Cotidian judeţean independent, 12 ianuarie 2011; Remem-

10.-09-2014

Nr. 9/37

ber - Familia Coşbuc, la Tismana). De aceea se

poate spune despre George Coşbuc, tatăl poet, că avea, după acel accident, o relaţie tragică şi profundă cu mănăstirea Tismana, pentru că fiul său unic, Alexandru, a decedat acolo.

O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerea unui părinte, să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide - scria Nicolae Iorga.

Suferinţa avea să-l marcheze pe poet.

Voind să depăşească momentul tragediei, s-a refugiat în scris, aprofundând ceea ce-şi dorea de mult: opera dantească, pentru că el era şi un bun traducător. N-a putut ajunge la marea adunare a transilvănenilor şi bucovinenilor din toamnă, însă şi-a arătat poziţia printr-o scrisoare, în care condamna acţiunile duşmănoase ale Imperiului Austro-Ungar faţă de români. La 24 februarie 1918, i-a apărut în revista Scena din Bucureşti ultima poezie publicată în timpul vieţii sale, Vulturul.

De tristul episod al morţii fiului lui George Coşbuc, ar fi fost afectată şi… Elena Ceauşescu: „Vreau să vă spun că a izbucnit în plâns. Era îmbrăcată simplu: nişte pantaloni de doc şi o bluză deloc pretenţioasă, de culoare verde. O femeie de rând, nu avea nimic extravagant, sigur, era în 1974..." Casa memorială a lui George Coşbuc, situată în centrul comunei Hordou, care astăzi îi poartă numele, este la vreo 150 de metri de primărie, iar cel care s-a ocupat timp de 43 de ani de muzeu a fost profesorul Constantin Catalono. El şi-a amintit şi de vizita Regelui Mihai: „A venit prin august 1997.

Mare emoţie am simţit pentru acest om. Doamne, câtă lume a fost aici! Regele şi-a amintit cum a mâncat el pâine şi slănină în 1939 când a mai trecut pe aceste meleaguri. Ne-a spus următoarele: Găsesc satul schimbat, dar cu aceiaşi oameni de suflet. Prin asta a spus totul" (conf. mesagerul.ro 26.08.2012. Casa memorială Geor-

ge Coşbuc vizitată de Elena Ceauşescu în urmă cu 38 de ani - Alin Cordos).

„Rămîne curios faptul că cea mai educată parte a poporului român, ardelenii, s-a ocu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pat atît de puţin de literatură, relegînd-o – parcă - în zona ocupaţiilor aflate sub semnul divertismentului. Să fie, oare, Transilvania pămîntul românesc unde cultura, sub forma erudiţiei, s-a opus dintotdeauna literaturii, ficţiunii, lirismului?" îşi exprima mirarea Nicolae Manolescu în aceeaşi Românie Literară din 2011.

Ascultându-i pe cei trăiţi acolo, afli că Hordoul de astăzi, la câteva uliţe distanţă de muzeu, de-a lungul Sălăuţei, stă un „George Coşbuc", urmaşul poetului, cunoscut de tot satul. Numele l-a făcut şi personaj de poveste.

Surprinzător pentru cei care nu-l ştiu, este azi pensionar, are patru clase şi fusese acar la C.F.R. Are şi un nepot, cu acelaşi nume, dar îl numeşte altfel, (Ghiţă, Gheorghe) pentru a nu fi confundaţi. Sunt trei care poartă numele „poetului ţărănimii", satul fiind împânzit de descendenţi. George Coşbuc, fostul acar, la vreo 70 de ani, povesteşte că fratele poetului, Aurel, a fost bunicul său şi că a trăit în casa muzeu, până în '56, când familia a fost expropriată. Fuseseră vremuri grele, tatăl său fusese considerat chiabur şi murise de tânăr din cauza neajunsurilor, iar fratele său nu putuse să facă liceul. Despre poetul familiei nu ştia decât ce-şi mai amintea din ce-i mai povestise mama. Dar ştia şi câteva strofe din versurile lui George Coşbuc întâiul, care „a scris simplu, să înţeleagă toată lumea". Unul dintre săteni povestea că, plecat din localitate în Târlişua, satul lui Rebreanu aflat în apropiere, George Coşbuc întinde mâna să facă cunoştinţă cu unul de-al locului: „Ziua bună, George Coşbuc!". „Ziua bună, Liviu Rebreanu", i se răspunde. Mulţi săteni se înrudesc, prin descendenţi, cu familia poetului, şi gospodăriile arătoase din jurul muzeului aparţin tot Coşbucilor. Unii dintre descendenţi s-au ridicat la înălţimea numelui sau a sângelui care le curge prin vene, însă, pentru alţii, Geor-ge Coşbuc s-ar răsuci în mormânt. Căci rubedeniile, atât de numeroase, sunt şi printre beţivii satului, dar şi pe la universităţi. „Sunt un neam căruia i-a cam plăcut băutura, însă s-au remarcat cu toţii ca fiind foarte isteţi, chiar dacă unii dintre ei nu au avut şcoală. Ultimul dintre preoţii din familie, care se trage dintr-un frate

10.-09-2014

Nr. 9/37

al poetului, şi-a terminat doctoratul la Vatican, de exemplu. Au fost prolifici, cu excepţia lui George Coşbuc, care nu l-a avut decât pe Alexandru", spune Constantin Catalano, directorul muzeului. „Ce se vede acum este un obiectiv dintre cele mai importante din sistemul memorial din ţară. Este primul muzeu de literatură din ţară. A fost înfiinţat în 1905. La patru ani după moartea poetului, a fost dezvelită prima placă comemorativă de un grup de studenţi şi profesori medicinişti clujeni. În perioada 1940-1944, actuala casă memorială a fost transformată în cârciumă", a relatat profesorul Catalano (timponline.ro 2 aprilie 2011, Casa lui George Coşbuc a fost cârciuma).

Profesorul Constantin Roco Catalano era urmaşul direct al unui italian ajuns în România postbelică în anul 1940, din regiunea Calabria.

Mama, care fusese viceprimar în comuna care poartă numele bardului de la Hordou, îl voia medic veterinar, dar el s-a dedicat amintirii lui Coşbuc: „Mama m-a vrut veterinar, iar eu am ajuns doctor al amintirii lui George Coşbuc. A fost un drum greu şi sinuos".

Unul dintre strănepoţii poetului, „se recomandă şaman, profesor universitar, fost preot la Vatican, explorator şi pasionat de culturi ancestrale. Discret, retras în vârf de deal, Ovidiu Coşbuc umblă desculţ şi doarme direct pe pământ sub cerul liber, lângă foc." (realitatea.net 5 noiembrie 2012 Strănepotul lui

George Coşbuc predă tehnici de supravietuire şi ritualuri dacice). Conform aceleiaşi surse docu-

mentare, ţinând cont de anunţata apocalipsă care ar fi trebuit să se dezlănţuie la 21 decembrie 2012, când se încheia calendarul mayaş -

Tot mai mulţi români bat la poarta lui Ovidiu Coşbuc, să înveţe tehnici de supravieţuire, scrie jurnalul.ro. Şi exact aşa îi învaţă şi pe cursanţii lui să trăiască, desculţi şi să doarmă pe paie, sub cerul liber, chiar şi la câteva grade Celsius.

Numai astfel, le spune, se pot conecta cu natura şi vor reuşi să iasă cu bine din focul crizelor ce vor zgudui lumea după 2012.

După moartea în 8 septembrie 1903 a mamei, la 75 de ani, la 5 septembrie 1918, la doar 51 de ani, George Coşbuc a urmat-o în ne-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fiinţă, fiind înmormântat în cimitirul Şerban Vodă - Bellu, în vecinătatea marilor scriitori M. Eminescu, Ion Luca Caragiale ş.a.

La moartea sa, Nicolae Iorga, publica un necrolog pe care-l încheia cu următoarele cuvinte: Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la

Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut. În ziarul Lumina, din Bucuresti, Liviu Rebreanu scria la 14 mai 1918: Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară, dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundati în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.

BIBLIOGRAFIE: jurnalul.ro/22.12.2010 George Coşbuc şi dulcile tulburări ale iubirii, autor Monica Andronescu; istoria.md articol 516 George Coşbuc, biografie; autorii.com/scriitori - George Coşbuc biografie (opera si scrierile); ipedia.ro George Coşbuc; Gorjeanul din Tg. Jiu 22/XI/2006, Oameni de seamă în pridvorul Mănăstirii Tismana Dan Corneliu Brăneanu; raduzagreanu.Blog-spot.ro 15.

02.2010, Juneţea poetică a lui George Coşbuc; oradecluj. Oradestiri.ro 15.02.2011 Fotografii inedite şi o scrisoare superbă ale lui George Coşbuc; mesagerul.ro 26.08.2012. Casa memorială Geor-ge

Coşbuc vizitată de Elena Ceauşescu în urmă cu 38 de ani Alin Cordos; George Coşbuc; realitatea.net 5.XI.2012 Strănepotul lui George Coşbuc predă tehnici de supravieţuire şi ritualuri dacice; ris.in.rs Românii independenţi din Serbia George Coşbuc (1866–1918); http:// www.georgecosbuc.eu; jurnalul.ro 1/06/2009 De vorbă cu George Coşbuc, Autor: Carmen Dragomir; Biografie George Coşbuc.

10.-09-2014

Nr. 9/37

18

„Nu-ţi ofensa prietenul, merite din buzunarul tău.”

împrumutându-i

„Copacii sunt efortul nesfârşit al Pământului de a vorbi cu cerul.” „Viaţa este un dar pe care îl merităm numai atunci când îl dăruim.” „Credinţa este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă.” „Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte şi florile vieţii tale înfloresc singure.” „Numai acela este liber care iubeşte libertatea pentru el şi e bucuros s-o extindă şi asupra altora.” „Mărimea nu se sfieşte să meargă alături de puţinătate. Mediocritatea se ţine deoparte.” „Nu te uita în urmă, ci priveşte cu curaj tot ce ţi-a hărăzit soarta. Mergi înainte cu bucurie, adună-ţi toate puterile pentru a alege binele din tot ce vei avea de înfruntat”. „Nu te teme de clipă! aşa cântă glasul eternităţii”. „Nu un ciocan a făcut pietrele atât de perfecte, ci apa cu dulceaţa sa, cu dansul şi sunetul său”.

18

Rabindranath Tagore, numele europeinizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. 6 mai 1861, Jorosanko, Calcuta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Tu m-ai făcut nesfârşită Tu m-ai făcut nesfârşită aşa a fost plăcut înaintea Ta: o gingaşă cupă ce-o deşerţi şi o-ndestulezi mereu cu proaspătă viaţă, un flaut de trestie ce sună pe dealuri şi prin văi melodii veşnic noi suflând peste ele.

La nemuritoarea-ţi atingere, inima-mi îmbătată inundă şi-n valuri de nespus se revarsă.

Pentru darurile-Ţi nesfârşite, ca să le pot primi, am doar mâinile acestea strâmte. Şi timpurile trec şi tu-mi dăruieşti şi mereu rămâne loc pentru a umple.

I Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.

Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.

Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.

La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.

Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.

Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.

10.-09-2014

Nr. 9/37

În inimă o voi păstra pe totdeauna!

Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?

Voi sângera şi voi răbda!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti, Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

O dată, doar o dată ochii iubitori Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori, Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte Şi dincolo de moarte!

Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi? Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!

Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti, Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Sufletul Priveliştilor Tu eşti felurită la nesfârşit în exuberanţa universului, Doamnă cu multiple măreţii!

Calea ta este semănată cu lumini, atingerea ta face să nască flori, trena rochiei tale mătură un dans de stele şi muzica ta cu note diverse îşi află ecoul printre nenumărate lumi.

Dar unică în misterul de necunoscut al sufletului, o, Doamnă a tăcerii şi singurătăţii, iată, te-ai preschimbat în corolă de lotus pe tulpina Iubirii..

poezie de Rabindranath Tagore din Gitanjali (1912) Da, da, te ştiu eu Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti, Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Francisco de Goya - La Maja Vestida, (1800-1803 - Museo del Prado, Madrid)

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Scriitorul Ştefan Agopian este fiul lui Ştefan (Arşag) Agopian şi al Mariei, născută Sa-coşan. Bunicii materni, Ana Damian (n. 2 februarie 1921) şi Sebastian Sacoşan, erau la origine bănăţeni care s-au mutat la Craiova în anul 1918. Aici aveau o casă cu o mică prăvălie pe Calea Severinului. Bunicii paterni erau Sarchis Agopian (născut la Jurilovca în 1905) şi Virginia, mici negustori armeni care aveau o băcănie în satul Luncaviţa. În anul 1911, din cauză că micul magazin din Luncaviţa a dat faliment, pleacă în Anglia căutând un trai mai bun. Se întoarce în anul 1913 şi îşi mută familia ce avea în componenţă trei fete şi doi băieţi la Bucureşti pe strada „10 Mese" într-o casă care există şi astăzi. După moartea lui Sarchis Agopian, familia se mută pe strada Căluşei în atenansele avocatului Gioroceanu. Starea financiară precară a familiei îl determină pe Ştefan Arşag să se angajeze ca ucenic la un atelier de cizmărie. În data de 16 iunie 1947 se naşte scriitorul Ştefan Agopian care a fost botezat sub numele de Gheorghe, tatăl său declarându-l în acte, oficial ca Ştefan. În familie se mai naşte o fată, pe numele de Virginia pe 9 mai 1951. Până în 1951, Ştefan va fi crescut fie de bunica sa maternă din Craiova, fie de surorile tatălui său.

Primele şapte clase, Ştefan Agopian le face la Şcoala Generală nr.50 în perioada 1954 - 1961, şcoală care se afla la intersecţia străzilor Aliman şi Ion Maiorescu.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Începând din anul 1961 urmează cursurile Liceului Iulia Haşdeu din Bucureşti unde obţine rezultate mediocre, excepţie făcând pasiunea sa pentru chimie, unde excelează. Pe băncile liceului începe să scrie poezie şi obţine premiul I la un concurs de poezie şcolar. După bacalaureat, accesează, în 1965, cursurile Facultăţii de Chimie a Universităţii din Bucureşti. Debutează în acest an cu cinci poezii în Povestea vorbei, supliment al Revistei Ramuri condusă de Miron Radu Paraschivescu19. În perioada 1965 1968 scrie foarte mult proză scurtă, teatru şi poezie şi ca urmare este exmatriculat de la Universitate pe motiv de absenteism. În aceşti ani o cunoaşte pe viitoarea sa soţie Cristina Mamali.

Urmează o perioadă 1970 - 1973 mai grea, perioadă în care nu-şi găseşte loc de muncă şi este întreţinut de către tatăl său, dă meditaţii şi scrie volumul de proză scurtă În după amiaza aceea pe care-l depune spre publicare la Editura Cartea Românească, dar pe care-l retrage din cauza apariţiei Tezelor din iulie ale lui Nicolae Ceauşescu. În această peri-oadă îi cunoaşte pe poeţii Valeriu Pantazi20 şi Iolanda Malamen21 prin intermediul cărora intră în boema bucureşteană. Leagă cu această ocazie o strânsă prietenie cu Valeriu Pantazi care, aşa cum declară el însuşi, i-a schimbat viaţa.

19

Miron Radu Paraschivescu (n. 2 octombrie 1911, Zimnicea — d. 17 februarie 1971, București) a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de Munte.

20 Valeriu Pantazi pe numele său Valeriu Pantazie Constantinescu (n. 17 mai 1940, Urechești) este un poet, scriitor și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București și al Uniunii Scriitorilor din România. Valeriu Pantazi a fost un apropiat al lui Nichita Stănescu, Sorin Dumitrescu, Ștefan Agopian, al graficianului Valentin Popa și al pictorului Radu Darânga. Cel mai bun prieten al său a fost pictorul piteștean Gheorghe Pantelie.

Valeriu Pantazi a fost căsătorit cu arhitecta și autoarea de literatură pentru copii Francisca Stoenescu.

21 Iolanda Malamen, (n. 28 aprilie 1948, Ploiești) este o poetă, prozatoare, cronicar de artă și pictoriță româncă. Este fiica lui Gheorghe Malamen, medic, și a Ștefaniei (născută Dumitrescu).

Urmează la Ploiești Școala Medie nr. 3 și Liceul A.Toma, absolvit în 1965, și studiază 3 ani (1967 - 1970) medicina veterinară la Iași. Debutează cu poezii la revista Cronica în 1967, iar editorial în 1971, cu volumul de versuri Starea de grație. A avut mai multe expoziții personale de pictură. Este căsătorită cu poetul Mihai Elin.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

Printr-o relaţie de familie îl cunoaşte pe Alexandru Paleologu22, care în acel moment îndeplinea funcţia de redactor la Editura Cartea Românească, şi care-l sfătuieşte să scrie un roman. În 1971 termină romanul Ziua mâniei şi Paleologu îi promite că-l va publica. În anul 1973 se angajează la Institutul de studii şi proiectări pentru îmbunătăţiri funciare (ISPIF) în funcţia de desenator tehnic, de fapt îndeplinind funcţia de dispecer într-un atelier de proiectare. Urmează anul 1974, an marcat de căsătoria sa cu psihologul Cristina Mamali şi de noua sa pasiune de numismat. În acest an abandonează romanul început în anul 1972, Tache de catifea, începe Manualul întâmplărilor pe care-l abandon-nează după prima povestire. La Cercul de numis-matică al Casei Armatei îl cunoaşte în anul 1977 pe Nichita Stănescu care-l încurajează în continuarea Manualului întâmplărilor şi cu ajutorul lui Valeriu Pantazi care-l cunoştea pe scriitorul Mircea Ciobanu23 îl determină pe acesta din urmă să citească romanul Ziua mâniei şi să-l publice la Editura Cartea Românească în 1979.

Publică Tache de catifea în 1981, romanul Tobbit în 1983, Manualul întâmplărilor în 1984 pentru care ia Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Ştefan Agopian are doi copii Ion Agopian (n. 1979) şi Ana Agopian (n. 26 septembrie 1983).

Anul debutului literar este 1979, moment când este publicat romanul Ziua mâniei, roman care va beneficia de critică literară din partea lui: Eugen Simion24 - care consideră că scriitorul trebuie „să iasă din literatura pe care

trecut şi a trecutului în viitor... complică lectura şi face să se vadă într-un fel obositor propriul ei artificiu.

Inaugurează în anul 1990 în Luceafărul rubrica Momos pe care o va edita săptămânal

a citit-o şi să-şi inventeze propria tipologie literară". Laurenţiu Ulici25 - care crede că intruziunea viitorului în prezent, a prezentului în

până în 1994. În 1992, acceptă să lucreze la ziarul Cotidianul al lui Nicolae Prelipceanu26 ca şef al secţiei politice de unde este dat afară împreună cu Prelipceanu şi Florin Iaru, în 1993, din cauza unor conflicte cu Ion Raţiu, patronul ziarului. În perioada 1995 - 2000 conduce Editura Ararat la propunerea lui Varujan Vosganian27.

Odată cu venirea anului 1997 se angajează ca redactor la Academia Caţavencu la propunerea lui Ioan T. Morar28. La Academia Caţavencu a publicat, de-a lungul celor două decenii petrecute în componenţa redacţiei, printre altele, un serial despre viaţa în comunism, unul despre prietenul său apropiat Nichita Stănescu şi alte articole de sine stătătoare. După publicarea în 2008 a masivului volum Istoria critică a literaturii române al criticului Nicolae Manolescu, a semnalat în mai multe articole greşeli şi inacurateţi ale cărţii. În 2011 au avut loc două licitaţii pentru trademark-ul Academia Caţavencu, din cauza datoriilor acumulate de trustul de presă din care făcea parte revista. Întrucât redacţia, reprezentată de Doru Buşcu, nu a reuşit să câştige a doua licitaţie, întreaga echipă editorială şi-a dat demisia şi a fondat o nouă revistă, numită Caţavencii. Astfel Ştefan Agopian este în prezent redactor la revista Caţavencii, unde publică un serial numit Scriitor în comunism, recenzii şi alte articole ocazionale. A fost de asemenea colaborator la 24-FUN. Din mai 2002 a fost redactor şef la suplimentul Ziua literară a

22

26

Alexandru (Alecu) Paleologu (n. 14 martie 1919, București - d.

2 septembrie 2005, București) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român.

23 Mircea Ciobanu, (n. Mircea Sandu, 13 mai 1940, București - d.

22 aprilie 1996, București) a fost un poet, prozator, editor, traducător și eseist român.

24 Ioan Eugen Simion (n. 25 mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este critic și istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru titular al Academiei Române și președinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006.

25 Laurențiu Ulici (n. 6 mai 1943, Buzău - d. 16 noiembrie 2000, Făgăraș) a fost un critic literar și om politic român.

Nicolae Prelipceanu (n. 10 august 1942, Suceava) este un poet și publicist român contemporan. În 2004 s-a aflat printre nominalizații Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, pe care juriul prezidat de Nicolae Manolescu l-a atribuit timișoreanului Șerban Foarță. În 2013 i se decernează Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” - Opera Omnia.

27 Varujan Vosganian (n. 25 iulie 1958, Craiova) este un economist, om politic și scriitor român. Este președintele Uniunii Armenilor din România de la înființarea acesteia în 1990 și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România din 2005.

28 Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Șeitin, județul Arad) este un scriitor, jurnalist, diplomat și activist civic din România.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ziarului Ziua. Proza lui Ştefan Agopian a fost comparată cu realismul magic al lui Gabriel Garcia Marquez29. În general, întâmplările cărţilor sale sunt situate în trecutul istoric, fapt despre care Agopian declara într-un interviu din 2006:

Am început cu Primul Război Mondial în Ziua mâniei. Un prieten bun al meu, regretatul Mircea Nedelciu30, îmi zicea: «dacă trăieşti destul de mult, vei ajunge în preistorie». Eu am mers tot timpul înapoi.“ Dan C. Mihăilescu: „Cărţile publicate de Ago-

pian au impus definitiv scriitura originală, fermecătoare şi profundă a acestui scriitor excepţional.”

Gheorghe Crăciun: „Lumea cărţilor lui Ştefan

10.-09-2014

Nr. 9/37

Eugen Negrici: „Publicând, în mai puţin de un

deceniu (1979-1987), cinci cărţi memorabile (patru romane şi un volum de povestiri), Ştefan Agopian a devenit un autor de referinţă al literaturii actuale şi un nume pe care şi-l dispută câteva grupuri literare şi „două generaţii de creaţie". Nici un comentator al fenomenului artistic românesc nu va putea face abstracţie de contribuţia scriitorului la modernizarea prozei, la înnoirea mijloacelor ei, la deplina ei izbândă asupra îngrădirilor mimesisului. Cărţile lui Agopian reprezintă o victorie a imaginaţiei creatoare şi veriga lipsă a evoluţiei prozei noastre dominante, vreme de un secol şi jumătate, de redare şi de memorie, proză rareori aflată în zona ficţiunii, şi care e săracă în produse ale fanteziei pure.

Agopian e rezultatul unui mare model primordial, construit cu migală şi rafinament, pus în mişcare şi lăsat să funcţioneze sub diferite titluri: Tache de catifea, Tobit, Sara etc. Eficienţa lui creşte de la o carte la alta. Agopian e un romancier seducător, promotor al unui manierism clasic de foarte bună calitate.”

Ruxandra Ivăncescu: „În ciuda faptului că

Ştefan Agopian nu s-a «înrolat», în chip explicit, manifest, în nici una dintre «generaţiile» literaturii noastre contemporane, iar poetica sa, implicită în romanele publicate, îl face greu încadrabil în «şcolile» literare contemporane autorului din punct de vedere istoric, proza sa vine ca o împlinire firească în evoluţia literaturii postbelice din România.”

29

Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927, Aracataca, Columbia - d. 17 aprilie 2014, Ciudad de México, Mexic) a fost un scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

30 Mircea Nedelciu (n. 12 noiembrie 1950 Fundulea - d. 12 iulie 1999, București) a fost un scriitor român, considerat a fi unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai curentului optzecist și ai postmodernismului în literatura română.

Ştefan Agopian - portrete realizate de către Valeriu Pantazi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ovidiu în exil, (ulei pe carton) de Ion Theodorescu-Sion31 (1915).

Publius Ovidius Naso32 – un Petrarca33 al Antichităţii Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând frumoasele vestale dar şi femeile din saloanele nobililor. După ce a călătorit pe Nil şi a rămas uimit de piramidele faraonilor, s-a întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească.

Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe Palatin se ridicase faimoasa Domus Augusta 31

Ion Theodorescu-Sion (n. 2 ianuarie 1882, Ianca, d. 31 martie 1939, București) a fost un pictor român.

32 Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr. Sulmo, azi Sulmona/Aquila – d. 18 d.Hr. Tomis, azi Constanța). A fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

33 Francesco Petrarca (n. 20 iulie 1304, Incisa/ Arezzo - d. 19 iulie 1374, Arquà/Padova) a fost un prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus și în afara spațiului de limbă italiană, influențând lirica europeană („Il Petrarchismo"). Pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, operele sale scrise în „volgare" au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește aceste două ideale. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii.

10.-09-2014

Nr. 9/37

şi Templul de marmură al lui Apolo, urmat de Statuile Danaidelor. Se clădise măreţul Panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor, teatrele, circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică. În aceste împrejurări, probabil, s-a îndrăgostit el de o femeie- totam cantata per urbem - adică cântată în toată Roma - ascunsă sub numele de Corina. Scria versuri pe un lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă pe câteva coline pline cu flori.

Spuneam că a fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-a rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, a dat greş şi cu a doua şi cu a treia căsătorie. Dar i-a rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui a cultivat tot artele. Viaţa lui a luat o întorsătură neaşteptată în anul 8, luna august, era noastră, când Împăratul August îl exilează la Tomis, cetatea mercantilă grecească de pe coasta Mării Negre, unde îşi va petrece toată viaţa.

Născut la 20 martie 43 î.e.n. la Sulamona, într-o familie bogată, a îndrăgit încă de mic Poezia, deşi tatăl său îl întrebase: „De ce încerci o meserie nelucrativă? Homer însuşi n-a lăsat nicio avere!” Idolii lui erau poeţii elegiaci. Ovidiu a declarat că acea care l-a inspirat întâia dată a fost o femeie totam cantata per urbem - cântată în toată Roma, ascunsă sub numele de Corina. August, pentru a da satisfacţie aristocraţiei tradiţionale, care cerea reînvierea vechilor virtuţi republicane, dădu o serie de legi puritane, împotriva luxului, a adulterului, a celibatului şi chiar a sterilităţii, care produse o reacţie violentă. Între timp, Iulia, nepoata lui August, face demonstraţii de viaţă libertină. În cercul curtenilor se afla şi Ovidiu. Ars Amatoria, opera de dragoste a lui Ovidiu de care nimeni nu făcuse caz până acum, e declarată operă corupătoare. Pare-se că o văzuse pe Iulia fără veşminte, făcând aluzie la Acteon, care a surprins pe Diana nudă. Unii cred că se făcuse vinovat de „lenocinium”, înlesnind pe culpabili.

Atât i-a trebuit Împăratului. Pe Iulia a exilat-o,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE undeva, într-un loc secret, iar pe Ovidiu la Tomis. Pe la sfârşitul lui noiembrie, anul 8 e.n., după ce mai contemplă pentru ultima dată cerul cu lună şi cu stele al Capitoliului, poetul porni în îndelungatul exil cu câţiva sclavi. În decembrie poetul naviga pe Adriatica, pe Marea Ionică, cu multe peripeţii, apoi Corintul, iese prin Bosfor şi trece în Pontul Euxin, stabilindu-se la Tomis.

Acum începe marea lui decepţie. Clima aici e foarte aspră, iarna un frig cumplit, vara o căldură înăbuşitoare. Pe străzi geţii bărboşi şi pletoşi, păşesc înfăşuraţi în cojoace şi iţari. Locuitorii vorbesc o greacă împestriţată cu getică şi sarmată. Peste tot vede paragină, bordeiele sunt sub pământ, rar se văd pluguri arând şi vite păscând. Tomitanii l-au primit cu plăcere, l-au scutit de impozite şi l-au numit poetul lor.

„Dacă la Roma încă vreun ins mă ţine minte Sau numele meu singur trăieşte înainte Să ştie că acolo unde începe ghiaţa Printre barbari Ovidiu îşi iroseşte viaţa.”

Operele lui în care a cântat dragostea,

Ars amatoria şi Ars amandi sunt un fel de isto-

rie spirituală a dragostei unui păgân care a văzut în femeie cel mai graţios animal. Ovidiu cunoaşte ideea divinităţii femeii şi a eternităţii dragostei. Darul meu este de a nemuri prin cân-

tece/ Femeile care au binemeritat: aceea pe care am ales-o devine ilustră prin arta mea/.../ Faima pe care o vor hărăzi cântecele va fi veşnică.

Elegiile erotice ale lui sunt întemeiate pe elementul senzual. Ovidiu nu cunoaşte castitatea. Iată o elegie: E vară. Soarele este la amiază. Poetul se întinde în pat. Ferestrele sunt pe jumătate deschise, lumina intră în odaie ca într-o pădure. Atunci Corina apare cu părul desfăşurat pe umeri şi poetul îi admiră ca un sculptor trupul gol. Alteori momentul este suav, e revărsatul zorilor, la ceasul când aerul e răcoros şi privighetoarea cântă. O altă elegie reprezintă un bilet trimis odată cu un inel. Poetul ar dori să fie inelul însuşi ca să fie dus la buze atunci când puella îşi sigilează tabletele, să alunece în sânul ei, sau să intre cu ea în baie.

10.-09-2014

Nr. 9/37

„Amores” cântă în versuri elegiace dragostea ca sentiment ideal. Este adresată Corinei, femeie iubită pe care o exaltă în versuri înălţătoare. Aceste elegii i-au făcut pe contemporani să-l numească „tenerorum lusor amorum”, adică cântăreţ al iubirilor gingaşe. Heroides este o colecţie de scrisori care povestesc romanul unor celebre pasiuni erotice: Hero către Leandru, Penelopa către Ulise etc. Metamorfozele reprezintă opera de căpătâi a poetului şi înşiră mulţimea legendelor despre transformările Universului, începând cu geneza şi până la schimbarea lui Cezar într-o stea. Toate calităţile

înăscute ale lui Ovidiu, precum şi toate câştigurile pe care le datora profesorilor săi, frecventării saloanelor şi satisfacţiile vieţii romane, se regăsesc în „Metamorfoze“. Expresia e căutată, pitorescul şi plastica sunt foarte apăsate, adesea gradate în chip fericit, mergând până la un realism brutal ( J. Bayet). Tristele sunt elegii în care poetul îşi deplânge amarul zilelor petrecute în exil, apăsat de singurătate, de dorul după cei lăsaţi acasă, de cerul veşnic senin al Italiei. În acestă operă este primul poet care descrie trecutul nostru, meleagurile, clima, oamenii şi pe vechii sciţi. De aceea eu consider că orice Istorie a literaturii române ar trebui să înceapă cu acest mare poet.

Ovidiu rămâne totuşi poetul iubirii El a dat lecţii contemporanilor cum să aleagă şi să cucerească o femeie, cum să păstreze iubirea şi cum să se poarte femeia cu iubitul. A fost un expert al psihologiei feminine şi un rafinat în estetica corporală şi vestimentară.

Spicuim câteva idei din opera lui Femeile trebuie duse la plimbare - zice el - la teatru, la circ, discuţiile cu ele trebuie să poarte o notă elegantă, cu cuvinte alese, să se lase sfiala rustică la o parte, iubitul să i se destăinuie, să-i admire faţa şi picioarele. Amantul trebuie să joace teatru, să plângă, să fie amabil, să-şi arate gelozia. La însuşirile fizice trebuie să se alăture şi însuşirile psihice. Amo-

rul plăcut se ademeneşte cu cuvinte dulci! Râzi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

când râde ea, plângi când plânge ea. Încălzeşte-i la sân mâinile îngheţate! Nu-i reproşa iubitei defectele! Află un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani, nici sub ce consul s-a născut.

El dă şi sfaturi femeilor. Zice că cine refuză un cavaler va tremura babă în patul ei pustiu. Şarpele îşi schimbă pielea, cerbul înno-

ieşte coarnele, tinereţea femeii nu mai vine înapoi! Femeia să fie elegantă, să uzeze de toate mijloacele ei pentru a atrage un bărbat. Femeia cu capul prelung să-şi facă pieptănătura la mijloc, cea cu capul rotund să-şi strângă pieptănătura într-un nod în creştet, lăsându-şi urechile descoperite. Ia seama la culori, negrul stă bine blondelor, albul oacheşelor, să nu-ţi miroase subsuorile sau picioarele, foloseşte dresurile cu măsură. Ascunde-ţi viţiile, piciorul urât, gâtul pătat, pieptul diform, nu deschide gura mare, râzi cu măsură, cântă şi dansează graţios.

Naso magister erat…

A murit în anul 17 d. Cr. la Tomis, plâns de toată lumea. Cea mai tristă dintre Tristele lui, de un umanism adânc sunt distihurile care şi le-a compus ca epitaf, la moartea lui: Al gingaşelor amoruri cântăreţ, ce zace-aicea,sunt răpus, poetul Naso, de al meu sublim talent.

Trecător, dacă vreodată ai iubit, cumva ferice, Zi lui Naso, n-ai sfială, odihnească-şi osu-n pace!.34

Ovidiu printre sciţi, ulei pe hârtie de Eugène Delacroix35 (1862).

Controverse: Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost şi înmormântat, dar această dată nu este sigură.

Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viaţă. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soţiei sale (Tristia, III, 73-76): „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii, Naso poeta meo.

At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti, Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.” „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.” (în traducerea liberă a lui Theodor Naum)

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

Scrieri înainte de exil - Poeme de iubire

Amores - Iubiri (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărţi cuprinzând 49 elegii. Heroides sau Epistulae Heroidum - Eroine sau Scrisori ale unor eroine

(10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaţilor iubiţi, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc.

34

Bibliografie : Călinescu - Scriitori străini, Editura pentru Literatura Universală, București, 1967, pag.113-152; Mic dicționar Scriitori greci și latini; N. Lascu - Ovidiu, omul și poetul, Cluj, Dacia, 1971.

35

Ferdinand Victor Eugène Delacroix (n. 26 aprilie 1798 - d. 13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ars amandi - Arta iubirii (î.Hr.), poem

erotico-didactic în 3 cărţi (două adresate bărbaţilor şi una adresată femeilor), cuprinzând „învăţăminte” privind arta seducţiei şi a dragostei. Remedia amoris - Remediile iubirii, replică ironică la Ars Amandi, în care se recomandă amanţilor nefericiţi diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare şi de urmările ei.

De medicamine faciei femineae Îngrijirea feţei feminine, cu diferite mijloace cosmetice.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiţia poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus şi de neoterici în perioada republicană şi dezvoltată de Sextus Propertius şi Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, uşoară, după cum însuşi se autodefineşte tenerorum lusor amorum („cântăreţul glumeţ a dragostei uşoare”), dar şi dragostea nefericită, înşelată sau neîmpărtăşită, practicând o distanţare faţă de propriile sentimente.

10.-09-2014

Nr. 9/37

cele, în patru cărţi. Ambele opere sunt culegeri

de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis şi adresate lui Augustus, soţiei sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat şi de a i se permite revenirea la Roma. Ovidiu prezintă situaţia nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere şi de tristeţe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie şi de prieteni. În limba română s-au publicat: Scrisori din exil, trad. Theodor Naum, Bucureşti, 1957; Arta iubirii, trad. Maria Valeria Petrescu, Bucureşti, 1977.

Poeme mitologice

Phaenomena - Poem descriind diverse apa-

riţii cereşti (s-au păstrat doar câteva fragmente); Metamorfoze - Metamorfozele, 15 cărţi în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelaţie, în urma unor întâmplări deosebite), desfăşurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelaţie. Fasti – Sărbătorile - calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).

Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.

Statuia lui Ovidiu din Constanţa, executată în 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari36.

O replică identică se află din 1925 la Sulmona (Italia).

Selecţie şi prezentare George Ghe. Ionescu

36

Lirica din exil: Tristia - Tristele, în 5 cărţi: Epsitulae ex Ponto sau Pontica - Scrisori

de la Pontus Euxinus (Marea Neagră) sau Ponti-

Ettore Ferrari (n. 25 martie 1845, Roma – d. 19 august 1929) a fost un sculptor italian. Născut într-o familie de artiști plastici, a devenit unul din protagoniștii mișcării de renaștere artistică după actul de unificare al Italiei. Pentru o vreme îndelungată a fost profesor la Accademia di San Luca din Roma și deputat în parlamentul italian.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

I.

Erwin Josef ŢIGLA37

„ Să nu se piardă rădăcinile!”

Născut în 19 septembrie 1961 la Reşiţa, judeţul Caraş-Severin. Studii postliceale de bibliotecar la Buşteni. Căsătorit cu Ana Cătană în 20 iulie 1985, la Reşiţa, în 26 mai 1988 s-a născut unicul lor fiu Alexander Erwin Ţigla. Din septembrie 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara; este preşedintele Forumului Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin şi al Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie al Adulţilor Reşiţa; redactor-şef al revistei lunare Echo der Vortragsreihe; promotor al culturii germane în România, editor, bibliotecar; este autorul mai multor volume de proză; pentru activitatea sa a fost recompensat cu numeroase medalii, ordine şi distincţii.

Colaborez cu domnul Ţigla de mai mulţi ani la revista în limba germană Echo şi trebuie să mărturisesc că am un mare noroc pentru că domnia sa este serios, meticulos, disciplinat şi profesionist în tot ce face! Spre bucuria mea e pe aceeaşi „lungime de undă” cu mine! „Să nu se piardă rădăcinile!”

- Domnule Ţigla, cum e să lucrezi la revista în limba germană a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, Echo der Vortragsreihe (Ecoul Asociaţiei)?

37

Erwin Josef TIGLA, promotor al culturii germane în România si Banatul Montan, editor, bibliotecar, Cetăţean de onoare al județului Caraș-Severin, la 27 martie 2010

10.-09-2014

Nr. 9/37

- Totul a început la 1 februarie 1990, poate luând-o ca o joacă din partea mea, când a apărut primul număr, pe atunci cu caracter de buletin informativ al asociaţiei pe care am înfiinţat-o la 19 noiembrie 1987. Joaca a devenit între timp realitate, şi acum mă aflu în faţa redactării numărului 9/2011, al 261-lea număr apărut de atunci. Desigur că nu sunt singurul care este angrenat în această importantă activitate a etniei germane din Banatul Montan. Colegi precum ec. Waldemar Günter König, dar şi mulţi alţii îmi stau aproape, astfel ca, lună de lună, revista noastră de identitate, cultură, istorie şi spiritualitate să apară în ţară şi peste hotare cu informaţii şi comentarii la viaţa şi activitatea germanilor din Banatul Montan, menirea noastră de suflet în acest spaţiu! Pe lângă publicaţia lunară, sub auspiciile aceleiaşi întreprinderi editoriale ale asociaţiei, au apărut de-a lungul anilor un număr important de ediţii speciale, dedicate evenimentelor importante ale etniei germane din acest spaţiu sud-estic al României.

Până în prezent au apărut 77 de numere de ediţii speciale. De la prima apariţie în 1 februarie 1990, activitatea editorială s-a amplificat în fiecare an, astfel că, în octombrie 1995 a apărut şi prima carte redactată de către asociaţia noastră. Până în prezent au fost editate un număr de 50 de titluri de cărţi care reunesc sub coperţilor lor literatură, istorie, artă, credinţă şi multe altele, în care se oglindesc în primul rând germanii din Banatul Montan. Cumulând toate cele arătate mai înainte, consider că, revenind la întrebarea dumneavoastră iniţială, este bine, util şi plăcut să lucrezi la revista în limba germană a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, Echo der Vortragsreihe (Ecoul Asociaţiei). Din 1990 am învăţat foarte multe aici, am făcut cunoştinţă cu foarte mulţi oameni din ţară şi de peste hotare, într-un cuvânt, m-am împlinit!

- Sunteţi scriitor şi lucraţi în cadrul Bibliotecii Paul Iorgovici din Reşiţa, secţia germană Alexander Tietz. Toate acestea sunt un avantaj!

Vă ajută la editarea revistei?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Indiscutabil că toate m-au ajutat de-a lungul anilor şi mă ajută şi astăzi la fiecare apariţie. Şi, ca să fiu sincer, nici nu aş putea face faţă altcumva…

- Care este ultimul pariu pe care l-aţi pus cu dumneavoastră?

- Să contribui la stabilitatea etniei germane în Banatul Montan!

- Ce perspectivă au germanii din România şi mai ales cei din Banatul Montan?

- În toamna acestui an, în octombrie, în România se va desfăşura un nou recensământ al populaţiei. Numărul cetăţenilor români, declaraţi ca aparţinători etniei germane pe aceste meleaguri, este hotărâtor pentru perioada următoare de 10 ani. În funcţie de cifra care va ieşi, va trebui şi noi să ne realizăm o strategie, care să vină în întâmpinarea cerinţelor moderne ale acestei etnii, prin care însă să nu se piardă rădăcinile şi tot ceea ce s-a realizat în cei aproape 300 de ani de când s-au aşezat pe aceste locuri colonişti de limbă germană din zona Alpilor şi a Europei Centrale. La recensământul oficial din anul 1992 s-au declarat aparţinători etniei germane în Banatul Montan (judeţul Caraş-Severin şi Drobeta Turnu-Severin împreună cu Orşova astăzi judeţul Mehedinţi), un număr de 12.327 cetăţeni, 57% din cei înregistraţi în anul 1977 (21.676). În anul 1930 trăiau în Banatul Montan 36.793 germani. La ultimul recensământ, cel din anul 2002, s-a înregistrat un număr de 6.408 etnici germane.

Perspectiva etniei germane pe aceste meleaguri ne-o vom asuma, aşadar, la aflarea datelor finale ale recensământului viitor.

- Credeţi că mai există astăzi interesul pentru literatură?

- Pentru mine personal, literatură înseamnă suflet! Nu cred că ne-am pierdut cu toţii interesul pentru suflet. În aceste condiţii, suntem dependenţi de literatura bună, pe care trebuie să o căutăm ca un dar preţios de alintare sufletească, morală!

- Se poate vorbi şi azi despre condiţia scrii-

10.-09-2014

Nr. 9/37

torului angajat social-politic?

- Cel puţin în scurta perioadă de când trăiesc în această lume, m-am confruntat cu diverse personalităţi literare angajate social-politic, care, în anumite conjuncturi şi situaţii date, au reuşit să profite din tot ce s-a putut. Şi astăzi trăim alături de astfel de oameni, care profită de anumite conjuncturi şi încearcă să iasă în evidenţă. Istoria, în acest caz istoria literaturii, va cerne peste tot şi prin toţi, nimeni nu va fi uitat! Personal cred în dreptate, indiferent de unde vine ea, şi mă voi pune şi în continuare în slujba ei, căci aşa este felul meu de a fi…

- Care este soarta omului de cultură din România de astăzi?

- Un Don Quijote modern, care încearcă să schimbe lumea din jurul său! ©Adalbert Gyuris

Adalbert Gyuris în dialog cu Părintele 38 Matei BOILĂ

Părintele Matei Boilă s-a născut în 17 aprilie 1926 la Blaj. Părinţii au fost intelectuali. Tatăl, Zaharie Boilă, a fost avocat şi ziarist. Mama, Clara, ca pregătire a fost profesoară de muzică. Mama a fost nepoata lui Iuliu Maniu, care a crescut-o de la vârsta de 1 an, când i-a murit tatăl, Ioan Pop, protopop greco-catolic în Năsăud. La vârsta de 14 ani părăseşte Clujul şi toată familia se refugiază la Sibiu. În anul 1945 revine la Cluj şi urmează Facultatea de Drept. A fost secretarul Tineretului Universitar Naţional 38

Matei Boilă (n. 17 aprilie 1926, Blaj) este un politician român, deținut politic în timpul regimului comunist, preot greco-catolic.

Este fiul profesorului Zaharia Boilă (în perioada interbelică titular al catedrei de Drept Constituțional la Universitatea Regele Ferdinand din Cluj) și al Clarei Popa, fiica surorii lui Iuliu Maniu. Între 1992-2000 a fost senator de Cluj din partea PNȚCD.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ţărănist din Cluj. În 1950 termină studiile însă nu este repartizat nicăieri şi este angajat ca... sondor. În 1952 este arestat, execută doi ani după care primeşte domiciliul forţat la Ochiuri din jud.

Târgovişte. În urma unui memoriu, semnat de sora Elena şi fratele Ioan Boilă împreună cu prietenii lor Nicolae Balotă şi Tulia Pescaru, a fost condamnat la zece ani de închisoare. După ce s-a dat decretul de amnistie generală pentru condamnaţii politici, în 1964 a ieşit din temniţă. În 1965 se căsătoreşte cu Maria Fărcaş şi au împreună patru copii. Între 1992-2000 a fost senator PNŢCD. Crede că mai poate face ceva pentru societatea românească şi de aceea scrie şi încearcă pe această cale să contribuie la deşteptarea poporului român în spiritul credinţei creştine şi al naţionalismului luminat.

„Suntem fiinţe responsabile de destinul nostru etern” - În politică poţi să rămâi consecvent principiilor morale?

- În faţa omului se deschide drumul spre mântuire sau osândă. Dacă vrem să ne salvăm viaţa trebuie să o dăm integral lui Cristos, să o subordonăm unicei legi a dragostei. Ce poate da omul pentru sufletul său? Nu există altă lege decât subordonarea întregii vieţi lui Cristos şi exigenţelor Sale. Această lege este valabilă pentru orice om, indiferent cine este şi ce face.

De aceea este absurd să pui problema dacă trebuie sau nu, dacă poţi sau nu, să rămâi în politică consecvent principiilor morale. Dacă nu ar putea rămâne consecvenţi ar însemna că o categorie de oameni, cei care se ocupă de treburile cetăţii, categoria ce nu poate lipsi din societatea omenească, ar fi excluşi de la mântuire, ceea ce este absurd. Există o problemă care ridică semne de întrebare, care poate naşte confuzie în problema moralei în politică. Există numeroase realităţi umane care nu pot fi oportun rezolvate prin constrângerea statală în sensul conformării lor cu exigenţele morale. Dumnezeu a permis omului să aleagă liber, aceasta a dus la păcat şi la suferinţe imense şi mai ales la riscul damnării. Şi totuşi această libertate, pe care Dumnezeu a

10.-09-2014

Nr. 9/37

permis-o, este din moment ce a permis-o, mai valoroasă şi duce la un bine infinit mai mare decât reglementarea vieţii oamenilor prin constrângere. În mod analog, nu identic pentru că sunt realităţi calitativ diferite, există domenii pe care autoritatea statală nu este bine şi nu trebuie să le impună cu forţa, chiar dacă sunt conforme cu principiile morale. Exemplul cel mai la îndemână este libertatea cuvântului şi a conştiinţei, asigurată în societăţile moderne.

Folosirea constrângerii statale pentru impunerea adevărului, ispită care a fost prezentă în istoria de 2000 ani, este inoportună şi deci greşită, dar aceasta nu trebuie să ne conducă la oroarea contrară, aceea de a considera neangajarea pentru adevăr ca pe o valoare în sine, promovând o politică de echidistanţă a puterii statale faţă de toate concepţiile. Arta unui om politic creştin este de a elibera de constrângerea statală domeniile cum sunt cele ale libertăţii de conştiinţă şi de a promova în acelaşi timp o influenţă benefică pentru deschiderea la adevăr.

Mai dau exemplu: participarea prin dragoste pentru adevăr, chiar contrar calculului hedonistic, la normalitatea legăturilor sexuale, inclusiv de familie, între un bărbat şi o femeie, cad în sarcina omului ca fiinţă raţională şi iubitoare de Dumnezeu şi trebuie încurajată de institutele conduse de oameni creştini, chiar dacă nu este oportun să pedepseşti legăturile perverse homosexuale. Acesta nu pentru că ele trebuiesc considerate normale şi bune ci pur şi simplu pentru că ele aparţin unui domeniu care este bine şi oportun să fie sustras constrângerilor statale. Una este să nu pedepseşti un anumit comportament şi alta este să-l consideri bun şi normal şi să-l încurajezi, inclusiv instituţional. Un om politic creştin trebuie să respecte în mod riguros aceste principii.

- Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd?

- Una dintre marile ispite prezente în istoria omenirii de la construirea turnului Babel până în zilele noastre a fost pretenţia orgolioasă a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE oamenilor în privinţa cunoaşterii şi realizării fericirii, de a realiza singur fără Dumnezeu.

Deşi eşecurile s-au repetat mereu încăpăţânarea orgolioasă a oamenilor a perseverat. Astăzi realizările tehnice mari au mărit până la absurd această pretenţie. Cunoaşterea cauzelor secunde şi orânduirea lor a putut conduce la stăpânirea unui domeniu vast care ne înconjoară. Guvernarea mai eficientă a societăţii ca şi imperiul mai mare asupra mediului înconjurător nu a făcut până la urmă decât să pună în evidenţă că această cunoaştere şi organizare au mărit domeniile necunoscute şi au accentuat taina ultimă a universului. Acesta a accentuat absurdul şi lipsa totală de sens a unei vieţi unde omul este singur. Pentru a găsi un sens vieţii noastre şi pentru a obţine pacea ca arvună a vieţii noastre în eternitate nu ne putem dispensa, orice am face de nevoia de credinţă, credinţă care este mai puţin şi în acelaşi timp infinit mai mult decât ştiinţa. Dacă avem credinţă putem muta munţii, dacă nu avem credinţă nu putem decât să scobim fără rost o infimă parte din munţii ce ne înconjoară.

- Omul îşi poate alege singur destinul său sau este predestinat chiar înainte de a se naşte?

- Cum poate exista o fiinţă având libertate de voinţă, creată de un Dumnezeu atotputernic şi atotştiutor? Cum poate începe timpul într-o clipă ce aparţine eternităţii în care nu există clipă? Cum poate o fiinţă creată să modifice prin voinţa sa o realitate existentă din veşnicie într-un Dumnezeu atât de puternic şi atotştiutor? Deci cum poate exista libertatea de voinţă dacă totul este deja dat într-o realitate eternă? Şi totuşi libertatea noastră de voinţă şi este explicit afirmată de Isus Cristos, Om şi Dumnezeu: „Ierusalime, Ierusalime... de câte ori

am voit să-i strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii şi nu aţi vrut” ( Matei 23, 37 ). Tot

aşa cum nu putem înţelege libertatea noastră dar o credem, tot aşa nu putem înţelege cum omul poate schimba destinul, dar credem pentru că o ştim din revelaţie. Suntem fiinţe responsabile de destinul nostru etern şi deci cu atât

10.-09-2014

Nr. 9/37

mai mult de destinul nostru în timp.

- Societatea democratică bine organizată poate duce chiar prin constrângere la obţinerea unui nivel de trai superior?

- Se pot obţine şi prin constrângere nivele de trai superioare, dar nu pe cel care ne asigură „pacea” şi deci realizarea ţelului pentru care neam născut.

- Cum credeţi că poate fi garantată proprietatea privată?

- Odată stabilită şi consacrată prin lege, nevoia de a respecta proprietatea privată ca pe o premiză pentru stimularea activităţii economice, pentru promovarea libertăţii politice, pentru asigurarea libertăţii de manifestare a personalităţii, pentru o maximă lărgire a celor care trebuie să „stăpânească pământul” este bine să se garanteze prin lege respectarea proprietăţii private. Dar măsurile legislative, oricât ar fi de bune şi oportune, nu pot garanta proprietatea particulară şi mai ales nu pot apăra de abuzul puterii drepturile persoanelor particulare în acest sens. Este nevoie de mai mult, de o educaţie şi o mentalitate adecvate, de o moralitate mărită în ceea ce priveşte folosirea proprietăţii particulare, care trebuie să aibă o funcţie socială, să promoveze interesele comunităţii. Proprietatea particulară nu este un scop în sine ci trebuie să slujească în ultimă instanţă binele comun.

- Ce înseamnă „iubeşte şi fă ce vrei” din Sf. Augustin39?

- Suprema lege morală, suprema obligaţie a noastră să iubim pe Dumnezeu iubindu-ne aproapele. A iubi pe aproapele, în iubirea cea mare înseamnă să acţionezi întotdeauna spre maximul 39

Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, (Este considerat sfânt de catolici, dar numai fericit de ortodocși) n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de bine al lui, să subordonezi interesele egoiste intereselor semenilor tăi. Dacă respectăm această lege supremă: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi pe semenii tăi ca pe tine însuţi” nu mai putem face nimic rău, nimic imoral, putem face ceea ce impulsul iubirii noastre ni-l cere. Atunci când nu facem ceva ce ar trebui să facem, când facem ceva rău, înseamnă că nu am iubit cu iubirea cea mare în Cristos.

10.-09-2014

Nr. 9/37

printr-o iniţiativă legislativă să se permită greco-catolicilor să folosească acele biserici care le-au aparţinut şi care nu mai erau necesare şi folosite de ortodocşi, acesta s-a refuzat cu obstinaţie. Numai o mică parte din bisericile greco-catolice au fost recuperate şi acestea în urma unor eforturi şi lupte ruşinoase pentru cei ce voiesc să beneficieze în continuare de furtul din 1948.

A.G.

- Credeţi că s-a rezolvat problema Bisericii Greco-Catolice din România?

- În nici un caz. Respectarea în spiritul legilor şi a principiilor unanim admise a proprietăţii, inclusiv asupra bisericilor şi deci renunţarea şi corectarea abuzului, furtului, făcut de statul comunist în detrimentul Bisericii Greco-Catolice, este absolut necesară, mai ales că ea este premiza libertăţii religioase. Această retrocedare a bisericilor, care apare astăzi ca problema de căpătâi a Bisericii Greco-Catolice nu este de fapt decât secundară. În principal se pune problema respectării în drept şi fapt a libertăţii religioase a greco-catolicilor. Bisericile au fost furate de către statul comunist pentru ca astfel să împiedice pe greco-catolici să-şi practice credinţa. În mare ţinând seama de zecile de ani care au trecut peste ţara noastră sub ocupaţie comunistă, a faptului că era nevoie ca oamenii, în deosebi cei de la ţară, să se căsătorească, să se boteze, să-şi înmormânteze morţii, să meargă la slujbele religioase şi ţinând seama de apropierea aproape totală a riturilor ortodox şi grecocatolic, această siluire a practicării cultului greco-catolic a reuşit. Comuniştii în spirit şi intenţie care au continuat să conducă România după 1989 şi-au dat seama că pot opri revenirea masivă a credincioşilor greco-catolici la matcă şi că pot împiedica o recrudescenţă a credinţei, de care se fereau ca dracul de tămâie continuând ocuparea abuzivă a bisericilor greco-catolice.

Evident că numai această dorinţă de a împiedica libertatea religioasă a determinat nerestituirea bisericilor şi nu pretextul că au nevoie credincioşii care au trecut, vezi Doamne de bună voie la ortodoxie, de aceste biserici; pentru că atunci când am cerut în toate felurile, implicit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare Dorina Litră

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

învăluindu-i umerii într-o binecuvântată îmbrăţişare.

Tavanul de nori îl cercetează surprins şi-atât de intens, încât unul devine imaginea răsturnată a celuilalt.

Depărtările ard dorurile pribegite – tic-tac!

La căpătâiul timpului

MIHAELA OANCEA O nouă oglindire? Înfricoşat, din cămaşa absurdului, Pământul tresare spasmodic, Cu pumnii încleştaţi.

Deasupra - tuşe de lumină irizată…

Trişti, licornii pictează cu cobalt Un colţ de lume.

De când i s-au şubrezit pilaştrii Cerul nu şi-a plâns pe îndelete Îngerii prigoniţi, Dar acum licornii-i aud glasul tânguitor, Căci amintirea Nu-i decât jăratic ţinut sub spuză.

Pe creste de senin, Tăcerea cugetă adamic La rostul unei noi oglindiri Cu-acelaşi liant - iubirea.

Între cer şi pământ timpul îşi caută haotic bulbii nemuririi.

Cuiburile împletite ale berzelor au ars tăcut în vâlvătaia asfinţitului.

Mesteceni cu trunchiurile răsturnate-n frunzişul de opal se uită prin lume ca-n sită, cu ochii împăienjeniţi de absurd. Într-un târziu, din picături de noapte se decupează lumina; atinge cu degete subţiri dealurile, clape de clavir, ce-şi pasc timpul, ciclic, pe pământ.

Păsări albe – oamenii ţâşnesc electric spre cer cu ţipăt – jumătate târziu, jumătate vis.

Disoluţia nu-i decât pură devenire şi atunci... de ce-i atâta tristeţe-ntr-un sfârşit?

Coerenţă amniotică Culcat în iarbă, gândul, supravieţuitor al cataclismului, priveşte nedumerit lumina orbitoare – spice vălurite în care se scaldă.

Nu i se mai ghemuieşte frigul în suflet...

Caută locul unde inima i-ar începe din nou să bată.

Arome de cimbru sălbatic dansează frenetic în jur,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POP STELU40

10.-09-2014

Nr. 9/37

din frigidele tipare, mai câte-un zâmbet încrustat pe buzele-mi arzânde de plăcere... şi-o inimă... o inimă sclădată'n sânge, în flori de curcubeu, iar întrebarea mea, în vreme, e una simplă... acesta's... eu? „Esenţa transformării interioare este renunţa-

m-am născut din unduirea apei, cu suflet plămădit din praf stelar şi-n zborul meu spre identitate am dat vieţii, tribut, un spirit de icar, în jocul meu cu viaţa şi cu moartea, am învăţat s-adun şi flori, şi spini, din visul meu spre libertate păstrez în mine o comoară... un suflet de copil în zbor de fluturi... acesta sunt eu, Pop Stelu, un om simplu, frumos pe interior prin frumuseţea simplităţii mele, un făuritor de frumuseţi, izvorâte din Suflet...

rea conştientă la măşti, la identificări, şi trăirea directă a Adevărului despre Sine"

acesta's...eu?

de ce suntem Născuţi?

într-un decor de oglinzi veneţiene, conice, paralele, valeriene... vine o vreme în care timpul trecător stă la taifas cu mine, imaginea ce se reflectă'n ele capătă chipul şi asemănarea mea, după reguli neştiute de nimeni, nici chiar de mine însumi) frânturi de zbor, licăr de lumină, pleoape umbrite de dor, (ce'ngemănează, în tăcere, ochi mari de copil neştiutor) iubire pătimaşă, tristeţe şi tăcere... uitare eludată, mai câte-un vis ce prinde viaţă în realitatea-mi efemeră, mai câte-un sentiment şi o chemare - ieşite

nu simt durerea ce curge'n valuri printre tenebre colonade, simt, doar, clepsidra risipită ce picură din noi, şi fiecare pas ce conturează amprenta iubirilor pierdute în zâmbetul care primeşte aprobul clipei născută din genuni, din sfânta încrucişare a ispitirii în cei buni... cei mai nebuni dintre nebunii născuţi din farmecul frământării lutului sumar, simt, doar, culoarea ce căpăta contur în quadratura seninului din Univers, acolo unde... unde nu's... acolo unde... fiecare vers căpăta sens şi-un adevărat culcuş cuvântului din noi... de ce suntem Născuţi doar... din Nevoi?

40

Pop Stelu – n. 16.10.1957 în Sântana jud. Arad, în prezent domiciliat în jud.Cluj. Activezează pe site-urile literare Negru pe Alb, Cititor de proză, Confluențe lirice, colaborează la reviste literare, figurează în două antologii lirice...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Clepsidra tornadelor din noi... cu ce-am rămas? timpul scurs din trinitate şi... spaţiul ce umple clepsidra tornadelor din noi. toate ne sunt măsurate... visuri-pieziş, zboruri-zboruri mereu amânate, izvoare – lacrimi, lacrimi prelinse printre pleoape amorţite-n aşteptări, tristeţi în octave... dureri ce nu mai dor... cu atât am rămas cu holograma timpului scurs din trinitate şi spaţiul ce umple clepsidra tornadelor... în noi Renasc...

renasc odată cu renaşterea ta... un rod pe ram, un fruct în pârgă, o sămânţă, pumnul de cenuşă răsădit pe drum, atât, aş vrea să fiu... prinos Cunoaşterii, Cuvântul, cuvântul, încă, nerostit în pripă...

Tu, în drumul tău, lasă păsările călătoare, lasă-le să zboare... ţi-e Sufletul îmbobocit de Soare, Lumină, Iubire şi Credinţă... lasă păsările călătoare să zboare... lasă-le să zboare... iar, în cele din urmă... fi-voi Cuvântul Cunoaşterii Tale... te rog... nu frânge zborul păsărilor călătoare... lasă-le să zboare... să zboare

10.-09-2014

Nr. 9/37

Prinos cuvântului mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers un univers în care fiecare cuvânt nerostit capătă nuanţă de vers un vers ce dă sens şi rost existenţial formalităţii cu nume de trup trecător (mormanul de materie destinat purificării prin putrefacţie) mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un univers un univers în care cuvântul se transformă-n lacrimă o lacrimă ruptă din nemărginire de univers mi-e sufletul o colonadă ce dă sens şi rost Sufletului meu în cuvânt-vers-lacrimă-Univers… un univers în care... cuvintele ce se preling din ochi, din suflet, din trupul dezgolit... le regăsesc în rostuirea cuvântului dintâi, cuvântului nedefinit şi nerostit (de teama neputinţei de-a silabisi cuvântul denceput, cuvântul de sfârşit) când eu le căutam în întruparea celor morţi din cei vii, şi-mi defineau durerea, durerea ascunsă printre semne mii... în alte cuvinte ce le-au adus, alte cuvinte ce au apus, alte cuvinte ce au răpus iubiri neîncepute... de teama neputinţei de-a iubi, din preaplinul iubirilor trecute, iubirilor tăcute şi nerostite... te caut cu neputinţă printre cuvinte...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P.S.

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

am intrat în acele adâncuri, cu groaza că te-ndrepţi spre nu-ştii-unde, atracţia spre dincolo e un miraj, ştii sigur că porneşti acolo şi totuşi te lupţi să rămâi aici, aerul tău e mereu altundeva, drumul mereu diferit, în mine simt privirea ta.

IRINA LUCIA MIHALCA Scara cerului Doamne, ca un pământ sec şi neudat de-atâta vreme te doresc!

Coordonată a vieţii, n-am cum să te uit, baţi mereu în inima mea, oriunde aş fugi, în tine rămân, acolo m-ai zidit!

Amintirile tale înoată înapoi, pergamentul lor arde în interior, focul pasiunii nu se clatină, ai ritmul cuvintelor, în camera mea, încuietorile sunt sacre, tentantă cheie a inimii, până în cer mă simţi!

O dulcele meu vis şi cântec al lumilor mele!

Dumnezeu există şi l-am văzut în tine pe când totul era unul şi unul era-n toţi!

Treizeci de trepte, treizeci de cuvinte, treizeci de stări şi treizeci de popasuri pe scara cerului parcurgi.

Cum să-ţi dau drumul când contopită eşti cu mine?

Deschizătoare de drumuri, ia copilul de mână, mergi înainte, legată de el arată-i calea, numai în ochii tăi poate privi cerul!

Ai descoperit că eşti iubirea şi-acum nu vrei să o mai cauţi!

Te sărut, îngerul meu cu aripa întinsă spre soare! În mine te zideşti uşor şi adânc, cu aceeaşi plăcere prin care Dumnezeu şi artistul respiră creaţia.

Alături de mine pe drumul cunoaşterii, undeva în mine te-ai pierdut, nu ştii dacă te mai regăseşti, tu cel dinainte, demult în lumea din tine, undeva pe urmele mele erai, acum faci paşi în nemărginirea desfăşurată ca un cerşaf ce despică cerul şi, rând pe rând, te-aşează în inima mea, mi-auzi vocea tremurândă, plină de tonuri celeste, încărcată de pasiune, ceva divin în tot ce vibrează pe corzile ei. În tine ai ascuns tot cerul, frumoaso! Întinde-mi o mână ori deschide-mi fereastra, întunericul dispare şi lumina e-n toi!

Rămâi în mine ca o stea luminoasă, vestind mereu o naştere, o străfulgerare venită din neant a căzut peste mine, împins de-o forţă nevăzută

ADRIAN PAPARUZ, Zărneşti vei rămâne îmi vei rămâne repetent din nou în această dragoste spui uneori sufocată de fluturi roșii și nici o lege sentimentală nu îți va da drept de reexaminare iubitule fugar absent al meu și al nimănui altcuiva

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vei fi primul pensionar din univers pe băncile primare ale iubirii și poate chiar fiul tău îți va preda dictator din programa inventată chiar de tine la abac pe când te credeai Don Juan nu-i nimic statuile s-au inventat pentru aduceri aminte mă întreb doar dacă vei rămâne în memoria inimii mele bust sau ecvestru.

de câte ori voi muri viaţa va începe cu tine ai fost o himeră lungă subţire un fum de marihuana în dimineţi sinucigaşe ai crescut în mine copac cu rădăcini de cer înflorit şi nu mi-ai lăsat nici 1cm cub de mine ca şi cum n-aş fi sau tocmai de aceea izoldă penelopă electră pe retina mea 7 D mireasă în fiecare septembrie ruginit tu nici nu ştii că în fiecare seară urc pe scăunel să-ţi aprind visele că dincolo de tine viaţa ţine deschisă o fereastră unde zâmbetul tău bigbang e sculptat pe catapeteasmă matrioska iubirii

10.-09-2014

Nr. 9/37

Introspecţie mereu sunt uimit cum poţi tu urca scările de-andăratelea mai repede decât toţi colocatarii din această arcă aş putea fi chiar mântuit dacă nu m-aş urî atât de mult pentru că ţi-am dezechilibrat marele zbor spre Nirvana rămân un voyeur stigmatizat mirosind a credinţe amestecate cu virginitatea ta prematură în aşteptarea minunatei întâmplări chiar sunt buimac de uimeala cu care urci înapoi privind înainte şi mă tem că m-ai putea face fără să ştiu mai fericit decât aş putea suporta tuaregii mă sinucid de tine în fiecare noapte tu-n fiecare dimineaţă mă renaşti mă legi la loc din lacrimi şi din şoapte iar din sărutul tău paşte mă faci prin timpuri tu mă plimbi aiurea azi suntem scalvi dar mâine suntem regi străbatem lumea nemurirea umăr la umăr veşnici tuaregi nimic din legile-astea omeneşti ce guvernează ilegal iubirea în mine nu le laşi „fireşti” şi mort şi viu în tine mi-e menirea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

ce-şi priveşte cu îngăduinţă supuşii numai eu am rămas aici - în pământul în care m-ai sădit fără grai, fără nume, fără timp copac la margine de drum umbrind a iubire călătorul...

prin cortul meu nu se mai aud pașii nopții

ANA SOFIAN un remeber care doare se aşterne peste ochiul deschis mă priveşti îndelung fără ca geana să acopere imaginea sunt acolo unde timpul nu se încumetă să mişte braţul secundei n-am plecat, de fapt, niciodată vie ca o apă mă gândesc în iarna asta să-ţi înfloresc în ferestre în linii şi puncte să mă desfăşor ca o schiţă salvată de mâna unui artist anonim în fond asta suntem - neştiuţii rămaşi să glăsuiască se cuibăresc păsări în cuvintele noastre dorm cântece şi deseori se scutură în ele blândeţea unei iubiri care nu mai primeşte niciun răspuns... întrebările şi-au cufundat fruntea în apa de stele a cerului

e liniște, îmi spui ridicând umerii până umbrele se acoperă cu ceea ce ești lumină privesc ochiul și mă scald caut mâna și simt strângerea aia cuminte de cele mai multe ori îți colind străzile unde găsesc mereu acații înfloriți și luna mai ridicată la puterea a treia e semn că primăverile mor doar când vrem noi - triștii unui veac ce nu-și mai găsește rostul în nebunia urbei se pierd respirații fluviul se împiedică de maluri și-atunci merge pe unde apucă e un fel de saltimbanc pe care-l strângem în brațe să uităm durerile ce ne traversează uneori când obosim punem silaba să ticăie ca un metronom și asta se întâmplă până când cresc din nou crânguri de umbre unde jocul se împiedică de un azi retezat de întâmplare

în hora de stele nu se mai prind greieri au plecat să-şi cânte singurătăţile dincolo de lună poate chiar acolo în locul de unde fluviul nostru îşi trage lumina pietrele au căpătat nuanţă stacojie în lipsa zilei care le arunca pe frunte strălucire vântul le-a confundat cu frunze le-a ridicat uşor pe braţe şi le-a dus sus, sus până în hora aceea de stele grea că o tiară de regină

Eva Moldovan – Peisaj de vară

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

ADAM ARMINA FLAVIA

MIHAI KATIDAS Ferestrele tale ochii mei *

Zidul Plângerii

Ferestrele tale, ochii mei Privirile Cu care îţi construiam Umbra şi paşii.

Pereţii tăi Varul şi nisipul Trupului meu, Şoaptele, silabele Născând tăceri necesare Nopţilor fără lună ori stele.

Grădina ta, iarba crescută Din amintirile umezind pământul, Ascunzându-se pentru a putea fi Corole galbene, Ori roşii, Când ferestrele tale sunt ochii mei, Pereţii varul şi nisipul Timpului meu Din care să plăsmuieşti Eterne clepsidre...

Voi gusta câte puţin din toate durerile, din toate spaimele, voi decupa gratii din ferestrele Ierusalimului, mi le voi lipi de trup rochie albă pe sânii miresei, veşnică vindecare, tu îmi vei aduce ofrande, te vei ruga pentru suflet cum la Zidul Plângerii rătăciţii, nimeni nu va şti de câte ori am făcut dragoste şi-am iubit pe coamele leilor, cum ţi-am curs Iordan printre rândurile acestui poem, botezându-te, zadarnic îmi voi pune cenuşă pe creştet, dumnezeii vor fi adormit până atunci, niciunul dintre ei nu va mai fi atât de viu cât să-mi întâmple iertarea.

SUB CER DORM IOBAGII Sub cer dorm iobagii, mesteceni la pas Le cară povara pe chipul dosit. În umbră de toamnă, un nor răstignit Se vrea mărturie pe-al morţii popas.

Maxim Aurel – Portret

Scăldatu-şi-au plânsul în rouă de-o zi, Acasă i-aşteaptă o coasă în cui,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nu-i loc în icoane, pictaţi să îi pui, Din glii să-i răscumperi cu stele târzii.

Culcatu-şi-au geana în iarba de fier, Opincile-n vârfuri comete străpung, Un vierme le judecă traiu-ndelung Şi luna de sticlă-i bătrân grefier.

Venit-a şi timpu-nvierii din morţi, Iobagii-şi ridică un ochi din pământ, Cu-o geană se-apleacă spre Chivotul Sfânt, Lumina din el să o tragă la sorţi.

Venitu-le-a rândul să ceară şi ei Un Rai cu meri albi, un izvor lăcrimând, Să nu-şi mai tocmească stomacul flămând Să-şi tacă durerea-ntr-un colţ de bordei.

ROMÂNIE, CUIB DE STELE, Românie, cuib de stele, cer cu sufletul de aur, Ți-au înstrăinat tâlharii al pământului tezaur!

Nu mai curg prin pleata vremii ca un râu de foc haiducii, Nu se-aud pe câmpuri doine, numai la ferestre cucii!

Portul nostru de la țară doar în cui se mai agață, Nu mai țesem la războaie preș cămărilor din față.

Stau chircite-n colbul minții datinile vechi, străbune Și icoana din perete nu suspină-a rugăciune.

Cum s-ar întrista eroii, c-au vărsat atâta sânge Iar sub crucile zdrobite, singur, vântul îi mai plânge!

Le pictează flori pe criptă numai ploaia și văzduhul...

Pentru ce-au luptat, sărmanii? Pentru cine și-au dat duhul?

Limba din bătrâni plătită cu sudoare și ocară O stâlcim la întâmplare, să o facem dulce-amară Parcă-i rouă-nsângerată, când, rostită peapucate, Inima de flori și lacrimi i se rupe-n jumătate.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Te îndură, maică bună! Iartă-ne că-n loc de miere Noi ți-am dat să bei pelinul și te-am îndulcit cu fiere Și te roagă la Preasfântul să păstreze în vecie Neatinsă de durere sfânta noastră Românie!

ADRIAN DANIEL SOCIU simetria culorii în zâmbet Un zâmbet aburise lumina, clipind te-am văzut lângă mine din umbra genelor negre.

Ai apărut ca o pată de culoare pe retină, plutind în soare ca lotusul pe apă.

Vibraţia parfumului tău dilată amintiri pierdute, cum ar fi fericirea.

Aveai o rochie subţire de in, te-ai desprins din lumina de raze, unde erai alături de soare, cer şi vânt, aducând pe pământ un neastâmpăr aerian.

Păstrai în palmă liniile vieţii, conturul lor amprenta albastrului cer, sub formă de stele aşezate-ntre noi.

Apropiindu-te am simţit cum valuri de rouă învelesc amăgirea, mă lăsam ameţit de vară şi zâmbet.

Dansul luminii ochilor tăi e-un surâs al lunii lui august, topit pe acorduri de raze, cu soare.

Nu credeam să aflu forma frumuseţii, prin tăcerea sa, percuţi adevărul.

A trebuit să cunosc zâmbetul din lumina ochilor tăi, să aflu că am trăit într-o clipă cât nu am trăit niciodată.

Aşa să ştiu veşnicia, prin culori semantic opuse.

Te pictez în cuvinte fără formă,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să păstrez efemerul frumuseţii eterne.

Nici nu ştiu să te ating cu privirea, dorind să te aduc mai aproape.

Sub perdeaua frumuseţii ce-o porţi e-un obraz fraged, necunoscut.

Mişcarea spre acest mister se poate numai prin vis; cu ochii deschişi către tine, ca o închidere de pleoape.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Dar nu putem şti niciodată de ce armonia este simetrică; iar haosul este armonie curată, prin simetria culorii sale. Şi dacă am şti armonia: simetria haotică a universului; am cunoaşte misterul, iar fără să vrem viaţa ar fi banală.

O căldură intimă se revărsa molcom în tot trupu-mi, prin vene, cu aburi subţiri de ceaţă voalată.

Priveşte, acesta e sufletul meu: o rană deschisă spre fericire.

Respiraţia, înlănţuită cu fumul luminii se pierdea în vidul de aer, în simetria culorii de zâmbet.

Aş respira tot aerul, să te aduc mai aproape, încât să simt cum iubeşti. *** Inima era galopul regăsirii aşteptate, un dans, o poveste, un cântec, un zâmbet..

Sclipiri de aur au coborât molcom pe-o rază de soare, dintr-un apus târziu; apoi s-au aşezat lin la tine în păr.

Eram doar noi, iar vântul părea că ne înveleşte în aripi; deodată ai clipit şi te-ai pierdut în propria-ţi frumuseţe.

Noi acum alcătuim din mozaicuri un unic univers palpabil, prin însăşi viaţa lui, rătăcim într-un cerc ce se închide.

Am încercat să cuprind întunericul prin degetele-mi de foc, părea ca un albastru de miezul nopţii, topit în valuri de lavă. Şi suntem demult pierduţi în ceaţa gândurilor noastre, de-abia acum putem cunoaşte adevărul simplu, absolutul.

CĂRĂUŞA

GABI SCHUSTER

Un copil proaspăt ridicat păşeşte cu talpa piciorului plânsul unui mort câte o singură pasăre se aşează lângă mine din apă marea tăcută nu vede amurgul scurs dintre stele în care fluturii amuţesc de grija vântului. iubirea nu va fi decât un strop din mănăstirea sfântă fără umbre scriu de atâtea ori rostul acestor cuvinte minuscule şi şterg iubitul ascuns ridică laş pereţii din umăr fără uşi fără ferestre atâta timp cât există o ploaie n-ar fi unicul drum spre adâncimile lui ridicată din noapte măcar de-aş avea odihna pledului de umbră uitat fără remuşcări pradă luminii sufletul logodit îţi tace-îndărătnic.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

pentru mine nu mai fusese loc în maşina timpului la asfinţit turnul dansa sufi dragostea albă

LIVIU RADU amintirile pe scări fotografiam de jos moscheea musulmană turnul acela atât de subţire ca un fir de zmeu în formă de pălărie mi se părea că aparatul meu e un aspirator de amintiri parcă ele nu mai urcau dând cu ochii de nume şi inimi scrijelite pe peretele torsionat o luau în jos pe scări îsi ştergeau cu teamă un pic de praf între covoarele acelea turceşti înainte de a-mi produce o mică panică în rucsacul clipelor rămase prizoniere aici aparatul meu de fotografiat nu mai elibera poze ca o scoică aduna nisip dintr-o clepsidră în apropiere la capătul străduţei pe soclu Ovidiu era îngândurat m-am aşezat protector lângă el ca lângă trecutul meu doi stingheri care totuşi ne spionam cu o ocheadă privea marea cu spatele la muzeu iar eu acea farfurie zburătoare deasupra moscheii ce parcă dorea să zboare către alt timp mă imaginam un derversh ce dansează sufi şi la final în loc să-mi găsesc liniştea rămâneam acolo sus descoperit ca un felinar ars de soare şi bătut de vânt

dragostea albă creşte case la Santorini pe lave stinse cafeaua longevităţii ademeneşte cel mai frumos răsărit pe terase cu aer de mare chemarea ta are ochii verzi cu tot alaiul primăverii braţele tale albastre au întinderea cerului prin care sufletul capătă incomensurabile aripi iubirea mea e străvezie îmi vezi inima şi tot cerul respiraţiei mele îmi simţi dorul cum palpită în toate venele mi le poţi măsura dacă le amprentezi cu eşarfa ta o corabie minoică aşteaptă în port vreau să rămân alături de tine până la următoarea erupţie şi apoi să coborâm pe pământ aici pe stânci să construim o casă albă ………………….. mularea poeziei o prietenă i-a arătat o poezie cu Dali în care el sculpta rotunjimile femeii de marmură a râs gândindu-se la o excentricitate cum să se învârtă parcurgând un cerc Dali pe o bicicletă din anii douăzeci cu o roată mare şi una mică schiţând un corp în autocad parcă îi ies din monitor coloanele din La Sagrada Familia

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ca un gând neterminat între Dali şi Gaudi alături de desen păstrează poezia cu fiinţa din rotunjimi de marmură albă femeile sunt bune de iubit şi să ne spună poezii zâmbeşte misogin fiindcă fata asta niciodată nu i-a spus că-l iubeşte porneşte maşina ascultând muzică priveşte în oglinda retrovizoare în urma lui parcă rămâne o zi reuşită acasă după duş răsfoieşte imagini pe laptop schimbă mesaje cu prieteni adoarme visând clădiri până la cer a doua zi la serviciu pe calculatorul uitat deschis un screensaver se plimbă corpul din autocad şi versurile ei cuvintele cu rotiri în unghiurile piesei zâmbeşte şi spune iată piesa şi mularea poeziei ca un Venus daliniliană sau Galateea Sferelor deschide messingerul şi citeşte uimit am plecat bandantă la Filgueras

10.-09-2014

Nr. 9/37

………………………. tu, eu tu, eu două vitralii faţă în faţă vis altoit de copaci cu aceeaşi sevă eu, tu două luntrii alunecând în albia atemporală a aceluiaşi râu tu, eu inspiraţia divină din eden eu, tu în acelaşi timp al făgăduinţei

Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun.

Salvador Dali …………………………

Viaţa - mic autoportret viaţa e o dâră lungă de lumină atât cât să parcurgă o planetă albastră acolo unde se termină a devenit iar întreaga fiinţă uneori dâra se opreşte pe un pod suspendat pe care cineva a scris cu cretă love alături e un castel fermecat şi în spatele lui cimitirul din care se aud puii păsării cu clonţ de rubin

Salvador Dali

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

Doar în graiul mamei primeşti alin În graiul mamei Domnul ESTE Aurul vorbei, încântătoare poveste! În limba mamei e veşnic primăvară, În poiana graiului vocale cântă, zboară În graiul mamei, te rogi smerit mereu În graiul mamei vorbeşti cu Dumnezeu!

TAINA GRAIULUI

ELENA ARMENESCU GRAIUL MATERN „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Geneza) Născut, puiuţul cuibărit în scutec Simte primul alint, întâiul cântec E graiul mamei, aromă sonoră Smirna şi tămâia din prima oră.

Ea are-n glas susur de pâraie Iar în privire iubirea-i văpaie Crânguri de vise, adiate de vânt Boabe de mărgăritar în cuvânt.

Din dor de dor se-apleacă smerit Peste pruncuţul abia adormit Cu glasu-i de miere îi cântă uşor Angelic, cântec de leagăn ocrotitor.

L-a ascultat şi ea cândva cântat De mama ei, ce-n zâmbet l-a -nvăţat Sub raza soarelui, din neam în neam De-l caut bine, ajung la Eva şi Adam.

Răspunsul pruncului prin gângurit Dă mamei forţă, tăria de granit. În vorba-i lină, e doar lumină În depănare, culori se-mbină Apoi, balade şi doine de demult Vin spre tine-copil, ca un tumult Se-aştern în suflet ca sărbători Le porţi în inimă până ce mori.

De graiul mamei ţi-e sufletul plin

„Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6) Iată! Glasul Domnului dă clipei ştire Să fie prinsă viaţă din nevăzute fire Împletite drăgăstos în ADN, în genom Să crescă templu pentru suflet – OM! Esenţă profundă, mister adâncit în celest Rămân dincolo de înţelesul rupest Graiurile, ca taina din pântecul matern Când pruncul prinde miezul din etern.

Scânteia divină ce-o porţi în sine Coboară prin tata şi mama, verbine De aceea limba mamei, limba de rai E pentru fiecare împărătescă -n grai. Înţelepciunea , tăcerea, plata răbdării Pe înăţimi de sunet din cântecul mării Le asculţi, iar Plaiul Muntelui îţi va da Trâmbiţată de vânt, biruinţa şi gloria. În ţara părinţilor, cu legende şi mituri Cu mânăstiri şi mulţime de schituri Găseşti cărarea ce sigur te conduce Spre Poarta Paradisului, prin Cruce.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Bucureşti 30 August 2014

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

CÂŢI ANI DE FERICIRE MAI AM

In Vorbereitung: ein Gedichtband – Poeme de Maria Postu LA CIRCUL ELEFANŢILOR Am visat să deturnez o turmă de elefanți să-i oblig să mă dreseze să mă ducă la circul elefanților să fac tumbe, să trec prin cercuri de foc iar seara, seara când turma se adună la sfat să-mi decidă destinul mie să mi se dea hrană de elefant și casă de elefant și viață de elefant.

Să fiu biciuită și răsplătită cu aplauze, să uit de cei dragi, să nu am timp să le scriu, să-i întreb dacă m-au uitat sau și-au luat altă fiică, soție, mamă, iubită am visat că pot plăti pentru toți și pentru tot…

BEIM ELEFANTENZIRKUS Ich habe davon geträumt, eine Elefantenherde zu entführen sie zu zwingen, mich zu dressieren mich in den Elefantenzirkus zu führen Purzelbäume zu schlagen, durch Feuerkreise zu springen und am Abend, am Abend, wenn die Herde zur Ratsversammlung kommt, dass sie mein Schicksal entscheidet dass man mir Elefantenfutter und Elefantenhaus und Elefantenleben gibt.

Dass ich gepeitscht und mit Beifall belohnt werde, dass ich von den Lieben vergesse, dass ich keine Zeit habe, ihnen zu schreiben, um sie zu fragen, ob sie mich vergessen haben oder ob sie sich eine andere Tochter, Frau, Mutter, Geliebte genommen haben ich habe geträumt, dass ich für alle und für alles zahlen kann…

În fiecare zi mă întreb câți ani de fericire mai am, mă îmbrac într-o amintire decoltată și mă consolez cu ea ori îmi prepar o fericire sintetică și trag din ea până rămâne doar scrumul, pe străzile vieții mele trec aceeași trecători ca într-un film derulat până se rupe banda, aceeași trecători pe care nu am avut timp să-i observ și mă resuscitează crezând că am leșinat, suna la 112 sau pur si simplu cheamă polițistul de serviciu, unii chiar cred că am murit și în locul meu e altă femeie atât de diferită de cea pe care o știau ei îmi cer să îi prezint femeilor din mine, tu pe care o preferi, pe cea în alb, pe cea în roșu ori pe cea în negru?

Cert este că în fiecare zi mă întreb câți ani de fericire mai am și dacă cineva calculează fericirea pe cap de locuitor, pe capul meu e o aură căreia unii îi spun melancolie, alții depresie, în fiecare zi mă întreb dacă cel mai fericit an a fost anul în care am tras singurătatea la mal și i-am dat să se hrănească cu trupurile noastre sau anul în care am făcut loc pe punte unor raze de soare, sau poate anul în care ne-am ciocnit de un ghețar și a trebuit să abandonăm nava uitam să mai privim ceasurile, ne călăuzeam doar după razele de soare sau de lună, în fiecare zi mă întreb care a fost anul zero de la care am început numarătoarea fericirii, în fiecare zi mă întreb dacă anul cel mai fericit a trecut sau abia se zăreşte în depărtare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE WIE VIELE GLÜCKSJAHRE HABE ICH NOCH Jeden Tag frage ich mich, wie viele Glücksjahre ich noch habe, ich ziehe eine dekolletierte Erinnerung an und ich tröste mich damit oder ich bereite mir ein synthetisches Glück zu und rauche davon, bis nur die Asche übrigbleibt, auf den Straßen meines Lebens gehen dieselben Passanten wie in einem bis zum Bandbrechen gespielten Film, dieselben Passanten, für die ich keine Zeit hatte, sie zu bemerken und sie machen mich wieder lebendig, indem sie glauben, dass ich in Ohnmacht gefallen bin, sie rufen bei 112 an oder rufen einfach den Polizisten im Einsatz, manche glauben es wirklich, dass ich gestorben bin und dass statt mir eine andere Frau ist so unterschieden von der, die sie kannten sie verlangen mir, die Frauen in mir vorzustellen, welche magst du, die in Weiß, die in Rot oder die in Schwartz?

Sicher ist, dass ich mich jeden Tag frage wie viele Glücksjahre ich noch habe und ob jemand das Pro-Kopf-Glück berechnet, auf meinem Kopf gibt es eine Aura, die etliche Melancholie nennen, andere Depression, jeden Tag frage ich mich, ob das glücklichste Jahr das Jahr war, in dem ich die Einsamkeit ans Ufer zog und ihr als Nahrung unsere Leiber gab oder das Jahr, in dem ich Sonnenstrahlen auf dem Deck Platz machte, odas vielleicht das Jahr, in dem wir auf einen Gletscher stießen und das Schiff auflassen mussten wir vergaßen, die Uhren noch zu schauen, wir richteten uns nur nach den Sonnen- oder Mondstrahlen, jeden Tag frage ich mich welches das Jahr null war, wo ich das Glück zu zählen begann,

10.-09-2014

Nr. 9/37

jeden Tag frage ich mich, ob das glücklichste Jahr schon vergangen ist oder langsam zu sichten ist.

PIESE DISPONIBILE PENTRU O IUBIRE SFĂRÂMATĂ Ceilalți îmi spuneau atâtea despre tine încât se întâmpla să uit cum arată Adevăratul, ce stele privește, ce mâini îl mângâie, ce nări îi respiră iubirea, dacă mă duceam spre tine, îmi ieșeau în cale pregătiți cu replici și discursuri incendiare, dacă încercam să-ți scriu ceva, îmi aruncau caietele în foc sau îmi întrerupeau conexiunea, când încercam să-ți scriu un mail, orice aș fi făcut să te întâlnesc, ei aveau ceva în plus de spus și de adaugat, de pildă, dacă îmi desenam chipul și-l afișam pe ziduri sperând să te îndrume cineva spre mine, imediat ei îl transformau în caricatură, orișicâte variante ale chipului tău si al meu aș fi avut, orișicâte piese disponibile aveam la mine spre a-ți înlocui cele uzate, inima, trecutul sau măcar câteva amintiri prost așezate , ei nu mă lăsau să cred în tine, să te privesc măcar prin geamul din spate al mașinii cum încercai tu să mă depășești sau chiar să-mi provoci un accident în lanț în care chipul tău, cum îl păstrez eu în memorie, să moară… Îmi spuneau atâtea despre tine încât de multe ori oboseam să plec iar în întâmpinarea ta, mă prefăceam că accept portretul-robot pe care ei mi-l dăruiau spunând că acela ești tu, Adevăratul, pe ascuns însă, pe ascuns când ei în sfârșit uitau de noi,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

îți scriam despre mine, aceasta e prima scrisoare, sper că la tine funcționează netul, mai ai hârtie de scris și locul meu în amintirea ta e tot acolo…

warst, heimlich aber, heimlich wenn sie uns endlich vergaßen, schrieb ich dir über mich, das ist der erste Brief, ich hoffe, dass die Interverbindung bei dir funktioniert, du noch Schreibpapier hast und meine Stelle in deiner Erinnerung immer da ist…

VORHANDENE ERSATZTEILE FÜR EINE ZERBROCHENE LIEBE

ÎMI SCRII DE DINCOLO DE TIMP

Die anderen sagten mir so viel über dich, dass ich manchmal vergaß, wie Der Wahre aussieht, welche Sterne er sich ansieht, welche Hände ihn streicheln, welche Nasenlöcher seine Liebe atmen, kam ich auf dich zu, kamen mir Vorbereitete mit Schlagwörtern und Brandreden entgegen, versuchte ich dir etwas zu schreiben, warfen sie meine Hefte ins Feuer oder unterbrachen die Verbindung, versuchte ich dir eine E-Mail zu schreiben, was ich auch machen mochte, dich zu treffen, hatten sie etwas dazu zu sagen und hinzuzufügen, zum Beispiel, zeichnete ich mein Gesicht und zeigte ich es an Mauern indem ich hoffte, dass jemand dich an mich weist, verwandelten sie es gleich in eine Karikatur, wie viele Varianten deines und meines Gesichts ich auch haben mochte, wie viele vorhandene Ersatzteile ich auch mithaben mochte, um dir die abgenutzten zu ersetzen, das Herz, die Vergangenheit oder wenigstens einige schlecht gelagerte Erinnerungen, sie ließen mich nicht, an dich zu glauben, dich wenigstens durch die hintere Scheibe des Autos zu sehen wie du versuchtest, mich zu überholen oder mir einen Kettenunfall zu verursachen, in dem dein Gesicht, so wie ich es im Gedächtnis bewahre, stirbt…

Sie sagten mir so viel über dich, dass ich oft müde wurde, dir wieder entgegenzugehen, ich verstellte mich, dass ich das automatische Bildnis annehme, das sie mir schenkten, indem sie sagten, dass derjenige du, Der Wahre,

Poate tocmai acum intri într-o bătălie Ca mine dimineața în camera de ceai Ne pregătim, la atâția ani-lumină depărtare Unul de celălalt, să ne luăm baia de sinceritate, Mie mi se aduce tava cu ziare și scrisori Cu un boboc de trandafir deasupra De la un admirator necunoscut, poate ești chiar tu cel ce-mi scrii de dincolo de timp sperând ca eu să primesc mesajele tale într-o bună zi, când astrele noastre se vor alinia cuminți unul lângă celălalt tu îți alegi din panoplie cea mai potrivită armă pentru starea de spirit a acestei zile, uitând de mine, cea care nu te va aștepta seara când te întorci din bătălie ca și cum ai fi fost la o întâlnire cu prietenii, uitând de mine, amintindu-ți de mine seara, când ești prea ocupat să compui o baladă a doamnelor de odinioară, cine sunt eu să intru pe ușa din față a poemului tău, nu știu, și chiar acum, la sfârșitul zilei, curierul îmi aduce o altă scrisoare, balada pe care mi-ai dedicat-o la ani lumină depărtare m-a găsit, și trebuie să-mi fac bagajele spre tine…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

DU SCHREIBST MIR ÜBER DIE ZEIT HINAUS… Vielleicht ziehst du gerade jetzt in eine Schlacht Wie morgen früh im Teezimmer Bereiten wir uns vor, so viele Lichtjahre entfernt Voneinander, unser Aufrichtigkeitsbad zu nehmen, Mir wird das Tablett mit Zeitungen und Briefen gebracht Mit einer Rosenknospe darüber Von einem unbekannten Verehrer, vielleicht bist du selbst derjenige, der mir über die Zeit hinaus schreibst indem du hoffst, dass ich deine Mitteilungen erhalte eines guten Tages, wenn unsere Himmelskörper artig in Reih und Glied zueinander antreten werden du wählst dir vom Arsenal die passendste Waffe für die Stimmung dieses Tages, indem du mich vergisst, die auf dich nicht warten wird am Abend, wenn du von der Schlacht zurückkommst als wärest du bei einem Freundestreffen gewesen, wobei du mich vergessen hast, dich an mich am Abend erinnert hast, wenn du zu beschäftigt bist, um eine Ballade der damaligen Damen zu verfassen, wer bin ich, um die vordere Tür deines Gedichts einzutreten, weiß ich nicht, und sogar jetzt am Ende des Tages bringt mir der Kurier einen anderen Brief, die Ballade, die du mir Lichtjahre entfernt gewidmet hast, hat mich gefunden, und ich muss mein Gepäck zu dir machen…

Traducere de NICOLETA UNGUREANU

Destinul uneori se oglindeşte-n vise

DIDA DIANA CIOPNEA Mi-e gura seacă de izvor... Izvor lăsat în urmă, împletit cu doruri şi rădăcini de viaţă. Ne simţim uneori neputincioşi în faţa destinului. Se spune că destinul ne este scris pe frunte... cred că e adevărat şi mai cred şi că visele sunt adesea avertismente timpurii ale destinului, ca să ştii mai târziu cum să alegi cărarea. Aţi trăit vreodată sentimentul de deja-vu'?

Eu, da! Şi nu odată, de mai multe ori! Aţi avut vreodată coşmare, care v-au trezit în miez de noapte plângând şi tremurând, ca mai apoi, într-un anumit moment al vieţii să vă regăsiţi real în mijlocul aceluiaşi coşmar? Eu, da! Nu am talent de clarvăzătoare, dar am avut asemenea trăiri.

Aşa se întâmplă şi atunci când ţi-e dor... visezi ceea ce-ţi doreşti, sperând în împlinire.

Poate că Dumnezeu ne arată calea în vise, însă uneori nu ştim să le citim. Vă dau un exemplu: Am visat într-o noapte că traversam o poiană, pentru a merge la părinţii mei în vizită. Locuiau într-un sat pe vârful unui deal şi traversând poiana, am văzut o casă pe care eu mi-o doream din anii adolescenţei. (visam o casă a mea şi pretenţiile nu erau aşa mari... văzusem în revista Femeia de atunci, o casă cu o verandă mare şi două balcoane mici... o casă, ca o emblemă. În poză era ţinută în palmă ca şi cum ar fi lăsat să se înţeleagă că doar de noi depinde să avem o casă - şi nu era greu de realizat). O priveam cu admiraţie, iar într-o noapte am visat-o iar; în suflet am simţit o lumină ce mă ridica iar alături de mine, o măicuţă ce mi-a spus: „Ai grijă de casa asta, pentru că e un lăcaş sfânt!"

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Eu i-am zis: „Cum să fie lăcaş, dacă e casa mea, construită de curând?" ...şi privind spre casă, am văzut surprinsă, că pe acoperiş, era o cruce mare cum au bisericile noastre. Bine înţeles că am întrebat cum de casa mea are cruce? Măicuţa, fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a zis: „Cum să nu aibă, din moment ce aici a fost un schit de maici? Ai grijă însă, fata mea! Viaţa te va depărta de ea, dar să nu uiţi, că ai datoria să o îngrijeşti, pentru că tot aici îţi vei face mormântul, atunci când Domnul te va chema. Uite, vezi nucul acela? La rădăcina lui va sta duhul mamei tale, pe care trebuie să-l hrăneşti cu dor şi să-l uzi cu lacrimi, până în ziua când un înger ţi se va arăta în vis şi-ţi va spune că uşa casei tale este descuiată."

Am amuţit, privind mirată către cruce şi mai apoi m-am trezit. Au trecut mulţi ani de-atunci şi după un eşec în căsătorie, am încercat să-mi împlinesc visele, idealurile după care tânjeam. Unul era construcţia casei identice cu cea din revistă. Tatăl meu a ales terenul fără să mă întrebe. A negociat cu Primăria şi am cumpărat terenul. Era exact în poiana unde visasem casa.

Am pus asta pe seama întâmplării şi n-am dat atenţie prea mare. Am construit casa… şi cum mie mi-ar fi plăcut să am umbră, mama mea a îngropat nuci de jur împrejurul gardului ce împrejmuia casa, fără să-mi spună. La o discuţie, îi povestisem că mi-aş dori o casă în poiana respectivă, împrejmuită de nuci. Zisese că dacă Dumnezeu vrea, mi se va îndeplini dorinţa şi va sădi ea nucii ca să-mi aduc aminte de ea şi să ştiu că sufletul ei e pus în rădăcina acelor copaci. N-am aprobat asta, pentru că din vorbele bătrânilor, ştiam că atunci când trunchiul nucului va ajunge la grosimea gâtului celui căruia l-a sădit, acea persoană va muri... şi cum eu nu concepeam asta, a sădit nucile pe ascuns.

Au răsărit târziu, erau foarte mici când mama mea a plecat acolo unde cântă îngerii.

Atunci, tatăl meu a sădit un brad. Am un băiat şi voia să lase bradul să crească pentru atunci când va face nuntă. Zicea, că poate el nu va mai trăi, însă bradul va fi ca o prezenţă a sa la nunta nepotului lui.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Stând odată de vorbă cu preotul satului - un om bătrân şi înţelept - am aflat că pe locul unde era poiana cu sute de ani în urmă, fusese un schit de maici, fapt dovedit istoric şi de la care provenea şi numele satului - Schitu-deal.

Atunci, mi-am dat seama că nimic nu este întâmplător şi că destinul fiecăruia este scris, că visele se împlinesc atunci când îţi doreşti cu toată fiinţa un lucru. Curând după asta, am visat pe mama mea, că mă ţinea în braţe şi mă mângâia pe păr şi-mi spunea să am grijă de casă şi nuci şi să-i trimit şi ei din când în când. Era întuneric şi nu o vedeam bine; voiam să mă apropii şi să o întreb de ce a plecat când eu aveam mai mare nevoie de ea, dar ea mă tot împingea mereu spre o lumină şi s-a depărtat. M-am trezit plângând de dor şi am scris un poem închinat ei, numit: ...SĂ-MI SPUI UN ADEVĂR! Am visat că mă ţineai în braţe, cum numai tu ştiai s-o faci; Îmi croiai rochii şi îmi făceai moaţe... acum când plâng, tu nu mă mai împaci.

Erai aşa frumoasă-n cer... divină!

Mă mângâiai încet pe păr şi mă-mpingeai către lumină, când eu ceream să-mi spui un adevăr.

De ce te-ai dus să plângi sărmană, în raiul de unde nimeni nu mai vine? de ce te-ai dus, iubită mamă?

Tu ştii ce greu îmi este fără tine?

Mă culc mereu gândind la tine şi-ţi aprind mamă, lumânare, ştiind că ai plecat... sunt fără tine; tu ştii mamă, cât sufletul mă doare?

Mă rog mereu să vii să-ţi vezi nepoţii; că sunt frumoşi... cât au crescut... să ne bucurăm mămica mea cu toţii, de nepoţelul meu, ce nu l-ai cunoscut.

Am tot trimis scrisori în ruga mea, către divinatea care te păstrează... dar nu m-a auzit şi inima mi-e grea; cu picături de sânge-mi lăcrimează.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

Mereu tu ţi-ai dorit să fiu eu fericită şi-acuma când pot spune: - mamă, sunt; spune-mi un adevăr, mămica mea iubită!

De ce nu vrei, să vii iar pe pământ?

Am programe de Tv. româneşti, gătesc româneşte, dar nu este ROMÂNIA!

Au trecut câţiva ani... m-am depărtat de casă, aşa cum îmi spusese măicuţa din vis... Destinul m-a dus în Spania însă de câte ori mă întorc, simt o încărcătură emoţională ca atunci când sunt în biserică. E poate, duhul mamei mele, care se hrăneşte cu dor şi lacrimi, pentru că plâng de fiecare dată când mă gândesc la România, la casa mea lăsată acolo, pustie şi tăcută, ca o biserică fără enoriaşi. Mă visez la umbra nucului, răsărit în faţa casei, într-un balansoar. Era o dorinţă a mea ce-o împărtăşisem mamei.

Mi-e dor! mi-e dor de verde... de poiana ce-mi înconjoară casa, de cântecul greierilor ce se aud noaptea, de un izvor ce curge prin spatele grădinii mele! Mi-e dor! Mi-e dor atât de tare, că îmi doresc să-mi crească aripi! Mi-e rădăcina adânc înfiptă, ca rădăcina unui nuc... N-am mâncat nici măcar o nucă (am fost de fiecare dată primăvara când nucile nu mai erau, le culeg trecătorii) şi nici umbra n-am simţit-o. Nucii acum sunt mari însă dorul şi setea, sunt copleşitoare!

M-aş întoarce azi, însă inima mea e împărţită în două... am aici, copiii şi un nepoţel care are nevoie de mine să crească mare. Ei nu vor să se mai întoarcă... Cealaltă jumătate (de inimă) e îngropată la rădăcina nucului, aproape de mormântul părinţilor mei. Încă nu mă pot întoarce, dar într-o zi, chiar de-ar fi să plângă pământul pe mine, vreau să aud izvorul de la rădăcina nucului sub care mă voi odihni, să-mi potolesc setea de verde şi de lacrima pământui.

Am aici 9 ani, însă nici până acum n-am reuşit să găsesc o apă dulce ca cea din izvoarele noastre. Beau apă foarte puţină din acest motiv: Nu-mi place şi nici nu vreau să-mi placă! Sufletul meu iubeşte un singur loc! Locul unde mi-am petrecut copilăria şi unde ştiu că este spiritul părinţilor mei. Nu vreau să mor străină. Nu mă regăsesc aici, am tot ce trebuie, ar trebui să fiu pe deplin fericită, pentru că am nişte copii frumoşi, cuminţi şi împliniţi... nu pot spune că nu sunt, însă fericirea nu e deplină, atâta timp cât eu simt şi gândesc româneşte.

Mă-nfior şi iar mă pierd, între iia de cuvinte şi cuvântul mi-l desmierd, chiar şi-n lacrima cuminte.

MI-E GURA SEACĂ DE IZVOR!

Mi-este gura seacă azi... de izvorul tău ce minte şi de cetina de brazi, ce mă mângâia pe frunte.

Te-oi cânta mereu în vers râul meu din rădăcină! sunt o proscrisă-n Univers... că nu trăiesc în tine, nu am vină!

Mi-e dorul tău pe buze pus! cuvânt rostit cu mult fior; din răsărit pan´la apus, vei fi pe buze-mi tot un dor!

Când am scris acest poem, un coleg dintr-un grup de poezie, mi-a spus că mă dau „lovită în aripă" ... că, dacă mi-e dor şi iubesc România, de ce am plecat? Ce pot să aleg, între două opţiuni: România, sau copiii mei, pe care iam crescut greu singură şi cărora le-am dedicat toată viaţa mea? Mai pot alege?

Pentru moment, nu am opţiuni, dar va veni şi vremea când va trebui să mângâi trunchiul nucilor mei, şi cu asta aş simţi că mângâi sufletul mamei mele, să simt parfumul bradului de lângă poartă, ca şi cum ar fi parfumul tatălui meu, să văd cum răsare soarele de pe veranda casei mele. Atunci şi numai atunci, m-aş simţi ACASĂ! Şi să nu-mi spună mie cineva că visele nu se împlinesc, că destinul nu e scris pe frunte sau că mă dau lovită în aripă. Până atunci, tac... şi tac... căci sunt un suflet rătăcit... singuratic, care scrie cu cerneală roşie ce pulsează în fiecare vers sau cuvânt şi pulsează româneşte!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Autor: Dida Diana Ciopnea

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Irina Radu,

Bacău Între cer şi pământ suntem noi Ghemul creştea văzând cu ochii. În mijlocul lui era miezul. Neatins. Fusese darul de început dat în grijă şi pe care trebuia să-l înmulţească. Venise vremea acum să se-nalţe, pentru a-i fi preţuită greutatea zilelor adunate.

Jos, pescarul plutea de câtva timp în derivă. Oceanul era întunecat, la fel ca şi gândurile lui. Din înalt, ghemul începuse să se desfacă în reconstituirea unui bilanţ de retrăiri, ca la o socoată dreaptă, faţă în faţă, profesor şi elev. Nu ştiu dacă ţi se permite vreun drept la replică.

Funia se lăsa în barcă din mosorul în rotiri cu pas măsurat. Era în echilibru încă, iar asta însemna că timpul va mai dura sau cel puţin aşa spera şi pentru asta, încerca să rămână agăţat de lume.

Ignorând clipa, bărbatul aruncă undiţa veche cu firul înnădit de cumpene. La un moment dat, ceva l-a tras în adânc. S-a opintit şi a scos la suprafaţa o parte din el: „Hmm, ce minune! Un pom! Şi uite că are o mulţime de roade…”, îşi spuse şi, întinzând mâna, a luat pe rând fructele (toate până la una, uluit de cât putea să mănânce fără să-i fie foame) şi a început să le mestece, pe unele mai molcom, pe altele dintr-o suflare. Era ciudat câtă energie şi încredere îi dădeau că va fi bine şi cât de diferit era gustul fiecăruia, deşi sâmburii încolţiseră miraculos în aceeaşi tulpină. Cu fiecare aromă s-a îmbălsămat în fericire, căldură, împlinire, răsfăţ, melancolie, iubire şi a primit totul ca pe o binecuvântare. Ca şi cum bucuria asta nu trebuia să dureze, funia a continuat să se deşire simţit, acoperindu-i trupul firav.

O nouă smucitură a undiţei i-a distras însă atenţia. O casetă învechită se agăţase de

10.-09-2014

Nr. 9/37

cârlig şi, în căderea ei pe puntea bărcii, îşi deschisese capacul. Din ea, ca o rulare pe un ecran de cer, o mulţime de oameni i-au dăruit iarăşi umezeala ochilor sau un zâmbet pe chipul trecut. Erau cunoştinţele lui dintr-o viaţă de om şi fiecare, nimeni uitat, însemnase ceva în mod sigur. Barca s-a zduncinat brusc, întrerupând iarăşi visarea, caseta a căzut peste bord, dar pescarul a reuşit să prindă din zbor un ciob nepreţuit.

O femeie şi un copil îl priveau viu din fotografie cu semne de întrebare. În sufletul lui ardea de dorinţa de a o strânge la piept, de a-i duce veşti despre timpul pe care-l pierduse, despre copila lor şi ţinea pumnul strâns să nu-i fure cineva amintirea. „Pe asta n-ai să mi-o iei. Niciodată! I-am promis că i-o duc chiar eu înapoi când va fi să vină vremea”.

Apa începuse să intre în barcă agasant de încet, ca un şarpe nesfârşit cu atingerea rece, prelins din oceanul în unduiri tot mai calme. „Hai să încheiem odată”, strigă pescarul privind rugător cerul. Sau oceanul, nici nu mai ştia, pentru că îşi împrumutaseră incredibil culoarea. S-a simţit ciudat să-şi audă glasul aşa tunător, atât de aproape de cer.

Omul a închis amintirile între pleoape, ca un consimţământ de eliberare a întunericului.

Fantastic troc!

Sus, Cineva asculta şi privea cu luare- aminte înainte de a da un verdict. Nu ştiu unde dispăruse pescarul, însă miezul îşi creştea ghemul în trupul unui nou-născut. ©Irina Radu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Contemporan cu Dostoievski, pictorul Vasili Perov printre temele abordate a realizat lucrări ce înfaţişează oameni atraşi de diferite pasiuni sau dedicaţi unor profesii. Pot fi aminitite tablouri intitulate: Pescar, Profesorul de desen, Chitarist ori Sosirea unei guvernante în casa unui negustor.

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CORINA MILITARU Constanţa Concept Alin apăsă butonul send şi răsuflă uşurat. În sfârşit terminase conceptul de design pentru Edy. Îl trimisese şi nu avea decât să aştepte răspunsul lui. Era aproape sigur că o să-i placă. Colaborau deja de un an. Edy avea o fabrică în China unde producea echipamente electrice al căror design îl făcea Alin. Edy îl recomandase şi altor producători, astfel încât nu se putea plânge că nu are de lucru. Ba din contră, simţea că nu-i ajunge timpul iar orele treceau nenumărate fără ca el să se ridice de la calculator. Designul era pasiunea lui şi visa să devină faimos într-o zi. Sclipitor şi cu imaginaţie, începuse să fie cunoscut şi căutat pentru proiecte. Nu-şi permitea prea multe pauze sau ieşiri cu prietenii. O relaţie, nici vorbă! Mai ales după ce o pierduse pe Mihaela, nici nu ştia cum. Încă mai simţea undeva în adâncul sufletului o durere pe care încerca s-o înăbuşe muncind până la epuizare.

Alin deschidea şi închidea ferestre pe calculator încercând să se hotărască ce să facă în continuare. Avea mai multe proiecte în derulare şi obişnuia să lucreze în paralel. Crea o oarecare diversitate, încerca într-un fel să păcălească rutina. Zilele picurau în viaţa lui, una după alta, încadrate în acelaşi tipar. Obosit, Alin se ridică de la calculator, se duse la fereastră şi privi strada. Copacii din faţa geamului foşneau în adierea proaspătă de primăvară, oamenii eliberaţi de frig foiau pe străzi, din curtea şcolii de lângă blocul lui se auzeau ţipete şi râsete cristaline. Oprise muzica tocmai ca să audă zumzetul oraşului gândind amuzat că, măcar aşa rămâne conectat la realitatea de dincolo de apartament.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Privi în jurul lui. Camera era cam răvăşită, biroul plin de notiţe, schiţe şi mult praf. Patul făcut aproximativ, pe măsuţa dintre fotolii, maldăr de reviste de design, cărţi de arhitectură şi romanul pe care-l citea. Dostoievski, Demonii. Luă cartea, renunţând la ideea de a face curăţenie sâmbăta seara. Se aşeză confortabil în fotoliu şi începu să citească. Lectura îl ajuta să se relaxeze. Cât despre Dostoievski, făcuse o pasiune pentru acest scriitor. Sunetul telefonului îl smulse din atmosfera cărţii. Era prietenul lui Horia, - Ce faci bătrâne? Îl întrebă acesta.

- Citesc!

- Hai în club!

- N-am chef!

- Nu te-am întrebat dacă ai chef! La ce mai faci bani dacă nu ştii să trăieşti!

- La naiba! Ai şi tu dreptate. Vin şi eu!

Nu era tocmai locul unde ar fi vrut să meargă, dar Horia avea dreptate. Muncea mult, câştiga bani frumoşi şi cam atât. În rest ce era viaţa lui? Îşi anestezia mintea cu gândul că, strânge bani pentru masterul din Milano, că nu are timp deocamdată să investească într-o relaţie, că o să vină momentul când o să-şi permită să se risipească în nimicuri. De undeva din adânc o sclipire de luciditate se încăpăţâna să-i spună că nu-i aşa, dar el se făcea sistematic că nu înţelege. Se îmbrăcă şi plecă să se întâlnească cu Horia, soţia lui Ana, şi încă vreo câţiva prieteni.

Apoi la club unde voia să se dezbrace de griji, planuri, calcule şi să se lase cuprins cu totul de atmosferă. Alin coborî din taxi mai mult împins şi până să-şi găsească echilibrul pe picioarele care nu-l ascultau, maşina dispăru. Nici nu ştia cine îl adusese acasă. Stătea în mijlocul trotuarului cu ochii la intrarea în bloc. Nu-i venea să se mişte pentru că nu înţelegea de ce aleea nu stătea locului. „Sunt beat!” îşi spuse el râzând zgmotos în liniştea nopţii. Se uită rapid la ferestrele blocului şi răsuflă uşurat că nu trezise vreun vecin. Aleea juca în continuare în faţa lui. „Mă descurcam mai bine cu demonii lui Dostoievski!” şopti el. Până la urmă făcu un pas, dar se deze-chilibră şi se trezi doi metri înapoi. „Ce bine îmi iese chestia asta cu mersul înapoi!” râse

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE el înfundat. Inspiră adânc aerul rece al nopţii şişi spuse „Trebuie să mă concentrez!” Se uită fix la intrarea în bloc, calculă traiectoria şi se avântă. Ajuns la intrare se sprijini de perete ca să calculeze următoarea mişcare. Trase cu putere de uşă dar degeaba. Aceasta se încăpăţâna să rămână închisă. Alin se sprijini de ea şi gândi „Sunt praf!”. Totuşi era lucid, îşi amintea tot ce făcuseră în acea noapte. Băuseră, cam mult şi amestecat, zbieraseră unii la alţii toată noaptea încercând să converseze, dansaseră dacă bâţâiala aceea se putea numi dans... Îşi amintea tot. Însă acum mâinile şi picioarele nu-l ascultau deloc. Nu-şi amintea însă, cum ajunsese singur pe trotuarul din faţa blocului. „Singur! Şi uşa asta nenorocită nu se deschide!” Măcar dacă-l lăsa Ana în pace. Poate acum n-ar fi fost singur. Îşi amintea că, la un moment dat arunca cu vorbe de duh într-o fată din club şi era foarte aproape s-o convingă, când Ana l-a tras de mânecă şi i-a spus, „Nu te mai da la asta!” „De ce?” întrebase el. „Este urâtă! Las-o!” spusese Ana. „Aaa! Da?” bâlbâise el şi renunţase. „Ce dacă era urâtă!” gândi Alin trăgând iar de uşă fără succes. „Poate ştia cum să deschidă uşa şi în loc să stau aici ca prostul, eram în cameră cu ea!”

Alin îşi pipăi buzunarele până ce găsi telefonul. Îl sună pe Horia: „ Frate! Ccuum... ccuum se deschide... uuşa de la bloc?“ „Ai cheile?“ „Dda!“ „Vezi că pe inelul de la chei este o chestie mică din plastic. Ai găsit-o?“ „Îhi...“ „Trece plasticul ăla prin faţa cutiei de pe peretele din stânga, până auzi un ţâc. Apoi poţi intra în bloc.

Ai reuşit?“ „Vorbim mmâine... Ggata am intrat...“ Alin împleti paşii pe scări până ajunse în faţa apartamentului unde locuia. „Asta a fost mai uşor!” îşi spuse el când nimeri din prima gaura cheii. Intră în casă şi se trânti pe pat. În sfârşit ajunsese într-un loc prietenos. Nu mai trebuia să facă nimic. Totuşi scânteia de luciditate pe care o neglija de obicei nu-i dădea pace.

Căţărată peste mintea lui îmbibată cu alcool îl sâcâia cu o întrebare. Ce făcea cu viaţa lui? Se ridică cu greu, se duse la birou şi notă pe o foaie de hârtie „de revizuit conceptul de viaţă”. Apoi se prăbuşi pe pat şi adormi. ©Corina Militaru

10.-09-2014

Nr. 9/37

CRISTIANA Poveştile geto-dacilor VOCAŢIA DRUMURILOR LA STRĂMOŞI Strămoşii noştri au fost drumeţi, nu pentru că aşa s-ar fi format poporul român, în afara munţilor Carpaţi, coborând de la munţi – în văi, ci pentru că drumurile erau pentru ei întreţinerea relaţiilor între comunităţi. De aceea nu este de mirare că toate pământurile străbătute de ei poartă urma solitudinii călătorului în drumurile sale. În această solitudine, a omului cu muntele mai ales (căci coborârea în văi este de dată relativ recentă) cei care au trăit în munţi şi-au cioplit tovarăşi de existenţă în preajma lor, mai ales în vremurile în care populaţiile s-au retras de tot din preajma drumurilor pe care veneau grupurile de migratori: din alte zări – către alte zări, mai departe. Iar aceasta s-a petrecut într-o primă fază, aşa cum am mai discutat, la sfârşitul mileniului III î.Ch. şi prima parte a mileniului II î.Ch. Retraşi din calea migratorilor, a căror dorinţă era de a merge tot mai departe, până acolo unde doar oceanul i-a oprit, populaţiile care mai târziu au fost numite traci, geţi, daci, s-au retras aproape complet în munţi, în locuri deja amenajate din timp, sub protecţia şi cu învăţăturile moşilor. Nu numai ale moşilor locali – căci aceştia erau în permanentă desfăşurare de ajutor oferit altora şi primit de la alţii. Asemenea celor de aici, pe tot tronsonul de circulaţie euro-asiatic: din nordul Chinei de azi, partea centrală a Rusiei, prin nordul României, centrul Europei până la Oceanul Atlantic, populaţiile au primit ajutor în retragere de la moşii şi învăţătorii susţinuţi de ei. Moşii au format o reţea de călători pretutindeni înafara acestui Culoar Nordic – şi îl vom numi aşa, spre

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE deosebire de Culoarul Sudic, care se va forma în mileniul I î.Ch., în sudul Europei. Dar nu migraţiile ne interesează aici pe noi, deşi se poate discuta despre ele, şi despre influenţa lor asupra culturii ulterioare, dar şi anterioare venirii lor, chiar dacă acest lucru poate părea foarte ciudat. Vom discuta despre acest lucru atunci când vom dezbate elemente de cultură din Europa, pe care le vizităm azi, ca turişti, fără să cunoaştem multe dintre compunerile culturale central-europene.

Ceea ce ne interesează acum este să înţelegem viaţa care se desfăşura în munţii noştri, acolo unde geţii (sau gheţii, cum îşi spuneau ei) trăiau liniştiţi, indiferent de cele care se desfăşurau în văi, în şesurile de la poalele munţilor. Chiar dacă au trecut milenii peste urmele lor, astfel de urme există şi azi, chiar dacă ele se degradează mereu, de la un an la altul. Încă le mai putem vedea. Ceea ce este astfel lăsat să existe, pentru generaţiile care le-au urmat făuritorilor, a fost că vor rezista până ce lumea va deveni cunoascătoare a lucrurilor care au existat cândva, acceptându-le astfel în viaţa ei.

Retragerile în munţi s-au petrecut, aşa cum spuneam, în locuri pregătite dinainte pentru desfăşurarea normală a oricărei aşezări de oameni gospodari. Dacă spuneam că locurile acestea au fost protejate, trebuie să înţelegem că ele chiar au fost, în acest fel, dar privite din mai multe puncte de vedere, după o îndelungată obişnuinţă a oamenilor, de pe întreg Pământul: au fost protejaţi, aşa cum ne putem da seama, de trecerea migratorilor, dar în primul rând, asemenea protecţii au fost create cu mult timp înainte de construirea locurilor de aşezare, prin lucrarea constantă a moşilor de protecţie a animalelor locului. Vieţuitoarele mărunte pot convieţui cu omul, dar nu şi cele mari, în special mamiferele mari, care trăiesc strâns legate de mentalul şi emoţionalul uman. Moşii au călătorit primii în ţinuturile de retragere ale oamenilor, creind – cu blândeţea şi puterea lor de convingere mentală asupra vieţuitoarelor pământurilor – retragerea acestor mari mamifere în pădurile din munţii învecinaţi. Munţi pe care oamenii, în acele vremuri, au fost încredinţaţi de la sine să

10.-09-2014

Nr. 9/37

nu-i circule, pentru a nu perturba viaţa normală a animalelor strămutate astfel, de-a lungul unor mari perioade de timp. Cele care au rămas nu au fost influenţate de oameni, nu au fost vânate, nu au fost deranjate de oamenii retraşi; dimpotrivă, au fost ajutate ori de câte ori a fost nevoie.

Acelaşi lucru a fost realizat, de altfel, în toată porţiunea Canalului de Nord. Migratorii au fost obligaţi să se hrănească – pentru că stătea în obiceiul lor deja – cu vietăţi mărunte, cu peşte pescuit în drum, pe lângă fructele şi rădăcinile comestibile ale pământurilor. În acest fel, au fost obligaţi să se aşeze şi să înceapă să practice agricultura şi creşterea vitelor domesticite, în timp ce biosistemul din locurile străbătute a fost protejat la maximum posibil.

Aşadar, această acţiune s-a derulat într-un dublu sens: în locurile de străbatere a migratorilor şi în locurile de retragere a populaţiilor locale. Toate locurile intra-carpatice erau locuite, astfel încât populaţiile strămutate din nordul Carpaţilor – către Carpaţii Orientali mai ales, au fost ajutaţi de către locuitorii din podişul Transilvaniei (aşa cum îl numim azi). Mai târziu, când s-au derulat operaţiuni asemănătoare în sudul Carpaţilor Meridionali şi chiar în sudul Dunării (Istrului) – populaţiile din Carpaţii Sudici şi Subcarpaţi au ajutat la retragerea populaţiilor în munţii locali.

Acestea au fost distribuţiile locale. În vremurile primelor retrageri, oamenii erau mult mai apropiaţi de viaţa paşnică, fără griji, fără războaie sau orice fel de conflicte, aşa cum se desfăşurase ea aici, întotdeauna, dinainte de potop. Este perioada din care au rămas cele mai multe vestigii, chiar dacă, acolo unde au mai rămas asemenea urme, se crede că ele provin din perioade mult mai apropiate de contemporan.

Locurile acestea au fost ocupate mult timp după primele folosiri şi încă mai sunt destule locuri care par a fi sălbatice, naturale – dar ele sunt modelări ale oamenilor care au trăit mult timp în asemenea locuri, înainte de a reveni în locurile din văi sau de la şesuri. De altfel, vom vedea că, în multe părţi din ţară, ei au lăsat în mod intenţionat locurile să se sălbăticească, pentru ca

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nimeni să nu le folosească în interese care să contravină locului. Doar acolo unde a fost necesar s-au păstrat locuri de tihnă pentru călătorii special antrenaţi după cunoaşteri străvechi, locuri care au fost cunoscute de oameni întotdeauna, şi mai sunt şi azi, chiar dacă rareori un muntean doreşte, simte că poate sta de vorbă, cu încredere, cu oamenii pe care îi întâlneşte în drum. În toată perioada în care s-au scurs către Vest valuri de migratori, sub ocrotirea atentă a moşilor celţi (care nu au fost întotdeauna cei pe care azi îi numim „druizi” – adică partea cunoscută a învăţătorilor celti, asemenea celor din rândurile geţilor), populaţiile getice au sălăşluit în aşezările lor fără să fie simţiţi înafară, ferindu-se de străini, ferindu-şi viaţa de influenţele lor de multe ori agresive, războinice sau numai impulsive. Toate obiceiurile pe care le-am descris în primele prezentări au fost păstrate şi dezvoltate, sub atenta îndrumare a moşilor, a învăţătorilor şi a călătorilor; numărul învăţătorilor şi călătorilor s-a mărit, pe măsură ce oamenii s-au obişnuit să primească din ce în ce mai multă învăţătură.

Departe de a fi rupţi de realităţile lumii de care aparţineau, numeroşi călători circulau între diverse locuri din Europa mai ales, ţinând relaţii strânse între populaţiile autohtone străvechi, vecinii şi prietenii lor dinaintea venirii migratorilor. Dintre aceştia, mulţi călătoreau şi în ţările mediteraneene, în Grecia (vechea Eladă), în Arabia, Egipt – dar şi în locuri neştiute – sau prea puţin ştiute de Popoarele Mării – dintre care cunoaştem azi mai cu seamă fenicienii. Călătorii geţi circulau către Atlantic, şi chiar mai departe de tărmurile Atlanticului, ducând şi aducând meserii şi cunoaşterile lumii retrase, pe trasee protejate, sub atenta îndrumare a moşilor pământurilor.

Era nevoie de astfel de cunoaşteri, de astfel de legături, chiar dacă fiecare popor avea obiceiurile şi învăţăturile proprii. Învăţăturile comune le erau necesare în primul rând pentru formarea unui front comun pentru vremurile care se dezvoltau către război, către agresiune. Popoarele din lumea deschisă se

10.-09-2014

Nr. 9/37

adaptau din ce în ce mai bine vieţii lor, căpătau experienţă şi intrau în curiozităţi şi dorinţe mai mult sau mai puţin legitime: de expansiune şi de apărare. Lumea retraşilor se împuţina în Europa, iar populaţiile ştiau că venea vremea luptelor, chiar dacă migratorii păreau a se aşeza liniştiţi în drumurile lor. Moşii ştiau bine că se atrăgeau unii pe alţii, că erau spirite venite în valuri să înveţe de la cei cu experienţă mai multă, care le pregătiseră de mult vieţile, după vrerile lor comune de înainte de timpurile din urmă. Încă nu venise vremea retragerii moşilor, dar ei pregăteau lumea de plecarea lor. Învăţau populaţiile să se cunoască unele pe altele, să se ajute, să-şi transmită cunoaşterile, să se bazeze unele pe altele. Învăţau să aibe încredere în cei care veneau, în calitate de călători trimişi de alţi moşi, chiar şi din mijlocul populaţiilor deschise, iar mulţi călători retraşi se amestecau printre comercianţii, călătorii cu meserie, cu treburi pe drumurile Sudului – mai ales. Aduceau cunoaşteri şi vorbeau despre cunoaşterile celor întâlniţi în cale. Învăţau să facă arme şi să folosească arme, chiar dacă moşii nu-i obişnuiseră cu aşa ceva. Învăţau obiceiurile de scris şi de citit ale sudicilor şi făceau comparaţii cu cele cunoscute de ei. Nu aveau voie să divulge secretele celor de la miazănoapte, de aceea călătorii moşilor erau oameni puternici, sensibili şi foarte perceptivi, putând să treacă uşor de la folosirea puterilor lor ascunse – la folosirea obişnuinţelor oamenilor neştiutori de la miazăzi.

Copiii nu mai erau învăţaţi, în schimb, să vadă cele nevăzute şi să simtă alte lucruri decât cele ce erau folosite în lume. Învăţătorii puneau accent pe meşteşug, iar măiaştrii ajutau cu cunoaşterea lor neschimbată ori de câte ori era nevoie. Lumea se schimba, dar nu mult şi nu mai departe de obişnuinţele ei curate, dar vechi. Îşi folosea cunoaşterea, fără însă să se mai concentreze pe lucruri care nu mai erau luate în seamă în lume. Moşii nu mai interveneau în cunoaştere sau în aplicarea ei, dar ţineau cont de faptul că oamenii trebuiesc ajutaţi pentru a face o nouă trecere: de la perioada cunoaşterii tuturor celor existente – la perioada folosirii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE numai a celor care le veneau în faţă. Erau oameni care puneau întrebări: acestora moşii răspundeau fără ocolişuri, ca pe vremuri. Celor care nu puneau întrebări, nu li se cerea să pună.

Lumea mergea astfel natural, după simţirea ei.

De multe ori erau oameni care dispăreau, dar nimeni nu punea întrebări multe. Încă se mai ştia în lumea lor despre învăţători şi călători, iar familiile nu mai sperau să-şi vadă vreodată plecaţii în lume. Uneori ei însă treceau prin locurile natale şi îşi împărtăşeau amintirile, experienţele, învăţând în continuare unii de la alţii – dacă le era dat să fie aşa. Viaţa mergea mulţumitoare mai departe, fără însă ca lumea să spere în continuarea ei după vechile principii. Moşii le spuseseră cândva că, atunci când vremurile lor liniştite se vor sfârşi, aveau să fie puternici, să facă faţă la orice schimbare; să-şi doreasca să vadă vremurile schimbate, pentru a se crede în stare să ducă orice greutate a lor. Şi oamenii vedeau că sunt pricepuţi, iar călătorii veneau din lume să le spună acelaşi lucru: în lume, numai cei care erau asemenea lor erau cei mai pricepuţi, ştiau cel mai mult şi trăiau cel mai frumos. Ceilalţi, oricât de mari lucruri făceau, nu erau făcute cu priceperea şi îngrijirile pe care oamenii din miazănoapte le puneau în orice lucru şi în orice pas făcut de ei, oriunde. Acolo, departe, lumea nu era fericită, nici nu cunoştea bucuria pe care o aveau ei: nu cânta liberă, nu dansa, nu era sănătoasă la trup, la suflet şi la minte. Lumea aceea era altfel şi, dacă aveau să ajungă şi ei vreodată aşa – era trist: dar ei ştiau că vor fi în stare să ducă greul unor asemenea timpuri. Iar învăţătorii le spuneau că niciodată ei, oamenii de la miazănoapte, nu aveau să trăiască viaţa oamenilor de la miazăzi, căci aceia nu aveau moştenirea de viaţă bună pe care o aveau ei... Oricând oamenii de la miazănoapte vor şti să pună în faţă ceea ce îşi transmiteau ei, aici, de bună voie, cu multă îngrijire şi precizie, de la o generaţie la alta.

Această moştenire era cel mai important lucru din viaţa lor.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Olena (Elena Voloşanca), fiica lui Ştefan cel Mare al Moldovei (1465 - 1505)

Doamna Evdokia Olelkovici de Kiev, prima soţie a lui Ştefan cel Mare41, extras de

pe tabloul votiv al bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi.

Olena (Elena), numită ulterior de către ruşii moscoviţi „Voloşanca” (adică românca) este fiica domnitorului Moldovei Ştefan III-lea cel Mare cu prima sa soţie Doamna Evdokia Olelkovici de Kiev. Ştefan cel Mare al Moldovei a avut trei căsătorii: cu Evdokia Olelkovici de Kiev, cu Maria de Mangop (din familie princiară bizantină) şi cu Maria Voichiţa (fiica lui Radu cel Frumos, domnul Munteniei, fratele lui Vlad Ţepeş).

Toate soţiile domnitorului erau de rang princiar, descendente din mari familii domnitoare, între care cea de-a doua, Maria de Mangop42, chiar urmaşa familiei imperiale bizantine a Asan-Paleologilor. Ştefan a contactat căsătorii, conform uzanţelor epocii în întreaga Europă, care-i aduceau şi alianţe politice profitabile.

Căsătoria domnului Moldovei Ştefan cu Evdokia de Kiev a avut loc la Suceava, la 5 iulie 1463, în faţa înaltelor feţe bisericeşti ale Moldovei şi ale curţii domneşti. Ştefan avea atunci cam 25 de ani, iar mireasa era o tânără blondă, se pare foarte frumoasă, aproape o copilă. Evdokia era rusoaică sau lituaniancă rusificată.

41

Ştefan cel Mare şi Sfânt (Ştefan III Muşat), domn al Moldovei (1457-1504).

42 Maria din Mangop sau Maria Paleologu (? - 1477) (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mânăstririi Grigoriu din Muntele Athos), principesă de Theodoro (un principat grecesc din Crimeea) a fost a doua soție a domnitorului Ștefan cel Mare. Căsătoria a avut loc la Suceava la 24 septembrie 1472. Din acastă căsătorie s-au născut doi băieți gemeni: Iliaș (1473 - 1473) și Bogdan (1473 - 1479). Bogdan este îmormântat la mănăstirea Putna.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE După nume era ortodoxă. Bunicul său Vladimir, mare cneaz de Kiev, era descendentul marilor duci ai Lituaniei, din care s-a tras de altfel şi familia regală a Poloniei. El a fost primul care sa creştinat (în secolul al XIV-lea lituanienii erau încă păgâni) sub numele bizantin Vasile. Vladimir a avut patru urmaşi din care doar tatăl Evdokiei, Alexandru (Olelko), s-a afirmat în luptele politice dintre unchii săi. Acesta l-a sprijinit pe vărul său, regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagello, care i-a confirmat calitatea de mare cneaz de Kiev. Despre Evdokia se ştiu însă puţine lucruri. Ştefan a avut cu ea, în mod sigur, un băiat numit Petru, născut probabil în 1465-1466 şi mort în 1480, deci la 14-15 ani. Mormântul lui se află la mănăstirea Putna. Fiul cel mare a lui Ştefan, Alexandru, născut în jurul anului 1464 şi mort în 1496, nu se ştie nici până azi cu certitudine dacă era al Evdokiei sau al unei anume Maruşca, cu care iarăşi nu se ştie dacă Ştefan cel Mare a fost căsătorit sau a fost doar una din ţiitoarele domnului.

Cu Evdokia, Ştefan a avut şi o fată, Olena (Elena), victima unui destin nefericit pe care-l vom desluşi în continuare. Până atunci însă, trebuie să amintim că frumoasa Evdokia s-a stins din viaţa la doar patru ani după căsătoria cu Ştefan cel Mare, în 1467, nu se ştie dacă de boală sau în urma unei naşteri. Mormântul ei s-a descoperit, în urma săpăturilor arheologice, la biserica Mirăuţilor, fosta mitropolie a Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare.

Când Evdokia se afla pe patul de moarte, Ştefan era plecat în campania împotriva lui Matrei Corvin43. Prima sa soţie n-a apucat să vadă nimic din gloria soţului ei. Ştefan a fost, se pare, foarte afectat la aflarea veştii, şi a rămas mult timp neconsolat. Chiar şi după a treia căsătorie, cu Maria Voichiţa, mai făcea danii pentru sufletul Evdokiei.

43

Matia Corvin (în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; n. 23 februarie 1443, Cluj - d. 6 aprilie 1490, Viena), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în Cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Căsătoria doamnei (Olena) Elena Voloşanca cu moştenitorul cneazului moscovei Ivan cel Tânăr Aşa cum spuneam, destinul Elenei, fiica Evdokiei de Kiev şi a lui Ştefan cel Mare al Moldovei, a fost unul nefericit. În 1479 Ştefan a început tratativele pentru o căsătorie dinastică între fiica lui şi cneazul Moscovei, Ivan Ivanovici (feciorul moştenitor a cneazului Moscovei Ivan III-lea44 Vasilievici cel Mare). El s-a adresat cumnatei sale Teodosia, sora răposatei doamne Evdokia Olelkovici de Kiev, care era ruda cu familia princiară moscovită. Prin anii 1480-1481 se pomeni voievodul Ştefan al Moldovei cu o delegaţie a ţarului Moscovei Ivan Vasilievici al III-lea, care venea să-i ceară mâna domniţei lui, Olena (Elena), pentru fiul său Ivan cel tânăr. Boierul Mihai Pleştev, trimisul ţarului, sosi la Suceava cu o numeroasă şi strălucită întovărăşire de boieri moscoviţi şi cu împuternicirea de-a săvârşi logodna, ca procurator al tânărului Ivan. Logodna celor doi s-a făcut la Suceava, prin procură, reprezentantul cneazului.

Urmară ospeţe şi serbări şi domniţa Elena porni, prin Polonia, înspre destinul ei. Nu avea să-şi mai vadă niciodată tatăl şi locurile natale. Ştefan-Vodă îi dărui trei boieri s-o întovărăşească: Lascu, Sânger şi pe Gherasim cu jupânesele lor. Regele Cazimir al Poloniei primi pe tânăra domniţă moldoveancă şi pe însoţitorii ei cum se cuvinea viitoarei ţarine moscovite, dându-i bogate daruri, şi alaiul domnesc porni mai departe, ajungând la Moscova de postul Sfântului Filip. Acolo, tânăra domniţă, întâmpinată de mama cneazului Moscovei Ivan IIIlea, Maria Iaroslavna, fu găzduită la mănăstirea Voznesenskaia, unde a rămas până la celebrarea cununiei. Ulterior, prin mijlocirea mamei ţarului, doamna Olena (Elena) făcu cunoştinţă cu logodnicul ei, iar de Bobotează, la 12 ianuarie 1483, are loc căsătoria Olenei, fiica lui Ştefan cel Mare al Moldovei cu Ivan cel Tânăr, fiul şi moştenitorul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al IIIlea cel Mare (1482-1505). În toamna anului

44

Ivan III-lea Vasilievici cel Mare, cneaz al Moscovei (14621505).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE următor, la 10 octombrie 1483, Elena a născut un fiu, botezat Dimitrie.

Ivan cel Tânăr al Moscovei, soţul Olenei (Elenei) Voloşanca Ivan Ivanovici cel Tânăr (n. 15 februarie 1458 - d. 7 martie 1490) este feciorul moştenitor al cneazului Moscovei Ivan III-lea Vasilievici cel Mare cu prima sa soţie Maria Borisovna, fiica marelui cneaz de Tveri - Boris Alexandrovici. În calitate de nepot al lui Mihail de Tveri, care nu avea feciori, Ivan cel Tânăr putea pretinde la moştenirea cnezatului Tveri. În 1468, tânărul Ivan Ivanovici îl însoţeşte pe tatăl său cneazul Ivan III-lea în incursiunile sale din hanatul Cazan. Din 1471 era asociat la domnia tatălui său. Monezile timpului se băteau cu numele ambelor conducători. În 1472 şi 1477, în timpul incursiunii tatălui său cneazului Ivan III-lea în Novgorod, Ivan cel Tânăr a administrat Moscova. De asemenea tânărul Ivan a fost şi conducător de oşti în timpul Bătăliei de la Ugor, 1480. În 1483 Ivan cel Tânăr se căsătoreşte cu fiica domnitorului Moldovei Ştefan III-lea cel Mare, Elena. Căsătoria facilita consolidarea alianţei politico-militare cu cnezatul (voievodatul) Moldovei. În 1485, Ivan cel Tânăr împreună cu tatăl său au făcut o incursiune în cnezatul Tveri, unde domnea unchiul său după mamă Mihail Borisovici, pe care îl alungă de la domnie, anexează Tveriul la Moscova şi devine însuşi cneaz de Tveri. În cinstea acestui eveniment se bate o monedă comemorativă, care reprezintă pe Ivan cel Tânăr care taie cu sabia coada de balaur, reprezentarea trădării. Ivan cel Tânăr a avut un singur urmaş pe Dimitrie, feciorul Elenei Voloşanca.

Lupta pentru putere la curtea cnezatului Moscovei. Încoronarea lui Dimitrie A doua soţie a socrului Elenei Ivan al III-lea cel Mare, Sofia Paleolog, descendenta ultimilor împăraţi bizantini, nu vedea cu ochi buni atenţia pe care marele cneaz o acorda nurorii şi nepotului său. Mai mult, dorea ca Elena şi

10.-09-2014

Nr. 9/37

Dimitrie să cadă în dizgraţie, iar fiul ei Vasile să devină moştenitor al tronului. În anii 1483-1490 statutul lui Ivan cel Tânăr şi al fiului său Dimitrie (nepotul lui Ştefan cel Mare al Moldovei) la curtea de la Mosova era foarte înalt şi nimeni nu se îndoia de faptul că vor guverna cnezatul Moscovei după decesul lui Ivan III-lea. Statutul aliaţilor Sofiei Palelog era mult mai jos, spre exemplu Sofia nu a reuşit să obţină dregătorii importante pentru rudele sale, fratele ei Andrei fiind nevoit să părăsească Moscova iar nepoata Maria, soţia cneazului Vasilii Vereiski a fost nevoită să fugă în Letonia împreună cu soţul, evenimente care au influenţat poziţia Sofiei Paleolog la curte. Se întrevedeau numai zile fericite pentru Elena Voloşanca (fiica lui Ştefan III-lea cel Mare al Moldovei) la curtea de la Moscova. Începând cu anul 1490 situaţia la curte s-a schimbat, după îmbolnărirea subită şi moartea moştenitorului tronului moscovit Ivan cel Tânăr (7 martie 1490). Se presupune că ar fi murit de podagră (boală de picioare), fie otrăvit de un medic evreu veneţian pe nume Leon (venit la chemarea Sofiei Palelog) care-l îngrijea. Ulterior medicul a fost executat din porunca tatălui lui Ivan cel Tânăr, Ivan III-lea cel Mare. Trebuie menţionat totuşi că faptul otrăvirii moştenitorului cneazului moscovit nu a fost confirmat până azi. După moartea soţului, Ivan cel Tânăr, viaţa Olenei (Elenei) a devenit un coşmar.

După moartea lui Ivan cel Tânăr moştenitorul tronului moscovit devine Dimitrie, feciorul lui Ivan şi Elena Voloşanca. Pe parcursul anilor următori lupta între adepţii tânărului domnitor şi cei ai feciorului Sofiei, Vasilie s-au înteţit spre anul 1497, an în care cneazul Moscovei Ivan III-lea cel Mare decide încoronarea nepotului său, fiul Elenei Voloşanca, Dimitrie. Încoronarea lui Dimitrie rezolva problema moştenitorului la tronul moscovit. Evident, adepţii lui Vasilie, nu erau deloc bucuroşi de decizia cneazului Ivan III-lea. În decembrie 1497 a fost descoperit un complot important, ce presupunea răscoala lui Vasilie împotriva propriului tată. Complotiştii preconizau omorul lui Dimitrie precum şi să prade caznaua cnezatului. Trebuie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

remarcat că boierii nu au susţinut complotiştii, chiar dacă aceştia proveneau din familii boiereşti mari. În rezultatul complotului eşuat Ivan III-lea o exilează pe cea de a doua soţie a sa Sofia Paleolog, iar Vasilie e amplasat sub arest la domiciliu. Complotiştii din rândurile boierilor (Afanasie Eropkin, Skriabin şi Gusev) precum şi femeile complice din partea Sofiei cu toţii au fost executaţi, unii complotişti au fost întemniţaţi. În data de 4 februarie 1498, în Catedrala Adormirii (Uspenskii Sobor), cu mare pompă are loc încoronarea cneazului Dimitrie la vârsta de 15 ani. Cu participarea mitropolitului şi ierarhilor superiori ai bisericii, boierilor şi membrilor familiei domnitoare (cu excepţia Sofiei şi lui Vasile, care nu erau invitaţi la ceremonie), Ivan III-lea cel Mare a binecuvântat pe nepotul său Dimitrie cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi al Novgorodului. Pe Dimitrie au fost îmbrăcate însemnele distinctive suverane inclusiv „cuşma lui Monomah”, iar după încoronare a fost dată o mare serbare. În a doua jumătate a anului 1498, noul titlu a lui Dimitrie „mare cneaz” se folosea deja în documentele oficiale.

Procedurile de încoronare a lui Dimitrie au rămas ca exemplu pentru viitorii cneji moscoviţi, inclusiv au servit ghid pentru încoronarea lui însuşi Ivan IV-lea cel Groaznic cu jumătate de secol mai târziu (1547), precum şi au rămas exemplu în multe letopiseţe despre cnejii Vladimirului, documente care ideologic demonstrau drepturile cnejilor moscoviţi asupra tuturor pământurilor ruseşti. În 1498 bucuria „ţarevnei” Elena a fost atât de mare încât în atelierul său a fost confecţionat un giulgiu care trebuia să imortalizeze actul din 1498. Giulgiul „Ceremonie bisericească”, ţesut cu fire de aur şi argint, a fost plasat în principalul locaş sfânt al Moscovei Catedrala Adormirii (Uspenskii Sobor), la două luni de la ceremonia încoronării lui Dimitrie. Această lucrare este primul tablou laic din Rusia.

Giulgiul - Procesiune bisericească, reprezentare laică a încoronării lui Dimitrie cneaz de Moscova, 1498

Notă: Pe giulgiu sunt reprezentate două cortegii: unul laic (stânga vizuală) şi altul bisericesc (dreapta vizuală). Pe partea stângă îl putem vedea pe „ţareviciul” Dimitrie (cu o cruce în mână), iar în spatele său – bunelul Ivan al IIIlea, moşul – Vasilie Ivanovici şi mama – „Elena Voloşanca”. Cu toţii au nimburi în jurul capului.

De asemenea, grupul din stânga este protejat de o „umbrelă” care are la bază crucea de forma literei „T” (umbrela este simbolul puterii). Pe partea dreaptă îl remarcăm, în primul rând, pe mitropolitul Moscovei Simon (pe straiele sale, dar şi pe „umbrelă” vedem simbolul crucii). În centrul lucrării este reprezentată icoana Maica

Domnului cu Pruncul.

Deznodământul luptei pentru putere la Moscova. Drama doamnei Elena Voloşanca şi a feciorului ei Dimitrie Totuşi încoronarea lui Dimitrie nu a adus Elenei victoria în lupta pentru putere cu Sofia Paleolog şi feciorul ei Vasilie, chiar dacă pentru moment i-a întărit poziţiile. Lupta pentru tronul moscovit între cele două lagăre a continuat. Dimitrie nu a primit pământuri şi nici puterea reală. Între timp situaţia politică internă în cnezat s-a înrăutăţit: din ordinul cneazului Ivan III-lea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cel Mare au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte mai mulţi boieri de rang înalt din anturajul nemijlocit al cneazului, unii dintre ei cu tot cu soţii şi copii. În 1499 Vasilie, căzut anterior în dizgraţie în urma complotului, reuşeşte parţial să-şi recapete încrederea tatălui inclusiv prin contribuţia Sofiei Paleolog (fosta complotistă care reuşeşte să recapete încrederea soţului şi susţinerea lui pentru feciorul său Vasilie). În 1500 începe un următor război ruso-lituanian. La 14 iulie 1500 ruşii obţin o victorie zdrobitoare la Verdoş, anume în acea perioadă în scrierile vechi se observă o schimbare a părererii cneazului Ivan III-lea faţă de Vasilie şi pentru prima dată îl numeşte „cneaz al întregii Rusii”.

La 11 aprilie 1502 lupta dinastică se finalizează, prin căderea în dizgraţia cneazului Ivan III-lea, a nepotului moştenitor Dimitrie şi mamei sale Elena Voloşanca. Ivan III-lea ordonă ca Dimitrie să nu mai fie numit cneaz şi împreună cu mama sa Elena să nu fie pomeniţi în slujbele bisericeşti, totodată dispune arestul la domiciliu pentru ambii. După numirea lui Vasilie cneaz, Dimitrie nepotul şi Elena Voloşanca nora au fost întemniţaţi. În aşa mod lupta pentru tronul Moscovei au câştigat-o Sofia Paleolog şi feciorul său Vasilie (care după moartea lui Ivan III-lea va domni în cnezatul Moscovei sub numele de Vasilie III-lea). Ştefan cel Mare al Moldovei (tatăl Elenei Voloşanca) a fost înştiinţat de ce se petrecea în cetatea moscovită. În septembrie 1502, la puţin timp după întemniţarea Elenei şi a lui Dimitrie, domnul cerea de la hanul tătar Mengli Ghirei ştiri despre aceştia, întrebându-l „vor fi în viaţă, fiica şi nepotul meu?”. Hanul îi răspunde „Au fost oamenii mei la Moscova şi spun că toate acestea sunt minciuni”. Din păcate, nu erau minciuni. Cei doi se aflau închişi într-un turn şi legaţi în fiare. Ştefan s-a stins din viaţă, după cum se ştie, în iulie 1504, fără a mai şti ceva de soarta fiicei sale. Greu încercată doamna Elena şi-a urmat tatăl în viata de dincolo, la 18 ianuarie 1505, la mai puţin de un an. A fost înmormântată la mănăstirea Voznesenskaia, pe care o primise cadou la logodna cu Ivan cel Tânăr, cel

10.-09-2014

Nr. 9/37

care trebuia să ajungă mare cneaz al Moscovei.

Feciorul Elenei, Dimitrie a murit în 1509 în închisoare după unele păreri din cauza frigului şi foametei după altele din cauza intoxicării cu fum. Moartea subită a Elenei şi a lui Dimitrie au avut loc deja după decesul lui Ivan III-lea cel Mare (27 octombrie 1503, la 65 ani de viaţă), pe timpul domniei rivalului lor Vasilie III-lea (unchiul prin alianţă al lui Dimitrie), feciorul Sofiei Paleolog. După unele surse Ivan III-lea a refuzat să se călugărească înainte de moarte.

Sofia a murit cu puţin timp înainte de Ivan III-lea pe data de 7 aprilie 1503.

Notă: Ivan III-lea Vasilievici (Ivan IIIlea cel Mare) n. 22 ianuarie 1440 — d. 27 octombrie 1505 a fost mare cneaz al Moscovei din 1462 până în 1505 şi feciorul marelui cneaz al Moscovei Vaslilie II-lea Vasilievici cel Întunecat. În decursul domniei lui Ivan III-lea au avut loc însemnate anexări de teritorii în jurul Moscovei şi transofrmarea acestui oraş în centrul cnezatului rus. A fost obţinută eliberarea cnezatului de hoarda tătărească, a fost adoptat un set de legi şi un şir de reforme care au pus bazele proprietăţii boierimii.45

Mormântul Mariei de Mangop şi a fiilor lui Ştefan cel Mare: Bogdan şi Petru, din gropniţa bisericii mănăstirii Putna.

Selecţie şi prezentare Aurelia Macavei

Bibliografie (surse) : C.Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Chişinău, Universitas, 1991. ru.wikipedia.org; 45

http://agonia.ro /index. Php/prose/130366/ index.html; blog.nistru-prut.info.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Reverberaţiile poetice ale sinelui Autor: Terezia Filip Lectura volumului de debut liric al lui Vasile Hatos, Tainică simţire ‒ Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2014 ‒ confirmă că, în totalitatea ei evenimenţială, copilăria cu locurile natale, casa, familia, întâmplările, constituie, categoric, cea mai puternică sursă interioară ce activează latent în orice eu, îl îmbogăţeşte venind din propriul trecut. Germinând în sinele profund, ca într-un embrion, ea echivalează cu timpul însuşi şi cu energiile fiecărui eu. Spunând aceasta reiterez o afirmaţie a celebrului antropolog şi psihanalist G. Bachelard, care vedea în copilărie „însuşi sâmburele vieţii noastre” ce nutreşte imaginar eul – şi cât de important este imaginarul! – pentru întrega sa existenţă şi creaţie.

Fabulaţia poetică e uimitoare în prezentul volum ‒ amintiri, vise, reverii ale copilăriei ţes, în expansiunea lor, în cuvinte şi imagini, poemele. Întâmplări reale ori imaginare curg în şuvoi din sine, ca în Amintirile lui Creangă, în Hronicul şi cântecul vârstelor al lui Blaga sau în orice altă creaţie ce recuperează copilăria şi tămăduieşte sinele de excesele şi de spaimele prime. Dominant narative şi confesive, textele prezintă: întâlnirea cu lupul în pădurea natală, hoinăreli copilăreşti, imagini, senzaţii şi fantasme crepusculare sau nocturne la limita realitate-vis, atingând astfel, o stare indubitabil lirică. Eul percepe ritmuri, aude şoapte şi trosnete, vede umbre, frunze căzând, vorbeşte cu arborii iar schimbul de priviri cu lupul e o primă inţiere în pericolele ce locuiesc natura şi propriul sine. Într-un joc de copil, I. Barbu trăia o iniţiere asemănătoare, ca martor la extincţia melcului atins de îngheţul unei

10.-09-2014

Nr. 9/37

primăveri timpurii. Poemele se iscă din aventura reală sau din amintiri depozitate în suflet: „Este un întreg Univers/Născut în Fiinţă./ Sărut şi vântul ce m-adie tăcut/Cu simţurile născute în uitare/ Şi, iată un întreg Univers/ Răsare în zare.” (Întâlnirea cu lupul. Iniţierea, p.6) Fascinat de natura din sine ori de cea dinafară, eulcopil caută înţelesuri dincolo de suprafaţa vizibilă a lucrurilor, cu toate riscurile implicate de aventura sa: „Căci calea spre Absolut este grea/ E-o cale de orori şi de taine,/ E-o cale ce n-o ştie nimenea/ Decât enoriaşii din basme!/ Îmi place să hoinăresc prin păduri/ Să caut o lume perfectă,/ Îmi place să caut noi perfecţiuni/ Renăs-când în mine metafizici perfecte!” (p.12).

A simţi existenţa a ceva tainic în lucruri e o stare eminamente mistică şi poetică. Din dimensiunea vegetală, teluric-silvestră – simbol al incipitului existenţial ‒ experienţa poetică se mută, la un moment dat, spre nouri şi zări ori spre a-dâncul din lucruri –„Spre-a câmpurilor nouri privesc adânc, nostalgic...” (Tainică simţire, p.1) În acest urcuş interior, infinit, lumină, zenit, undire, iubire sunt experienţe afective şi spirituale. Plăcerea melancolică sau joaca „de-a scormoni în veacuri, în lumi necunoscute,/ Găsind puteri şi secoli se scurg pe viaducte/ plecând spre alte ere, spre alte generaţii...” e nota definitorie a volumului şi a identităţii poetului. Naivitate şi puritate, emoţie şi nonconformism îl definesc, în fapt, nu pe nebun sau pe bufon, ci pe poetul ce poartă în sine natura genuină care se manifestă fie atipic şi derutant, fie poetic. (Nebunul).

Natura abundă, fantasme silvestre, câmp, pădure, căprioare, umbre, noapte, tăcere cheamă eul: „Mă cheamă muntele,/ Mă cheamă natura,/Mă cheamă tot ce este pur,/Mă cheamă iubirea de ape…”(Mă cheamă, p.18) Atracţia hipnotizantă spre satul natal, spre foşnetele, apele şi nopţile lui este jocul liric, o purificare

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prin întoarcerea la ipostaza de copil (Suflet de copil, pp. 19-20), căci în puritatea copilărească locuieşte însuşi Dumnezeu, după afirmaţia autorului. Sufletul minat de un dor teribil de toate ale lumii, de trecut, e ca şi în Eminescu, nemângâiet, îndulcit de melancolii, ceea ce împinge eul în marea sa călătorie interioară, pe un drum cu spini, în căutarea libertăţii depline, a fericirii, a bucuriei de-a fi. Regăsirea de sine este o experienţă a sacrului. „Mi-am constrâns simţurile/ pentru a urca/ în interiorul fiinţei/ am plecat spre/ tărâmul beatitudinii/ unde pacea lăuntrică/ s-a instalat în intelect/ prin cunoaşterea Sacrului/ am ajuns la rădăcinile morţii/ la rădăcinile spiritului.” (pp.24-26) Ţinta e pacea lăuntrică, autocunoaşterea: „Cine sunt eu? Ce-am fost? Ce voi fi?/ Când timpul tresaltă printre morţi şi vii./ Eu sunt copilul uitat în copilărie/ Cu simţuri uitate în al meu / Suflet închis într-o colivie,/ Unde puritatea răzbate prin timp, /Mă simt copil/ […] Ce caută neîncetat setea de absolut,/ Eu sunt copilul ivit de nu-ştiu-unde,/ Eu sunt copilul ce-ncheagă noi unde…” (p.21, Adevărul se naşte în suflet de copil).

Deambularea prin pădurile natale e o bună alegorie, o hoinărire interioară, formă de recuperare a sinelui. Discursul liric la persoana I vorbeşte şi în numele unui eu colectiv căci aventura căutării de sine – poate fi a orică-rui ins şi a tuturor. Tainică simţire transcrie un parcurs sufletesc de la planul concret-senzorial la unul spiritual, de la aventură şi natură la idee, dar şi de la eu la colectivitate (p.33) Grăind în numele dacului din sine, poetul visează mesianic o transmutare ce va aduce un destin colectiv fericit: „Lumina vieţii mele, a Pasării Măiestre!/ Aş vrea să mă întorc la copilăria mea/ În ţară, unde… o stea/ O să se nască în Transilvania,/ Cu inima de foc, poate un cerc, poate un foc/ Va pogorî şi-n ţara mea/ Să ardă nebunia ce-i acum în ea,/ Să ardă răul, să fie bucurii...” (p.33, Ne-buni suntem cu toţii)

10.-09-2014

Nr. 9/37

Căutarea e justificată de nevoia eului de-a se sprijini de ceva, iar lumina, adevărul, puritatea sunt limanul întrezărit. Aventura se relevă vag şi la nivelul discursul liric, o fină grilă a stărilor interioare evoluând de la teamă, necunoscut, aventură la speranţe şi orizonturi luminoase. Dacă verbele la prezent indică îndemnuri şi explicitări, căutări şi nedumeriri, trecutul verbal atestă un déjà vu, aventura valorizată poetic. O poemă, Confesiune - prezintă iubirea şi iubita în imagini luminoase. În ecouri bacoviene, versurile parodiază involuntar pe poetul simbolist: „Ce cald e aicea la tine/ Şi toate din casă mi-s sfinte”(Bacovia). Hatos spune, în ritm neomodern, ca într-o piesă rock: „Aicea, iubito, aşa-i de cald şi bine,/Ai vrea să stai numai cu mine,/Cum porumbelul pleacă-n zori de zi,/ Dar se întoarce-n nopţile târzii./ Ce bine-i, ce bine-i la tine,/ Ai vrea, iubito, să stai numai cu mine.”(p.41, Confesiune).

Construcţia volumului structurează cele 46 de poeme în 103 secvenţe, numerotate, de la primul la ultimul poem într-un continuum poetic de imagini, secvenţe şi poeme subsumate toate unei singure teme fundamentale ‒ căutarea a ceea ce-l face fericit pe individ: copilăria, sinele pur, iubirea, cunoaşterea, liniştea sufletului, Dumnezeu, absolutul. Taina veşniciei, dorul, iubirea, pădurea, chipul copilei ce apare ca-n vis ţes lirismul la limita realitate-vis, din amintirile copilăriei sau din dorinţe depozitate în sine. Aceasta e ambiguitatea imanentă poeziei.

Natura sinelui se suprapune cu o natură matricială care-l adăposteşte pe om: „Plecând, enigmatic, tăcut şi copil/Mă simţeam în păduri, voios şi viril./Mi-e dor de tot ce e pur în păduri,/ Mi-e dor de dealuri, de văile cu salcâmi,/ Mi-e dor de pădurea din mine/ Ce-o simt adesea în vene!/Mi-e dor de ape, de clipele acelea,/ Care-mi inundă adesea ideea,/ Şi plâng...” (Mi-e dor, p.51) O vagă schimbare a tonalităţii şi a formulei lirice pe parcursul volumului indică mişcarea sufletească a eului între amintirea copi-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lăriei şi luminişurile interioare atinse, între poemul amplu din secvenţe multiple şi cel clasic dn terţine sau catrene – formulă lirică suplă, mai vioaie – (Noaptea iarăşi se trezeşte, p.55-56). Indiferent însă de formula textului, miza lirică a acestui volum e sinceritatea, şi natura expansivă a simţirii, intuirea marilor teme: singurătatea, iubirea, fericirea, cunoaşterea. Singur e poate cea mai originală şi mai realizată poemă, inclusiv stilistic şi tematic. (p.55) Legat de rădăcini, un poem, Trăirile (p.58) relevă – un alt ecou eminescian - „Ce suflet trist mi-au dăruit părinţii din părinţi”‒ că păcatele vin din părinţi ca moşteniri genetice etc.

Spaţiul natal, sângele dac, umbre, şoapte, foşnete şi taine răzbat din trecut în sinele ultrasensibil spre a reverbera grosso modo, în avalanşe, din fluviul interior de neoprit, în volum. Unele poeme de un imaginar fabulos prezintă ba un joc de copii cu vagi reminescenţe eminesciene (Amintirile copilăriei), ba un poem cu Făt-Frumos şi prinţesa răpită (Povestea iubirii) iar cele de iubire luminează finalul volumului.

Un titlu retoric, Învaţă tu, copile, încheie volumul în ton sapienţial cu îndemnul recurent de-a prelua din experienţele vieţii frumosul, binele, adevărul etc. Fără a se ralia vreunui curent, Tainică simţire e o realizare auctorială, un pas în afirmarea identităţii poetice. Perfectibil din punct de vedere al formei şi sti-

10.-09-2014

Nr. 9/37

lului, într-o etapă în care poezia a consumat atâtea experienţe de cunoaştere şi formule estetice, a traversat mari curente de gândire, sinceritatea trăirii, puritatea simţirii şi puterea fabulatorie ‒ certe calităţi lirice ‒ se cer sprijinite de o stilistică pe măsură, de o cultură a imaginii poetice.

Metafora şi simbolul stilizează imaginarul punând mai mult în valoare o experienţă spirituală oricât de elevată şi profundă. Cu o mare zestre de sensibilitate şi un neostoit elan de cău-tare, cu o fantezie prodigioasă, Vasile Hatos poate urca trepte semnificative în poezie.

Privit din altă perspectivă, volumul Tainică simţire reprezintă o experienţă pilduitoare într-o lume în care destui tineri şi maturi ratează dimensiunea spirituală şi culturală, ca formă de regăsire şi salvare a sinelui. Poezia, cultura, spiritualitatea oferă o soluţie, atunci când crize existenţiale, etice şi afective mai degrabă rătăcesc eul prin labirintul existenţei.

Vasile Hatos a intuit unde, în ce tărâm să caute, pentru a găsi sensul, frumuseţea, absolutul. ©Terezia Filip

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE GEORGE PEAGU - UN SALTIMBANC ÎN REGATUL POEZIEI (Sonete VUVU)

Am fi tentaţi, de multe ori, să spunem că a scrie poezie este un lucru lesne, aflat la îndemână sau că orice încercare de rimă, măsură şi ritm, poate însemna poezie. Însă, indiferent de forma de prezentare, clasică sau modernă, poezia trebuie să însemne ardere, mesaj, amestec de Rai şi Iad, frământare, univers de gând, spectru de culoare. Mai mult, în contemporaneitate, când „se emană” ideea că se scrie mai mult decât se citeşte, să aşterni pe tava cititorului (interesat să vibreze la atingerea poeziei) o lirică de factură mai mult decât clasică şi să reinventezi valenţele sonetului, poate fi considerată mai mult decât o simplă „îndrăzneală” creatoare.

Dar, nu este George Peagu un visător romantic, prins în chingile cotidianului? Nu-şi propune el să distileze arome ale unei lumi demult apuse, cărora să le dezvăluie intensitatea printr-o alchimie modernă?

Nu îndrăzneşte el să surprindă, de fiecare dată, prin „edificii” literare mai mult sau mai puţin futuriste, dar originale, fără îndoială?

Indiferent dacă „grăieşte” în proză sau în versuri, în fiecare scriere a sa persistă mişcarea circulară a unei unde lirice profunde, o insinuare a muzicii interioare a sufletului care fie că doineşte sau horeşte - cântă şi este, deja, mare lucru! Poet cu „certificat de naştere” semnat de însuşi Nichita, George Peagu îşi propune să cultive, pe câmpul nesfârşit al versurilor sale, iarba „discordiei”, pe care unii, culegând-o, se vor întreba: este reală sau imaginară, trăieşte sau moare, e verde sau albastră, plânge sau râde, este în onir sau în trezvie? Întrebări ale căror răspunsuri pot fi găsite printre rândurile scrise cu patimă şi ardere poetică.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Lirica lui George Peagu este purtătoarea unei frământări interne specifice. Poetul, la masă cu propriile sale gânduri, studiază, analizează, formulează şi apoi expune viaţa, aşa cum o vede el, dar pe care „bieţii muritori” nu au capacitatea de a o sesiza în plenitudinea sa.

Conştient că vremea preocupării pentru sine a trecut, poetul se transformă într-un mag care, asemenea celor din eterna poveste a Naşterii Prealuminate, aduce în casetele brodate cu simţire şi revoltă: aur (sclipirea de geniu), tămâie (dorurile neîmplinite ale muritorului) şi smirnă (speranţa zidirii, prin cuvânt, a unei alte „Catedrale cu o mie de turle” - dacă ar fi să-l cităm pe Lucian Gruia).

Deşi prin sonetul renascentist era cultivată iubirea cu toate „intemperiile”-i caracteristice, precum un extrovertit al cuvântului, greu de fixat în piroanele unor fixisme, George Peagu transformă o unealtă veche (însă nu învechită) într-o armă modernă de luptă împotriva uzanţelor, revolta la toate ostracizările sociale, etice, morale, politice, fiind mai mult decât evidentă. De multe ori, poetul se întreabă dacă el este cel inadaptat sau societatea este cea care „furnizează” inadaptabilitate, accentuând hibele omului modern, sporind angoasele şi, în final, eutanasiindu-i speranţa. Ar fi inoportun să abuzăm de citarea surselor în detrimentul asaltului de idei, spre exemplificarea celor mai-sus expuse, dat fiind faptul că sonetul peagian trebuie citit într-o stare specială şi înghiţit întreg, pentru a se converti într-un panaceu universal.

Sonete VUVU? Ar fi interesant să facem asocieri de cuvinte, pentru a încerca să înţelegem noua „găselniţă” a poetului bucureştean. Există, oare, o legătură cu zgomotoasa VUVU(zelă) - lepatata mambu (strigăt războinic), rostuită, aici, să atragă atenţia, să deştepte simţurile amorţite, să tune din senin aparentei linişti aşternută peste lume? Să fie, oare, VU de la VU(lcan), zeu al focului, dornic să ardă păcatele şi să ilumineze spiritul? Să fie VU de la

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE VU(ltur), intensă sete de zbor spre înalt, peste incertitudini şi deziluzii, dezamăgiri, ca evadare în albastrul infinit al cerului? Să fie VU de la VU(lnerabilitate), sensibilitatea uneori exagerată a spiritului poetic, incapabil să sur-monteze realitatea, rămânând încremenit în visare? Cu certitudine, câte puţin din toate acestea şi, poate, mult mai mult.

Renunţând la pretenţiile de interpretare exhaustivă ale tributarei „nou-inventate” specii lirice, se poate spune, totuşi, că Sonete(le) VUVU indică, subtil, o ubicuă teamă, aceea a muritorului în aşteptarea (pe)trecerii sale spre patria cerului, pe care o are desenată în palmă, a întâlnirii cu steaua a cărei lumină o poartă în suflet, a minunatului zbor peste norii albaştri, pe care, uneori, îi poartă în privire:

Când pete-ntunecate s-au ivit,/ Ori numi ieşea o hartă potrivită, / Eu pe deasupra am mai dat cu chit/ Şi-am strecurat vopsele printro sită;/ Am pus amnar şi piatră lângă iască – / Şi-o flacără începe să-nflorească.

Poet cu o mare vitalitate creatoare, George Peagu utilizează, în formularea discursului său poetic, retorici compulsive, disimularea jovialului - mascată sub umbre de tristeţe, segmente articulate ale momentelor esenţialexistenţiale (naştere, iubire, moarte, ascensiune, declin) reuşind să creeze un jurnal itinerant, cu multiple note de subsidiar, nu atât explicative, cât dedicate, nu atât acuzatoare, cât imperative. Umor turnat ca iarbă de leac, peste răni nevindecate încă, lirica lui George Peagu va supravieţui timpului, ca imagine materializată a sentimentului de bucurie sau speranţă, căruia oamenii viitorului îi vor găsi, din ce în ce mai rar, corespondent în realitate.

10.-09-2014

Nr. 9/37

plăcut la atingere, dar generând – ciclic – intempestivele senzaţii ale unui duş scoţian.

Se cuvine să încheiem într-o notă optimistă, un îndemn la vibraţie, sentiment şi poezie, făcut de nimeni altul decât Sonetistul lui Mihai Codreanu (1876-1957):

Taci, nu striga, Revolta mea. Pe liră Nu vreau stridenţa gemetelor tale. Îţi strânge-n frâu nemărginita jale, Răbdând arsura ei ca o martiră.

Din orice frământări te zguduiră, Să-ţi împleteşti covoare de petale Şi să le-aşterni pe-ntunecata cale Pe care Parcele ţi-o hărăziră.

Precum David din ropot de suspine Şi-a făurit cântările senine, Tu fă din plânsul tău literatură…

Tu pune peste rana ta adâncă Olimpica sonetului măsură, Şi de mai poţi zâmbi… zâmbeşte încă.

©Gheorghe A. Stroia Adjud

O nouă carte, o nouă viziune poetică, motiv de reinventare şi redescoperire a vivacităţii sale interioare, un nou recurs la cădere spre ridicarea spiritului la cele mai înalte cote, Sonete VUVU reprezintă un mozaic liric – transgresând aproape toate planurile existenţei –

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE DESPRE JURNALUL EXISTENŢIAL AL ASPIRAŢIEI DE EVADARE CĂTRE LUMINĂ A FIINŢEI (Coama cântătoare a zorilor)

Un titlu sugestiv - Coama cântătoare a zorilor - insinuând misterioasa întâlnire dintre întuneric şi lumină, ca răstimp al purpuriului răsărit de soare. Zori de nesomn, după noaptea petrecută în compania tulburătoarelor gânduri iniţiatice, reverberând prin milioanele de pori ai fiinţei: teamă de întuneric, dorinţă de lumină, angoasante iubiri, frustrări, dezarmante trădări şi, rareori, motive de împlinire ori eliberare prin zbor.

Poemele lui Emanoil Toma reprezintă o suită de abstracte picturi, zugrăvite cu penelul magic al gândului, într-o furibundă (pe)trecere peste pânzele sufletului obosit de încercările sisifice ale existenţei. Mărturii despre un timp propriu, intim, rezonând cu sinergii telurice şi astrale, în egală măsură, compunând un veritabil palimpsest liric. Pe această coamă cântătoare a zorilor, se nasc acordurile grave ale fiinţei, debutând cu suavul cântec de leagăn, trecând prin muzica sufletului ce-şi poate găsi aparenta-i fericire pe strunele vieţii şi până la mirificele corale angelice însoţind paşii pelerinului către lumina cerurilor înalte.

Printr-un demers literar nou, poetul, prozatorul, romancierul şi publicistul Emanoil Toma, surprinde cu o carte de poeme atât în versuri, dar şi în proză, cât şi mixte - gen haibun. În fiecare dintre cele peste 50 de poeme, autorul întreprinde cu precizie o profundă investigaţie asupra propriei persoane, cât şi asupra relaţiilor cu cei din jur, revelându-se, într-o manieră subtilă şi misterioasă, mistica sa comuniune cu IUBIREA. O iubire tandră, uneori ludică, ce se materializează fie în fragila fiinţă iubită, fie în sevele nematerialnice ale cugetului

10.-09-2014

Nr. 9/37

şi simţirii, ca infinită dragoste pentru însăşi poezia.

Pe parcursul volumului, se poate intui un crescendo al discursului retoric, prin extrovertirea unor introvertite sentimente, liricul în sine căpătând nuanţele monologului sau aparentei confesiuni. Prin eonica euharistie, eul se curăţă de păcatele pe care omul, în genere, le dobândeşte pe parcursul vieţii şi pe care poetul - rătăcitor cavaler pe ţarina cuvântului - şi le asumă, deliberat: respingerea luminii, încrâncenata rezistenţă la iubire, infatuarea, egocentrismul şi împovărarea existenţei cu toate cele „fără de folos” spiritului.

De reţinut în această „poveste” - în care realul împrumută valenţe de mitic - este tocmai discreta manifestare a eului poetic în fiecare portativ de gând, multe dintre poemele prezentei lucrări putând fi asociate unor note dintrun jurnal autobiografic. Un jurnal încă nescris sau, mai bine zis, nefinalizat, al unui acerb dor de astral, de evadare către lumină a fiinţei. La masă cu sine însuşi, poetul scrie, nu doar pentru sine, ci pentru clarifycarea dilemelor existenţiale tot mai greu de suportat. Retorica volumului este una complexă, nu atât de simplă de intuit sau de urmărit, ci reiterând chintesenţe din scrierile filosofilor clasici germani (începând cu ideile metafizice ale lui Hegel şi continuând cu subtile inserţii de critică a raţiunii, predilect kantiene) – mai mult decât evidente în cele şapte scrisori din partea a doua a lucrării.

Deşi dilematica eului este ubicuă, iar poetul disimulează detaşare, relaxare şi, pe alocuri, o revoltă inspirată, iubirea - perenul sentiment mortificator - apare, uneori tăcută, alteori furtunoasă, cu note de romanţă, sau cu subtilă aromă de pamflet. În această iubire care picură miere peste fiere, antidot peste otravă, poetul se regăseşte aed, cântându-i ode amplificate de vibranta coardă a sufletului. Există o subtilă doză de ironie, poetul autocondamnânduse cu vehemenţă însă, cu toate acestea, Emanoil

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Toma ştie să şlefuiască versul, să-l facă să sclipească, să-i adauge o aură înţeleaptă, să-l facă să cânte cu glas de flori peste coama cântătoare a zorilor.

Iată, spre exemplificare, câteva dintre versurile cărţii, care reconfirmă – dacă mai era nevoie – valoarea poetului şi truda sa constantă în slujba cuvântului: „Oamenii pier întregind timpul căci ei/ pot afla, pot înţelege, pot cuprinde”; „cu gândul acela de piatră nestemată/ pe care strămoşii îl numeau vatră sau tihnă/ sau nu-l numeau în niciun fel/ci doar îl înălţau în vârfuri de suliţi/ca pe un semn de lumină/ şi de viaţă împlinită”; „Florile asuprite de vânt/ sentind la pământ/ căutându-şi mormintele”; „e un timp fragil când iarba îşi caută culmile”; „timpul e cald,/ atât de cald,/ că poate fi modelat/ în statui funerare”; „plouă cu tine peste sufletul meu consonant”; „tăcerea se-ncinge şi tremurăntre noi/ ca un fluture ros de lumină”.

Cu un evident substrat romantic (iubirea, melosul, ambientul, florile, neliniştea zorilor albaştri, fluturii), poezia lui Emanoil Toma se dovedeşte a fi de factură (neo)modernă prin ritm şi prozodie, filonul lirico-meditativ, nevoia de revoltă, elemente ale sublimei descoperiri a realităţii printr-o „ploaie a stelelor”. Dacă ar fi să căutăm similitudini (fie doar şi ideatice), atunci, acestui univers liric special i-am putea găsi corespondent – în literatura universală - cu cel al poetului Nazim Hikmet (eposul liric de factură mitică) sau cu al poetului uruguayan Vicente Huidobro („seniorul” paravocabulelor), iar în literatură română contemporană, cu cel al eruditului poet mehedinţean Titu Dinuţ (discursul argumentativ împletit cu transcendenţa aspiraţiilor eului).

Coama cântătoare a zorilor este o reuşită încercare de regăsire în/prin cuvânt a poetului câmpinean-ploieştean Emanoil Toma care, cu efervescenţă creatoare şi stilu-i ludic de a privi viaţa – în întregul său - ca pe o „cafea bună”, se confesează: lumina e doar un mijloc ordinar de a ne privi şi de a ne orienta în spaţiu ca să nu dăm buzna unul peste celălalt. ©Gheorghe A. Stroia

10.-09-2014

Nr. 9/37

SĂ NU ŞTIRBESC DIN TINE POEZIA, Autor: Adela NAGHIU ...prefaţa volumului de

poezii Recurs pentru iubire autor Ioan GRIGORAŞ46 Să scrii poezie cu metrică, după o jumătate de secol de desprindere de canoane, poate părea desuet. În poezia de dragoste însă, formula tradiţională nu e încă nepotrivită datorită asocierii celor două într-un tipar de sensibilitate. Avantajele decurg din chiar rezonanţa melodicului şi gradul mare de adresabilitate precum şi din faptul că înţelegerea textului poetic e un continuu apel la memorie. Pe lângă versificaţia canonică, la fel de temerară, poate părea şi fixaţia tematică. Dar ce s-ar face poeţii fără poezia de dragoste?... Şi dacă-n dragoste şi-n război totul e permis (dar nimic nu se uită!) şi-n poezia de dragoste abuzul stilistic are circumstanţe atenuante, iar exhibarea aceloraşi emoţii milenare intră cumva în „fişa postului” pentru bardul lovit iremediabil de săgeata lui Cupidon.

Două sunt ipostazele feminităţii conturate de poetul Ioan Grigoraş – o Ea spiritualizată, estetizată de dragoste şi care, aşteptată, invocată, visată, implorată, se va materializa în cele din urmă: „Tu vii ca o maree, mă înveleşti cu tine... / Sărutul meu fierbinte nu va cunoaşte lege; / Cu crini acoperindu-ţi poemul gleznei fine, / Doar calul meu sălbatic prin sânge-o să-ţi alerge…” (Eşti sufletul pereche).

Cealaltă, o Lolita necruţătoare şi insensibilă în faţa lamentaţiilor poetului/ bărbatului trădat, receptivă doar la un „martini sau un bloody red în Cazino Royal”, înconjurată de 46

Ioan Grigoraş publică în cotidianul Graiul Maramureșului și în săptămânalul băcăuan "7 zile din 7". Volume: Ceremonia iubirii, Recurs pentru iubire, Apasă tasta enter, Ești poezia sufletului meu (împreună cu poeta Liliana Trif). Antologii literare: Artă Sfâșiată, Vara arsă de cuvinte, Însemnele unei tăceri, Fântâni de gând prin uni...vers, Confluențe poetice, Ceasuri de mătase și Autograf pentru m(â)ine.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE curtezani, pe cât de scumpă în pretenţii, pe atât de ieftină în primaritatea evoluţiei ei pe scena ritualului erotic. Astfel, dezabuzat şi cinic, poetului nu-i rămâne altceva decât să exclame cu amărăciune în finalul unui poem: „Hai, poţi să chemi zugravul. Împreună/ Să ştergeţi ce-a rămas din amintiri/ Şi du-te-n stradă! N-auzi cum răsună/ Mersul pe tocuri către nicăieri?...”

(Pe aripile vântului).

Nici iubirile evocate nu sunt la fel. De la frivola zbenguială de-o noapte („N-ar fi mai

bine să dau foc/ La şandramaua noastră de pe lac/ Şi la povestea veche scrisă pe-nserat/ În trenul fantomatic, un accelerat/ Când ne-am minţit: fecioară tu şi eu burlac”), la proiecţia onirică de o senzualitate sublimată. („Magnolii prinse-n decolteu/Tresar de drag, nelinişte/ Când mâinile, în visul meu/ Te-ating pe sânul tău fierbinte”). Sau, renunţând la opoziţie în favoa-

rea numai a diferenţierii, de la iubirea sacră, predestinată („Prin ghicitori ce greu le mai dez-

legi/ Că au în ele-ncuietori păgâne,/ Prin praful unor amintiri bătrâne,/ Te-am căutat de secole întregi”), la cea literaturizată (şi literaturizantă): „Acum suntem deja în armonie/ Şi o să fim o pagină de carte/ O rimă-mbrăţişată-n poezie// Pe care versul alb n-o va desparte/ Chiar dacă vede-n noi o erezie/ Ne vom iubi aproape şi departe”.

Nici timpul iubirii nu rămâne acelaşi. Există, bineînţeles, „îndrăgostirea”, marcată prin condiţional (eterna condiţionare a fericirii în doi!) şi proiectată într-un viitor plauzibil: „Iu-

bita mea, ţi-aş săruta o dată/ Piciorul fin, petalele în arcă/ Eu am să-ţi cânt iubirea pe o clapă/ Poemele cum ţi le-aştern pe talpă” (Nu-mi pasă).

Robirea (sau „vrăjirea”, cum o defineşte Andrei Pleşu) este secvenţa cel mai bine redată poetic din tot itinerarul erotic schiţat: „Am să-ţi

muşc genunchiul, sânul cel obraznic/ Îl voi facen palmă să se cuminţească/ Celuilalt, iubito, jur să-i fiu duhovnic/ Şi-am să-l rog, în şoaptă, să se spovedească// Vom vorbi în braille cum ne place nouă/ N-au decât să zboare spre înalt cocorii/ Să dea marea-n clocot, iarba să dea-n rouă/ De nisip să-şi umple gura trecătorii” (Nevinovat).

10.-09-2014

Nr. 9/37

Şi pentru că nu putea lipsi nici „dezvrăjirea”, apare şi un trecut al rupturii şi un prezent al amarelor constatări: „Oraşul tău e-n altă ga-

laxie/ Şi visul meu un vas cu pânze moi,/ Timpul de-ar fi bolnav de-anorexie,/ Noi n-am mai fi doi îngeri trişti şi goi” (Reflecţii). Registru grav,

limbajul solemn, patetic şi recuzita specifică poeziei de dragoste sentimentale – nopţi cu lună plină, lacuri în penumbră, seri de toamnă triste la masa de scris, dar şi de iarnă pline de fierbinţeli senzuale, trenuri şi gări, sonetele lui, rondelurile ei, Ulise răzbătând printre sirene şi ciclopi sub imperiul unei duble obstinaţii, melodramatice asumări ale infernului faustic în schimbul iubirii – într-un cuvânt repertoriul trubaduresc elegiac, e înlocuit accidental şi de registrul minor, de jovialitatea ludicului cu ecouri din Topârceanu: „Râd patru cucuvele hoaţe/ pe-

o cruce veche dintr-un ţintirim/ luna şi-a pus părul pe moaţe/ şi plânge-n hohot pentr-un serafim// O lună plină de mistere/ în care el şi ea au doar un scop,/ în nopţi tăcute, efemere / să soarbă din iubire strop cu strop” (Sep-

tembrie). Încercări de apropiere de tonul poeziei moderne se resimt şi pe alt plan – cel al limbajului – care preia, mai puţin reuşit decât în precedenta formulă, vocabule cotidiene, anglicisme „trendy” sau lexic „PC” (deşi intenţia este onestă: cea de a demitiza un amor devenit în timp toxic, realizarea propriu-zisă nu scapă de tarele adolescentinismului).

Tot cealaltă ipostază, de menestrel înflăcărat simţind, prin iubire, frumuseţea lumii şi dornic să imortalizeze peisajele iubirilor în rândurile sale, i se potrveşte mai mult lui Ioan Grigoraş. Şi cum să nu oftezi, cu tot postmodernismul tău cronic, la versuri precum: „În

ochii tăi cu umbre de pădure/ Revăd peronul nostru dintr-o gară/ Acolo te aştept seară de seară/ Când simt pe buze-aroma unei umbre”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Adela NAGHIU

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vasile Alecsandri - „acel rege-al poeziei” Străbunicii şi bunicii noştri s-au născut sub zodia lui Vasile Alecsandri. Nu exista şcolar pe acele timpuri să nu recite două-trei poezii ale poetului la serbările şcolare sau cu alte ocazii. Numai apariţia lui Eminescu a reuşit să-l pună într-o umbră nemeritată din care n-a mai ieşit până astăzi. Poet naţional, cum l-au numit aproape toţi criticii literari - Vasile Alecsandri şi-a muiat pana în aproape toate genurile literare, dar a rămas până la sfârşitul vieţii fidel poeziei pe care a cultivat-o cu mare dragoste.

Născut pe 21 iunie 1821, dintr-o familie bogată, Vasile Alecsandri a dus o viaţă lipsită de griji. Dar el s-a identificat cu viaţa poporului în care a trăit, cântându-i bucuriile şi durerile.

Generaţia lui este generaţia lui 1848 care se năştea cu noi idealuri. În numele ei, Vasile Alecsandri desfăşoară o amplă critică socială, scrie poezie, teatru, proză etc denunţând starea deplorabilă a ţării. El traversează marile evenimente ale secolului al 19-lea de la Revoluţia din 1848, Unirea Principatelor, Războiul pentru Independenţă din 1877 până la instalarea regalităţii. În România literară, titlul ce cuprinde ideea unirii tuturor provinciilor româneşti, el duce o propagandă avizată pentru Unire, militează pentru pregătirea şi înfăptuirea revoluţiei.

Lupta pentru Unire înglobează întreaga activitate din perioada 1859; în slujba Unirii el valorifică tezaurul folcloric naţional, care se va afla în centrul creaţiei sale. Este ales deputat în Divanul Ad-hoc şi delegat să stabilească legătura cu unioniştii munteni. Acum apare celebra Horă a unirii care va răsuna pe buzele tuturor. În timpul Războiului pentru Independenţă scrie ciclul Ostaşii noştri cu celebrele Peneş Curcanul,

Sergentul, Odă ostaşilor români, Hora de la Plevna etc.

10.-09-2014

Nr. 9/37

în aclamaţiile tuturor multe din operele lui, aici l-a cunoscut Eminescu care a avut o mare admiraţie pentru el numindu-l „Acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice/veselul Alecsandri”.

Ca semn al preţuirii lui Eminescu, Alecsandri ţine celebra conferinţă de la Ateneu pentru strângerea fondurilor ca ajutor pentru trimiterea poetului care era bolnav la sanatorul de la Viena. Aici s-a întânlit cu Caragiale, Creangă, Duiliu Zamfirescu etc. cei care i-au apreciat opera. În cadrul Academiei Române a făcut parte din comisia care a stabilit ortografia şi scrierea limbii române. El este autorul transfomărilor scrierii cu litere slavone în litere latine; pe î slav l-a transformat în î românesc, de asemenea a pus bazele semnelor lui ş, ţ, z etc. În toate genurile în care a scris, Alecsandri a fost un deschizător de drumuri. Cu Alecsandri se începe literatura noastră modernă. A adus o contribuţie fundamentală la crearea limbajului poetic, la îmbogăţirea lui, la mlădierea expresiei după cerinţele ritmului. Aduce noutăţi în mijloacele compoziţiei, în structura versului, în ritm, rimă, în desfăşurarea acţiunii pieselor de teatru, în punerea în scenă. A valorificat din plin specii dramatice populare, cântecelul comic, monologul, feeria, suita de tablouri etc. Este primul care culege şi valorifică creaţia populară, dându-i o nouă strălucire.

Ultimele lui zile de viaţă au fost grele. „Şi când te gândeşti - îi spunea el fiicei pe patul de moarte la Mirceşti, aducându-şi aminte de Elena Negri - că a trebuit să sufere astfel înainte de a muri”. În noaptea de 21 spre 22 august, s-a stins din viaţă în vârstă de 69 de ani, plâns de toată naţiunea, cu funerarii naţionale. „Numele lui rămâne pentru totdeauna împletit cu al Mioriţei şi al Horei Unirii cu însăşi inima de foc a fiinţei noastre naţionale. (G.C. Nicolescu)”. Urmaşul lui, Eminescu a dus mai departe idealurile poetice ale maestrului şi le-a ridicat pe treapta perfecţiunii geniale. Fără Alecsandri, Eminescu n-ar fi existat.

Când Vasile Alecsandri intra la Junimea toată adunarea se ridica în picioare, inclusiv Maiorescu, pentru a-i cinsti onoarea. Aici şi-a citit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Ion Ionescu-Bucovu

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

autobiographic Vivere la musica (A trăi muzica), apărut la Editura Einaudi din Torino. blicării

„Italia rămâne pentru mine ţara culturii”. În 21 septembrie 2013 s-a stins din viaţă, la 93 de ani, maestrul Roman Vlad, celebru compozitor, pianist şi muzicolog de origine română şi cetăţenie italiană, pe care a dobândit-o în 1951.

Prestigiosul cotidian La Repubblica l-a numit „patriarhul muzicii italiene”. S-a născut în 29 decembrie 1919 la Cernăuţi, care pe atunci aparţinea României, astăzi Ucrainei, şi a ajuns în Italia la 19 ani, în 1938. Din 1958 până în 1962 a fost director al secţiunii muzicale a Enciclopediei spectacolului (Enciclopedia dello Spettacolo), iar din 1967 a condus Nuova Rivista Musicale Italiana. Între anii 1980-1982 şi 1990-1994 a fost Preşedintele CISAC (Confédération Internationale des Auteurs et Compositeurs), iar din 1987 până în 1993 a fost Preşedinte al SIAE (Società Italiana degli Autori ed Editori). A mai avut, de asemenea, şi alte funcţii precum: director artistic la Academia Filarmonică Romană timp de două mandate (1955-1958 şi 19661969); director artistic al Teatrului Comunal din Florenţa (1968-1972), director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino (1973-1989), preşedinte al Societăţii Aquilane a Concertelor (1973-1992), preşedinte al Academiei Filarmonice Romane (1994-2006), membru al comitetului director al Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma.

Renumitul compozitor a mai fost director artistic al faimosului teatru La Scala din Milano (1995-1996) şi director al Teatrului de Operă de la Roma. A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 primind premiul Nastro d'Argento pentru partiturile sale cinematografice. Îl evocăm printr-un interviu pe care l-a acordat lui Sandro Cappelletto pentru cotidianul La Stampa în 2011, cu prilejul pu-

volumului

Roman Vlad, viaţa mea extraordinară

La 92 de ani, Roman Vlad îşi povesteşte într-o carte viaţa extraordinară.

Din România până în Italia urmărit de muzică şi în timpul somnului.

În unele momente este ca şi cum ai citi o scenografie: armata română care se retrage, cea rusă care înaintează, „însă am reuşit să găsesc o căruţă cu cal în care mi-am urcat părinţii, pe sora mea şi bătrâna bunică din partea mamei şi, înainte de a abandona casa noastră cea mare, am mai intrat pentru ultima dată şi am cântat la pian un Preludiu de Chopin”. Undeva în zona Bucovinei, în sudul României, în iunie 1941: Roman Vlad şi familia sa reuşesc să se salveze. El va ajunge în Italia, unde va rămâne pentru totdeauna.

Maestrul Vlad, care astăzi are 92 de ani – „Capul îmi merge bine, caroseria mai puţin, compun în continuare muzică în fiecare zi” – s-a decis să-şi istorisească viaţa neobişnuită. Cu ajutorul a doi muzicieni şi prieteni, Vittorio Bonolis şi Silvia Cappellini, a publicat pentru Einaudi, în 2011, Vivere la musica. Un racconto

autobiografico (A trăi muzica. O poveste autobiografică). Oameni, locuri, întâmplări, gânduri, fapte publice sau private: cartea este un atlas al vremii noastre culturale şi politice. Este dedicată soţiei, arheologul Licia Borrelli, „care îmi iluminează viaţa”.

Maestre, dumneavoastră vorbeaţi mai multe limbi, de ce aţi ales Italia?

A fost ceva spontan, de parcă era prestabilit. Italia era şi rămâne pentru mine ţara culturii. Am călătorit mult, însă nici o altă ţară nu se poate lăuda cu o asemenea substanţă artistică, chiar dacă uneori aceasta e umbrită

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de vulgaritate şi degradare. Raza banalităţii devine din ce în ce mai mare şi ar trebui să reacţionăm.

Aţi venit în Italia pentru a studia ingineria şi muzica, în timpul fascismului. În carte susţineţi că libertatea de expresie a artiştilor era oricum garantată în acea perioadă.

Datorită lui Giuseppe Bottai, ministrul educaţiei de atunci, se putea face în Italia ceea ce în Germania şi Rusia era interzis. Printre artişti erau şi fascişti oneşti precum Goffredo Petrassi, căruia îi datorez mult. Mai erau şi alţii mai puţin oneşti care mai târziu aveau să nege acest lucru, precum Luigi Dallapiccola, care rămâne oricum un mare compozitor. Casella nu era fascist, dar pentru a putea lucra a trebuit, desigur, să plătească un preţ.

Artistul, libertatea acestuia, adevărul: faceţi adesea referire la acest triptic. La ce concluzie aţi ajuns?

Unicul adevăr posibil pentru un artist este armonizarea a ceea ce creează cu realitatea sa interioară. Un adevăr subiectiv ce întoarce pe dos adevărul obiectiv al lui Tommaso D'Aquino.

Dumneavoastră scrieţi: „Sunt religios, dar nu am credinţă”. Puteţi explica?

Tatăl meu era ortodox, mama catolică, şi m-a educat ea. Iubesc figura şi cuvântul lui Isus Cristos. Dar nu pot spune, ca şi Pascal: „Dumnezeule, tu mă cauţi, aşadar m-ai găsit”. Măcar de-aş putea. Studiind ingineria şi matematica mi-am dat seama, înainte de toate, de limitele omului. Planeta noastră, universul întreg, sunt inexplicabile.

Aţi atins pentru prima dată un pian înainte de a şti să citiţi şi să scrieţi. Prima partitură aţi compus-o la patru ani şi muzica nu v-a abandonat niciodată, nici atunci când dormiţi. Bach vă apare într-adevăr în somn?

10.-09-2014

Nr. 9/37

Mă aflam la Cairo. În vis, am auzit o voce care îmi vorbea în germana veche, spunându-mi în ce acord al violei din Liturghia în si minor e ascuns numele BACH, patru litere care în notaţia anglo-saxonă corespund unor patru note muzicale. Mi-am notat tot, am controlat şi lucrurile stau într-adevăr aşa. Chiar şi începutul Liturghiei pe care abia am terminat-o, l-am auzit în somn.

Stravinski şi Schönberg, corifeii muzicii secolului XX. Aţi scris despre Stravinskij o carte importantă. Pe care dintre ei îl preferaţi?

Îi prefer pe Verdi şi pe Wagner, îi iubesc pe Stravinski şi pe Schoenberg. Când ai în faţă asemenea monştri sacri nu poţi să faci altceva decât să-i iubeşti. De ce să alegi, când aceasta ar însemna să excluzi pe unul sau pe celălalt? Desigur, cu Stravinski am fost şi prieten. Astăzi, continuă să mă emoţioneze Mahler: el nu banalizează sublimul, duce banalul vieţii în sublim, îl duce în Paradis.

Riccardo Muti, Giuseppe Sinapoli, Leonard Bernstein: sunt cei trei dirijori pe care îi amintiţi cu emoţie. Faţă de colegi sunteţi întotdeauna generos. Oamenii politici vă plac mai puţin?

Bill Clinton cântă la saxofon şi l-au interesat problemele artiştilor şi drepturile de autor. Edward Heath, fost prim-ministru englez, a venit la Florenţa cu gândul să-l transfere pe Muti de la Teatrul Maggio Musicale la Londra. Acestea sunt episoade care fac diferenţa. În Italia sunt doar excepţii, precum preşedinţii Ciampi şi Napolitano, pe care îi vezi foarte des la concerte. Nici nu vreau să mă gândesc la acel ministru care a spus „cultura nu ţine de foame”: probabil glumea, dar consecinţele au fost grave.

Aţi avut multe funcţii: director artistic al multor instituţii, inclusiv la Scala din Milano şi Orchestra Simfonică Naţională Rai din Torino, preşedinte al Siae (Societatea Italiană a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Autorilor şi Editorilor, n.r.), sunteţi şi astăzi „preşedinte onorar” al Academiei Filarmonice Romane. Publicul larg al micului ecran vă cunoaşte mai ales prin seria de concerte dedicate lui Arturo Benedetti Michelangeli, ale căror introduceri le-aţi îngrijit. Care a fost reacţia lui Michelangeli?

Am înregistrat toate episoadele într-o singură fastă după-amiază, fără a greşi nici o frază sau o notă. De la Michelangeli nici o reacţie, nimic, niciodată. După ani, citind cartea văduvei acestuia, am aflat că se uita la acele programe destul de des, stând în fotoliu. Era emoţionat şi spunea că l-am înţeles la perfecţie.

Era un om de o infinită pudoare.

Dincolo de geamurile înalte ale casei din centrul Romei, soarele şi cerul la apus dau un splendid spectacol. Ciocnim „pentru muzică”, cu un gin tonic puternic.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Miguel de Cervantes47 – Don Quijote.

Repovestire pentru copii Capitolul III ÎN CARE SE POVESTEŞTE CUM A FOST FĂCUT CAVALER DON QUIJOTE, DE CĂTRE HANGIUL CEL VICLEAN (continuare din nr. 36)

Maestre, acel pian la care aţi cântat Preludiul lui Chopin în 1941, l-aţi mai căutat, laţi găsit?

Acum câtva timp un tânăr student la muzică, român, mi-a scris să-mi spună că îl are el şi sigur este acel pian. Misterioase şi fascinante sunt căile existenţei.

Traducere din italiană de Caterina Desideri (nr. 10, octombrie 2013, anul III) Preluare din revista Orizonturi culturale

româno-italiene

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

În sfârşit, după ce se hrăni, cu mult chin şi amar, eroul nostru merse la grajd împreună cu stăpânul hanului şi, încredinţat fiind în mintea lui rătăcită că se afla cu adevărat în faţa unui nobil de neam, şi nu a unui hangiu de rând, îngenunche înaintea acelui pe care îl considera de o foarte veche viţă şi îl imploră să-i dea acolada de cavaler: - Nu mă voi ridica de la picioarele înălţimii voastre până ce nu mă veţi investi cavaler, îi spuse Don Quijote.

La care hangiul, părând a înţelege cum să se poarte cu un asemenea om, descurcăreţ

47

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozității”[necesită citare].

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cum era de felul lui, se hotărî să-i facă pe voie şi-i vorbi astfel: - Şi eu în tinereţea mea am năzuit la frumoase lucruri asemenea, deşi n-am dispreţuit nici chiolhanele, nici dragostea şi nici vinul bun de Malaga. Cât priveşte capela castelului, în care după uzul legilor cavalereşti, aşa cum spui, ar trebui să-ţi petreci întreaga noapte, păzindu-ţi armele, am fost silit s-o dărâm, pentru a clădi o alta nouă, îi spuse el, râzând în sinea lui de minciuni. Dar veghea o vei putea împlini tot atât de bine şi în ogradă, ori stând de strajă în cerdac, adăugă hangiul.

După care cuvinte de îmbărbătare îl întrebă la ureche dacă nu i se întâmplau şi niscai bani în pungă, pentru a-şi plăti masa.

Don Quijote rămase foarte mirat şi îi răspunse că, după vrednica pildă a tuturor cavalerilor rătăcitori despre care citise prin cărţi, nici el nu-şi luase niciun gologan la plecare, negândindu-se că va avea nevoie de aşa ceva, în aventurile care îl aşteptau…

La auzul acestor vorbe, dar fără a-şi arăta dezamăgirea, hangiul se văzu nevoit să-i dea câteva sfaturi folositoare: - Cinstite cavaler, îi spuse el, ascultămă pe mine, nici banii, cât de mulţi, şi nici rufele curate nu se cade să-ţi lipsească la un drum atât de lung… Chiar dacă, prin cărţile citite, nu se spun astfel de lucruri, ele se înţeleg de la sine!

După care, cum noaptea se lăsase peste sat, Don Quijote îşi rezemă armele de

10.-09-2014

Nr. 9/37

jgheabul unei fântâni din ograda hanului şi se aşeză pe o piatră, în apropiere, pentru a le veghea.

Aşa petrecu el preţ de câteva ceasuri, fără să aţipească, când deodată zări o umbră ca o matahală, care se apropia de fântână, ducând de căpăstru un animal. Odată ajunsă la fântână, aceasta îi luă armele de curele şi i le trânti cât colo departe de jgheab, apoi se pregăti să aplece cumpăna pentru a-şi umple găleata cu apă. Aţi ghicit, desigur, că umbra ivită în noapte nu era decât un cărăuş paşnic, ce sosise să-şi adape catârii, şi nimic mai mult.

Cum însă întunericul se lăsase destul de gros peste sat, Don Quijote, zărindu-l, îl luă drept un înverşunat duşman, iar gestul lui îl consideră pe dată drept o insultă ce nu putea fi trecută cu vederea.

- Îndrăzneţule care cutezi să te atingi de armele celui mai viteaz cavaler, îi strigă el cu glas tunător… Ia seama ce faci, ori ţi s-a urât cu viaţa! Şi cum cărăuşul păru să nu se sinchisească de vorbele lui, ba poate că nici nu-l auzise, Don Quijote îşi ridică pe dată lancea şi, invocând în ajutorul lui pe frumoasa Dulcinee, se repezi la nepoftitul care îi tulburase veghea şi îl lovi în cap cu atâta putere, încât omul nostru căzu lat la pământ şi nu mai mişca.

După care vrednică şi vitează ispravă, cavalerul, aşezându-şi armele la loc, rezemate de jgheab, se găti să-şi reia veghea de noapte, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu trecu mult şi un alt cărăuş, nebănuind ce soartă îl aşteaptă, se îndreptă şi el spre fântână, târând după dânsul catârii pentru a le da de băut. Ca şi cel dintâi cărăuş şi acesta lepădă cât colo armele de pe jgheab, şi, tocmai când se pregătea să arunce găleata, Don Quijote se repezi ca un vultur furios cu lancea ridicată, şi, fără a-i mai spune nimic, îl blagoslovi în moalele capului, de îl culcă la pământ, dintr-o singură lovitură.

Auzind gemetele răniţilor, ieşiră din han mulţime de oameni cu felinare în mână, în frunte cu hangiul şi când pricepură ce se întâmplase, şi când văzură pe cavaler, care se

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pregătea să-i atace cu lancea într-o mână şi scutul într-alta, se apucară să arunce cu pietre şi cu tot ce nemereau într-însul, încât, dacă n-ar fi intervenit hangiul pentru a-i dumiri că bătăiosul cavaler nu era în toate minţile, nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

Înţelegându-i însă vorbele şi bănuindul pe hangiu că el ar fi îngăduit o asemenea batjocură, Don Quijote se mânie şi mai tare: - Afurisiţi să fiţi, netrebnicilor, împreună cu castelanul vostru, care v-a asmuţit asupră-mi, călcând în picioare legile onoarei cavalereşti şi ale ospeţiei. O să vă ucid pe toţi ca pe nişte potăi!

Oamenii din ograda hanului erau acum furioşi şi lupta nu s-ar fi sfârşit bine pentru eroul nostru, dacă, aşa cum spuneam, hangiul nu le-ar fi strigat să se potolească: - Opriţi-vă, dragii mei, în numele cerului! Nu vedeţi că domnul cavaler e cam ţicnit? Dacă nu-i daţi pace o să vă spargă capetele, cum a făcut ortacilor voştri, fără a putea fi pedepsit! În sfârşit, zarva se domoli şi cărăuşii începură să se împrăştie care încotro, iar hangiul, pentru ca să-şi împace oaspetele şi să scape astfel mai curând de un client atât de zurbagiu, se apropie de Don Quijote şi îi ceru cu umilinţă iertare pentru purtarea neciopliţilor cărăuşi.

10.-09-2014

Nr. 9/37

Apoi se oferi să-i îndeplinească dorinţa şi să-l investească pe loc cu titlul de cavaler, având în vedere că veghea armelor fusese împlinită.

Nerăbdător de a se vedea odată uns cavaler şi încrezându-se în vorbele hangiului, Don Quijote se arătă gata să se supună hotărârii. Cele două „nobile domniţe” fură chemate în grabă, hangiul aduse de pe tejghea catastiful cel mare de cheltuieli, ţinându-l în mână ca pe o carte sfântă, şi, la lumina unei lumânări, după ce eroul nostru îngenunche dinainte-i, şi după ce cârciumarul şiret mormăi popeşte câteva vorbe, prefăcându-se a citi din ceaslov, apucă spada lui Don Quijote şi îl lovi zdravăn cu latul ei pe umăr, de trei ori.

Hazlia ceremonie odată isprăvită, şiretul „castelan” îl declară cavaler şi una dintre cele două aşa zise „domniţe” îi încinse spada la brâu, hiritisindu-l cum se pricepu mai bine.

După care proaspătul cavaler încălecă pe bravul său Rocinante şi plecă în lume să înfăptuiască alte vitejii.

Va urma

sursa: Miguel de Cervantes - Don Quijote, Editura Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

Sumar luna septembrie, 2014// NR. 9/37 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Frida Kahlo – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Amintiri despre Frida Kahlo – autor: Stelian Tănase /p. 4 Istorie şi cultură - Frida Kahlo – autor: Mihaela Mihăilescu /p. 7 Scriitori de ieri...: George Coşbuc /p. 15 Autor: Mihai Ştirbu Iubirile scriitorilor: Coşbuc şi Elena – autor: Mihai Ştirbu /p. 15 Rabindranath Tagore – citate şi poezii /p. 23 Scriitori de azi: Ştefan Agopian /p. 25 Pagini de istorie literară: Publius Ovidiu Naso - un Petrarca al Antichităţii /p. 28 autor: Ion Ionescu-Bucovu Controverse – autor: George Ghe. Ionescu /p. 30 Interviul lunii – Erwin Josef Ţigla – autor: Adalbert Gyuris /p. 32 Dialoguri privilegiate - Adalbert Gyuris în dialog cu Părintele Matei Boilă /p. 33 autor: Adalbert Gyuris Incursiune în poezia română contemporană /p. 37 Mihaela Oancea /p. 37 Pop Stelu /p. 38 Irina Lucia Mihalca /p. 40 Adrian Paparuz, /p. 40 Ana Sofian /p. 42

Mihai Katidas /p. 43 Adam Armina Flavia /p. 43 Adrian Daniel Sociu /p. 44 Gabi Schuster /p. 45 Liviu Radu /p. 46

Poeme de ziua limbii române – Elena Armenescu /p. 48 Pagina traducerilor /p. 49 Poeme de Maria Postu – traducere din germană: Nicoleta Ungureanu /p. 49 Eseu: Destinul uneori se oglindeşte-n vise - autor: Dida Diana Ciopnea /p. 52 Proză scurtă /p. 55 Irina Radu, Bacău /p. 55 Corina Militaru, Constanţa /p. 56 Pagini de istorie: Poveştile geto-dacilor Vocaţia drumurilor la strămoşi – autor: Cristiana /p. 57 Pagini de jurnal: Olena (Elena Voloşanca), fiica lui Ştefan cel Mare al Moldovei (1465-1505) /p. 60 selecţie şi prezentare: Aurelia Macavei Cronică de carte: Tainica simţire de Vasile Hatos – autor: Terezia Filip /p. 65 Sonete VUVU de George Peagu – autor: Gheorghe A. Stroia, Adjud /p. 68 Coama cântătoare a zorilor de Emanoil Toma - autor: Gheorghe A. Stroia /p. 70 Recurs pentru iubire de Ioan Grigoraş – autor: Adela Naghiu /p. 71

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-09-2014

Nr. 9/37

In memoriam Vasile Alecsandri – autor: prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 73 Roman Vlad – traducere de Caterina Desideri /p. 74 Pagina celor mari pentru cei mici Don Quijote de Miguel de Cervantes /p. 76 Sumar /p. 79 Picturile, grafica şi posterul din acest număr aparţin: Frida Kahlo Francisco de Goya Valeriu Pantazi Ion Theodorescu-Sion Eugène Delacroix

Ettore Ferrari Salvador Dali Eva Moldovan Maxim Aurel Vasili Petrov

Posterul de la p. 65 în concepţia pictorului şi graficianul Mihai Cătrună, precum şi coperta I şi IV (după picturile artistului de origine rusă: Konstantin Makovski)

Pentru obţinerea revistei pe support de hârtie comenzile se fac prin e-mail la adr.: nomenartis@gmail.com

NUMĂRUL VIITOR, CARE VA FI UNUL OMAGIAL, VA APARE PE DATA DE 10.X.2014.

Cei care încă nu şi-au trimis materialele mai pot încă să o facă până pe data de 20.IX.2014 Vă dorim lectură plăcută şi aşteptăm comentariile şi propunerile dumneavoastră!

Clectivul de redacţie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !