Nomen Artis - Dincolo de tacere, nr. 5/21, An II, 2013

MEMBRI DE ONOARE :  Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România  Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa  Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România  Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală  Prof. univ.dr. Albert Kovacs - România  Prof. univ. Elena Loghinovski – România  Mircea Aurel Buiciuc - România  Prof.dr. Terezia Filip, România  Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia  Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România  Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR  Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Ovidiu Cristian Dincă şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu, Georgina Ecovoiu Cristian Neagu, COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania Christian W.Schenk – Germania Daniel Medvedov- Spania Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda Elena Buică-Buni – USA Elena Rodica Lupu - România Eugen Cojocaru – Germania Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com E-mail editor on-line : PAUN Mihai <crosswinder24@yahoo.com>

ANUL II, nr. 5/21, - mai, 2013 -

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

10 Mai 2013 nr. 5/21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Viaţa este uneori foarte zgârcită; trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou.Totuşi, odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.”

Paolo Coelho

„Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte...”

William Shakespeare

„Nu este măreţie acolo unde nu este simplitate.”

Lev Tolstoi

„Fericirea a trecut repede prin viaţa mea. Am urmat-o şi-am adormit în braţele ei. Când m-am trezit eram singur.”

Victor Hugo

„Secretul vieţii nu este să ai tot ceea ce îţi doreşti, ci să-ţi doreşti tot ceea ce ai.” „Dacă folosim orice experienţă ca să ne sporim cunoştinţele pentru a le folosi spre binele omenirii, aceasta va produce o schimbare în noi şi în lumea noastră; cunoaşterea este putere.”

Francis Bacon

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice care a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate, Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoţi, fiul lui Isidor Blaga şi al Anei (n. Moga), de origine aromână. Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte el însuşi, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului (viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” „Sufletul lui e în căutare,/în mută, seculară căutare,/de totdeauna,/şi până la cele din urmă hotare” (Autoportret, 1942) – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani).

A urmat primele clase la Sebeş, la Şcoala Primară Germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga2, a debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe ţărm (1910), şi în Românul, cu studiul Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson3 (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeş în 1909. În anul 1911 călătoreşte în Italia, unde îşi petrece timpul în librării, căutând cărţi de filosofie, şi vizitând vestigiile istorice ale

acestei ţări. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie (26. XI. 1920), cu teza: Kultur und Erkenntnis (Cultură şi cunoştinţă). (Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu4, cea care îi va deveni soţie.)

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj şi Banatul din Lugoj. În 1926 a intrat în diplomaţie ocupând succesiv posturi la legaţiile ţării noastre din Varşovia, Praga (1927-1928), Berna (1928-1932; 1937-1938), Viena (1932-1937) şi Lisabona (1938-1939). A fost ales membru al Academiei Române în 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc. În 1939 revine definitiv în ţară. În acelaşi an devine profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj (1939-1948), mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena. La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. Din 1948, îndepărtat de la catedră, lucrează ca cercetător în cadrul filialei din Cluj a Institutului de Istorie şi Filosofie al Academiei. În anul 1956 Lucian Blaga a fost propus pentru a primi premiul Nobel pentru literatură de către Rosa del Conte5 şi de criticul Basil Munteanu6, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autorităţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine

1

4

1

Lucian Blaga – a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician şi diplomat român. (n. la Lancrăm, lângă Sebeş, la 9 mai 1895 - d. 6 mai 1961, Cluj).

2 Iosif Blaga (n. 1864, Lancrăm - d. 1937, Brașov) a fost profesor la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov (1891-1915), director al liceului (1915-1927), protopop ortodox al Brașovului (1927-1937), a fost ginerele comerciantului Tache Stănescu. A fost unchiul lui Lucian Blaga şi autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

3 Henri-Louis Bergson (n. 18 octombrie 1859 — d. 4 ianuarie 1941) a fost scriitor și filosof evreu francez ale cărui idei au pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927.

Vezi la pag. 5 „Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu”.

Vezi nr. 6 al revistei: In memoriam Rosa del Conte /p.72.

6 Basil Munteanu (n. Vasile Munteanu, 9 noiembrie 1897, Brăila d. 1 iulie 1972, Paris) a fost un istoric literar român, critic literar și filolog, membru al Academiei Române. A fost de asemenea profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere din București. A fost timp de câteva decenii secretar de redacție al Revistei de literatură comparată. A fost un autor bilingv care a scris cu egală ușurință în limba română și în limba franceză. După ce s-a refugiat în Franța în 1946 (cu ocazia plecării în Franța ca membru al delegației României la Conferința de Pace din Paris) s-a semnat cu numele Basil Munteano 5

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tăcerile lui Lucian Blaga. Lucian Blaga se stinge din viaţă la 6 mai 1961, fiind înmormântat la Lancrăm în ziua de 9 mai, când ar fi împlinit 66 de ani.

Lucian Blaga a rămas în istoria literaturii române prin întreaga sa operă. Astfel, amintim câteva dintre volumele de versuri: Poemele luminii (1919), Paşii profetului (1921), În marea trecere (1924), Laudă somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943), Poezii (1962) – volum postum cuprinzând ciclurile Mirabila sămânţă, Vara de noiembrie şi Stihuitorul. Postum au apărut şi ciclurile Vârsta de fier (1940-1944), Cântecul focului, Corăbii cu cenuşă, Ce aude unicornul. Dramaturgie – Zamolxe, mister păgân (1921); Tulburarea apelor (1923), Daria (1925); Fapta; Ivanca (1925); Învierea (1925); Meşterul Manole (1927); Cruciada copiilor (1930); Avram Iancu (1934); Arca lui Noe (1944); Anton Pann (1945). În anii cincizeci, a scris un roman cu caracter memorialistic, căruia editorii de mai târziu i-au atribuit titlul Luntrea lui Caron. Creaţia filosofică este grupată în trei trilogii: Trilogia cunoaşterii (1943): Eonul dogmatic (1931), Cunoaşterea luciferică (1933), Censura transcendentă (1934); Trilogia culturii (1944): Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936/37), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937); Trilogia valorilor (1946): Artă şi valoare (1939), Despre gândirea magică (1941), Ştiinţă şi creaţie (1942). Cea de-a patra,Trilogia cosmologică, a rămas în stadiul incipient, fiind publicată doar o primă parte: Diferenţialele divine (scrisă la Cluj în decembrie 1939).

10 Mai 2013 nr. 5/21

timente, două principale şi două ajutătoare. În primplan, cu drepturi egale, se află poezia şi filosofia.

Fiecare e apoi „secondată” într-o manieră specifică: poezia – de teatru, filosofia – de aforisme. Teatrul e prin excelenţă poetic (dar şi cu răsfrângeri meditative), aforismele sunt concentrate de gândire (deseori şi de natură poetică). Direct sau indirect, dedublarea fundamentală patronează întreaga creaţie.”

(Ion Ianoşi, „O istorie a filosofiei româneşti”, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p.222-223).

„S-ar putea argumenta (…) oricare dintre următoarele patru variante de interpretare a operei lui Blaga: filosofia este dependentă de poezie; poezia este dependentă de filosofie; filosofia este independentă de poezie; poezia este independentă de filosofie. Polarizările s-au datorat şi „tainelor” prezente în fiecare dintre domenii. Savantele asocieri şi disocieri nu anulează însă o firească întrebare de bun-simţ: care dintre activităţi i-a folosit mai degrabă celeilalte? (…) Răspunsul pare evident: „motorul” receptării lui Blaga a fost poezia, explicat, între altele, şi prin spontana aderenţă la poezie a unui public mult mai larg decât în cazul filosofiei.

Poezia pretinde intuiţii sensibile, filosofia cere o cunoaştere intelectivă, pentru care mai puţini sunt pregătiţi. Cu o cheie atât de simplu universală orice uşă ar trebui să poată fi deschisă pe moment. Dar îndărătul primei evidenţe, de necontestat, ar mai putea să existe şi alte motivaţii.”

(Ion Ianoşi, „O istorie a filosofiei româneşti”, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p.226).

Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate în volumele Pietre pentru templul meu (ediţia I-a – 1919; ediţia a II-a – 1920), Discobolul (1945) şi Elanul insulei (1946). La Cluj sunt multiplicate şi două cursuri ale profesorului de filosofie Lucian Blaga: Despre conştiinţa filosofică (1947) şi Aspecte antropologice (1948). „Opera lui Blaga e cunoscută, inclusiv din reeditările şi comentariile tot mai numeroase ale ultimului sfert de veac. O sumară trecere a ei în revistă poate ajuta totuşi analiza ulterioară. Printr-un reducţionism extrem, putem delimita patru compar-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Viorela Codreanu Tiron

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu Poezia dragostei, la Lugoj de Adriana Weimer E uimitor cum dragostea poate scoate din adâncul fiinţei umane cele mai înălţătoare rezonanţe ale spiritului: poezia şi muzica. Astfel, pentru Lucian Blaga, în toamna anului 1916, la 21 ani, pe când era student la Universitatea din Viena, puternica dragoste faţă de Cornelia Brediceanu a fost acea „mirabilă sămânţă” care i-a încolţit în suflet poeziile din Poemele luminii, după cum mărturiseşte, atât de elocvent, însuşi poetul în volumul autobiografic Hronicul şi cântecul vârstelor (volum postum, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965); în aceste mărturisiri, nobilul sentiment al dragostei, al dragostei faţă de lugojeanca Cornelia Brediceanu, este retrăit de Lucian Blaga cu o intensitate şi cu o sinceritate rar întâlnite: „[...] altceva mai adânc şi mai esenţial avea să intervină în acel miez auriu de toamnă în viaţa mea. [...] Intram la Universitate (n.r.: Universitatea din Viena). [...] descifrez cu emoţie un alt nume românesc, şi cunoscut mie: numele domnişoarei Cornelia B. „Ghiocelul negru!”. Pe domnişoara Cornelia B. n-am mai văzut-o de vreo doi ani şi mai bine. Stau puţin şi mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc aminte de acea „petrecere cu dans” a liceenilor, când am zărit-o întâia oară – pe Cornelia. [...] Inima mea cade pradă unei reacţiuni spontane la gândul că aş putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste locuri. [...] Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi remarcase prezenţa în sală. Se alcătuise în acei câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat. [...] Străinătatea cu aer fin, adus de pe unde de lacuri, de pe zăpezi alpine (n.r: a stat un an în Elveţia), a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă nobleţă. Silueta calmă, privirea uşor melancolică,

10 Mai 2013 nr. 5/21

liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii. O priveam pierdut. Şi, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil.” (n.r.: Dintr-o remarcă a unui licean din generaţia Corneliei Brediceanu, Dorli Blaga, fiica Corneliei şi a lui Lucian Blaga, îşi aminteşte: „O cunoştea pe mama şi spunea despre dânsa că era foarte frumoasă. Era aşa de frumoasă, încât ei, băieţii, n-aveau curajul să vorbească cu ea”. Dar de aceeaşi părere era şi Dorli Blaga însăşi despre mama ei: „Mama era o femeie frumoasă, foarte cultivată.

Avea anume siguranţă în felul de a apărea în lume [...]”.) „[...] Domnişoara Cornelia îşi întorcea şi ea ochii spre mine. Mă recunoaşte şi-mi surâde: îmi părăsesc locul. Mă duc lângă ea. [...] Şi am vorbit despre multe, de toate. Devenisem aproape locvace, eu care nu m-am simţit niciodată în rol de „delegat autorizat” al cuvântului.” „O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bibliotecă, cele mai adesea. [...] Întâlnirile, întrucât dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin inimă şi cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre proiectele mele de viitor. Îi desfăşuram aspiraţiile mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am mărturisit mai degrabă, decât cele poetice. Cred că în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am preocupări poetice, şi mult timp încă nici nu avea s-o ştie. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi comunica unele sfieli, când vorbeam despre poezie.” „Palpitam, în acele săptămâni de toamnă târzie şi de început de iarnă, la un nivel euforic ridicat [...]. Verişoara mea a remarcat acest lucru [...]: „Ce e cu tine? Tu eşti îndrăgostit!” Am răspuns doar printr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji odată cu sângele. Verişoara m-a sărutat, văzându-mă atât de fericit. [...] Nu încape îndoială că eu însumi eram atunci în cea mai potrivită dispoziţie sufletească [...].

Umblam cu Cornelia să vedem când străzile vechi din centru, când pădurile de la periferiile Vienei, vizitam muzeele, bisericile, teatrele [...].”

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Cu licenţa teologală în buzunar, am plecat la sfârşitul lui iunie (n.r.: 1917) acasă, la Mama. Acasă mă aştepta o scrisoare de la Cornelia, caldă şi calmă ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pregătea să plece în Banat (n.r.: la Lugoj), la familia ei (n.r.: familia Brediceanu). Plicul sosit mai cuprindea şi alte două scrisori. Una de la Mama ei, a doua de la un frate de-al ei (n.r.: Caius Brediceanu). Ce se întâmplase? Într-una din zile, peste care n-a licărit steaua norocului (n.r.: aşa credea pe atunci Lucian Blaga, dovedindu-se în timp contrariul), Cornelia scrisese atât Mamei, cât şi fratelui ei [...] că „s-a logodit”. [...] fratele Corneliei mă invita pentru luna august în localitatea lor natală din Banat (n.r.: la Lugoj), „ca să ne cunoaştem”.”

Dar, ca toate marile iubiri, şi cea dintre Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu a întâmpinat şi mari obstacole, peste care, cu cele mai puternice simţăminte de dragoste, cei doi îndrăgostiţi au trecut învingători; această suferinţă a dat naştere celor mai profunde sentimente, rodind în mintea şi în sufletul tânărului Lucian Blaga primele poezii: „Pe la mijlocul lui august, plecam în Banat. Nu pot spune că n-aş fi fost bine primit în casa părintească a Corneliei (n.r.: casa familiei Brediceanu din Lugoj). [...] Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese aşadar mai prejos de orice aşteptări, ceea ce, de altfel, pentru luciditatea cu care însumi priveam lucrurile, era de prevăzut, căci nici înainte, nici după această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat existenţa spre a face vreo impresie. [...] Au urmat nopţi şi zile, zile şi nopţi, şi săptămâni, sfâşiate de veghe, arse de chin. [...] M-am retras în sângele şi în tăcerea mea. [...] Vreo câteva săptămâni n-am mai scris Corneliei nicio scrisoare. Cineva în mine începuse să cânte. Şi însemnam cuvintele cântate, pe hârtie. Nam mai trimis Corneliei niciun răvaş. Dar într-o zi iam trimis poeziile, aşa ca ale unui autor oarecare. În octombrie (n.r.: 1917) am plecat la Viena. În aceeaşi zi pleca şi Cornelia spre aceeaşi ţintă. [...] A cincea zi Cornelia mă căuta în Biblioteca Universităţii. Eram acolo. Mă căutase de fapt în fiecare zi. I-am dat câteva noi poezii. Ea mi-a surâs calm şi cu tristeţe. [...]

Mă gândeam. La ce mă gândeam? La un poem? Nu. Mă gândeam la „subiectul absolut” al poemelor mele, la Cornelia. Aşteptam o scrisoare. [...] De la Viena nu-mi mai sosea nicio scrisoare. În zadar mai aştep-

10 Mai 2013 nr. 5/21

tam sâmbăta pe înserate la „curmătura respiraţiei tăiate” [...]. Răul sufletesc, delicatul, cumplitul rău de care sufeream, căuta jgheaburi lirice, pe care un sobor serafic le-ar fi captat, dacă nu s-ar fi înfiinţat în acelaşi timp şi insomniile cu alaiul lor de visuri, ce-mi parodiau fantastic şi sfâşietor temerile omeneştii mele inimi. Sângele mi se primenise în luminozitatea de iarnă a peisajului, dar nicio veste nu venea să mă restituie mie însumi şi sufleteşte. [...]

Pe la sfârşitul lui februarie (n.r.: 1918), îmi sosi în sfârşit o scrisoare. Subiectul absolut al poemelor mele îşi scuza plauzibil tăcerea, şi-mi spunea unele cuvinte de consolare, ba se felicita că poşta a confiscat vreo câteva scrisori, ce-ar fi trebuit să-mi sosească: altfel probabil că nu i-aş fi trimis cele mai noi poezii.”

Aşa cum bine a intuit tânărul poet la Cornelia Brediceanu, admiraţia şi aplecarea ei asupra poeziei, respectul faţă de acest nobil sentiment al creaţiei s-au dovedit a fi nu doar mari calităţi, ci şi materializarea drumului poeziei lui Lucian Blaga: „[...] în ceasuri de răgaz mă plimbam cu Cornelia (n.r.: la Viena, în Parcul Mare din faţa Parlamentului). Eram tineri, poate, ca să fi putut întrevedea liniile istorice mari, ce încercau să se nască sub ochii noştri. [...] Odată, pe când părăseam Biblioteca (n.r.: Biblioteca Universităţii din Viena) [...], Cornelia mă întâmpină veselă. Se apropia, din cealaltă parte, făcându-mi de departe exuberante semne, cu o scrisoare, pe care tocmai o ridicase de la portar. Ajungem faţă-n faţă. „Ce e?” o întreb. „O veste îmbucurătoare, dar ştii – foarte foarte foarte îmbucurătoare”, îmi spunea Cornelia aspirând spre superlative dintr-o singură răsuflare, ce ardea toate virgulele. Şi Cornelia prinse a-mi povesti, cu o introducere şi cu mici ocoliri, că mai acum câteva săptămâni, în dorinţa de a pregăti editarea, a trimis, fără a-mi cere consimţământul, poeziile mele profesorului Sextil Puşcariu7 de la Cernăuţi (Poemele luminii fuseseră tocmai încheiate în manuscris). Răspunsul a sosit adineauri. Luai scrisoarea şi citii. Aprecierile profesorului, care era şi critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Mă găseam, neaşteptat, negândit, în faţa întâielor pă7

Sextil Iosif Pușcariu sau, mai scurt, Sextil Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877, Brașov - d. 5 mai 1948, Bran) a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român de origine aromână (macedoromână) (vezi: Hristu Cândroveanu, „Un veac de poezie aromână").

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE reri ale unei terţe persoane asupra încercărilor mele, iar cuvintele, ce umpleau cele câteva pagini, erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere şi să mă întărească în hotărârea de a tipări volumul, de îndată ce se va termina războiul. [...] Nu aveam înclinarea de a mă pripi, dar prin freamătul celor aduse de timp îmi făcea semne un drum, drumul meu. Ţineam gata de tipar cele două volumaşe, Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu (aforisme). [...] Pe la mijlocul lunii martie (n.r. 1919), mi se oferea posibilitatea de a-mi tipări, relativ mulţumitor, dacă se ţine seama de condiţiile postbelice şi provinciale deatunci, cele două volumaşe. Poemele (n.r.: Poemele luminii) au intrat în lucrare la Orăştie, iar aforismele (n.r.: Pietre pentru templul meu) la Sibiu. [...] Pe la sfârşitul lunii, cărţile se iveau în lumina vitrinelor.”

Pornite din tot sufletul unui tânăr îndrăgostit, din puritatea şi profunzimea primei iubiri, a intenselor ei trăiri, Poemele luminii au fost percepute de presa vremii şi de criticii literari ca atare. Astfel a început marea călătorie a poetului Lucian Blaga pe drumul creaţiei literare, alături şi împreună cu Cornelia Brediceanu.

Legată de episodul „începutului de drum” al poeziei lui Lucian Blaga (este vorba de anul 1917) este şi mărturisirea actului solemn al creaţiei, al dăruirii de sine în poezie, mărturisire pe care poetul a făcut-o unui bun prieten.

Dorli Blaga, fiica poetului Lucian Blaga şi a Corneliei Brediceanu, îşi aminteşte strânsa relaţie dintre poet şi Cornelia Brediceanu în ceea ce priveşte poezia, creaţia: „Mama a păstrat toate manuscrisele cu foarte mare grijă – se poate vedea şi la Muzeul Literaturii Române, în plicuri, pe care nota data când au fost începute lucrările, când au fost încheiate, a câta redactare este etc. În ce priveşte poeziile, tata i le citea întotdeauna ei. Ea a fost prima ascultătoare a poeziilor lui. În copilărie, sigur, când am început să înţeleg şi eu, îmi citea şi mie, dar nu ca să-mi ceară o opinie... Dacă cerea o opinie, o cerea mamei mele şi ţinea seama de unele observaţii ale ei. Mama le bătea la maşină când textele erau definitivate... Şi aşa se pregăteau volumele pentru tipar...”. Dragostea dintre Cornelia Brediceanu şi Lucian Blaga, prin poezia ce-a izvorât din acest profund sentiment, va dăinui, poate, în sufletul îndrăgostiţilor oricăror timpuri. Câteva fragmente din

10 Mai 2013 nr. 5/21

scrisorile pe care poetul Lucian Blaga le trimitea Corneliei Brediceanu sunt revelatoare în ceea ce priveşte puterea dragostei ce i-a unit: „Sfinxule dragă, [...] Lumea este un singur mare sfinx – şi Tu al doilea... [...] Faţă de Tine nu am numai - ci şi un sentiment pe care nici porţile iadului nu-l vor clăti(na).” (5.12.1916) „Mireasa mea, deseori este instinctul un echivalent al inteligenţii şi inteligenţa al instinctului, căci multe lucruri le isprăveşte tot aşa de bine instinctul ca şi inteligenţa şi despre foarte multe întâmplări nu ştii. Totuşi sunt fapte alese pentru care se recere numai unul din aceşti factori: în întâlnirea noastră, fără îndoială, îşi serbează cea mai mare sărbătoare!” (4.07.1917) „Iubita mea, s-apropie tot mai mult timpul, pentru ca să ni se înceapă iarăşi timpul, timpul nostru – de tinereţe, de lumină, de friguri, de fiori, de gesturi – cu semnul veşniciei pe ele.”

(15.01.1918)8

Corina Chirilă - Copacul iubirii –

8

Bibliografie: Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965; I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Editura Minerva, Bucureşti, 1987; Lucian Blaga, Corespondenţa ( A - F), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

toate izvoarele pământului.

Rămân doar cuvintele

Paul Doru Chinezu9 şi-acest mereu reluat şi-acest mereu reluat În cercuri tot mai mari se pierde imaginea pe care copilul încearcă s-o prindă în cercuri tot mai fugare prin propria lor rază totul să se rostogolească sau poate să clipească într-un mod limpede şi curios taina luminii sunete liniştite să preceadă căutarea paşii atât cât pot atinge tălpile mâinile atât cât pot prinde strâns degetele câte o umbră sau două peste care gândul plin de-ntrebări să se lase tot mai liniştit precum după crivăţ fulgii lin căzând pe pământ şi-acest mereu reluat şi iar reluat la infinit fără odihnă unde se îndreaptă şi cui deschide şi închide imensitatea ?

Un înapoi ascunde soarele-n razele sale un veşnic niciunde pe care-l tot căutăm distanţele sărăcind şi gândurile aducând nu e câmpie pentru seminţele noastre nu e lut pentru aceste trupuri şi nu mare în care ochiul să ni-l aruncăm dezvelindu-l de pleoapă.

Aidoma urmei de zbor a păsării este vrerea pe care-o agităm între atâtea secunde aidoma cărnii prinsă de os este naşterea de ceea ce ne desparte şi n-avem ecouri rămân doar cuvintele unul intrând în altul ca nişte umbre ce-mbrăţişează trotuarul atunci când imaginea zilei alungă din case toţi oamenii cetăţii !

Umbra nostră S-a întors în trupul reptilei şi zilele care i-au mai rămas se zvârcolesc undeva în spate nu o tulbura tu frate călătorule treptat va prinde un alt contur şi-atunci vei fi devorat nu o tulbura tu frate călătorule ai să te pierzi în cuvinte şi nimeni n-are să-ţi mai întindă o mână asemeni ierbii vei deveni asemenea nopţii iar din gura ta vor ţâşni rând pe rând

Foto: Alex Ştirbu

9

CHINEZU, Paul Doru (Ionel Dorel Chinezu) poet, membru USB, filiala Timişoara, n. 9 04.1954. Colaborări la: „Orizont”, „Ateneu”, „Tomis”, „Convorbiri literare”, „Flacăra”, „Transilvania”, „Luceafărul”, „Familia”, „Contrapunct”etc. Volume publicate: Înaintea ecoului, Bucureşti, Editura Litera, 1978; Vibraţia sevelor, Timişoara, Editura Facla, 1988; Anamorfoze, Lugoj Press, 1994; Anamorfoze, Timişoara, Editura Marineasa, 1997; În ideea uşilor,Timişoara, Editura Marineasa, 1998; Cartea poeţilor, Lugoj Press, 1994.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Mihai Ştirbu Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat în promovarea muzicii româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.

George Enescu a fost şi este cel mai important compozitor al nostru, dotat cu o sensibilitate şi o capacitate de a acumula, de geniu, încă din copilărie. La patru ani citea, scria, aduna şi scădea. La cinci ani cunoştea notele muzicale, era talentat la poezie, desen şi pictură. „La 6 ani făceam portrete şi peisagii. Opoziţia culorilor îmi dădea senzaţii tot atât de înfiorătoare ca şi sunetele”. La nouă ani vorbea deja engleza, franceza şi germana.

Crescut de o mamă mult prea grijulie, din cauza pierderii altor patru copii, înainte de a-l fi avut pe micul Jurjac (aşa-l numea familia), îl „sufoca” prin măsurile de precauţie, exagerate în ce-l privea: „nu am fost un copil răsfăţat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilenţa înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă şi tensionată, m-am maturizat prea repede. Şi, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicaţia cred că trebuie căutată în copilăria mea” (cf. Amintirile lui G. Enescu de Bernard Gavoty).

George Enescu s-a născut în cătunul LiveniVârnav, care nu exista pe harta de atunci a ţării, între dealurile Dorohoiului. Din actul de naştere întocmit pe 9 august, rezultă că „s-a născut alaltăieri”, adică pe 7 august pe stil vechi’. Părinţii săi erau Costache şi Maria. ***

10 Mai 2013 nr. 5/21

Mama, (născută Cozmovici) la Mihăileni, era o doamnă ca oricare altele, dar ştia să povestească frumos. Fusese şcolită la pensionul de fete din Cernăuţi, de aceea cânta la pian şi chitară. Era o fire sensibilă, pe care soarta o pedepsise crunt, pe nedrept. Cum altfel poţi spune după ce născuse patru copii morţi, iar alţi şapte îi muriseră de meningită şi de anghină difterică, bolile vremii? De aceea, bucuria imensă de la naşterea lui George era umbrită, pe bună dreptate, de spaima îngrozitoare de a nu-l pierde şi pe el. Pentru a-l păzi de rele cu orice preţ, recurgea la ritualurile şi obiceiurile băbeşti aflate de la săteni, şi la implorări către divinitate în biserici. Conform lui Viorel Cosma: „Unii povestesc că înainte să-l nască pe Enescu, Maria a visat că el va trăi şi va deveni faimos, dacă va fi născut pe cuptorul din odăiţă şi va fi botezat de doi veri. A făcut întocmai. Toate hăinuţele cu care l-a îmbrăcat fuseseră mai înainte trecute pe sub altarul bisericii.

Nu a dat voie nimănui să se atingă de leagănul copilului.

Rudele îl admirau de afară, privindu-l prin ferestruică.

La sfatul doctorului, a refuzat chiar să-l alăpteze, încredinţându-l unei doici tinere şi sănătoase, Aniţa lui Toader Ilcu. În primii ani, a fost lipsit de orice tovarăş de joacă şi nu a cunoscut pe niciunul din verişorii lui.” A avut o copilărie „de seră”, chinuită, dramatică. „Mama m-a îngrijit cu idolatrie” – spune tot Enescu. „Cea mai mică indispoziţie a mea o prăbuşea de durere şi spaimă”. Ba, mai mult, tot mama s-a opus vehement înscrierii lui la şcoală, având ideea fixă că George trebuie să urmeze cursuri la domiciliu.

Tatăl – Costache, avea încă din copilărie o remarcabilă voce de tenor, datorită căreia a fost trimis de părinţi la Seminarul de la Socola, asemeni lui Creangă, mai demult. Dar nici lui nu i-a plăcut haina preoţească şi s-a dedicat profesiei de învăţător. Deşi era un om cultivat, cunoscând limbile franceză şi latină, ştiind istorie şi apreciind versul lui Eminescu, în timp a renunţat la cariera didactică, preluând în arendă moşia Institutului botoşănean „N. Sofian” din Cracalia. A fost un om bun şi un bun cetăţean al localităţii în care se stabilise. Era respectat şi iubit de săteni, devenind primar. Se spune că la marile sărbători oferea mese gratuite pentru văduve şi săraci, de aceea în timpul răscoalei din 1907 a fost ocolit de furia ţăranilor. După despărţirea de mama lui George, Costache Enescu avea obiceiul de a invita pe moşie cunoştinţe din străinătate.

Aşa s-a îndrăgostit de o foarte tânără poloneză, lăsată de tatăl ei în vacanţă la Cracalia, de dragul frumuseţilor naturale. Ajungând însărcinată, tânăra poloneză – Maria Ferdinand-Suschi - a rămas acolo şi l-a născut pe Dumitru Bascu, fratele vitreg al lui Enescu, viitorul pictor la care muzicianul a ţinut enorm.

*** Încă din copilărie, George Enescu avea o memorie fantastică, şi a sunetelor, dar şi o memorie vizuală. Era mic şi se distra „prinzând broaşte şi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE păsări pe vioară”, le imita perfect, prin simplul joc al corzilor. Auzea un cântec o singură dată, şi-l reţinea. După o seară cu muzică, dimineaţa îşi uimea bunicul: „I-ascultă, moşule, iac-aşa cântau lăutarii aseară!”. Dovada că în familie sensibilitatea pentru muzică era un fel de calitate, sau tradiţie, este faptul că bunicul Gheorghe Enescu - preot - avea „o voce îngerească”. Străbunicul dinspre tată - Enea Galin, cel care-şi schimbase numele din Enea în Enescu, ar fi fost printre cei mai cunoscuţi cântăreţi în strană.

La doar 3 ani, copilul minune George, avea să-şi hotărască viitorul, după ce ascultase, întâmplător, un taraf, undeva, într-o staţiune balneară, apropiată de satul natal. A doua zi a încercat să-şi reconstituie din memorie instrumentele tarafului: vioara, ţambalul şi naiul. Vioara şi-a improvizat-o cu „un fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (cf.

Amintirile lui G. Enescu, de Bernard Gavoty), ţambalul cu nişte beţe din lemn, iar naiul, şuierând printre buze. La 4 ani, părinţii i-au dăruit viitorului muzician o vioară mică, cu trei coarde. Realizând că nu era o vioară adevărată, a aruncat-o în foc. Doar după ce a primit o vioară (de data aceasta, adevărată, nu de jucărie), având ureche muzicală, a învăţat să cânte, pe o singură coardă, cu un singur deget, exersând după melodiile auzite până atunci. De la 5 ani, deja îşi dorea să ajungă compozitor: „Lucru curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu Enescu, criticului şi jurnalistului de radio Bernard Gavoty. Primele „lecţii” de vioară le-ar fi primit „după ureche” de la legendarul lăutar din Dorohoi, Lae Chioru, care a renunţat repede să-l dăscălească, motivându-le părinţilor că „nu mai are ce să-l înveţe pe copil, că el prinsese deja toate „şmecheriile” viorii. Încă din anul 1886, Eduard Caudella (fost copil minune şi el), remarcase talentul deosebit al lui George Enescu, drept care i-a sfătuit părinţii să-l îndrepte către studii muzicale. Memorabil a fost momentul în care Caudella a vrut să-l asculte pe micul artist. Spontan, fără emoţii, copilul de cinci ani i-a replicat: „De ce nu îmi arăţi întâi ce ştii mata?”.

Eduard Caudella era compozitor, profesor la Conservatorul din Iaşi. Mai târziu, după o altă audiţie,

10 Mai 2013 nr. 5/21

entuziasmat, Caudella a insistat ca băiatul, ajuns la vârsta de şapte ani, să meargă la studii la Viena.

Un rol important în educarea lui George Enescu l-a avut „guvernanta” franceză, Lydie Cedre, care a ştiut să se poarte, astfel încât a devenit parcă membră a familiei. Discretă, sigură pe calităţile sale de bun pedagog, a ştiut să şi-l apropie pe „Jorjac”. Convinsă că apelativul „Jorjac”, utilizat de părinţi, era la origine un nume francez compus, i-a zis Georges-Jacques - Jorjac. Ea l-a învăţat pe micul George desen, pictură, limbile franceză, germană şi engleză, dar şi golf, filatelie şi muzeistică.

La Viena, îngrijoraţi de pericolele la care putea fi expus copilul încă mic, atât de mult dorit, lau însoţit părinţii şi Lydie Cedre. După câteva luni, îmbolnăvirea mamei a obligat-o să revină în ţară, copilul rămânând în grija guvernantei. Ea a ştiut să-l scoată din starea „de copil ciudat”, indusă inconştient, din cauza traumelor psihice ale părinţilor care-şi pierduseră ceilalţi copii. L-a dus în Grădina Publică, la frizer, la bazinul de înot Florabad, la fotograf. Enescu le scria săptămânal părinţilor, încântat de viaţa de acolo: „Alaltăieri seară am fost la Operă; s-a dat Barbier von Sevilla şi la sfârşit un balet (Puppenfee)”. „Domnişoara mi-a cumpărat alt concert de Beriot”. „Sâmbătă o să mergem la Operă, la Aide. Alaltăieri am fost la un muzeu de pictură din Belvedere. Să fi văzut acolo pictură! Acuma mi-a cumpărat D-ra nişte note şi le cântăm la patru mâini”. Având şi alte obligaţii, în 1891 ea a plecat, copilul de zece ani rămânând singur la Viena. După trei ani, în 1894, Enescu avea să ajungă la Paris, la o gazdă recomandată de aceeaşi Lydie, care în ultima scrisoare i-a recomandat: „Să fii foarte modest şi

să ştii că talentul nu trebuie să te facă vanitos, căci vanitatea este un defect foarte mare”. Răspunsul avea să fie pe măsura aşteptărilor ei: „Nu fiţi îngrijorată, Domnişoară, că am să vă uit. Toată viaţa mea am să mă gândesc la D-voastră şi la bunătatea D-voastră în ce mă priveşte. Elevul D-voastră, care vă iubeşte din tot sufletul, G.E.”.

Evident, deşi plecase de acasă la şapte ani, în fiecare vacanţă de vară îşi vizita părinţii la Cracalia şi Mihăileni, unde se stabilise mama (în casa părintească) în urma despărţirii de Costache. Motivul: la vremea aceea, cancerul era considerat boală contagioasă. Imediat după despărţirea de soţ, mama lui

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Enescu se retrăsese la mănăstire, unde nu rezistase mai mult de patru luni, din cauza durităţii traiului monahal. Din 1887, când avea numai şase ani, datează primele încercări de compoziţii: „De îndată ce am avut la dispoziţie un pian, am început să compun. Am schimbat, cu o adâncă bucurie, instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un instrument polifonic, după ce nu putusem face altceva decât să execut nişte melodii fără cel mai mic acompaniament; ce bine era să mă desfăşor acum în acorduri! Şi – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun”.(G. Enescu în B. Gavoty, „Amintirile lui George Enescu”). Între 1888 şi 1894, George Enescu a studiat la Conservatorul din Viena, cu profesorii renumiţi ai vremii: Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi compoziţie). Apreciat de Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul directorului Conservatorului din Viena, George Enescu, cu acceptul tatălui său, a ajuns la Paris, perfecţionându-se la Conservatorul de acolo, între anii 1895– 1899. Profesori i-au fost: José White şi Martin Pierre Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct. El dorea să compună muzică, nu să devină violonist: „De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică şi nu de performanţe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun şi iar să compun. Evocând timpurile acelea fericite, zâmbesc şi eu. Cert, pentru a-mi deprinde pana şi a-mi exersa spiritul, scriam mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul venea, totuşi, din inimă!” (cf. Amintirile lui G. Enescu, de Bernard Gavoty).

Până la urmă, dăruirea şi conştiinciozitatea pentru lucrul bine făcut, indiferent care era acela, iau adus lui Enescu, la Conservator, premiul al II-lea în 1898 şi un an mai târziu premiul I, când a absolvit clasa de vioară la 24 iulie 1899. Atunci i s-a dăruit o vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său. Încă din „perioada parisiană” se bucura de o largă recunoaştere internaţională, nu doar pentru cele patru „simfonii de şcoală”, compuse acolo: Poema Română op. 1 (1897) pentru orchestră şi cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, op. 2

10 Mai 2013 nr. 5/21

(1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în Fa minor, op. 6 (1899). Tot la Paris a înfiinţat şi

condus două formaţii de muzică instrumentală: un trio cu pian în 1902 şi un cvartet de coarde în 1904.

A concertat în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie şi SUA. Începutul secolului al XX-lea a coincis fericit cu apariţia celor mai cunoscute compoziţii ale sale: cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905). Rezumând opera lui George Enescu, putem reţine: 36 de opusuri, 6 lucrări fără număr de opus - lucrări simfonice şi concertante -,şi 10 lucrări de muzică de cameră. Datorită recunoaşterii şi renumelui internaţional, Enescu i-a ajutat să-şi perfecţioneze arta interpretativă pe: Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux, aceştia fiind cei mai cunoscuţi dintre cei care-i datorează măiestria dobândită. De asemeni, a susţinut cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music School din N.Y., la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri de compoziţie la Universitatea Harvard din Cambridge, Massachussets (SUA) şi Conservatoire Américain din Fontainbleau (Franţa). În semn de preţuire şi recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, Enescu a primit distincţii şi titluri: ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937). În 1913, Enescu a instituit şi a susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creaţiei româneşti, acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE alături de sume de bani generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte. Deseori, Enescu fusese invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regina Elisabeta a României (pseudonimul literar - Carmen Sylva), pentru concerte, recitaluri de vioară. Au şi colaborat: cu versurile ei în limba germană, a compus câteva lieduri. *** Pentru că a fost şi este o mare personalitate, viaţa lui sentimentală a fost aproape necunoscută, fiind ţinută în umbră, pentru a nu ştirbi cu nimic imaginea sa de maestru al muzicii româneşti, deşi casele de la Sinaia şi Tescani o amintesc prin fotografii şi prin memoria proprie. După ce şi-a deschis ochii spre lume, poate în contrast cu educaţia primită în primii ani de viaţă, nu evita un flirt, mai ales că fetele tinere îl încurajau. Mediul artistic în care a trăit, l-a pus în contact cu vechi familii aristocratice româneşti în care erau fete frumoase, foarte bine educate. Dar şi ele erau trimise de părinţi pentru studii la Paris, ori tânărul Enescu n-avea cum să nu le vadă, sau să nu-şi dorească apropierea de ele. Se pare că pasiunea lui pentru femei era „moştenire de familie”, pentru că şi tatăl său fusese un bărbat aprig, care nu respingea iubirea, dacă ea se întrezărea. Conform profesorului Viorel Cosma: „George Enescu a fost un bărbat foarte frumos, nu doar după standardele epocii trecute, ci şi după cele de acum. Era înalt şi cu o statură plăcută, impresionantă, virilă. O ştim chiar din vorbele lui. Se spune că într-o zi, la Paris, luând un taxi, şoferul l-ar fi recunoscut şi l-ar fi salutat cu „Bonjour, maitre!”

(Bună ziua, maestre!); Enescu ar fi răspuns imediat cu un calambur: „Oui, un metre et quatre vingt!” (Da, un metru optzeci). Se purta şi foarte elegant în tinereţe, pentru că avea de-a face cu cercurile înalte şi înţelesese repede că succesul carierei ţinea, dincolo de geniu, şi de relaţiile cordiale pe care le avea sau nu cu aristocraţia. Îmbrăca numai haine de comandă, bine croite, cu guler tare. Avea mai mereu o batistă la buzunarul reverului, semn de mare eleganţă. Purta botine cu nasturi sau cârlige şi, într-o vreme, chiar mânuşi, pentru a-şi proteja mâinile, de care depindea întreaga sa carieră violonistică.”

La doar 20 de ani, în perioada în care studia la Paris, când făcuse o vizită acasă, s-a înfiripat o idilă între Domnica (menajera părinţilor) şi el. Numai

10 Mai 2013 nr. 5/21

că mai târziu, pe 14 mai 1906, din legătura cu Domnica s-a născut fiica din flori a lui Enescu, Elena Ferbei, alintată „Didica”. Chiar dacă nu erau căsătoriţi, tatăl lui George Enescu a iubit-o pe fată, considerând-o membră a familiei. Didica, după absolvirea Şcolii de fete din Botoşani, s-a căsătorit cu moşierul Constantin Dinu în Bucureşti. Soarta a hotărât ca ea să ajungă angajată a Operei Române, la serviciul de croitorie, din 1953 până în 1962. Spre cinstea ei, a renunţat la demersurile pentru recunoaşterea paternităţii, pentru a nu-i face rău lui Enescu. A murit la Bucureşti în 1986.

O altă domnişoară care i-a furat inima lui Enescu, Elena Duca, Nineta sau „Ninette”, cum o alinta el, era fiica Olgăi Brăiloiu, o aristocrată contemporană. Deşi era feminină, purtând rochii elegante, pălării cu boruri largi, împodobite cu flori, Ninette putea fi considerată excentrică: avea un suflu băieţesc, un aer modern, conducând automobile, înotând foarte bine, practicând iarna bobul, participând la cursele auto alături de bărbaţi. Dar îi plăcea şi să călătorească, să meargă la expoziţii şi la teatru.

Mult mai târziu, când Nineta Duca a fost întrebată de fiul ei, Ilie Kogălniceanu, despre „rivala” Măruca, dacă fusese o femeie frumoasă, cu onestitate ea i-a răspuns: „Elle n'etait pas jolie, elle etait belle” (Nu era drăguţă, era frumoasă!). Din străinătate, în scrisori, Enescu i se adresa cu „Miss Ninette”, „Miss Ninette cherie” sau „Miss Ninnon” şi le semna, la rândui, cu „Chou” (iubiţel), „Chou fidelissim” sau „Pynx”, cuvânt derivat din Sfinx, porecla dată de Regina Carmen Sylva. Ca fapt divers, Nineta îi trimitea din ţară şerbet. În timp, iubirea lor s-a transformat întro sinceră prietenie. După ce a început primul război mondial, când întreaga Curte Regală plecase la Iaşi de la Bucureşti, Nineta, dar şi Măruca lucrau în spitalul condus de Regina Maria în capitala Moldovei. Atunci, Măruca încă mai păstra aparenţa de femeie căsătorită şi refuza să primească scrisorile lui Enescu acasă. Nineta era mesagera între cei doi iubiţi.

Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a lucrat mai bine de zece ani, şi se gândise douăzecişicinci, este monumentala operă simfonică Oedip, op.

23. Terminată în 1931 la Tescani, aceasta i-a fost dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soţia lui. Pe prima pagină, marele muzician a notat data: 27 aprilie 1931. Şi, în loc de

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dedicaţie, nişte iniţiale: M.R.T. Aşa ceruse Măruca, „Prinţesa iubită”. Când o „curta” pe Măruca, o scriitoare – Maria Dolores Cosoiu - se îndrăgostise de Enescu şi intenţiona să divorţeze de soţ pentru el, dar n-a făcut-o, raţiunea primând, fiindcă avea şi copii. La zece ani după scurta lor idilă, ea a scris scenarii inspirate de acea aventură.

Măruca Cantacuzino (Maria Rosetti-Cantacuzino), s-a născut la Tescani, în Moldova, în ziua de 18 iulie 1878. Părinţii ei erau descendenţi ai vechii boierimi moldovene: Dimitrie Rosetti Tescani şi Alice, născută Jora. Tatăl ei s-a sinucis la numai 45 de ani, fapt care a marcat-o profund toată viaţa. Ea însăşi a avut câteva tentative de sinucidere. De altfel, chiar dânsa povestea de un „rău de Tescani”, de o „latură întunecată” a locului pe care îl iubea atât de mult. O ţigancă vrăjitoare, Safta, fusese ibovnică a bunicului ei, Costache. Pentru ea şi-a alungat soţia, care ar fi murit de inimă rea, pentru că fusese despărţită de copil – tatăl Mărucăi. Când el a crescut, ar fi fost alungată şi ţiganca. Pentru a se răzbuna, ea ar fi făcut farmece care au provocat dezechilibre majore „în naturile prea sensibile” din familie. În realitate, se pare că răul pornise chiar de la soţia bunicului, Eufrosina, născută Romalo. Avea o boală psihică, boală care s-a transmis ereditar şi nepoţilor săi: Măruca, avea depresii profunde şi tentative de sinucidere, băiatul Constantin („Dovie”) s-a sinucis, iar mezina, Elena (Nellie) a murit nebună. Casa părintească de pe malul Tazlăului avea să fie refugiul ei în momentele de răscruce ale vieţii. Prima vizită a lui Enescu la Tescani, a fost în octombrie 1917, în plin război mondial. Pe Măruca, devenită de aproape un an prinţesă, Enescu a cunoscut-o întâmplător, în timpul unei plimbări prin pădurile din preajma Castelului Peleş, în 1907. Maria, chiar dacă mai în vârstă decât el, i-a atras atenţia imediat, fiindcă era o feme-

10 Mai 2013 nr. 5/21

ie frumoasă, elegantă, graţioasă, inteligentă. Dar, era căsătorită cu prinţul Mihai (Mişu) Cantacuzino. „Măruca avea o fire destul de bizară, de nebună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări depresive, când se închidea în casă câte o zi sau două şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise, cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice.

Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, aveau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la cer la pământ.” (Viorel Cosma în „Formula As”). Traiul în cuplu nu îi pria, căsătoria fusese de convenienţă, dar apăruseră doi copii: Alice, care avea să ajungă poetă, şi Constantin, devenit un cunoscut pilot de aviaţie. Mihai Cantacuzino era fiul prinţului Gheorghe Grigore Cantacuzino, unul dintre cei mai bogaţi oameni din România. El construise în 1911 Castelul Cantacuzino, în Buşteni. Averea uriaşă îi adusese porecla de „Nababul”. Prin căsătorie, Măruca devenise „prinţesă”; dar trăia drama de a-şi fi surprins soţul în dormitorul propriei surori, Nely...

Tânărul George Enescu, fermecat de frumuseţea şi inteligenţa sclipitoare a Mărucăi, a făcut totul pentru a o cunoaşte mai bine, pentru a se apropia de dânsa, mai ales că sentimentele erau reciproce. „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană”. Aşa a descris Măruca prima lor întâlnire, în memoriile intitulate „Lumini şi umbre.” „Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasiinconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa.” Povestea de dragoste se înfiripase întro seară, la Castelul Peleş. Fusese sau nu dragoste la prima vedere, acesta este secretul celor doi. Pentru Enescu a fost începutul unei legături furtunoase. A început s-o curteze asiduu, chiar sub ochii soţului ei, care tolera acest amor. Pentru a-i fi aproape, Enescu a concertat deseori în Palatul Cantacuzino, riscând să fie considerat „cântăreţ de curte”. Au urmat întâlniri la ceas de taină, sute de epistole în ca-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE re ei îşi arătau iubirea, unul pentru celălalt. Dragostea lui profundă şi apăsătoare pentru Măruca, era dominantă, obsesivă. Realistă, cu picioarele pe pământ, femeia îndrăgostită, dar încă măritată, avea să mărturisească: „Nu aveam nicicum intenţia să mă căsătoresc cu George Enescu, dar voiam să fiu liberă în faptele şi gesturile mele, să trăiesc din plin ceea ce mi se oferea, cu conştiinţa împăcată”. Era perioada în care Măruca simţea adesea nevoia să fugă din calea iubirii lui devastatoare şi epuizante.

George concerta în străinătate, şi-i trimitea scrisori de dor sfâşietoare. Iată cum o descrie în memoriile sale regina Maria pe prinţesa Cantacuzino. „Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii”. În 1928, Mişu Cantacuzino a murit împreună cu amanta lui, într-un accident de maşină, astfel soţia devenind „liberă”. Enescu fiind atunci departe, (deşi revenea adeseori şi-n ţară), Măruca s-a îndrăgostit de filosoful Nae Ionescu10, care era mai tânăr decât ea. Muzicianul a iubit-o în continuare pe prinţesa care-şi păstrase şi titlul şi numele, cu aceeaşi forţă, şi aştepta chinuit de gelozie, căci Măruca se desfăta cu Nae Ionescu. Enescu asista neputincios la idila vizibilă. Nae Ionescu era invitat la Tescani, dar până şi la Vila Luminiş, casa construită (culmea) de însuşi marele compozitor, în zona Cumpătu din Sinaia. Nici familia nu privea cu ochi buni această relaţie. Copiii ei, pentru că Măruca suferise o cădere psihică, s-au grăbit să obţină un document psihiatric, document care să ateste incapacitatea ei de aşi administra averea, fiindcă printr-o căsătorie, ar fi pierdut moştenirea rămasă de la tatăl lor. Când Măruca avea în jur de 55 de ani, filosoful care era idolul studenţilor şi studentelor de a căror vârstă era 10

Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890 d. 15 martie 1940) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.

10 Mai 2013 nr. 5/21

mai apropiat, a renunţat la relaţia cu ea. Rănită sufleteşte, prinţesa, printr-un necugetat gest disperat, s-a desfigurat (variante găsite: şi-a dat foc, s-a ars cu vitriol, sau nu s-ar fi desfigurat din cauza lui Nae Ionescu, ci ar fi încercat o cremă de faţă pentru albire şi strălucire - se ştie că Măruca era mai smeadă la ten - care i-ar fi produs arsuri - parcă îmi place mai mult varianta asta!!! ) – cf. 121.ro articole Florentina Bratfanof „Măruca Cantacuzino”.

Imediat, Enescu a revenit în ţară, renunţând la concertele deja anunţate. Poate cu o oarecare satisfacţie (atâta satisfacţie, câtă ar fi putut simţi în faţa unei tragedii), că poate Măruca va fi în sfârşit doar a lui, îndurerat şi impresionat de suferinţele ei, a îngrijit-o personal. A tratat-o cu ajutorul prietenului său, savantul doctor Marinescu11, a dus-o la Purkersdorf, lângă Viena, apoi la Lausanne, pe malul lacului Lemann. Odată refăcută, când a revenit la ţinuta sa aristocratică, a acceptat să legalizeze şi-n faţa lui Dumnezeu relaţia lor, care era „febră şi pasiune”, copleşitoare şi epuizantă. S-au căsătorit în 1937, într-un apartament, în prezenţa unei singure martore, Cella Delavrancea. Familiile se pare că n-ar fi fost de acord cu oficializarea relaţiei. Atunci când preotul începuse slujba de cununie, a intrat Alice, fata Mărucăi. Şi-a sărutat mama, dar l-a lăsat pe Enescu cu mâna întinsă. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă. Dispus să facă orice pentru dragostea lui, Enescu, deşi s-a simţit umilit, avea să spună mai târziu: „Tout coule sur moi” (Nimic nu mă atinge). Măruca îl iubise profund pe Enescu la începutul relaţiei lor, însă nu s-a ridicat la cota iubirii lui, nu era femeia unei fidelităţi de-o viaţă. Pentru ea, el nu mai era acelaşi adorat de odinioară, era doar un soţ necesar. Mai mult, deşi era inteligentă, profundă, avea şi un fond egoist, pe care nu l-a ascuns, neacceptând sacrificii: după căsătorie nu dorea să fie numită „doamna Enescu”, ci „Prinţesa Cantacuzino”. La telefon, dacă cineva o solicita pe doamna Enescu, punea receptorul în furcă.

După cel de-al doilea război mondial, în ziua de 6 septembrie 1946, George Enescu şi Măruca au 11

Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București - d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din București, membru al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE părăsit definitiv România, fără a-şi uita rădăcinile; cu lacrimi în ochi el şi-a luat rămas-bun: „Scumpă ţară şi frumoasă, oh Moldova - ţara mea,/Cine pleacă şi te lasă, e pătruns de jale grea”. Atunci a făcut demersurile necesare pentru urmărirea strictă a banilor pe care urma să-i trimită sătenilor din Liveni şi Cracalia, afectaţi de seceta grozavă. Voia să se asigure că banii obţinuţi în concertele din America, aveau să ajungă la cei care, într-adevăr, aveau nevoie de ei. Dragostea, afecţiunea pentru ţară şi popor a fost în cea mai mare parte preocuparea lui.

După o şedere în Statele Unite, s-au stabilit definitiv la Paris, trăind din concerte şi din cursurile de vară la academia Chigiana din Sienna. Au locuit întrun „banlieu” parizian, în vila de la Bellevue, până în anul 1950. Apoi, pentru a-şi reduce cheltuielile, s-au mutat într-un mic apartament din Rue de Clichy.

George Enescu s-a stins din viaţă în noaptea de 4 spre 5 mai 1955. Îşi doarme somnul de veci în cimitirul Père Lachaise din Paris, alături de soţia sa, prinţesa, care nu şi-a trecut pe piatra de mormânt niciun titlu nobiliar; doar „Măruca Enescu, născută Rosetti Tescanu”. Trebuie spus că Enescu şi-a dorit ca rămăşiţele-i pământeşti să-i fie îngropate în Moldova. În testament, compozitorul a menţionat că „va reveni în ţară numai când nu va mai exista regim comunist”... Măruca a trăit până în decembrie 1972 în Elveţia la Vevey, într-un hotel luxos, pe malul lacului Leman. Rămăşiţele ei pământeşti au fost aduse la Paris, alături de ale soţul ei.12

12

BIBLIOGRAFIE - artactmagazine 28 Ianuarie 2013 George Enescu – biografie; georgeenescu.ro „George Enescu, date biografice”; artactmagazine.ro „Românul care rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX”; Formula AS Anul 2012, numărul 1004 Asul de inima „Copilăria unui geniu: George Enescu” (interviu cu muzicologul Viorel Cosma); Viorel Cosma „Muzicieni români în texte şi documente (XVII) Fondul George Enescu”; COMUNITATEA – Lia Neamţ „DESTINUL UNEI IUBIRI CELEBRE GEORGE ENESCU ŞI MARUCA CANTACUZINO”; adevărul.ro 4.09. 2011, CULTURA „O minune pe nume George Enescu”; Formula AS, Anul 2011 Numărul 982; „Asul de inima GEORGE ENESCU - Simfonia iubirii”; - 121.ro articole Florentina Bratfanof „Măruca Cantacuzino”; -jurnalul.ro 15 Iulie 2009 „Doamna de la Tescani, Prinţesa lui Enescu” - Autor: Miruna Munteanu; - anchetatorul 30 septembrie 2011 „Povestea de iubire dintre Măruca şi George ENESCU”; - acum.tv „Femei celebre din România” de Venera E. Dumitrescu-Staia.

10 Mai 2013 nr. 5/21

Autor: Dia Radu13 A fost singurul muzician român căruia i se poate aplica fără nicio exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor şi un excepţional profesor de muzică, Enescu14 e azi pentru lumea întreagă o personalitate uriaşă. Numele lui rostit cu veneraţie în Occident ne-a redat mândria de a fi români. Din păcate, Enescu a părăsit România în 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vieţii sale, marcaţi de boală şi de un dureros exil sufletesc, rămân, astăzi, pentru cei mai mulţi români, un mister. Unde, cum, când şi de ce a murit Enescu? Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, în viaţă şi opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia .

Cu vaporul, la Paris - De ce a plecat Enescu din ţară? Ştia că nu se va mai întoarce?

- Enescu a părăsit România în toamna anului 1946.

Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist şi începuse să anticipeze dezastrul care va urma. Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă. Şi Maruca Cantacuzino (soţia lui) fusese sfătuită discret să se retragă, că aristocraţia nu e deloc bine văzută de noii veniţi la putere.

Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei discuţii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Unite. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu, după întoarcerea lui Enescu din turneul ţinut în URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de valoare, semn că ştia că nu se mai întoarce. A plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, şi cu paşaport diplomatic, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanţa.

Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că Enescu a respins cu îndârjire toată viaţa lui ideea de a se 13

Acest articol a mai apărut în „Formula AS”, Anul 2011, nr. 968.

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, județul Dorohoi (interbelic), România d. 4 mai 1955, Paris, Franța).

14

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE urca în avion, preferând obositoarele călătorii prin Europa cu trenul. În fine, la plecare, toată lumea a crezut că Enescu şi Maruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo să ajungă la Paris, unde el locuia deja de mai multă vreme. Totuşi, Enescu s-a dus până în Statele Unite, unde a şi rămas trei luni de zile. Dar, fiindcă nu a reuşit deloc să se adapteze, şi-a făcut iar bagajele şi s-a întors definitiv în capitala Franţei.

- Ciudat este că în vara acelui an, Enescu semnează un testament în care cere, nici mai mult, nici mai puţin, să fie îngropat la Tescani, împreună cu soţia sa.

- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supoziţiile plecării definitive. Şi totuşi, actul acesta, în care Enescu îşi exprima dorinţa de a fi înmormantat la Tescani, a fost de fapt redactat la cerinţa avocatului Romeo Drăghici, bun prieten de-al său, care a vrut să-l scutească pe muzician de o posibilă confiscare de către comunişti a casei şi pământurilor Marucăi Cantacuzino. Din păcate pentru români, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

- Ce s-a întâmplat cu averile lor după plecare?

- Dupa căsătoria lor din 1938, Maruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino, care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului ei, Mişu Cantacuzino. Enescu a preferat odăile mai liniştite şi mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Drăghici, soţii Enescu au donat reşedinţa aceasta luxoasă Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.

Erau conştienţi că, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Drăghici s-a luptat însă foarte mult ca, imediat după donaţie, s-o transforme în Muzeul Enescu, pentru a o proteja în felul acesta.

- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

- Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând. Sigur că s-a adaptat la viaţa

10 Mai 2013 nr. 5/21

franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurcă cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă.

Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun că avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, odată pe an, îşi invita prietenii. Era o casă mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereţii încărcaţi de tablouri. Avea un Grigorescu, dar şi un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese în limba germană, cu cerneală aurie: „Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat astăzi Bach, atât de divin, aşa cum îi doresc să fie cântat el, peste o sută de ani". Avea şi o intendenţă franţuzoaică, o femeie extrem de devotată, care îi păstrase în timpul celui de-al doilea război mondial o bună parte din manuscrisele autografe. Din mărturiile care au rămas despre aceste întâlniri, iese la iveală un Enescu jovial şi primitor, un om care nu discuta politică niciodată, care spunea bancuri şi anecdote, care nu amintea niciodată despre muzica lui, însă vorbea cu o bucurie enormă de muzica românească, în care avea o încredere nestrămutată. Vorbea şi despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, îl critica uşor pe Mozart, pe care nu-l găsea destul de consistent, dar se pleca în fata capodoperei sale, „Don Giovanni". Şi vorbea foarte mult despre Moldova lui natală, despre satul românesc, despre „Amintirile din copilărie" ale lui Creangă. A fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, s-ar fi întors, cu siguranţă, în ţară.

- Credeţi că ceva din rădăcinile lui româneşti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut şi în muzica lui?

Un moldovean blând şi sentimental - Fără îndoială! Suita „Amintiri din copilărie", Suita a III-a simfonică, Sonata în caracter popular românesc, Sonata pentru pian şi violoncel sunt doar câteva din piesele inspirate de ţinuturile lui natale. Se

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spune că moldovenii sunt molcomi, blânzi, sentimentali şi foarte afectuoşi. Ei bine, exact aşa era şi Enescu. Avea modestia şi bunătatea omului din popor, dar avea şi hazul şi umorul sănătos al unui Creangă. Era un foarte bun cunoscător al poeziei româneşti, el s-a format în ambianţa culturală a Moldovei de odinioară. Şi toate aceste daruri erau străbătute de un fior de spiritualitate adevarată.

Enescu a fost un om foarte credincios, care cunoştea sărbătorile religioase şi însemnătatea lor, şi care mergea la biserică. Suficient să amintesc că în familia lui toţi înaintaşii bărbaţi fuseseră preoţi.

Moştenirea aceasta spirituală a ţâşnit însă la el întrun mod inegalabil de a face muzică.

10 Mai 2013 nr. 5/21

nică unde a fost reanimat. De atunci, sănătatea lui sa degradat vizibil, lună de lună, până în iulie 1954, când, în timpul unei lecţii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumătate. Se afla în apartamentul din Rue de Clichy.

Umorul nu l-a părăsit însă nici în ultima clipă. Vrând să comunice cu prietenul său devotat care venise în vizită, compozitorul Marcel Mihalovici15, i-a scris pe o bucăţică de hârtie: „Mi s-a întâmplat azi. Dădeam o lecţie. Am simţit ceva în braţul stâng. Am fugit şi m-am întins pe pat. Şi, iată, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puţine prostii".

- I-au adus anii petrecuţi în capitala Franţei recunoaşterea occidentală pe care o merita?

- Îl încercau, probabil, şi gândurile sumbre ale sfârşitului. Nu a fost tentat să se întoarcă să-şi revadă ţara?

- Din păcate, Enescu n-a avut parte de recunoaşterea totală pe care o merita ca mare compozitor, decât după moarte. Până la apariţia operei sale, Oedip, în 1936, trecea în Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist şi un excepţional pianist.

Era, de asemenea, recunoscut şi ca unul din cei mai buni profesori de vioară din lume. Mari violonişti ai lumii s-au zbătut să lucreze cu el. Avea recunoaşterea acestor talente, dar se plângea, adesea, că toata lumea îl socoteşte doar un simplu violonist. Îl durea lipsa confirmării ca mare compozitor. Şi totuşi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

- S-ar fi întors, cu siguranţă, dacă ar fi putut. În 1951, Statul român a dorit să-l aducă la Săptămâna Muzicii Româneşti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat să patroneze sărbătoarea, dar a solicitat ca Academia Română să reprimească printre membrii înaltului for pe „epuraţii" Dimitrie Gusti16 şi Constantin Rădulescu Motru17, iar Ministerul de Interne să o elibereze din închisoare pe soţia compozitorului Mihail Jora18. Bineînţeles că aceste lucruri nu s-au întâmplat. Să nu uităm că erau anii 50, anii cumpliţi ai sovietizării. Prin urmare, Enescu le-a răspuns într-o depeşă foarte politicoasă că, întrucât starea de sănătate i s-a agravat, aceas-

Printre umbre - Când a izbucnit boala lui? Într-o fotografie făcută în Gara din Londra, în 1950, îl vedem deja cocoşat de chinurile spondilozei.

- Încă de la plecarea din ţară îl supăra grav coloana vertebrală. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla încovoiat ca un echer, iar când ieşea în oraş, se sprijinea adesea de prietenii săi. În 1950, la Londra, în timpul unui concert, a făcut un accident cerebral şi a căzut de pe podium. Cei prezenţi i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a închiriat rapid un avion ca să-l ducă la Paris. E singura oară când a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă că are încă mintea întreagă, a fluierat temele lucrării lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, într-o cli-

15

Marcel Mihalovici - compozitor francez de origine română (Bucureşti, 1898 — Paris, 1985), îşi începe studiile muzicale la Bucureşti, în perioada 1908 şi 1919, lucrând cu Fr. Fischer şi B. Bernfeld (vioară),D. Cuclin (armonie) şi R. Cremer (contrapunct). Continuă la Schola cantorum din Paris, din 1919 până în 1925, avându-l ca maestru pe Vincent d’Indy (compoziţie, dirijat de orchestră), în 1928, Mihalovici, Martinu.C. Beck şi T. Harsanyi, cărora li s-a alăturat N. Şrepin, au hotărât să dea un concert cu lucrările lor.

16 Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași; d. 30 octombrie 1955), a fost un filosof, sociolog și estetician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944-1946), ministru al învățământului între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Membru al unei loji masonice din Iași 17 Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți - 6 martie, 1957, București), a fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 - 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX. 18 Mihail Jora (n. 2 august 1891, Roman, Neamț - d. 10 mai 1971, București) a fost un compozitor și dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române. A fost profesor și Rector al Academiei Regale de Muzică din București.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ta nu-i mai poate permite nicio altă activitate în afara celor pur mentale şi că, întrucât e nevoit să petreacă zile întregi nemişcat în pat, îi este absolut imposibil să călătorească spre România. Apoi, nu e de neglijat nici influenţa Marucăi, care nu a dorit sub nicio formă întoarcerea în România comunistă. Mai târziu, chiar înainte de moarte, prin 1954, a primit în vizită o delegaţie românească.

10 Mai 2013 nr. 5/21

cupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din România şi pe care, adesea, i le ducea personal la Paris.

Era în foarte strânsă legătură şi cu românii stabiliţi în capitala Franţei. De compozitorul Marcel Mihalovici l-a legat o strânsă prietenie. În ultima fază a bolii, când îi tremura mâna prea tare şi nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta să transcrie unele nuanţe în partituri şi chiar să termine lucrările, când el nu va mai fi. Foarte apropiat îi era şi pianistul român Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratică din Moldova, cel care i-a închis, ultima dată, capacul la pian.

Pianul mut - Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de hotel, un amănunt puţin cunoscut, chiar de specialişti.

Cum a ajuns, de fapt, acolo?

Yehudi Menuhin cântând pentru Enescu

Printre membrii ei se aflau prof. Serafim Antropov19, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea şi dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei având chiar misiunea de a-l convinge să se întoarcă în ţară. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

- Se rupsese cu totul de România sau mai ţinea legătura cu ţara?

- Ţinea o strânsă corespondenţă cu maestrul Jora, cu care se şi înrudea, de altfel, şi cu compozitorul Mihail Andricu20. Mai era apoi Romeo Drăghici, avocatul lui, devenit între timp şi muzeograf, care se o19

Serafim Antropov-Manu (1 februarie 1913, Chişinău - 19 iulie 1988, Bucureşti) - compozitor, violoncelist şi profesor. Şi-a început studiile muzicale la Conservatorul din Chişinău (1927-1934) cu Gheorghe Iaţentkovski (violoncel), Mihail Barcă (teorie-solfegiu) şi Ana Andronache (pian), continuându-le la Conservatorul din Bucureşti (1934-1938) cu Dimitrie Gh. Dinicu (violoncel), Mihail Andricu (muzică de cameră) şi Alfonso Castaldi (orchestră). A studiat compoziţia în Bucureşti (1955-1965) cu Alexandru Velehorski, Walter Mihai Klepper şi Carmen Petra-Basacopol.

20 Mihail Andricu (n. 22 decembrie 1894 București; d. 4 martie 1974) a fost un compozitor român, membru corespondent al Academiei Române. A fost compozitor și profesor universitar (1948-1959), apreciat ca unul din creatorii muzicii simfonice și de cameră în România de inspirație folclorică. A compus 10 simfonii, baletele Taină și Luceafărul, muzică de cameră și instrumentală. În 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. A fost distins cu titlul de „Maestru emerit al artei” și cu Premiul de stat. Conform însă unei dispoziții din 21 noiembrie 1959 s-a interzis orice referire publică la persoana sau opera lui.

Mihail Andricu a fost victima unei înscenări a Securității prin care i se atribuiau contacte interzise cu diplomați străini.

- Chiar înaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindcă starea de sănătate i se înrăutăţise considerabil, Marcel Mihalovici şi cu Yehudi Menuhin au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin şi-a asumat toate cheltuielile şi s-a ocupat până şi de instalarea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat, căci ar fi însemnat să plece acolo fără soţia sa. Mai târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de pensie viageră, ştiindu-se faptul că nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari câştiguri. Dar şi pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuşi, fiindcă sănătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bucura de unele avantaje, cum ar fi o infirmieră, mâncare gratuită şi altele, Enescu a fost mutat din locuinţa personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea decât două camere mici şi o baie pe care o foloseau şi ca bucătarie), într-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei români, care îl luaseră în proprietate, aducându-l la categoria de 4 stele.

După atacul cerebral

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în apartamentul cu nr. 40, care avea două camere mari, hol şi sală de baie. Impresionat de suferinţa lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispoziţie gratuit, i-a asigurat şi personal auxiliar, ba, fără ştirea lui Enescu, i-a plătit şi consultaţiile medicului cardiolog. Se spune că infirmiera – româncă era plătită de însăşi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fără ştirea lui. În cameră, prietenii i-au adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut niciodată să cânte. Îi cântau însă aproape toţi cei care îl vizitau, ca să-i mai aline suferinţele.

- Cum vă explicaţi fascinaţia extraordinară pe care a exercitat-o toată viaţa maestrul asupra mai tânărului Yehudi Menuhin?

- În 1926, la Paris, micul Menuhin, în vârstă de zece ani, i-a fost prezentat maestrului Enescu pentru lecţii. După ce l-a ascultat cântând Simfonia spaniolă de Lalo, Enescu a exclamat: „Ce naiba vreţi să-l mai învăţ?" Şi s-a întors în ţară. Familia Menuhin, sosită de peste ocean, îşi dorea însă atât de mult aceste lecţii, încât şi-a luat casă la Paris pentru a-l aştepta pe Enescu să revină din România. Curând, au început lecţiile la Bellevue. Lecţii pentru care Enescu nu a luat niciodată bani. Nu greşesc dacă aş spune că între ei se înfiripase o relaţie de-a dreptul părintească. Menuhin a fost „copilul" lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porţi muzicale, ci i-a şi dezvăluit o lume fabuloasă, mustind de spiritualitate: l-a chemat în România, de care Menuhin a rămas definitiv fascinat. 40 de ani mai târziu, Menuhin a scris o carte despre experienţa lui românească.

Dar ca să înţelegem mai bine ce a însemnat Enescu pentru el, iată propriile cuvinte: „Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau parcă, sus şi tare, că aveai în faţă un om liber, puternic, neîncătuşat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început sa cânte, avea o incandescenţă care depăşea tot ceea ce întâlnisem până atunci." Ia purtat o neţărmurită dragoste şi l-a sprijinit enorm în ultimii ani ai vieţii. Nu cred să existe un exemplu mai puternic de devotament şi dăruire în relaţia maestru-discipol în toată istoria muzicii.

10 Mai 2013 nr. 5/21

- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Ştia că nu mai are mult de trăit?

- Cu 36 de ani înaintea morţii, Enescu a avut o stranie premoniţie, pe care o povesteşte Zoe Cămărăşescu în „Amintirile" sale. Venise obosit şi înfometat să supeze la tante Olga Duca, era cam frig în salon şi se aprinsese o sobiţă cu petrol. Întinzându-şi mâna să se încălzească şi parcă având o viziune, a spus: Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux. „Voi sfârşi şi eu la fel, bătrân, paralizat, senil". Şi totuşi, a rămas lucid până în ultima clipă. În seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a întrebat, în şoaptă, în camera de alături: „Est-ce qu'il est encore lucide?". „Mai e lucid?". Enescu a auzit şi a făcut imediat un calambur, răspunzând „Luci... de Lammermour", adică Lucia de Lammermoor (opera de Donizetti). Puţin după aceea, în dimineaţa zilei de 4 mai, a închis ochii.

- Cine l-a vegheat până în clipa morţii?

- În clipa în care a murit, înăuntru nu era decât infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, că în ajunul morţii, a trecut să-l vadă şi Regina Belgiei. A murit noaptea şi nu a avut lumânare aprinsă la căpătâi.

- Cum se explică absenţa celei pe care a iubit-o atât: soţia lui?

- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a îngrijit de el niciodată, pretextând că ea nu se pricepe la îngrijiri medicale şi nici la gătit. De altfel, Maruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cât a iubit-o Enescu pe ea. Să nu uităm că, încă de când se iubeau făţiş, în ciuda căsătoriei sale cu Mişu Cantacuzino, ea s-a încurcat cu Nae Ionescu, rănind grav sentimentele lui Enescu.

Iar de căsătorit cu el s-a căsătorit doar după ce soţul ei a murit într-un accident de automobil. Avea o fire mondenă, materialistă, dornică de pătrundere în cercurile înalte. Enescu a iubit-o, însă, fără margini.

Toate fotografiile de pe parcursul acestui interviu aparţin colecţiei domnului Viorel Cosma.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 19

10 Mai 2013 nr. 5/21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ultimii ani - În încheiere, să mai elucidam un mister. Se spune că trupul neînsufletit al lui Enescu era cât pe ce să fie răpit de comuniştii români, de la Hotel Atala. E adevărat?

- E adevărat. Situaţia a fost însă limpezită de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineaţa, că Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară universală, anulând orice document anterior. Mai târziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte din patrimoniul României. Maruca i-a lămurit că Enescu plecase definitiv din ţară din cauza regimului totalitar şi că nici prin gând nu-i trecea să se întoarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuţi, trimişii Ambasadei au rămas la hotel şi au început să dea târcoale. Marucăi i-a fost teamă să transporte coşciugul la Biserica Română din Paris, ca să nu fie răpit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat poliţia ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la cimitirul „Pere Lachaise", pe aceeaşi „stradela" cu Georges Bizet. Pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l'Institut Commandeur De La Legion D'Honneur 1881-1955.

Din păcate, nicio menţiune că a fost român!!!!

William Shakespeare – Sonete Sonetul XL (40) Iubite, ia-mi iubirile, pe toate, eşti mai bogat de le vei dobîndi?

Iubirea nu mi-o crezi iubire poate, dar ea a ta este de cînd o ştii.

De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!

Iubit tîlhar, tu, hoţul de miresme, te iert cînd sărăcia mea o furi, iubirii-i ierţi fărădelegea lesne, mai greu fărădelegile le-nduri.

O, desfrînat ce schimbi în bine răul nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!

(trad. Gheorghe Tomozei) Sonetul XLIX (49) Veni-va vremea cînd cusururi numai ai să-mi găseşti (dar oare va veni?) iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m-ai deprins că judecata-ţi vei rosti.

Acele timpuri cînd străin vei trece abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit peste iubirile se va petrece, abia mişcîndu-şi focul potolit.

Mă trag din calea clipelor acele, lăuntrica-mi pustietate-o ar, scot împotrivă-mi numai vorbe grele şi-ndreptăţesc cuvîntul tău amar.

Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere, de vreme ce iubirea n-o pot cere.

Mormântul lui George Enescu, cimitirul Père Lachaise.

Paris

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

(trad. Gheorghe Tomozei)

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Calderón de la Barca21 a fost un important poet şi dramaturg spaniol. Obligat indirect de către părinţii săi să devină preot, ei condiţionând moştenirea sa de exersarea oficiului de preot, Calderón a studiat în cadrul Colegiului Imperial de iezuiţi din Madrid. A continuat în universităţile din Alcalá şi Salamanca, dar în 1620 abandonează studiile religioase şi optează pentru cariera militară, spre supărarea tatălui său. Este posibil ca acest eveniment să fi fost reflectat mai târziu în operele dramatice ale lui Calderón, în care se regăsesc conflicte edipice între taţi şi fii. Trei ani mai târziu a debutat ca dramaturg cu o comedie intitulată „Amor, honor y poder” (Dragoste, onoare şi putere). Ca toţi tinerii cu educaţie din vremea sa, Calderón a călătorit în Italia şi Flandra, iar, începând cu 1625, a contribuit la Curtea regală cu un repertoriu dramatic apreciat de re-gele Filip al IV-lea al Spaniei22. De altfel, în 1635 a compus „El mayor encanto, el amor” („Cea mai mare încântare, dragostea”) cu ocazia inaugurării teatrului din cadrul Palatului Bunei Retrageri (Palacio del Buen Retiro), fiind de asemenea organizatorul a multe şi rafinate spectacole dramatice, pentru care a contat cu colaborarea unor scenografi italieni precum Cosme Lotti sau Baccio del Bianco, precum şi cu muzicieni excelenţi. A fost numit de către rege Cavaler al Ordinului Santiago şi s-a remarcat ca soldat în serviciul Ducelui de Infantado, în timpul asediului de la Fuenterrabía (1638) şi a războiului civil din Catalonia (1640). Hitoronisit preot în 1661, la puţin timp a fost numit capelan la Reyes Nuevos de Toledo. Pe 21

Pedro Calderón de la Barca - n. 17 ianuarie 1600, Madrid - d. 25 mai 1681, Madrid. Sursa: wikipedia 22 Filip al IV-lea (Felipe IV) (n. 8 aprilie 1605 — d. 17 septembrie 1665) a fost rege al Spaniei din 31 martie 1621 până în 1665, la moartea sa, suveran al Țărilor de Jos spaniole și rege al Portugaliei (ca Filip al III-lea) până în 1640.

10 Mai 2013 nr. 5/21

atunci era deja dramaturgul cel mai apreciat la Curte, iar în 1663 regele l-a desemnat capelanul său onorific, ceea ce îl obligă pe Calderón să-şi mute reşedinţa la Madrid, unde va muri în 1681, fiind considerat unul din cei mai mari dramaturgi ai epocii sale.

Creaţiile dramatice ale lui Calderón de la Barca reprezintă culminarea modelului teatral baroc creat spre sfârşitul secolului XVI de către Lope de Vega23. Conform calculelor sale din anul morţii, Calderón este autorul a cincisute optzeci de acte sacramentale, intermedii şi alte opere minore precum poemul Psale et sile sau alte piese ocazionale. Deşi mai puţin prolific decât modelul său, genialul Lope de Vega, Calderón se arată superior acestuia din punct de vedere tehnic, ducând la perfecţiune formula dramatică a lui Lope prin reducerea numărului de scene şi eliminarea elementelor lirice nefuncţionale.

Operele devin astfel un spectacol baroc complet, care acordă importanţă scenografiei şi muzicii, elemente puţin importante pentru Lope de Vega. Calderón de la Barca utilizează în mod frecvent piese anterioare, din care elimină scene inutile; reduce din numărul de personaje şi din bogăţia polimetrică a teatrului lopesc. De asemenea, sistematizează exuberanţa creativă a modelului său şi construieşte opera în jurul unui singur protagonist. Calderón caută de multe ori efectul teatral, în detrimentul celui liric. A. Valbuena Briones a semnalat că în stilul lui Calderón se pot distinge două registre, astfel în primul registru s-ar putea afirma că: În prima parte a operei sale, Calderón reordonează, condensează şi reelaborează ceea ce în opera lui Lope era difuz şi haotic, stilizând realismul costumbrist şi apropiindul astfel de stilul curtezan. În ele sunt prezente multe personaje reprezentative pentru epoca sa şi condiţia sa socială, toate având în comun cele trei teme ale teatrului baroc spaniol: dragostea, religia şi onoarea. Onoarea este în mod special o temă mul23

Félix Lope de Vega y Carpio (n. 25 noiembrie 1562, Madrid-d. 27 august 1635) a fost un scriitor spaniol, considerat unul din cei mai importanți poeți și dramaturgi ai „Secolului de aur” al literaturii spaniole.

Volumul mare al operelor sale îl încadrează între cei mai prolifici autori ai literaturii universale. Numit „Phoenixul ingeniului” de către unii și „Monstrul Naturii” de către Miguel de Cervantes, Lope de Vega a fost creatorul „formulei” teatrului clasic spaniol, operele sale reprezentându-se și în actualitate în cadrul festivalelor de teatru clasic. Este de asemenea unul dintre marii poeți de expresie spaniolă și continuă să influențeze tineri scriitori.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţumită căreia Calderón s-a făcut remarcat, cu opere precum „El alcalde de Zalamea” („Primarul din Zalamea”), în care are loc un conflict între onoarea individuală (demnitatea umană) a unui ţăran înstărit, Pedro Crespo, a cărui fiică a fost violată de un căpitan de orgine nobilă, şi onoarea corporativă (esprit de corps) a căpitanului. Onoarea, ca patrimoniu al spiritului înfruntat cu justiţia, cazul Primarului din Zalamea, sau pasiunea amoroasă ce orbeşte sufletul, cazul operei „El mayor monstruo” („Cel mai mare monstru”) sau gelozia în „El médico de su honra” („Doctorul onoarei sale”).

10 Mai 2013 nr. 5/21

paradigma comediilor sale filozofice, reuneşte şi dramatizează problemele transcendentale ale epocii sale: libertatea sau puterea voinţei în faţa destinului, scepticismul în faţa aparenţelor sensitive, precarietatea existenţei, considerată un simplu vis şi, în sfârşit, idea consolatoare că, inclusiv în vise, se poate totuşi realiza binele. Această operă are mai multe variante. Pe plan secund apare şi tema educaţiei, cultivată mai apoi de scriitorii secolului al XVIII-lea.

Tot în acest al doilea registru duce la perfecţiune aşa-numitul „auto sacramental”, piese alegorice de un singur act, reprezentând tema euharistiei. Pentru a da câteva exemple, se pot menţiona „El gran teatro del mundo” („Marele teatru al lumii”) sau „La cena del rey Baltasar” („Cina regelui Baltazar”).

George Ghe. Ionescu

SONETOS 1 24

Al doilea registru - În cea de-a doua parte a operei sale, dramaturgul inventează, depăşind repertoriul cavaleresc, o formă poetico-simbolică necunoscută până la el şi care va configura un teatru esenţialmente liric, ale cărui personaje tind către simbolic şi spiritual. Este cazul unor drame filozofice şi teologice, acte sacramentale şi comedii mitologice sau palatine. Calderón este cunoscut pentru crearea acestor personaje de tip baroc, dezechilibrate în interiorul lor datorită unei pasiuni tragice, aşa cum apar în „El príncipe constante”, „El mágico prodigioso” sau în „La devoción de la cruz”. Personajul său cel mai cunoscut este teribilul Sigismund de Polonia din „La vida es sueño” („Viaţa este vis”) considerată capodopera teatrului calderonian. Această operă,

24

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozității”.

A las flores Éstas que fueron pompa y alegría despertando al albor de la mańana, a la tarde serán lástima vana durmiendo en brazos de la noche fría.

Este matiz que al cielo desafía, Iris listado de oro, nieve y grana, será escarmiento de la vida humana: Ątanto se emprende en término de un día!

A florecer las rosas madrugaron, y para envejecerse florecieron: cuna y sepulcro en un botón hallaron.

Tales los hombres sus fortunas vieron: en un día nacieron y espiraron; que pasados los siglos, horas fueron.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Calderón de la Barca

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

25

El Greco Viorela Codreanu Tiron

El Greco (nume în spaniolă influenţat de italienescul - „Il Greco" - Grecul), numele sub care este cunoscut Δομήνικος Θεοτοκόπουλος (Domênikos Theotokópoulos), (n.1541, Candia - azi Heraklion / Creta (în prezent portul Iraklion), pe insula Creta – pe atunci posesiune veneţiană şi d. 7 aprilie 1614, Toledo/Spania), a fost un pictor spaniol manierist de origine greacă, personalitate misterioasă, atât sub aspectul specificului stilului său, cât şi din pricina biografiei lui incomplete. Cunoscut mai ales datorită picturilor sale pe teme religioase şi ca portretist, toate contribuţiile sale în domeniul sculpturii şi arhitecturii au fost, din păcate, date uitării.

Interesant este numele său: Domênikos (Domínikos) Theotokópulos (în traducere literală numele familiei sale înseamnă „fiul Maicii Domnului"). Nu se deţin însă niciun fel de informaţii la anii de tinereţe ai pictorului. Doar într-un act notarial, datat din 6 iunie 1566, s-a păstrat semnătura lui, „Maestrul Menegos Theotokopoulos" şi cuvântul adăugat de el însuşi – „zgurafos" (în dialect grec local: pictor). În felul acesta ştim că la vârsta de 25 ani era pictor specializat în miniaturi pe lemn şi în fresce.

Următorii doi ani ai vieţii lui El Greco rămân în continuare, pentru biogafi, o mare necunoscută. Însemnările din arhive ne informează că în luna august 1568 se pregăteşte să expedieze, de la Veneţia la Candia, desenele unui cartograf, şi el originar din Creta. Intră probabil ca ucenic în atelierul lui Tizi-

25

El Greco: Bărbat nobil cu mâna pe piept (presupus autoportret), 1576-79 - Museul Prada, Madrid.

10 Mai 2013 nr. 5/21

ano26 sau lucreză pentru alt pictor. Doi ani mai târziu, îl întâlneşte la Roma pe Tintoretto27, care va fi următorul său maestru. Giulio Clovio, miniaturist şi filosof iluminist, protector al pictorului, îl recomandă influentului şi bogatului cardinal Alessandro Farnese. Condiţiile sunt favorabile şi tânărul grec începe să aibă comenzi. În 1572, Domênikos Theotokópulos devine membru al corporaţiei pictorilor din Roma, cunoscută sub numele de „Academia Sfântul Luca". Relaţiile cu pictorii din Roma nu sunt din cele mai bune, şi în scurtă vreme va părăsi Italia, plecând în Spania, unde la Escurial regele Filip al IIlea a început construirea unui imens palat-mănăstire, o ocazie pentru numeroşi artişti de a-şi găsi de lucru.

El Greco: El Espolio, (Catedrala din Toledo)

În anul 1577, după ce soseşte la Toledo, El Greco primeşte din partea lui Diego de Castilla comanda pentru executarea a trei altare pentru biserica mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, iar din partea corpului canonicilor, executarea picturilor 26

Tiziano Vecellio - în română Tițian - (între 1488 și 1490, Pieve di Cadore/Munții Dolomiți - †27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene.

27 Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneția, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanți ai școlii venețiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii. În tinerețe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire (in modo robusto) porțile orașului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al mu-zeului Prado din Madrid și făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat („boiangiu" = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menținându-și această preocupare și mai târziu de-a lungul activității sale artistice. E posibil ca artistul să fi moștenit de la tatăl său extraordinarul simț al culorilor, stilul dinamic și ferm.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru sacristia catedralei oraşului. Prin urmare, pictorul realizează în această perioadă „El Espolio" („Dezbrăcarea lui Hristos", 1577-1579) şi picturile de altar. Graţie acestor adevărate capodopere, succesul său este răsunător. După ani de peregrinări, emigrantul cretan îşi găseşte în sfârşit locul, va rămâne până la moarte în Toledo. Spaniolii îl numesc „El Greco", folosind forma italiană „Greco", şi nu expresia castiliană „Griego", cum ar fi fost de aşteptat. Totuşi, pictorul continuă să-şi semneze lucrările cu numele său adevărat, folosind alfabetul grecesc. Adaugă adeseori „cretan" sau „executat de un cretan". Printre lecturile sale se află scriitorii clasici Homer, Euripide, Plutarh, Lucian şi Vitruviu, dar şi scriitori italieni, precum Petrarca, Ariosto şi Tasso.

10 Mai 2013 nr. 5/21

Din fericire, în Castilia comenzile îi vin de peste tot. El Greco stabileşte contacte totodată şi cu negustorii de tablouri care aprovizionează piaţa obiectelor de artă din întreaga Spanie cu creaţiile artistului. În pofida dizgraţiei regale, în atelierul pictorului activitatea este febrilă. Începând din anul 1589, El Greco închiriază palatul marchizei de Villen.

El Greco: Martiriul Sfântului Mauriciu, 1580 - Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

El Greco: Alungarea zarafilor din templu, 1570 - National Gallery of Art, Washington

În schimb, în biblioteca lui nu se găsesc operele autorilor secolului de aur al literaturii spaniole.

Nimic nu dă de înţeles că l-ar fi interesat creaţia lui Lope de Vega sau poemele lui Luis de Gongora, care spune într-una din poeziile sale despre El Greco că „şi-a pus sufletul pe lemn şi viaţa pe pânză". La un an după ce a sosit la Toledo, pictorului i se naşte primul fiu, Jorge Manuel. Mama copilului este Jeronima de las Cuevas, al cărei nume îi indică originea aristocratică, femeie cu care, totuşi, El Greco nu se va căsători niciodată. În scurtă vreme, frumuseţea tablourilor lui El Greco atrage atenţia regelui Filip al IIlea, un mecena al artei, care îl cheamă pe pictor la Madrid şi îi încredinţează câteva comenzi. Când artistul îi prezintă regelui „Martiriul Sfântului Mauriciu", pe care acesta i-l comandase, suveranul este nemulţumit. Pictorul, afectat de reacţia regelui, se întoarce pentru totdeauna la Toledo în anul 1583.

Câştigă într-adevăr mult, dar îşi administrează prost banii şi, în ultimii ani de viaţă, îl asaltează creditorii. În ziua de 7 aprilie 1614 El Greco îşi sfârşeşte zilele. Deşi nu-şi scrie testamentul înainte de a muri, îi lasă fiului său moştenire două sute de tablouri şi o bogată bibliotecă. El Greco, umanistul cretan, a iubit oraşul Toledo şi şi-a găsit inspiraţia în Castilia arsă de soare. A fost îngropat în cripta mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, ale cărei altare le ilustrase cu picturile sale. În bisericile din întreaga Spanie se găsesc picturile lui care prezintă personaje deformate cu priviri extatice. Sa încercat în mod naiv să se interpreteze originalitatea picturilor lui El Greco, cu persoane având figuri alungite, ca fiind o consecinţă a astigmatismului de care suferea. Mulţi au văzut în el un vizionar dezechilibrat.

Chiar şi astăzi, El Greco continuă să surprindă. Preţul pe care l-a plătit pentru originalitatea sa a fost uitarea, care va dura până în secolul al XIXlea. El Greco a avut câţiva ucenici, însă niciunul demn de a-i continua arta. Numai Velázquez28, care nu şi28

Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n. 1599, Sevilla - d. 6 august 1660, Madrid) a fost unul dintre cei mai cunoscuți pictori spanioli din sec.

XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca portretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În același timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni și al unui nou mod de zugrăvire a naturii.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a ascuns niciodată admiraţia faţă de pictura lui El Greco, poate fi considerat un continuator al artei sale. Respins de clasicismul secolului al XVIII-lea, El Greco va fi mai târziu recunoscut drept unul din cei mai mari creatori. În Franţa, admiratorii lui El Greco vor fi Delacroix, Millet şi Manet.

păstorilor" este una din cele câteva versiuni cu această temă ieşite din atelierul lui El Greco în anii 1612-1614, replică a tabloului aflat în prezent în muzeul Prado din Madrid, destinat iniţial capelei de familie a lui El Greco de la mănăstirea Santo Domingo el Antiguo. În schimb, al treilea tablou din muzeul bucureştean, „Logodna Mariei", este un unicat, a cărui autenticitate este unanim recunoscută.

El Greco: Închinarea păstorilor, 1596-1600 - Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

Picasso va nutri o adevărată fascinaţie faţă de opera maestrului din Toledo, fapt oglindit în multe dintre tablourile din perioada albastră. Creaţia lui El Greco devine şi punctul de referinţă al avangardei expresioniste germane. Secolul al XX-lea îl repune în drepturi pe cel mai mare pictor mistic al tuturor timpurilor. În Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti se găsesc trei opere ale lui El Greco. „Martiriul Sfântului Mauriciu" este o replică a exemplarului care se află în Mănăstirea Escurial. Autenticitatea tabloului existent în Bucureşti este controversată, unii (de ex. Harold Wethey, 1967) bănuiesc că ar fi o copie executată mai târziu de fiul artistului, Jorge Manuel, el însuşi pictor. Majoritatea specialiştilor (Manuel Cossio 1908, August Mayer 1938, Al. Busuioceanu 1937) consideră totuşi că este vorba de o operă autentică a lui El Greco, opinie întărită prin lucrările de restaurare efectuate de Simona Predescu în anul 1993. „Închinarea Acest lucru a determinat ca, la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniștilor să valorifice în pictura lor moștenirea lui Velázquez.

10 Mai 2013 nr. 5/21

El Greco: Logodna Mariei, cca. 1612-1614 - Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

„El Greco este o chemare, El Greco este o rugăciune, El Greco este un strigăt, El Greco este privirea unui deţinut îndreptată spre o fereastră îndepărtată, El Greco este un pescuitor de perle".

(Jean Cocteau, 1943) „El Greco este cel mai autentic dintre pictorii spanioli, a insuflat personajelor sale tristeţe exact în acelaşi moment când Cervantes a dat naştere veşnic actualului «Cavaler al tristei figuri»". 29

(Manuel Cossio, 1908)

29

Bibliografie: Galeria Olgăi: pagina despre El Greco (engleză); Galerie de artă pe WEB: pagina despre El Greco (engleză); Îngerii si arta sublim inspirată - El Greco; „Străinul acela nebun”, 10 noiembrie 2011, Paul Ioan, Revista Magazin: În umbra lui Dumnezeu, 3 noiembrie 2010, Revista Magazin; El Greco a zis: Michelangelo nu știa să picteze!, 1 octombrie 2008, Revista Magazin; wikipedia.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Românul care este cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile Drumul parcurs de cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile, îşi are punctul de plecare la Bucureşti, unde pe 13 martie 1907, venea pe lume cel al cărui nume este Mircea Eliade30. Încă din copilărie tindea spre perfecţiune şi spre drumuri nestrăbătute de nimeni până atunci: „În mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic.”

(Mircea Eliade, Şantier, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1935, p. 219.)

Debutul său editorial, în anul 1932, este marcat de publicarea romanului „Isabel şi apele diavolului”, iar în mai 1933, este publicat „Maitreyi”, romanul ce a fost tradus ulterior în italiană, germană, franceză, spaniolă, portugheză, cehă, slovacă, poloneză, bulgară şi engleză.

Ani mai târziu, în 1985, Catedrei de Istoria Religiei din Chicago i se dă numele lui Mircea Eliade, iar după revoluţia din 1989 începe acţiunea de recuperare sistematică a operei lui Mircea Eliade în România.

Cărţile lui, beletristice şi ştiinţifice, ca şi „Memoriile”, „Jurnalul” şi corespondenţa, se vând în sute de mii de exemplare. În 2006 se publică la Bucureşti „Jurnalul portughez şi alte scrieri”, sub

10 Mai 2013 nr. 5/21

îngrijirea lui Sorin Alexandrescu, toate din perioada petrecută la Lisabona, dintre care „Jurnalul” este inedit. Tot Sorin Alexandrescu dedică aceleiaşi perioade, până atunci puţin cunoscute, „Mircea Eliade, dinspre Portugalia” (2006). Mulţi alţi autori scriu despre Mircea Eliade, în numeroase ţări, inclusiv în România, printre care Mac Linscott Ricketts, Brian Rennie, Douglas Allen, Roberto Scagno, Peter Duerr, Mircea Handoca, şi cel mai recent Andreea Răsuceanu şi Mihaela Gligor. Şi teatrul lui este recuperat, jucându-se, printre altele, la Napoli în 2012. Pentru astfel de români a luat naştere „Români pentru o lume”, campania naţională de responsabilitate socială iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache31. „Români pentru o lume” reprezintă un tribut adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe conaţionalii noştri care, prin activitatea lor, rămân nemuritori.

Finalitatea acestei campanii o constituie organizarea unui concurs naţional online (pe www. romanipentruolume.ro) de tribut adus culturii sau unei personalităţi anume, prin care oameni din domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o sculptură, un poem, etc. În urma unui vot de specialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor primi burse de studiu în România şi în străinătate.

Simona Cristea

30

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București - d. 22 aprilie 1986, Chicago)[1], a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

31

Despre Sergiu Celibidache mai puteţi citi în nr. 10, luna iunie, p. 63 şi nr. 12/2012, p. 59 al revistei Nomen Artis – Dincolo de tăcere.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Mărturia medicului Eben Alexander Raiul este real: experienţa unui doctor cu viaţa de dincolo Ca şi chirurg nu credeam în viaţa de după moarte. Am crescut într-o lume ştiinţifică, fiu de neurochirurg. Am urmat paşii tatălui meu si am devenit neurochirurg academic, profesând la Şcoala Medicală Harvard şi la alte universităţi. Am studiat ce anume se întâmplă cu creierul omului aflat pe moarte şi întotdeauna am crezut că există explicaţii ştiinţifice foarte bune pentru călătoriile din afara trupului descrise de cei care au trecut prin moarte clinică.

Creierul este un mecanism uimitor de sofisticat, dar extrem de delicat. Dacă reduci puţin cantitatea de oxigen pe care o primeşte, va reacţiona. Nu era surprinzător faptul că cei care trecuseră prin traume severe se întorceau din experienţele lor cu poveşti ciudate. Dar asta nu însemna că fuseseră într-un loc real. Deşi mă consideram un om credincios, eram mai mult cu numele. Nu îi înţelegeam pe cei care voiau să creadă ca Iisus era mai mult decât un om bun care suferise din cauza lumii. Îi compătimeam pe cei care voiau să creadă că undeva există un Dumnzeu care ne iubeşte necondiţionat. De fapt invidiam la acei oameni siguranţa care controlează gândurile şi emoţiile şi ceea ce ne face umani, a cedat. Doctorii din Spitalul General Lynchburg din Virginia, spital în care lucrasem ca neurochirurg, au determinat că contractasem o bacterie foarte rară de meningită, care atacă de regulă nou-născuţii. Bacteria E. Coli intrase în lichidul cerebro-spinal si îmi devora creierul.

Când am intrat în camera de urgenţă în acea dimineaţă, şansele mele de supravieţuire în altă stare decât cea vegetativă, erau minime. În curând scăzuseră la niciuna. Şapte zile am stat în comă, cu trupul inert, cu funcţiile creierului oprite. Apoi, în dimineaţa celei de-a 7-a zi în spital, pe când doctorii

10 Mai 2013 nr. 5/21

dezbăteau dacă să întrerupă tratamentul sau nu, ochii mei s-au deschis. Nu există o explicaţie ştiinţifică pentru faptul că, în timp ce corpul meu era în comă, mintea mea/conştiinţa mea/ erau în viaţă. În timp ce neuronii mei erau complet inactivi din cauza bacteriei care îi atacase, conştiinţa mea fără creier călătorea într-o altă dimensiune mai mare a universului: o dimensiune despre care nu visasem că există şi despre care, înainte să intru în comă, aş fi zis că este imposibilă. Dar acea dimensiune descrisă de multe persoane care au trecut prin moarte clinică, există, iar ceea ce am văzut şi învăţat acolo m-a dus efectiv într-o lume nouă: o lume în care suntem mai mult decât creierul si corpurile noastre, unde moar-tea nu este sfârşitul conştiinţei, ci mai degrabă un capitol dintr-o călătorie vastă şi nemărginit de pozitivă.

Nu sunt prima persoană care a descoperit dovada că există conştiinţă în afara trupului. Priviri scurte şi minunate ale acestei realităţi sunt vechi de când lumea. Dar, din câte stiu, în afară de mine, nimeni nu a mai călătorit în această dimensiune, cât timp cortexul nu funcţiona şi corpul se afla sub observaţie medicală continuă, aşa cum am fost eu timp de 7 zile de comă. Toate argumentele împotriva acestor experienţe sugerează faptul că ele sunt rezultatul slabei funcţionări a creierului. Totuşi experienţa mea se desfăşura nu în timp ce cortexul funcţiona slab, ci în timp ce nu funcţiona deloc. Aceasta se întâmpla din cauza meningitei şi a implicării globale corticale atestată de raze CT şi examinări neurologice. Potrivit conceptului medical curent al creierului şi minţii, nu puteam ca eu să fi experimentat cât de puţin conştiinţa în timpul comei, cu atât mai puţin odiseea superreală şi complet coerentă pe care am trăit-o. Mi-a luat luni să accept ce mi se întâmplase. Nu doar imposibilitatea medicală de a fi fost conştient în timpul comei, dar cel mai important, lucrurile care s-au întâmplat în acele momente.

Spre începutul aventurii eram într-un loc cu norişori pufoşi care se reliefau pe cerul albastru.

Mai sus decât norii erau fiinţe uimitoare care străbăteau cerul. Păsări? Îngeri? Aceste cuvinte au apărut mai târziu când am început să scriu experienţele trăite. Dar niciunul dintre aceste cuvinte nu sunt pe măsura fiinţelor care erau cu totul diferite faţă de

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ce văzusem vreodată. Erau mult mai avansate. Forme mai măreţe.

Un sunet imens şi răsunător ca un cântec glorios, a venit de sus şi m-am întrebat dacă fiinţele ciudate îl produceau. Mi-am imaginat că bucuria acestor creaturi consta în producerea acestor sunete, bucuria lor fiind atât de mare încât nu se putea exprima altfel decât prin cântec. Sunetul era palpabil, aproape material, ca o ploaie pe care o simţi pe piele, dar care nu te udă. Văzul şi auzul nu erau separate în acest loc. Puteam vedea frumuseţea vizuală a trupurilor argintii a acelor fiinţe de deasupra şi puteam auzi perfecţiunea veselă a cântecului lor. Se părea că nu puteai vedea sau auzi nimic din lumea aceasta fără să devii parte din ea, fără să i te alături într-un fel misterios. Totul era distinct, totuşi totul era şi parte din toate celelalte, ca desenele bogate şi încrucişate de pe un covor persan sau de pe aripile unui fluture. Devine şi mai ciudat.

Pe parcursul călătoriei cineva era cu mine. O femeie.

Era tânără şi îmi amintesc foarte bine cum arăta.

Avea obrajii ridicaţi şi ochii albaştri. Când am văzuto prima data mergeam împreună pe o suprafaţă plană care s-a dovedit a fi aripa unui fluture. De fapt în jurul nostru erau milioane de fluturi. Era un râu de viaţă şi culoare. Veştmântul femeii era simplu, dar culorile lui pastelate albastru-indigo şi oranj-piersicuţă aveau aceeaşi trăire vie ca orice din jur. M-a privit cu acea privire pe care dacă ai fi văzut-o timp de câteva secunde ţi-ar făcut ca viaţa ta să merite a fi trăită, indiferent de ce s-ar fi întâmplat până atunci. Nu era o privire romantică. Nici de prietenie. Era o altfel de privire, alta decât cele pe care le cunoaştem. Era ceva înălţător care cuprindea toate tipurile de iubire, în acelaşi timp fiind mai mare decât oricare din ele. Mi-a vorbit fără a folosi cuvinte. Mesajul a trecut prin mine ca vântul şi am înţeles instantaneu că era adevărat. Ştiam în acelaşi fel în care ştiam că lumea din jurul nostru era reală, nu doar o fantezie trecătoare nesubstanţială. Mesajul avea trei părţi care sunau cam aşa în limbaj pământesc: „Dragul meu eşti iubit şi preţuit pentru totdeauna." „Nu ai de ce să te temi. " „Nu poţi greşi cu nimic." Mesajul m-a invadat cu un simţământ enorm de eliberare. Era ca şi când primeam regulile unui joc pe care îl jucasem toată viaţa fără să îl înţeleg cu adevărat.

10 Mai 2013 nr. 5/21

„Îţi vom arăta multe lucruri aici”, a spus femeia încă odată, fără a folosi exact aceste cuvinte, dar transmiţându-mi direct esenţa lor.” În cele din urmă te vei întoarce. „Auzind asta am avut o singură întrebare. „Înapoi unde?” Un vânt cald sulfa ca cel de primăvară. O briză divină a schimbat totul, întorcând lumea din jurul meu. Deşi încă mai aveam funcţia lingvistic, aşa cum credem noi aici pe pământ, am început să pun întrebări acestui vânt şi acestei fiinţe divine pe care o simţeam că lucrează. „Unde este acest loc?” „Cine sunt eu?” „De ce sunt aici?”

De fiecare dată când puneam o întrebare, primeam răspunsul instantaneu într-o explozie de culori, dragoste şi frumuseţe care sufla prin mine ca un val izbitor. Interesant despre aceste izbituri nu era doar faptul că îmi opreau întrebările copleşindu-le, ci răspundea la ele într-un mod care depăşea limbajul. Gânduri mă invadau în mod direct. Dar nu era ca aici pe pământ. Nu erau vagi, imateriale sau abstracte. Aceste gânduri erau solide şi imediate, mai tari decât focul şi mai umede decât apa şi, când le-am primit am fost în stare să înţeleg instantaneu şi fără efort concepte care mi-ar fi luat ani pentru a le înţelege pe deplin în viaţa mea pământească. Ştiu foarte bine cât de extraordinar, de necrezut par toate astea. Dacă mi-ar fi spus cineva, chiar un alt doctor o poveste ca asta, în zilele dinainte, aş fi fost sigur că se afla sub vraja unor iluzii. Dar ce s-a întâmplat cu mine a fost departe de a fi un delir, a fost la fel de real sau mai real decât orice alt eveniment din viaţa mea. Ce mi s-a întâmplat cere explicaţii. Fizica modernă ne spune că universul este o unitate nedivizată. Deşi se pare că trăim într-o lume de separaţie şi diferenţe, fizica ne spune că fiecare obiect şi eveniment din univers este complet întreţesut cu alte obiecte şi evenimente. Înainte de experienţa mea, aceste idei erau abstracţii. Astăzi ele sunt realităţi. Nu numai că universul este definit prin unitate, dar şi prin iubire.

Universul, aşa cum l-am experimentat în comă, este – am observat cu uimire şi bucurie - acelaşi despre care atât Einstein cât şi Iisus au vorbit în moduri diferite. Mi-am petrecut zeci de ani ca neurochirurg la unele dintre cele mai prestigioase instituţii me-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dicale din ţara noastră. Ştiu că mulţi dintre colegii mei - asa cum am făcut şi eu - susţin teoria că, creierul, şi în special cortexul, generează conştiinţa şi că trăim într-un univers lipsit de orice fel de emoţie, cu atât mai puţin de dragostea necondiţionată pe care, ştiu acum, o are Dumnezeu şi universul pentru noi. Ce s-a întâmplat cu mine a distrus această teorie, şi am de gând să-mi petrec restul vieţii investigând adevărata natură a conştiinţei şi să explic faptul că suntem mai mult, mult mai mult, decât creierele noastre fizice. Nu mă aştept ca acest lucru să fie o sarcină uşoară, am învăţat asta de prima dată după ce am fost destul de bine să mă întorc în lume şi să vorbesc şi cu alte persoane în afară de soţia mea despre ce mi s-a întâmplat.

Privirea politicoasă dar sceptică, în special în rândul prietenilor mei medici, m-a făcut în curând să-mi dau seama ce sarcină dificilă am: să îi fac pe oameni să înţeleagă enormitatea a ceea ce am văzut şi experimentat în acea săptămână.

Astăzi mulţi cred că adevărul spiritual al religiei şi-a pierdut puterea şi că ştiinţa, nu credinţa, este drumul către Adevăr. Înainte de experienţa mea şi eu am crezut asta.

Dar astăzi sunt o persoană diferită la nivel profund faţă de cea care eram înainte, pentru că am trăit o clipă a acestei realităţi. Şi mă poţi crede când îţi spun că va merita fiecare moment de muncă pe care îl depunem şi pentru cei care vin după noi pentru a le descoperi această realitate.

Dr. Eben Alexander32

Bonaventura Salimberi33 - Proslăvirea euharistiei

10 Mai 2013 nr. 5/21

Alexandru Lungu34 a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1949 şi şi-a susţinut doctoratul cu o temă referitoare la reglarea hormonală a acţiunii dinamice specifice. Ca cercetător la Institutul de Endocrinologie al Academiei Române, a publicat lucrări referitoare la acţiunea hormonului epifizar, a extractului de hipofiză posterioară, asupra efectelor metabolice ale adrenalinei ş.a. A devenit şef al secţiei endocrinoecologice la acelaşi institut şi, din 1961, s-a consacrat studiului bioritmurilor endocrine şi biometeorologiei. Pe lângă numeroase comunicări ştiinţifice şi articole în reviste de specialitate, a publicat volumele Sănătatea şi evenimentele atmosferice (1966), Orologiile biologice (1968) şi, împreună cu Ştefan Milcu, Hormonii şi viaţa (1965). În toamna anului 1973 se stabileşte în Germania, unde lucrează doi ani într-o clinică de boli interne, iar apoi, timp de 14 ani, împreună cu soţia sa, Micaela Lungu, în propriul cabinet medical la Raubach în Westerwald, după 1989 mutându-se la Bonn.

Alexandru Lungu s-a impus şi printr-o activitate artistică cu ample rezonanţe. Ca poet a debutat timpuriu, la 16 ani, în revista Prepoem. În perioada 1940-1941 a scos la Buzău împreună cu Ion Caraion35, Caietele de poezie Zarathustra, semnând şi poemul Fata din brazi. Numele poetului a început să fie cunoscut după 1945, când i s-a decernat premiul de poezie „Ion Minulescu" pentru volumul 34

32

http://www.lifebeyonddeath.net/ http://unmyst3.blogspot.ro/2011/04/mysterious-painting-ofbonaventura.html 33

Alexandru Lungu - n. 13 aprilie 1924, (Cetatea Albă), medic endocrinolog, grafician, pictor şi poet român.

35 Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu; n. 24 mai 1923, Pălici, Buzău, România – d. 21 iulie 1986, Lausanne, Elveția) a fost un scriitor român.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

Ora 25. În juriul de premiere s-au aflat Vladimir Streinu, Claudia Milian, Adrian Maniu, Şerban Cioculescu şi Perpessicius. Până în 1947 e prezent cu versuri şi publicistică literară în diferite reviste ca

Revista Fundaţilor Regale, Curentul literar, Lumea, Claviaturi, Fapta ş.a. După o tăcere impusă de

aproape 20 de ani, reintră în actualitatea literară cu volumul Dresoarea de fluturi (1968), urmat de Timpul oglinzilor (1968), Altceva decât umbra (1969), Ninsoarea neagră (1970), Armura de aer (1973), cu nostalgii simboliste şi un modernism moderat, cerebral, autorul folosind uneori caligrame.

Vocaţia sa pentru poezie este dublată de o pasiune la fel de vie pentru desen şi pictură. În Germania, a iniţiat colecţia Semn (1980) în care i-au apărut mai multe plachete de versuri. Poezia sa dobândeşte noi orizonturi şi tonalităţile unei fecunde iniţieri spirituale. Colaborează constant la revistele Ethos şi Limite din Paris, Micron din Los Angeles. În 1989 publică volumul Pardes cu 1393 versuri şi 9 cromografii. Din 1990 editează, împreună cu Micaela Lungu, caietul de poezie şi desen Argo, la care au colaborat scriitori români din afara graniţelor României.

După o absenţă de aproape două decenii, când poezia sa era interzisă în România, revine în peisajul literar din ţară prin colaborări la reviste şi cu volumele Zariştea din timp (1997), Roua din apocalips (1998), Ochiul din lacrimă, ediţie bilingvă româno-germană (1998), Teascul din taină (1999).

Autor: Odette Mărgăritescu

Al. Lungu -Cromografie (din volumul Pardes)

ANA SOFIAN dezbrăcată de cântec... privighetoarea mea îşi lăsase pieptul pe mal suflau peste nisipuri toate sunetele aur mărunt ascuns în inel să se lege prin cununie tăcerile noastre abrupte unde albastrul nu mai e albastru şi adevărul e ca o pleoapă închisă peste un ochi bolnav Când Creatorul m-a aşezat în decor am ales să fiu rob fiecărui răsărit de soare iar când mi-a fost desenată lumina ochilor am ales să-mi arunc dorinţele în mustul apusului. când florile dragostei au parfumat grădina sufletului am ales să fiu prea ocupat cu smulsul buruienilor. am urmărit umbra norilor şi am ales să-i fur picăturile de nepăsare mi-am rătăcit durerile printre urletele nopţilor ocolind fiecare stea ivită dar... am ales să reaprind tăciunele rămas din alte vremuri cu un fior mut mi-am strâns culoarea vieţii într-un mănunchi de zile şi am ales.. să fiu.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

A.S.

Page 30

10 Mai 2013 nr. 5/21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Alexandru Satmari (Satmary)36

Numele lui Alexandru Satmary a rămas indisolubil legat de Balcic. Claudia Millian37 recupera în scrierile sale această întâlnire providenţială dintre pictor şi locul ce avea să devină atât de drag lumii artistice româneşti: „Era după războiul din 1913. Cel dintâi care a pornit atunci pe marginea mării, din punctul Mangaliei de-a lungul coastei, pe drumurile cretoase ale Dobrogei noi a fost pictorul Alexandru Satmary. Îndrăgostit de plein-air şi însetat de locuri necunoscute, el a descoperit cele mai fantastice colţuri ale Mării Negre: Calichioi, Surtuchioi, Cavarna şi Balcic. El a dus dintâiu vestea acestor minuni necunoscute, între intelectualii şi pictorii ţării şi e primul care a ctitorit aici şi căruia i se datorează faima acestor frumuseţi nebănuite şi a acestui refugiu de lumină şi culoare care e Balcicul…’’

Ucenicia ca pictor şi-a făcut-o alături de Nicolae Grigorescu, în atelierul din Câmpina. Carol Szathmary, tatăl pictorului, făcuse alături de acesta campania din `77. Octavian Moşescu relatează în cartea sa, „Din jurnalul unui colecţionar’’, povestea primului tablou executat de Alexandru şi pus la vânzare în 36

Alexandru Satmari (n. 1872 - d. 1933) a fost un pictor român, fiul al pictorului Carol Popp de Szatmáry - în maghiară Szathmáry Papp Károly (n. 11 ianuarie 1812, Cluj, Imperiul Austriac - d. 3 iulie 1887, București) pictor și grafician maghiar din Transilvania, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa. Alexandru Satmari - a studiat la București cu Theodor Aman și Gheorghe Tăttărăscu. A pictat peisaje influențate de Nicolae Grigorescu, apoi, inspirat de motivele peisajului dobrogean, a evoluat spre o viziune mai personală. Satmari a fost și decorator de teatru și restaurator de picturi.

37 Claudia Millian (n. 21 februarie 1887 , București - d. 21 septembrie 1961) a fost o poetă simbolistă română.

vitrina unui magazin de pe Calea Victoriei, tablou care a dispărut la scurt timp provocându-i acestuia o mirată mulţumire. Ani mai târziu, după moartea tatălui, a descoperit tabloul în atelierul acestuia.

38

Interior oriental

La Belle-Arte a studiat cu prietenii tatălui său – Aman, Ion Georgescu, Tăttărăscu, C. Stăncescu, iar prima lucrare expusă a fost în cadrul Salonului. Alături de Jean Neylies, pictor şi, în timpul liber, partener de scrimă, a deschis, în 1893, prima expoziţie, în cadrul căreia a expus 30 de lucrări. Colaborarea pictorului cu Tinerimea Artistică datează din 1903, de la cea de-a doua expoziţie a societăţii, când se număra printre tinerii exigent aleşi pentru a expune. Tinerimea Artistică, înfiinţată în 1901, la iniţiativa grupului de studenţi reîntorşi de la studii din Franţa, Petraşcu, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Ipolit Strâmbulescu şi Frederic Storck îşi propusese să promoveze arta nouă. Totodată, societatea avea scopuri definite clar în ceea ce privea organizarea. Eşecurile societăţii Ileana ori a Cercului Artistic îi determinaseră pe fondatori să nu accepte în cadrul societăţii decât artişti, pictori şi sculptori cu afinităţi şi idealuri estetice comune.

Satmary a participat constant la expoziţiile Tinerimii, din 1903 până în 1934, fiind numit în 1919 preşedinte al societăţii. Lucrarea Interior oriental a fost expusă în cadrul Tinerimii în 1916, an în care începuseră să apară disensiuni în rândul membrilor, iar situaţia politică devenise instabilă. Cu toate acestea toate cele 400 de lucrări expuse au fost vândute. Tematica orientală domina în acea perioadă 38

Lucrarea (Claudia Millian-Minulescu pozând în interior oriental) a participat la expoziția Tinerimii Artistice din 1916 și este reprodusă în catalogul expoziției

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE opera lui Satmary, descoperitorul Balcicului. Deşi fusese precedat pe acele meleaguri de Iser, Petraşcu ori Theodorescu-Sion, vocaţia sa de amfitrion al artelor a fost cea care a strâns pe coasta scăldată în lumină pictori, actori, scriitori. Însă, înaintea boemei artistice româneşti, la Balcic, Satmary a introdus lumii orientale pe Regina Maria. În descendenţa tatălui său, care îi fusese alături regelui Carol I la alegerea locului pentru unul din castele (finalmente ridicat la Sinaia), pictorul s-a plimbat alături de Maria, prin mahalaua tătărească şi partea veche a oraşului, în ceea ce era doar un popas în drum spre Cavarna. Alexandru Satmary a luat parte apoi la proiectarea palatului, fiind autorul desenelor celebrului Tenha-Juvah (Cuibul singuratec) şi s-a numărat printre primii locuitori ai Balcicului alături de Regină şi Cecilia Cuţescu Storck.

Interioarele lui Satmary sunt adevărate studii de lumină care pare să vină din mai multe surse şi care este redată în jocuri multiple pe gama largă de obiecte ce le populează, în acord cu tipica opulenţă orientală. Draperii, covoare, mobile, tablouri, vase ori instrumente, în culori vii ne apar tridimensionale prin orchestraţia rafinată a luminii.

După cum mărturisea chiar pictorul, a existat o perioadă în care făcea multe portrete „în special cocoane’’. O răsfrângere a acestei pasiuni se regăseşte în popularea interioarelor cu prezenţe feminine, îmbrăcate oriental, dar cu fizionomii europene, ceea ce înseamnă că modelele se regăseau printre doamnele instalate la Balcic şi fermecate de moda lejeră şi exotică a zonei. În peisaj pictorul a fost atras mai ales de cartierul tătăresc, în care ajungea după obişnuitele

10 Mai 2013 nr. 5/21

plimbări pe plajă, prilej cu care mai stătea de vorbă cu barcagii ori pescarii turci. Probabil că aceste incursiuni pleinairste se încheiau cu vizite în casele exotice, din care Satmary a reţinut pe pânză atmosfera caldă a vetrelor înconjurate de băncuţe pe care odihneau localnicii.39

Kimon LOGHI40 Orice om instruit a auzit de Kimon Loghi.

Multora, numele le sună atât de familiar, încât le motivează convingerea că ştiu câte ceva despre operă şi artist, şi, poate, că mai mult nici nu e necesar. Nu există un al doilea pictor modern, decenii bune după 1900, pentru care atributul „celebru" să fi fost dacă nu mai meritat, măcar adecvat, mai larg însuşit de întreaga societate românească.

Pentru obştea mică a pictorilor, Kimon Loghi era însăşi gloria. Dacă, în anii de faimă, tablourile de serie sau pur şi simplu proaste îi erau lăudate, plătite şi tezaurizate laolaltă cu marile reuşite, după ce pictorul şi-a pierdut, în 1942, vederea, fidelii şi averea, lucrările bune i-au fost judecate dimpreună cu eşecurile.

Artiştii noştri, spre deosebire de cei occidentali, mai chibzuiţi cu întregul vieţii, au tendinţa să creadă că succesul, odată dobândit, e dat pe ve39

Bibliografie: MANIU, Adrian, „Pictorul Alexandru C. Satmary. 18701933’’, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1935; MOȘESCU, Octavian, Din jurnalul unui colecționar, Editura Litera, București, 1974; PĂULEANU, Doina, „Pictori români la Balcic”, Monitorul Oficial, București, 2008.

40 Kimon Loghi (n. 1873, Serres, Macedonia — d. 1952, București) a fost un pictor român. A studiat la Academia de Arte din München (1890) și Academia de Arte Frumoase din București (1894) cu profesorii Frederik Storck și Theodor Aman. Theodor Aman i-a sugerat să-și semneze lucrările Kimon și nu Chimon, pentru că, altfel, în străinătate numele său ar fi ctit Șimon, după pronunția franceză. Loghi este reprezentantul tipic și original al simbolismului münchenez (Bocklin) din România. A expus la Tinerimea artistică și la Saloanele Oficiale. Afirmarea sa artistică s-a produs începând cu 1899. În 1904 a avut o expoziție personală în care a prezentat 120 de lucrări care au confirmat succesul său anterior. În urma acestei expoziții, a fost elogiat și comparat cu Franz von Stuck și Gustav Klimt. Lucrări ale artistului plastic Kimon Loghi se află în Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Peleș precum și în numeroase colecții particulare din România și din alte țări.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cie. Prin anii ’20, Kimon Loghi avea determinarea şi mijloacele să-şi publice o monografie peste care istoriografia de artă de mai târziu să nu poată trece indiferentă. Nu a făcut-o. Moştenitori direcţi, care să îngrijească de fondul documentar de familie, nu a avut. Iar dacă Petre Oprea nu şi-ar fi pus ambiţia să afle, în 1986, tot ce se putea afla despre artist şi să publice în „Revista Muzeelor" un studiu biografic şi critic relevator, marcat de o seamă de criterii temeinice de recuperare valorică a întinsei şi inegalei sale creaţii, astăzi am bâjbâi.

Datorită lui Petre Oprea, precum şi câtorva negustori de artă cu un gust sigur, cu o bună cunoaştere a modului în care Europa şi America reconsiderau importanţa anului 1900 în arta mare a lumii, pânzele şi cartoanele, chiar şi cele mai puţin izbutite, ale lui Kimon Loghi sunt căutate şi fac preţuri bune. Mai mult, după 1990, grecii au cumpărat masiv tablourile lui Loghi, datorită originii macedonene a artistului şi şansei de a-l adjudeca astfel ca artist romantic şi simbolist naţional.

E de prisos să spunem că, asemenea altor pictori care au călătorit mult şi au vândut lucrări îndeosebi în Franţa, tablourile lui Kimon Loghi obţin curent sume de câteva mii bune de dolari la licitaţiile de pe aiurea. Adesea, sub numele de Simon Loghi. Scris româneşte - Chimon şi nu Kimon, cum a sugerat Aman -, numele i-a fost citit Simon şi, în câteva rânduri, Şimon. Uitarea, la aromânul născut la Serres, în Macedonia, într-o familie cultă, mare şi înstărită, dar şcolit la Bucureşti şi la Munchen, priveşte nu numai modul în care creaţia sa a fost considerată după 1947, ci şi oprobriul cu care oficialităţile culturale bolşevizate, dar şi colegi cu nostalgia Franţei au tratat întreaga creaţie a pictorilor de influenţă germană.

Cât rău şi-au făcut unii altora, pictorii ţinând de estetici diferite şi cum i-au trimis postimpresioniştii, suprarealiştii şi realist-socialiştii de circumstanţă pe bătrânii meşteri de formaţie vieneză şi muncheneză în depozitele muzeelor, nu vom şti niciodată. Astăzi, e destul să coborâm din muzee în subsoluri, ca să realizăm amploarea fenomenului şi consecinţele sale în civilizaţia celei de a doua jumătăţi a secolului. Faţă de mulţi dintre confraţii generaţiei, Kimon Loghi are o şansă în plus. Semnând opere de dimensiuni considerabile, îndelung elaborate

10 Mai 2013 nr. 5/21

şi cu mare efect la privitorul instruit, problema valorizării acestora rămâne în continuare deschisă, chiar dacă amânată pentru generaţii mai relaxate.

Cu moştenirea artistică a lui Kimon Loghi putem separa, într-un singur om, trei artişti: un senior cu realizări excepţionale, definitorii pentru europenismul românesc al anilor 1900-1920; un meşter onorabil, înclinat să flateze sensibilitatea contemporanilor cu o percepţie artistică nedefinită; şi un artizan, care a produs pentru bani sau dintr-o bizară lene a conştiinţei tablouaşe amintind vag de atribute ale măiestriei din tinereţe.

Oricât de afectaţi am fi de mulţimea autopastişelor în circulaţie, nu putem uita că seniorul a lăsat un mare număr de OPERE cu o trăire artistică complexă, comparabile, în toate privinţele, cu operele unor contemporani din Occident, sacralizaţi prin cărţi, expoziţii de prestigiu şi politici culturale naţionale şi internaţionale favorizante. Sunt convins că orice selecţie de artă românească modernă e mai completă dacă are pe simeze şi un tablou bun de Kimon Loghi.

Michel (MENELAS, MIHAIL) SIMONIDY41 În Bennezit (ediţia 1999) - cel mai frecvent dintre dicţionarele de artişti ce privesc comerţul mondial de artă -, Michel Simonidy (pe numele de acasă Menelas şi Mihail Simonid) beneficiază de o fişă care ar trebui sa ne umple inimile de mândrie.

Dar care trebuie să ne şi intrige. Să ne conducă la o serie de întrebări stânjenitoare.

Cum e posibil ca operele unui conaţional să preocupe piaţa internaţională a picturii, cu cote peste tot ceea ce au reuşit în străinătate mulţi dintre contemporanii cu nume de notorietate (şi foarte călătoriţi), iar în ţară artistul să rămână un necunoscut? Cărţile noastre de istoria artei nu-l menţionează niciodată pe Simonidi, deşi a fost unul dintre studenţii cei mai premiaţi ai unei academii care îi număra, între eminenţele tinere, pe Luchian, Artachino, Chimon (Kimon) Loghi, Filip Marin, Ion Marinescu-Vaslan, Ipolit Strâmbu, Fritz Storck şi Nae Gropper (devenit, la Paris, ca şi Simonidi, român cu nume franţuzit: Nicolas Gropeano).

41

Michel Simonidy (n. 1870, București; d. 1933, Paris) a fost un pictor, desenator și decorator român, reprezentant al curentului Art Nouveau.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Uitarea, în ce-l priveşte pe Simonidi, are datele unui proces clinic. Un soi de amnezie severă, cu acoperire naţională. Doar Mircea Deac îi dedică 14 rânduri, în volumul „50 de ani de pictură, 18901940". Nimeni, cu excepţia poate a unor urmaşi risipiţi pe aiurea, nu are destulă ştiinţă despre opera sa, ca să ne spună cum este aceasta ca întreg şi pentru care motive tablourile lui Simonidy obţin la licitaţii preţuri mai mult decât onorabile. Opiniile lui Mircea Deac vădesc un soi de rezervă politicoasă, la fel ca şi în cazul altor compatrioţi, mai preţuiţi în afară decât în patria lor. Marile picturi parietale din Palatul CEC dovedesc preţuirea pe care o avea artistul la începutul veacului. Un tablou de-al său – Moartea lui Mithridate - în maniera clasică îl făcuse popular şi-i acreditase de timpuriu legenda talentului de rang naţional. O seamă de portrete de oficialităţi ale Bucureştiului l-au impus şi ca un foarte abil observator de psihologii. Pânza pe care o reproduc e din 1896. Ea are virtuţile unei picturi foarte fine de la sfârşitul veacului şi câteva specificităţi de culoare şi mesteşug ce indică un mare meşter. Lucrarea mi-a fost oferită în toamna anului 2000, pentru o sumă modică, de proprietara unei consignaţii, sensibilă la ideea recuperării tablourilor de merit ale unor „pictori pierduţi". Trebuie spus că în nicio altă ţară din Europa nu e posibil să achiziţionezi din galerii sau să dobândeşti la licitaţii opere ale unor artişti cotaţi pe piaţa internaţională ori chiar fără cotă, dar şcoliţi, cu o biografie profesională remarcabilă, în rame de epocă, la preţuri de numai 100, 200 ori maximum 300 de dolari.

Deşi acest volum e un panoramic al tipurilor de uitare, al pricinilor artistice sociale şi de toate naturile ale fenomenului, un criteriu la îndemâna tuturor, practic şi explicit de încadrare în categoria uitaţilor a unor artişti de interes, ar putea fi pragul - să-i zicem intern - de 2-300 de dolari. Un prieten, cu darul negoţului în mai multe domenii, socotea că, la 1 dolar pe an „locaţia de gestiune" pentru tablourile păstrate întregi un secol, duce la ideea că, atunci când achiziţionăm tablouri ale uitaţilor, plătim locaţia şi avem opera gratis.

Reiau, pentru informare şi luare-aminte, fişa din Bennezit, ediţia 1999. Indiferent cum o citim, marcaţi de logică ori numai de sentimente, ea dă seamă de indiferenţa cu care nu numai piaţa ro-

10 Mai 2013 nr. 5/21

mânească şi colecţionarii o arată în cazul artiştilor din al doilea rând al valorii, ci şi muzeele româneşti. Îngrijesc alţii ceea ce noi ignorăm consecvent.

Mai trebuie spus că afişele sale, semnate SIM, sunt foarte râvnite de colecţionari, ele având, pe lângă meşteşugul fără de care nu se răzbeşte pe piaţa pariziană a genului si un marcaj al epocii fermecător.

Michel Simonidy – Peisaj la apus de soare (ştampila de atelier în dreapta jos). Tabloul este de vânzare pe ocazii.ro

Jean NEYLIES - (1869 - 1938) Numărul criticilor care se simt datori să le reproşeze contemporanilor unor artişti de odinioară că nu le-au intuit din capul locului valoarea e constant mare. Capitolele privind ingratitudinea vremurilor în care au trăit o seamă de pictori, adjudecaţi de posteritate ca maeştri, par obligatorii în toate scrierile de istoria artei. Când vorbim de judecata timpului, avem tendinţa să ne-o imaginăm, ca pe un fel de inspirat recurs în anulare. În fapt, e o chestiune de continuă definire şi îmbogăţire a criteriilor.

La reconsiderarea creaţiei francezului Jean Neylies, cel care, după ce s-a şcolit şi s-a afirmat în patria mamă, a lucrat mai bine de trei decenii la noi cu deosebire teme rurale şi patriarhale, foarte dragi începutului de veac în România, secolul ce s-a scurs de atunci e un catalizator al privirii. După un secol, orice tablou îşi suplimentează prestaţia spirituală cu tandre şi acute valori afective. Ţărăncuţele, ciobănaşii, praznicele bisericeşti şi peisajele sale monumentale cutreierate de bivoli de legendă, scenele de seceriş şi muncile satului au un soi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de verism, care ne temperează mult entuziasmul la bucolicul lui Grigorescu, la grigorescianismul epocii 1900-1920. Jean Neylies avea ceea ce se cheamă o percepţie mai puţin convenţională a realităţilor de la noi.

Doctorul Constantin Bogdan, directorul Spitalului Sfântul Luca, i-a cercetat viaţa şi opera şi a scris un articol patetic despre destinul românesc al străinului. Un destin care ne îndreptăţeşte să evaluăm cu alte unităţi de măsură ale calităţii prezenţa în România a unor artişti studiaţi si educaţi ca elite în medii culturale mai complete.

Jean Neylies a fost invitat să-i ilustreze savantului Gh. Marinescu tratatele de neurologie.

Când cei doi se cunoscuseră, în Muzeul Louvre, Neylies avea alte gânduri decât pictura. Născut în 21 decembrie 1869, în târgul Montesquieu, tânărul pleca în Capitală, la Paris, pentru a se realiza ca meşter coafor. Prietenia cu Gh. Marinescu l-a determinat să se orienteze spre Belle Arte - spre atelierul lui Leon Gerome - şi Conservator. Pe atunci, muzica şi pictura se învăţau cu un firesc sentiment de complementaritate.

Odată sosit în Bucureşti, profesorul Marinescu l-a instalat, în 1897, într-o locuinţă de serviciu a Spitalului Colentina. Un provizorat care, ca atâtea alte provizorate din viaţa noastră, avea să însemne o aşezare îndelungată. Profesorul îl introduce în mediile bogate, iar datorită autorităţii sale ştiinţifice, dar şi a dovezilor de talent şi seriozitate, arătate în tablourile şi frescele comandate de Regina Maria, Neylies e solicitat ca dascăl la Şcoala Naţională de Arte Frumoase.

E prezent la manifestările Tinerimii Artistice - unde-i societar - şi începând cu 1903 - când are prima expoziţie personală - se bucură de elogiile unei prese, dacă nu foarte calificate, măcar preocupate de emanciparea prin artă. În 1914, Jean Neylies se întoarce în Franţa, având o pensie de la guvernul nostru. Lumea pe care o află acolo nu-l mulţumeşte. Nu se simţea cu totul român, dar nici francez nu se simţea. Aşa că revine la Bucureşti, în locuinţa din curtea Spitalului Colentina. După război însă timpul se scindase.

A continuat să picteze până în 1938, când a murit, la scurt timp după plecarea dintre vii a marelui său prieten Gh. Marinescu. Criticat sau neluat

10 Mai 2013 nr. 5/21

în seamă, exact pentru aceleaşi motive, pentru care cândva era admirat. Fiindcă a lucrat mult şi a vândut bine, pânzele sale circulă. Îndeosebi cele mici, ce par fragmente dintr-un panoramic al societăţii româneşti dintr-un nostalgic capăt de timp.

Jean Neylies e un pictor cu o formaţie academică foarte riguroasă. La Paris, a expus la Saloanele Oficiale, o compoziţie de-a sa a concurat la prestigiosul Premiu al Romei, cei nouă ani de parteneriat artistic în atelierul lui Gerome se resimt în tuşa grea, cu o materialitate frapantă. Operele din tinereţe trimit cu ideea la vehementul realism al lui Coubert. Un bun tablou de Jean Neylies e o prezenţă extrem de incitantă în orice colecţie mai întinsă, interesând primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Pictorii români, care au privit dintotdeauna spre Franţa şi spre arta Parisului ca la un liman spiritual, i-au tratat de sus pe francezii stabiliţi în România. Şi cu un soi de circumspecţie ciocoiască pe cei agreaţi de Curtea Regală şi de oamenii cu parale ai epocii. Ca şi cum veneau să le uzurpe o prioritate.

Tudor Octavian

Jean Neylies - Nud

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cele mai interesante tradiţii româneşti: „boul înstruţat” şi alte obiceiuri populare Autor: Mihaela Stănescu

Fac parte de secole din viaţa satului şi au în nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar amintire. Şi totuşi... Unele dintre aceste tradiţii populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane. Modernizarea se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pantofi la modă - dar tradiţia rezistă. Evenimentele mari şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele religioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate.

Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate. „Zeul” zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală.

Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

Tânjaua este un vechi obicei popular întâlnit încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Mara-

10 Mai 2013 nr. 5/21

mureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce avea loc în ziua de Sângoerz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) sau a doua zi de Paşte. Cea mai cunoscută este Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate maramureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din comuna Ocna Şugatag, devenit cunoscut pentru Tânjaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari şi de organizare a unei vesele şi colorate sărbători agrare de primăvară.

Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile morale ale omului cu pricina.

Se alcătuia o procesiune la care luau parte sătenii, în straie de sărbătoare, purtând tânjale (nişte piese care intră în alcătuirea carului) şi juguri împodobite cu ramuri şi flori. Sărbătoritul era dus, pe o teleguţă, la râu, unde era udat cu apă pe faţă, se rosteau invocaţii pentru dobândirea de „roade bune” (recoltă bogată), apoi sărbătoritul îşi invita consătenii acasă, unde-i ospăta.

„Indiferent de nume şi de data la care se efectua obiceiul (Sângeorz, Paşte), scrie Ion Ghinoiu, reputat specialist în studiul obiceiurilor popu-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lare, [...] suntem în prezenţa unor practici străvechi, precreştine.” Ceremonialul cu semnficaţii agrare era parte a unor complexe ritualuri de fertilitate, menite să asigure, în credinţele populare, obţinerea de recolte îndestulătoare, condiţia de bază a supravieţuirii.

10 Mai 2013 nr. 5/21

oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amintirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la umblatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată uneltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte că nu vor mai fi mult timp copii...

Păzitul Usturoiului era o petrecere menită să îndepărteze spiritele rele, la apropierea iernii.

Avea loc în aşa-numita Noapte a Strigoilor, care, conform calendarului creştin, cădea în Noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie. Ecouri ale unor astfel de sărbători se găsesc în toată Europa, ele celebrând înnoirea timpului, în cadrul unui ciclu anual jalonat de momente speciale, ceremoniale, precum solstiţiile şi echinocţiile sau, mai târziu, anumite sărbători din calendarul creştin.

Umblatul în tez este o bucurie de primăvară a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colindul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa, îmbrăcaţi în hăinuţe populare, ca în poză, dar obiceiul s-a păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai colindă - prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş, dar colindă!)

În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la casele din sat, salutând gazdele cu „Hristos a-nviat!” şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 1314 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari.

Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau consideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să muncească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de

În vremurile vechi, cred specialişti etnologi, în preajma acestei date se sărbătorea încheierea unui an şi începutul unuia nou. Spre sfârşitul anului vechi, lumea îmbătrânea, se degrada, îndreptându-se spre o stare de dezordine, aproape de dezintegrare. „Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei”. (Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, 2004). Un semn al haosului, al distrugerii ordinii stabilite a lumii, este ieşirea din morminte a strigoilor, a entităţilor malefice, pornite să facă rău oamenilor. În apărare, oamenii recurg la plante magice cu puteri recunoscute de îndepărtare a spiritelor rele, şi mai ales la usturoi, cu care se ung cercevelele ferestrelor, uşile, pragurile, pentru a feri casa şi pe locuitorii ei de acţiunea duhurilor rele. Închişi în casele astfel protejate, pentru a alunga spaima acelei nopţi, oamenii organizau petreceri zgomotoase, cu joc, mâncare, băutură, glume – ca un revelion, un scenariu clasic de întâmpinare ceremonială a preschimbării timpului, a înnoirii lui. În Moldova, petrecerea se numea Păzitul Usturoiului: fetele aduceau de acasă legături de usturoi care erau adunate într-o covată şi păzite toată noaptea de o femeie bătrână, în vreme ce tinerii petreceau zgomotos. Dimineaţa, odată cu venirea zorilor, totul reintra în normal: duhurile rele se întorceau în sălaşele lor, ordinea lumii era restabilită, în-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cepea un nou an. Usturoiul „păzit” era împărţit celor ce luaseră parte la petrecere şi era apoi folosit, în tot cursul anului, pentru farmece ori pentru vindecarea bolilor.

Săptămâna Nebunilor era, după cum o descrie Simeon Florea Marian42, cea în care „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte.”

Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea Postului Mare, numită şi Săptămâna Albă, sau Săptămâna Brânzei, când, conform practicilor creştin-ortodoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se mănâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privaţiuni – Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de agitaţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări dezlănţuite, în care se înscrie şi petrecerea plină de excese dată de Lăsatul Secului.

Ion Chelcea43, în 1939, a dat o descriere amănunţită a Săptămânii Nebunilor, notând că par42

Simeon Florea Marian (n. 1 octombrie 1847, Ilișești, Suceava - d. 24 aprilie 1907, Suceava) a fost un folclorist și etnograf român, preot, membru titular al Academiei Române.

43 Ion Chelcea (n. 1902 – d. 1991) a fost un etnograf, sociolog folclorist și muzeolog român, doctor în filosofie, întemeietor al Muzeului Etnografic al Moldovei (Iași), șef de secție la Muzeului Satului din București.

10 Mai 2013 nr. 5/21

ticipanţii se deghizau în personaje ale unei nunţi (mire şi mireasă, naşi, popă, dascăl, nuntaşi) şi străbăteau aşa uliţele satului, speriind copiii, sărutând fetele şi femeile tinere, până când ajungeau la un pom sub care era oficiată o parodie de cununie; după aceea, se făcea o oprire la râu, unde mirii se spălau pe mâini – un moment ritual – iar apoi toţi mascaţii („maimuşii”, cum li se spunea) mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiţi cu băutură.

Ion Ghinoiu consideră că ar fi vorba despre „un scenariu de renovare a anului care începea primăvara”, că funcţia matrimonială a obiceiului pare a fi de dată mai recentă şi se întreabă dacă nu cumva ar putea fi vorba despre „o urmă a vestitelor cortegii dedicate lui Dionysos.” Oricum, latura sa glumeaţă, parodică, uşor dezmăţată, precum şi măştile, îl includ în aceeaşi familie de obiceiuri căreia îi aparţin şi carnavalurile din lumea catolică şi protestantă.

Toate sunt urme ale unor tradiţii mult mai vechi, care au supravieţuit unor interdicţii pe care a încercat să le impună biserica creştină, fiind prea îndrăgite şi poate prea necesare social – ca mijloc de defulare, de descărcare a unor tensiuni – pentru a putea fi înlăturate cu uşurinţă.

Azi, chiar dacă sensurile lor iniţiale, în mare parte, s-au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit obscură, chiar dacă unele elemente s-au modernizat, aceste obiceiuri supravieţuiesc totuşi. Iar persistenţa lor arată clar un lucru: că oamenii au încă nevoie de ele.

Foto: Emanuel Tânjală

Promotor al metodei mongrafice, Ion Chelcea a fost autorul unui număr impresionant de studii știinfice și a contribuit la organizarea și completarea fondurilor etnogarfice ale multor muzee din România.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

Doar Maria părea a fi asemenea unei alte cruci ridicată în faţa lui Christos. Răstignită de rostirea Lui Iisus, Cel de pe Crucea lumii: Luaţi seama la

de Leonard Oprea (Învăţătorului Sfânt Nicolae Steinhardt) Maria păstrase toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Nici nu se putea altfel căci Arhanghelul Gavriil şi Elisabeta şi bătrînul Simeon o recunoscuseră şi o binecuvântaseră pentru veşnicie.

Dar îi mai spusese ceva bătrânul Simeon… Iar Maria se cutremură, încă o dată, rostindu-şi-le: …chiar

dacă sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi… Iară Maria văzuse şi cunoscuse deja totul. Ascultase, învăţase şi adunase povara Luminii în zece, douăzeci, poate treizeci de ani în serile târzii, la pâlpâirea umilă a opaiţului, stând alături de copilul ei, modestul dulgher, alături de învăţător, de Rabuni… *** Şi era primăvară. Şi erau Sărbătorile Paştelui. Şi era cu puţin înainte de ceasul al şaselea pe Locul Căpăţânii. Pălise soarele, nori se adunau şi un abur moale, umed apăsa suflarea. Îngenuncheată, Maria se înfăţişa lumii ca o durere cioplită. Dar ea păstra toate cuvintele acelea – vii. În inima ei. Cea cu ochii arşi de spaima şi grozăvia morţii omeneşti.

Deşi, ea ştia. Mama Maria secătuită înlemnise acolo: în faţa Fiului, dulgherul ei, copilul ucis acum de cărturari, de poporul cui?! Al Lui Dumnezeu? Se întreba de parcă însăşi ea ar fi fost răstignită, Maria. Şi se rugă cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea fiinţei ei: Doamne Dumnezeul meu, nu… Doamne Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti?

Doamne Dumnezeul meu, nu, Doamne nu mă părăsi! *** Şi era primăvară. Şi erau Sărbătorile Paştelui. Şi era cu puţin peste ceasul al nouălea pe Locul Căpăţânii. Întunericul cuprinsese ţara. Şi totuşi fiecare putea să vadă. Iar în Templu perdeaua se spintecase de sus în jos. Şi fiecare auzise.

voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.”

Doar rostirea Lui porni tămăduirea fiinţei de lut, Maria. Doar Mama Maria simţi atunci, de parcă Cerurile, aerul, pământul şi apele ar fi fost frământate cu sânge şi Lumină, cum vine asupra ei ţipătul copilului ei, Cel batjocorit şi ucis: „Eloi, Eloi, lama sabachthani ?” Însă pe Locul Căpăţânii, iudeii, romanii şi oamenii altor seminţii nu simţiră decât o groază adâncă, neînţeleasă, precum furnici oarbe, mute şi surde, zeci şi sute, căci se cutremura furnicarul. *** Braţul lui Ioan cuprinse umerii Mariei, când suliţa străpunse pieptul Lui Iisus. În acea clipită, când sânge şi apă ţâşniră din rană, însemnând, iertând şi mântuind locul şi oamenii, atinsă de stropii Lui, Maria se trezi. Înălţă privirea şi în lumina ochilor Celui Răstignit văzu zâmbetul. Îi zâmbea Iisus Christos, Mariei. Iar Fecioara Maria auzi îndemnul ca pe o dojană cu sunet de poruncă: Nu te teme…, precum odată înainte de Naştere. Şi de îndată ucenicul Ioan îi spuse: - Vino, Mamă. Nu ne va lăsa orfani; se va întoarce. Să-L aşteptăm cum se cuvine.44 ***

Turtusan Ioan – Învierea Domnului (acrilic pe lemn)

44

(from TRILOGY OF THEOPHIL MAGUS – THE TRUTH) Published by Xlibris Corporation 2008, USA /Copyright © 2008 by Leonard Oprea.

Autorul şi-a exprimat dorinţa de a folosi diacriticele cu „Δ.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

VERSUS ...oameni făcuţi

Lucia Patachi AMFORE

DE

LUT

De undeva, de pe o stea, de dincolo de ea, din adâncimi de timp, din vechi cândva, trecând prin azi în drumul spre mereu, eternul Dumnezeu va lumina destinul tău destinul meu…

Vom reveni şi iarăşi vom pleca, ne-om risipi şi ne vom întrupa, ne va trimite şi ne va chema seamă să dăm dac-am ştiut să umplem amfore de lut cu Duhul Sfânt, cu Slava Sa…

din greşeală din plictiseală din calcul din credinţă din suferinţă din minciună din ambiţie din erudiţie din paie din sperantă din cutezanţă din urale din eprubetă din vendetă din nimic din datorie/hoţie/beţie/hârtie/prostie oameni făcuţi...

“Unul născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut...”

Singurul. Şi-atât de singur.

Î M P Ă C A R E

DOAMNE,

Doamne, în lăcaşul Tău, blând sălaş are odihna şi, ferit de tot ce-i rău, sufletul îşi află tihna.

Dă-i pădurii desfrunzite ocrotire de zăpadă, iar livezii înflorite – binecuvântată roadă, rotunjeşte pâinea caldă, limpezeşte unda lină, călătorul să o vadă, umple-mi casa de lumină!

Vechea lespede din piatră, netezită de mătănii, cu-atâtea lacrimi scăldată, albeşte sub greul sării.

Voi aşterne peste masă învelitoare curată, şi muşcate de mătasă voi jertfi păgân pe vatră, voi deschide uşa mare, aşteptând să-i treacă pragul, ostenit de căutare, însetat, flămând, pribeagul...

Pe sfioase sărutări, puse-n colţuri de icoană, balsamul sfintei iertări Maica Preacurată toarnă.

Mulţumiri pentru atâtea bucurii blagoslovite, în genunchi şi plecând fruntea, Îţi vom înălţa, SLĂVITE!

Inima zidirii bate cu puterea rugăciunii stavilă pentru păcate

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

şi liman la arca lumii.

De grele patimi orbiţi, alungaţi de-o veche vină, fiii Tăi cei rătăciţi au venit să ia lumină...

VINEREA

SEACĂ

E-n jur o stranie stagnare – L-am răstignit pe Dumnezeu – un clopot bate-n depărtare, dar glasul lui putere n-are să cheme şi sufletul meu.

E-n jur adâncă, grea tăcere – priveghi la bunul Dumnezeu – chemarea nerostită piere şi totu-i umbră, e părere, ca şi pustiu sufletul meu.

Prea grelele lumeşti păcate sunt lespede pe Dumnezeu, speranţele se sting departe, îndoliate şi deşarte, lăsând uscat sufletul meu.

Se pierde-o pânză zdrenţuită în zarea fără Dumnezeu, de mult e barca părăsită, pe apa grea şi amorţită zace uitat sufletul meu...

Antonella Mocanu - Belgia Durerea ta răsfrântă În adânc de noapte se auzeau lacrimi în cădere atunci am văzut durerea ta răsfrântă pe soclul inimii, trăită-n tăcere, pe care și talpă pământului adânc o simțea, tâmpla zvâcnea sub sărutul ce abia se contura ai rămas tăcut în îmbrățișarea mea suferința se estompa suspinul se pierdea printre genele dimineții un zâmbet creiona pe chipul tău calm împăcarea cu sine.

Acolo Acolo în drumul de dincoace în lumina slabă de candelă ce străjuieşte căi neumblate atât de pustii.

Acolo, unde vuietul vântului îşi şuieră apriga furie, printre crestele de granit ale munţilor, printre florile sale de colţ.

Acolo, printre astrele nopţii un punct dintre infinit şi nimic, în ungherele ascunse ale inimii.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Acolo, în lumea de dincolo de realitatea existenţei trăite în nisipul timpului scurs din a vremii clepsidră.

Acolo, se naşte speranţa zilei de mâine, firava tulpină se luptă, să crească până se topeşte în amurgul zilei trecute.

Acolo, cresc visele ţesute în covorul de dor al inimii, prind apripi şi zbor către zările senine, din eternul trăirii.

Ştefan Alexandru Ciobanu mărci înregistrate de la metrou până acasă sunt o mie şi unu de paşi fiecare cu viaţă proprie trei intersecţii despre care se spune că au fost cândva răspântii cu fântâni în loc de semafoare şapte blocuri cu ferestre deschise sau închise uneori când apusul loveşte portocaliu geamurile ai impresia că sunt nişte fabrici dezafectate mai sunt şi douăzeci de copaci cu scoarţa atât de groasă încât îţi trezesc nu ştiu de ce o curiozitate aparte pe drumul acesta îmi reamintesc mereu de iubirile continent acelea pure insolite unde îmi doresc mult să mă retrag (o să-i scriu şi lui moş crăciun asta) la bătrâneţe când o să sufăr de alzheimer de noaptea din '86 când a fost cutremurul şi am auzito pe mama spunând o poezie înfiorătoare mai înfiorătoare decât seismul cu nişte cuvinte care îmi făceau pielea de găină a doua zi abia mi-a spus că rostea tatăl nostru când trec pe lângă şcoala unde am învăţat

10 Mai 2013 nr. 5/21

îmi desluşesc clar vocea mea din vacarmul recreaţiei care îmi înghesuie sufletul într-un colţ mă uit la ceas să fiu sigur că este ora unu noaptea şi toate luminile sălilor de curs sunt stinse îmi vine şi o dorinţă nebună de a întreba o vrăjitoare de ce visez accidente aviatice de atâtea nopţi dar îmi trece când încep să mă caut de chei pe care normal uit prin ce buzunar le-am aruncat de la metrou până acasă inima îmi bate la lumina unei veioze cu gât de lebădă am timp suficient să fac cale întoarsă dar prefer să intru în bucătărie şi să mai rup un colţ din abţibildul de pe dulap un abţibild din care parcă rup de o veşnicie şi tot întreg rămâne

Liliana POPA, Bucureşti Stăpână pe tăcerea mea Încercam ieri să construiesc punți spre tine. Şi pentru că în dimineața asta ninge iar, Am scoborât din bazarul Constantinopolelui Parfumuri și mătăsuri Ibrice de aramă Mozaice cu-nțelesuri.

O brățară mică, filigranată O tiara, o granată.

Apoi am adunat mirarea ca un abur și candoarea Copiilor cu ochi meridionali, Şi toate culorile strânse în pumni atunci de mine La asfințit, de pe linia orizontului.

Am mângâiat coloanele de marmură, I-am mulțumit Teodorei, Iar Irinei i-am furat teserele de aur ale ochilor, Ca să nu mai fure lumina clară Din ochii fiului său. Și am plecat în pașii de dans cadențat

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

Al vechiului Bizanț.

M-am așezat pe prima treaptă Sorbind mai mult zâmbete din cafeaua proaspăt râșnită Adusă cu fes și șalvari Într-o ceaşcă de alabastru (servită).

Peste paharul cu șerbet Mă priveau doi ochi de forma migdalei.

Cu sclipiri de săbii și pumnale De rubine și paftale ...

Pe a doua treaptă am pus o întrebare Îndepărtând pe furiş caşmiruri și covoare, Stăpână pe tăcerea mea Am ridicat în asfințit Verdele smaraldului meu..

Devenise umed și enigmatic.

Pe treapta a treia Am aruncat safire, flori de portocal Şi sâmburi de rodii.

Ghici ce se află pe ultima ... Și pentru că Muzeul meu de Artă e azi închis, Am găsit o rezolvare plastică: O să pictez un curcubeu.

Când noaptea e prea lungă Când noaptea e prea lungă pe pământ, „fluturii aceia rupţi din soare", ce mi-au adus iubire și candoare, Îmi prelungesc chiria pe pământ.

Am strâns umbre, amintiri în buzunare, și le-am trimis apoi pe frunze plutitoare, și cu lumina-n pumnii mei fragili, Ți-am răsărit în cale, Te mai miri ? „Nu irosiţi secundele tăcerii…

E-atât de scurtă trecerea prin lut.

Când ai ajuns la ceasurile serii Să nu pui întrebarea… ce-ai făcut ?

Nu înveli iubirea-n gânduri rele, Alege dor, când viaţa ta e goală, Să nu fii singur dincolo de stele Împovărat de propria-ţi greşeală.

Când timpul curge fără de oprire Nu ţine ură-n viaţa ce-o trăieşti.

Numai iubind ajungi în nemurire.

E-atât de simplu, Doamne, să iubeşti…"

Dorina Neculce45, România Urbi et Orbi cuibul de vulturi a fost răscolit în foametea mărilor saul răsădea arme și culegea din pietre pumnii dorințelor obscure sfârșiți și goi flămânzi și delirând noi adăpam lumina cu zâmbete sterpe demențial curgeam la vale pe aripa de fluture nocturn săltam de pe un nor pe celălalt și nu știam dacă exist sau dacă sfinxul însuși a adormit cu buzele întredeschise a mirare în trupul tău tăiat în stâncă străină cu dinții strânși într-o ultimă strigare săpam săpam orbitele adânci și ți-am șoptit: așteaptă până mâine am să mă înalț pe treptele tăiate să mă-ngrop sub cer și în pământ acolo și aici…

Urbi et Orbi! infernul din tăcere s-a trezit și căutam prin măruntaie

Poem nocturn aş fi putut păstra totul Totul era la locul lui ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat chiar viaţa mea personală stagna lăsată acolo-sus într-un punct terminus atârnată în dimineaţa aceea utopică treceam aproape maşinal pe strada independenţei oameni cu măştile de gaz pe faţă încercau să repare timpul îndemnând trecătorii să intre în cinematograful cu pădurile îngheţate inima împăratului se întorcea 45

http://iulianes31.wordpress.com/2012/07/27/interviu-cu-scriitoareadorina-neculce/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la ultima secundă şi mă rotesc mă rotesc s-a împlinit sorocul zic vina o poartă numai lacrima gigantică-lumină fiartă într-o pulbere întunecată din pumnul meu ningea cu umbre şi cu fulgere de lună

10 Mai 2013 nr. 5/21

sufăr și jubilez numai în mine dragoste e lumea mea și iubire dar și ură și furie când nedreptatea umblă pe lângă mine eu am tot universul în mine acolo se fabrică contorsionată lumea mea.

Ligia Mihaela Ionescu, Spania ION IONESCU BUCOVU lumea mea lumea mea eu am trăit dincolo de viață toate dramele mele se petreceau în suflet nu mă interesa ce-i afară în mine se zbăteau idolii în mine se topea soarele în mine veneau toate nopțile de vară senine cu lună și cu stele sau toate iernile cu viscole care-mi aduceau basmele lângă sobă și le desțeleneam înțelesurile în mine-mi îngropam iubirile am zidit în mine prima fată care m-a mângâiat și mi-a spus prima dată te iubesc gropile părinților le-am săpat în mine aici îi păstrez vii așa cum îi știu numai eu nu mă interesează alte lumi lumea mea e cea mai frumoasă lumea mea e o grădină cu flori lumea mea e speranță și vis câteodată e tulbure și rea lumea mea mlaștini cu șerpi apocaliptici pe care-i visez noaptea lumea mea e zborul spre stele câteodată îmi cresc aripi din mâini și zbor pe deasupra văilor și munților altădată mă îngrop în mine și mor

GOLURI UMPLUTE Dimineţile fug ne alungă căutările târzii alt dans din care încolţeşte treptat înserarea nu scriu abrupt despre catastrofele asemănătoare vremelnice ale lumii despre stoarcerea globului de aur cristal de pământ de aer de plumb greu să se fărâme să nu se fărâme pe rând vieţile cunoaşterile noastre toate într-una nouă aşteptată prelung privelişti-semne de cărţi sfinte vin ca anotimpurile străbune împărţite azi în alte fără nume averse ale noilor veniţi pe lume /plictis balans al cunoaşterii pe vechiul cântar al întâmplării pe o hartă magnifică scrisă în neştire din ce în ce mai sumbru pare că apun poeţii proaspeţi luminoşi desueţi sau demonici îşi caută drum să soarbă infinitezimala minune din universul deja de vânzare al lumii al Lunii al altor planete în vânzare nu poeţii aceia ce scriu gândesc mai ales cei ce vor chiar să câştige cu bani un alt univers fără bani poemul şi sufletul sunt doar o răspântie în calea vreunui trecător febril mai departe nu sunt decât apa, pâinea, rana celor veniţi să cerşească putere din grâu semănat târziu cu spaime râvnă dinspre cer înspre pământ dinspre pământ înspre cer cu seminţe blajine háine topaz rubin ametist fără vine piatra dintr-o lume supusă dintr-o lume apusă pentru o nouă facere desfacere a începuturilor line din vremuri sublime conştiinţei de azi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 44

10 Mai 2013 nr. 5/21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE atât de orbită de trecerea ajungerea aici pe pământul de oameni poeţi văzători nevăzători de cuvinte sfere imagini metafore rime ale lumii târzii despărţite de lumea dintâilor cu simţurile retezate la jumătate ca o pasăre cu o singură aripă în mâna unui nemuritor catarsis veşnic imberb într-o lume doar a amintirii cu strigăt fără de strigăt cu porţi fără de porţi mereu deschise /vis cu sunet sferic cuvinte rostogolite prin soare la înserarea / lumilor senine acoperite de legi ancestrale / numai noi le schimbăm aşa cum cuvintele noastre pământul nu-l îmbracă mereu cu pace prea puţin cu rouă cu ploaie ninsoare-timp între mâinile două unite mereu cu mâinile două până ce una se cheamă lumină alta înserare a ei până ce mâinile scriu cu ambele emisfere ale creierului sublim numit Dumnezeu Christos Iisus veşnicie facere desfacere sânge apă piatră dată la o parte mormânt înger peşti hrănitori marele Chit pescar salvator al lui Iona întoarcere a sufletelor moarte de sete de foame templeri ai sufletului alb ai sufletului negru ai sufletului alb negru îmbrăcaţi pe deasupra hainelor lor cu ochi ai culorilor lumilor ai legilor albe cuprinderea fiecărei nuanţe o carte de stele fără culori la vedere o carte nu doar de fapte o carte de vise lacrimi gânduri BIBLIA chiar nevăzută văzută de aici cu nori vise moarte / ale apuselor lumi dinaintea ei pe papirusuri în tolbe sărace bogate imperii dogme cuţite săbii alte cruci-erezii ştreanguri o lume de arme către înapoi mereu este lumea ca o umbră sublimă în noi mergând spre începuturile lumii planetelor ei ajungând la cunoaşterea firii născute de legi nevăzute acum întrezărite în nădejdea întoarcerii la tot ce am iubit n-am ştiut să iubim la tot ce am ucis cu ştire fără de ştire

PSALM Doamne şi dacă rătăcesc prea mult pe acest glob al poeziei pe acest glob al adevărului cititor scriitor pe care îl pot transforma chiar azi în iluzie... Şi dacă mă pierd măcar pentru scurt timp atât de departe de porţile iubirii într-adevăr aceea de deasupra zeilor şi aceea de dinlăuntrul

dreptei visări şi priviri a minunatului dor de Tine...

Doamne te rog dă-mi pacea de a mă regăsi la timp la capăt de labirint lângă cei pe care îi văd scotocind printre coşmaruri şi umbre ale vieţii mele ale lumii atunci când mă cheamă Dă-mi pacea prin dreapta privire a ochilor în noaptea aşternută peste goluri si existenţa spaimei morţii aproapelui de mine din mine Dă-mi te rog Doamne când numai Tu ştii că se poate pacea coborâtă printre stelele cutereierate de morţii vii din anotimpurile mele departe de a mea veghe prin toate colţurile cuprinse de nostalgii perene şi molcomele moaşte închipuite în vrere în vii palate pline de suspine în cotloane pline lipsite de grăunţe de grâu şi de carafele mustoase în jalea întruchipată în fiorduri de gândire năvalnice catarge albe ajunse la ţărmuri de coşmar Dă-mi te rog Doamne visul de azi nu cel de mâine Dă-mi visul dătător de vreme Înlănţuie iubirea de înalturi cu pacea adăpată în ţărâna şi apa timpului a cerului a mării a ploii a lacrimei copilului bătrânului ivite în calea lumii toate azi.46

Cristian Neagu47,

România

Condiţia poetului „O fi criză dar... numai pentru unii!"

Vând ieftin haina... singura mea haină...

Vă rog, cumpăraţi obiectul Şi nu cercetaţi inutil, o dramă La care, -de când lumea- e condamnat poetul.

Printre voi par pe dinăuntru gol, Căci sufletul meu ştie s-ascundă lacrimi Dar să fie liber, alegând cel mai înalt zbor De unde îşi procură şi vise, şi patimi.

46 47

http://reteaualiterara.ning.com/profile/LigiaMihaelaIonescu http://agonia.ro/index.php/author/0032862/Cristian_Neagu#bio

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Străbătând hăţişul contextelor absurde Constat -înlănţuit de sărăcieCă gestul de a-mi vinde haina, corespunde Jertfei, pe altar de poezie.

Toată această trudă la ce bun, Când lumea calcă sentimente în picioare Şi toţi -cu degetul- m-arată că-s nebun, Iar eu insist că haina-i de vânzare?

se zvârcolesc de verde simt miros de sânge nou de soare, de muguri fluturi izgoniţi se-ntorc acasă şi cânt ca o ciocârlie care îşi aude prima oară glasul

(va urma)

Mihaela Aionesei48,

Ion Popescu Bradoschi49

1. intrusul cine eşti cel care îndrăzneşti să-mi locuieşti atât de confortabil până şi umbra? nu ştii? păsările vin şi pleacă, trenurile au timpul lor de staţionare, anotimpurile fac schimb de luni, anii sunt bisecţi şi ei, din când în când, ca o răsuflare peste goana atâtor vitregii. numai tu străine, prea răbdător înrădăcinezi în mine sămânţa luminii, aştepţi clipa de slăbiciune să iei forma trupului meu.

2. cu tine sunt anotimp timpul răsfoia monoton file de cer rătăcite în labirintul nesfârşit când femeie când copil şi vine ea, zăluda! trece prin mine ca glonţul printr-un stol de vrăbii îmi pune un căluş să nu strig scoate mucegaiul împrăştie praful din oase venele năpârlesc iau forme de şarpe intenţii oprite la jumătate de anotimp

48

http://www.poezie.ro/index.php/author/0036408/mihaelaaionesei

10 Mai 2013 nr. 5/21

Macbeth sunt prizonier între stele şi sânge am găsit un loc în durere atunci când m-am născut aproape de capcana pe care poeţii o numesc moarte acum şapte iluzii am visat că-l întrupam pe nepotul lui Malcom se făcea că eu am primit o veste de iertare de la vărul Duncan înainte de marele pelerinaj spre Roma într-o zi ceţoasă prin ţinutul Aberdeenshire am plecat să-mi caut moşii dincolo de umbre blestemul s-a preschimbat în lumină gândurile despre viaţă îmi par doar racle de plumb iertarea este veşnică prieteni destinele de lut păşesc timid spre marea poartă deschisă către grădina în care îngerii şoptesc rugăciuni printre oglinzi într-o dimineaţă de noiembrie

49

http://junimeadigitala.ning.com/profile/ionpopescubradoschi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Irina Lucia Mihalca50 Respiraţia iubirii , Omul dă lumină lucrurilor întunecoase, sufletul este călător, pe pământ este chinuit, în vis se-aşează acolo unde-i place, pentru a se uşura, a lumina, a se înălţa.

Lumini se sting şi se-aprind, risipind aurore spectrale în destinul implacabil. În cercuri, păsări ne însoţesc corabia torentului de vise.

Mă gândeam la tine, te vizualizam, Unde-i pânza freatică va fi şi viaţa, şi sete potolită, şi-atâtea altele, dacă drumul e vibrant, Picătura de viaţă de acolo vine!

Cum mă vedeai? Întind palmele pline de cuvinte, alege!

Mă simţi, acolo, lângă tine, zâmbind, privindu-te în culorile visului?

Atinsă, mângâiată, alintată, adâncă simţire, cu multe exclamaţii de împlinire şi mulţumire, prea departe am ajuns, Trăirea mă depăşeşte, din suflet vine, o foame reciprocă de energie, Ca şi iubirea, nu ştii de unde se porneşte şi nu ştii unde se va opri...

De ce s-a ales trupul pentru a definitiva creaţia? Îmi plac reacţiile tale, de bucurie, de satisfacţie, reacţii ce nu pot fi controlate, Vreau să te topeşti cu mine în acel moment de erupţie din trupul tău de femeie, după care se aşterne o tăcere fantastică, Nu orice trup ne împlineşte!

Doar cel cu care rezonăm pe aceeaşi undă a simţirii - jumătatea noastră 50

10 Mai 2013 nr. 5/21

Vibrez auzindu-te!

Ne topim unul în braţele celuilalt, simţim totul în umbra viselor, - un dans al privirilor, fiori, un zâmbet de primăvară, adâncă emoţie, lumină, înălţări şi dureri trăirea e vie, caldă, de necuprins, cuvintele par golaşe, nedefinite...

Hai să ne cablăm, să aprindem lumina, să se vadă sufletele, curentul vine de la mine şi este continuu, Tulburată vei fi după ce vei simţi căldura trupului meu, Meriţi mai mult decât crezi tu că meriţi!

Totul trebuie să curgă, să ardă în adâncuri, Fiecare cerc deschis trebuie închis, Fiecare umbră a zilei îşi continuă zborul vieţii, Tot ce se naşte îşi aşteaptă trăirea şi-apusul umbrei perfecte.

O energie blândă, necesară, este acolo, în fundaţia din petale şi construcţia din vise, O energie care aduce echilibrul vindecător şi zâmbetul tău devine luminos, Doar vântul ştie să se oprească, să nu dărâme lumea noastră. În scufundarea noastră sibilină care sfidează sângele roşu al inimii pulsânde, curând vom atinge marea, eterna lumină.

Cloude Monet - Sunrize

http://junimeadigitala.ning.com/profile/IrinaLuciaMihalca=activity

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

Melania Briciu Atanasiu52 Traian Vasilcău51 Cântec pentru dacii noştri

Ecce homo (variantă)

Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vând, Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mâine şi oricând.

Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau, Sunt o stirpe absolută, cum cândva, demult erau.

Dacii nu-mblânzesc oraşe, ei numai în sate mor, Cu trecut bolnav în oase, încă mai au viitor.

Dacii merg spre niciodată, dacii plâng în nicăieri, Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de ieri.

Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu. În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi, Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi.

Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost, Dar sunt încă convertibili, precum pururea au fost, Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari, Dacii noştri sunt martirii libertăţii noastre mari.

sub eterne opaițe îngerii stau de veghe acolo unde aripa ar întrezări o margine abia tremurată de lume respirația mea nu mai moare zăbovește puțin să-și tragă sufletul să-și încheie nojițele /cât timp am pășit doar pe vârfuri de inimă /am ocrotit liniștea tuturor cu vorbele mele răsfrânte din reale oglinzi oasele mi-au străpuns străvezii epiderme prin gând le-am oblojit cu alifii și răbdare fiecare om pe care l-am legănat pe hamacul priponit între două amintiri mi-a fost drag și aproape prin izul de fruct tăinuit în propriul său miez m-aș fi împărțit tuturor precum o înmugurire altruistă de primăvară dar n-am putut țese decât un lăicer în care cuvintele și-au încâlcit urzeala m-am îmbolnăvit de oameni dar tot în ei mi-am găsit vindecarea.

Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci n-avem, Dacii noştri n-au probleme, ştiu, la sigur, că suntem.

Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi, Visul lor și-acum rămâne visul nostru-n orice zi.

O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai grea, Neam din loc să nu-i strămute pe sub nici o altă stea.

De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi să mori.

Vai de ţara ce nu-și are dacii ei nemuritori!

51

Traian Vasilcău (TRAIANUS) a răsărit la 2 aprilie 1969, in satul Viişoara, raionul Edineţ, Basarabia. A absolvit facultatea Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău.

E preşedinte al Societăţii Culturale „Pasărea Phoenix“. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Moldova. Director al proiec-telor: „Dicţionarul scriitorilor români contemporani de pretutin-deni“ şi „Antologia poeziei româneşti în mileniul III“(în lucru). A editat 39 de cărţi la Chişinău, Iaşi, Alba Iulia, Craiova, Timişoara, Arad, Bucureşti şi Ottawa. Maestru în Artă. Vezi şi nr.15 al revistei, 2012 - Interviul dlui Adalbert Gyuris cu Traian Vasilcău.

În 1964, Rene Magritte picta Fiul omului, un autoportret înfăţişând un bărbat îmbrăcat cu costum, purtând pălărie şi cravată, iar faţa fiindu-i acoperită de un măr verde. În spatele său se intinde marea. Deşi personajul este pictat sumar, mărul este redat în cele mai mici detalii. Două amănunte interesante sunt legate de poziţia mâinii stângi, adusă uşor în spate, respectiv de ochiul stâng care poate fi întrezărit privind în sus, către vârful superior al mărului.

52

http://cititordeproza.ning.com/profile/MelaniaBriciuAtanasiu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 48

10 Mai 2013 nr. 5/21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE VALENTIN TUFAN53 Roşu orizontal Controversat amurg inert, palid, diluat – un felinar cu opaiţ ce-mi aprinde chipul.

Cade peste scările osoase şi dârele de roşu cătrănit – în noapte – râuri negre.

Miroase-a foc în amurg martir, e roşu, roşu, roşu în cruce şi-n zig-zag – artă infantilă.

Trec stele orizontal fond de sirene – un roşu orizontal.

În căutarea adevărului A plouat apăsat peste corturile frânte, peste muchiile spânzurate prelinse pe bordură – s-a adăpat cenuşa zile-ntregi şi s-a aerat printre gratiile canalelor.

Am „tras” cu plasmă o sudură-n cenuşă, i-am dat formă de jardinieră, i-am pictat cu sânge pământul, veacuri la rând, până a germinat.

Atunci mulţi s-au tăiat în mugurii schimbării, unii zeloşi, i-au pus la tâmple şi-au rostit „Ave” răguşiţi.

Li s-au lemnificat pe frunte – şi-au înfipt spinii ca-n scenele pascale şi i-au uscat de măruntaie prin temporali, revendicându-şi cenuşa.

Dar – Sămânţa adevărului nu şi-a găsit încă sporii...

În living, Gustav Becker-ul bâlbâie-n bavareză vremea de vreo-sută şi ceva – seamănă-n serile tăcute de Duminică cu bunicul, reflectând – avea mâini şi din ţeasta gotică îi germinau nuci din toată esenţa corpului. În serile de Vineri, îi înveleam trupul în carne şi-o pendulare a rotulei se dispersa insesizabil în coapsa de şaizeci de bătăi.

Am vrut să pun monopol peste bolta palatină, acolo unde-ţi pocnesc dinţii unul în altul, dar înţelepciunea-ţi m-a-mpiedicat.

Din picioare mesteci perspective – pui cap la cap ani şi veacuri, până-ntr-o zi când te vei scurge mut în asfinţit

Nuţa Istrate Gangan54

Fort Lauderdale, FL, Statele Unite

NOI îţi sunt semnul de întrebare agăţat în colţul buzelor teama neînţeleasă secundă care doare * orizontul desface sub ochii mei eşarfe albastre prin care salcâmii îşi cern melancoliile cotidiene

Poem timpului

*

timpul stă amorţit în loc cineva a scăpat un orologiu pe asfalt orele s-au risipit speriate printre picioarele trecătorilor păsările scăpate din colivii îşi sculptează aripile

Am vrut să pun monopol peste mişcările tumultoase, peste fizicul stăpân – peste vremuri...

53

Debut literar : Revista „Spirala cunoaşterii” – Nr. 2, Februarie 2013, Ploieşti, absolvent al Facultăţii de Litere şi Stiinţe

54

http://cititordeproza.ning.com/profile/NutaIstrateGangan492

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în aerul îmbălsămat apoi se reped flămânde ciugulind clipe minute zile şi nopţi... *

e nebunie, dragostea mea nici eu nu mai ştiu cine sunt în lumea aceasta în care *

tu nu poţi fără mine eu nu pot fără noi

Teodor Dume55 în dimineaţa asta am plâns când m-am trezit Dumnezeu mă privea în ochi ca pe un asasin aş fi vrut să-i rostesc un gând şi să mă lepăd de povara cuvântului nerostit însă cuvintele se risipeau în mine în rotocoale grele şi negre ca un zbor izgonit de pe cer dependent de tot ce există tremur şi nu-mi înţeleg păcatul golul din suflet mă rupe în două o parte mi-o acopăr cu lumina risipită printre oameni

iar cealaltă o voi da pământului în care Dumnezeu a sădit în taină răspunsul celor plecaţi

ILEANA POPESCU BÂLDEA56 fluturele desculţ al alienării creierul meu iubito în lumea asta de-ntuneric e un portret c-o mască inocentă ieşită-n lume să râdă tâmp de un poet nebun 55

56

http://www.poezie.ro/index.php/author/0025562/Teodor_Dume

Roman publicat „ Şi totuşi...happy-end"; Volum de poeme: Tu nu ştii cum plâng fluturii/ 2012; În curs de aparitie: Locuiesc in mine cu o sută de poeţi - eseuri; Membră a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România.

10 Mai 2013 nr. 5/21

agent de pază la un castel cu stele alunecă pe linişti în cuvinte cu gust de aripi şi venin de iad şi beznă şi tăceri demult creierul meu iubito valsează-n lumea asta cercuri c-un gest de nemurire sub tălpi îi poţi afla singurătăţi de vieţi le-a scris subţire ca o glumă adună-le cum un păianjen când fulgerele cresc un veac de nori lumină îl despart de tine mototoleşte-l atârnă-i pe perete plânsul alienat prin îngerii din mine ............

la ora mea exactă un fluture de noapte te va-mbrăca într-un poem de Chopin nu-l alunga iubito dincolo de ape e neştiutul

(Anei) 13 martie 2013

Calotescu Tudor Gheorghe între două respirații de lună în oglindă văd un nebun liniștit abia îmbrăcat în cămașa de forță între pereții capitonați și mobilierul fără colțuri nicio fereastră spre iad pedeapsă pentru toate visele un coșmar oficial de fiecare dată același până la acceptarea ca ideal demersul acesta insipid cu false aripi de înger capele sixtine și papi franciscani mii de biserici cu mii de dumnezei printre toate alegerile nici un liber arbitru de spânzurat nici de limbă nici de gând doar posibilitatea de a mă retrage în pământ rădăcină să caut lumina ca o frunză nesupusă sihastru în propria mea carcasă clădesc cu avânt revoluționar paradis după paradis cu inima deschisă fiecărei prăbușiri din înalt sunt alienatul care dansează cu stelele vals

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 50

10 Mai 2013 nr. 5/21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mortul de peste zi răsuflă ușurat când se-ntoarce fericit din groapa comună pentru încă un vis nelegat

de cum am deschis ochii am înţeles Dumnezeu a plagiat lucrarea diavolului

Romiţa Mălina Constantin ea crește printre fire de nisip și visează într-o limbă ciudată ca și cum particulele de lumină au insomnii numai în podul palmei i-a rămas copilăria mai poartă codițe doar uneori iar pantofii ei miros a trandafiri sălbatici am auzit că a inventat sonerii pentru toți oamenii lângă ea se dizolvă bulele acelea gri care mă îmbracă uneori am început să cred că e soarele sau că e abecedarul lui don Quijote azi am aflat că e fata care știe tainele păpădiei

Mihai Păun, Cehia Prin ceaţa groasă Nu a mai rămas nimic din pajiştile pe care le imaginam în tinereţe doar câte-o umbră de regret pe ici pe colo şi o senzaţie profundă de resemnare, Cu toate astea, tristeţea acestor lucruri mă face să fiu din zi în zi mai bun şi să văd din ce în ce mai departe prin ceaţa asta groasă care nu se ridică niciodată din ochii oamenilor din jur.

Mihai Păun, 19.07.2012, Brno

Regăsire

Marcel Vişa Dumnezeu a plagiat Dumnezeu a plagiat forma ochilor tăi când a creat lumina iubito m-am cutremurat până la ultima geană şi carnea mi s-a încrâncenat dezvelit de întuneric clipeam sub frigul atingerii tremuram blând în aşteptarea razei

Abia acum mă regăsesc înverşunat şi singur într-una din zilele astea care nu se mai opreşte din cădere, iar cei mai mulţi care se află în jurul meu nu merită să îmi pierd timpul cu afaceri atât de mărunte cum sunt ale lor, deşi se străduiesc să îmi dovedească cât sunt de importante, însă, eu continui să fiu constant

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Mihai Păun, 19.07.2012, Brno

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE GEORGE ROCA POEME BILINGVE / BILINGUAL POEMS (1) CĂUTÂND INSULA FERICIRII

INSULA FERICIRII Încercăm cu toţii să supravieţuim în secolul acesta al turbulenţei creându-ne în imaginaţie mici insule unde evadăm atunci când nu mai putem face faţă uraganelor şi cutremurelor care ne înconjoară.

Acolo, pe insula noastră jucăm şotron chiar dacă nu ne mai ţin balamalele, gângurim ca bebeluşii, ne aşezăm pe tronul regelui fără să ne fie frică de pedepse, sărutăm şi ne iubim cu toate vedetele intangibile ale lumii moderne.

Acolo, pe insula fericirii noastre este veşnic primăvară.

Acolo suntem mereu tineri şi sănătoşi şi veseli şi... buni!

Câteodată, când pe insula fericirii ne simţim singuri, invităm prieteni dragi să ne însoţească şi să împărtăşească bucuriile noastre. Şi astfel, se produce o simbioză miraculoasă care vindecă sufletul

10 Mai 2013 nr. 5/21

de toate relele pãmântului făcându-te să gândeşti curat atunci când te reîntorci la realitate.

THE ISLE OF HAPPINESS We all try to survive this century of turbulence creating in our imaginations small islands where we escape when we cannot cope with the hurricanes and earthquakes which surround us.

There, on our island we play hopscotch even if our hinges are rusty, we coo like babies, we sit ourselves on the king’s throne without fear of punishment, we kiss and we love with all the intangible stars of the modern world.

There, on our imaginary island it’s forever spring.

There, We too are eternally young and healthy and joyful and good!

Sometimes, when on our imaginary island we feel lonely, we invite, of course, dear friends to join us and to share in our happiness.

And so, a miraculous symbiosis is created which heals the soul of all the Earth’s badness… making you think positively when you return to reality !

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AMPHORENGRÜNDE EINSAM UND ES

10 Mai 2013 nr. 5/21

Wer Ihn jetzt findet der wird mit Ruhm als Held mit einer Rose auf seinem Grab belohnt.

Um den Einsamen schleichen Gespenster.

(Jean Paul, Hesperus 3)

Ich wehre mich einsam zu sein, du wärst dich auch einsam zu sein, er auch sie auch, doch was geschieht mit Es? Es möchte auch nicht einsam sein, Es ruft mich, fleht dich an, kniet vor ihm nieder, findet sich nicht durch uns.

Es ist so traurig! ...und so stark.

LUMPENGOTT Wer hat den Tod gepachtet von dem Gott?

Die Lebenden nicht.

Die Sterbenden nicht.

Die Toten nicht.

Vielleicht doch Gott verkleidet unter uns?

Die Waffen preisen Ihn, die Kugel brennt in Seinem Namen Rosen.

In Seinem Namen schaffen wir uns Helden auf Müllhalden des Wahnsinns.

DAS HABENSEIN Sein bedeutet manchmal Haben, haben dies und haben das...

Haben das bedeutet Schicksal sein... mal so mal anders.

Schicksal das bedeutet Fressen haben was und haben wen.

Fressen heißt gefressen werden und dann nennt man's Schicksalsschlag.

Schicksalsschlag bedeutet Haben, haben das bedeutet Sein.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE MEERESGRUND

10 Mai 2013 nr. 5/21

DAS VIERFACHE HALBDOPPELT

Weidezäune laubvertrocknet Halmeshelme:

Ich bin halbachtzig, doppeltzwanzig doch nicht vierzig.

als ob Bäuche tränen sonnensatt als ob Liderdecken Schultern wärmen als ob Zäune weiden Helmefrieden

Mein Leben geht vor die Zeit verspätet sich und ich, versteckt in Schwarzwälderuhren, suche verzweifelt die Türen um meine doppeltzwanzig und halbachtzig jede Stunde auszuschreien.

so als ob ob so und nicht anders

Ich bin ein Kuckucksei, kein Kuckuck UND NICHT VIERZIG!

ZWEIFELHAFTE GABE Der Himmel spendet Luzifer die Gabe des Lichts und Feuers, doch wo sind die Engel die pendelten zwischen den zwei Geschwistern?

Prometheus hat uns verdammt zu Himmelsfegern mit angesengten Flügeln.

Gott spielt mit Luzifer ein Tauschgeschäft.57 "Cloud Shepherd" Hans Arp (1953)

57

http://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk; şi http:// www. versuri-si-creatii.ro/poezii/s/christian-w-schenk-6zuhhzn/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Secolul XXI este marcat de o descoperire uluitoare: existenţa unei reţele întinse de tuneluri subterane, posibil interconectate la nivel mondial.

Tunelul lui Stalin Pe lângă grote şi peşteri create de natură, peste tot în lume s-au descoperit diverse canale şi tuneluri subterane construite, spun oamenii de ştiinţă, de civilizaţiile antice sau de alte civilizaţii premergătoare celei umane; spaţii, adesea gigantice, ai căror pereţi au fost trataţi pentru conservare prin metode şi tehnologii necunoscute în ziua de azi.

Lacul fără fund Sergheevka este un cătun uitat de lume din regiunea Moscova. Când şi când, în atenţia publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se petrec în jurul lacului din apropiere. Se spune că acesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fără fund), este conectat cu oceanele, adâncimea lui fiind necunoscută. Până şi pe hărţile militare, profunzimea lui nu este clar stabilită, fiind doar aproximată între 150 şi 200 de metri. Lacul apare menţionat şi în scrierile poetului rus Alexandr Blok, în care un pădurar din zonă povesteşte că această apă este legată prin canale tainice cu marile oceane ale planetei.

Călătorie spre inima pământului Legenda spune că pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au făcut descoperiri misterioase ale unor epave de mult dispărute în vâltoarea oceanelor. În anul 2003, la suprafaţa apei a apărut, nu se ştie de

10 Mai 2013 nr. 5/21

unde, o vestă de salvare, cu însemnele marinei militare americane. După cercetările realizate de autorităţile locale, s-a constatat că vesta aparţinea marinarului american Sam Belovski, de pe distrugătorul USS Cole. În octombrie 2000, în portul Aden, din Yemen, s-a declanşat un atac terorist asupra navei, soldat cu moartea a 17 militari. În urma atentatului, matelotul Sam Belovski a fost dat dispărut, iar trupul său nu a fost găsit niciodată. Dar cum a putut ajunge după trei ani vesta lui de salvare tocmai din Oceanul Indian într-un lăcuşor pierdut din Rusia Centrală, la 4000 de kilometri distanţă?! Care a fost traseul ei? Oare legendele lacului fără fund sunt reale? Oare există asemenea căi subterane necunoscute, care unesc diferite puncte ale planetei?

Tunelurile subterane şi peşterile au fost dintotdeauna un subiect care a atras atât atenţia oamenilor de ştiinţă, cât şi pe a celor pasionaţi de mistere. Poate pentru că în întuneric se ascund enigme de nepătruns sau pentru simplul fapt că acestea se deschid şi acced către centrul pământului. Pe această temă s-au scris o mulţime de cărţi şi poveşti fascinante, s-au realizat sute de filme de aventuri, care au îmbogăţit şi mai mult imaginaţia oamenilor.

Tunelul vertical din fata Templului Sarpelui cu Pene Cert este că acestea există peste tot în lume, fie că vorbim despre galeriile antice recent descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt sau de canalele subterane săpate dedesubtul Mexicului. Arheologii şi oamenii de ştiinţă au început să îşi pună tot mai des întrebarea dacă nu cumva aceste reţele subterane au fost cândva conectate între ele. Lungimea lor nu a putut fi determinată precis, pierzându-se într-un nesfârşit labirint în interiorul pământului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul că ele au fost construite în aceeaşi perioadă. Şi totuşi: când şi cine le-a creat şi în ce scop? În regiunea Volgograd din Rusia există un lanţ muntos, cunoscut sub

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE numele de Medveditki, care, începând cu anul 1997, a fost studiat în detaliu de organizatia „Kosmopoisk" (Cercetaşii Cosmosului). Aici a fost depistată şi cartografiată o reţea extinsă de tuneluri, cercetată pe o distanţă de zeci de kilometri.

Aceste pasaje subterane au un diametru de 7 până la 20 de metri şi, pe măsură ce se apropie de creasta muntelui, se lărgesc tot mai mult, ajungând până la 120 de metri, transformându-se sub munte într-o sală imensă. De aici, se ramifică alte trei tuneluri în diferite unghiuri. În Uniunea Sovietică, la începutul anilor '50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de miniştri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Strâmtoarea Tatara, care desparte Rusia continentală de insula Sahalin şi care leagă Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. În condiţiile declanşării războiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate în Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevăzut cu cale ferată, între insula Sahalin şi Rusia.

Tunelul fusese trasat şi construit ţinând cont de geologia dificilă a solului de sub fundul apelor. Pereţii săi erau foarte netezi, acoperiţi cu un material care semăna a lavă vulcanică. Toţi cercetătorii ruşi au fost însă de acord că acel material nu era unul creat de natură. În urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia că asupra pereţilor se acţionase simultan termic şi mecanic,

10 Mai 2013 nr. 5/21

iar rezultatul fusese această crustă, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistentă. Conform afirmaţiilor doctorului Berman, nici măcar tehnologia modernă nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare.

Totodată, ea a amintit despre găsirea unor obiecte stranii în tunel, a unor mecanisme de neînţeles, instrumente şi echipamente necunoscute, şi chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat după abandonarea acestui gigantic şi ambiţios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care în decursul deceniilor „sau pierdut".

Conform articolului, exploratorul G.E. Kincaid, în timpul expediţiei sale în Marele Canion, a făcut o descoperire uluitoare: un întreg oraş subteran, cu o reţea de tuneluri, în care s-au găsit dovezi ce indică faptul că civilizaţiile antice au migrat în America din Orient prin aceste căi subpământene.

Cercetătorul a demonstrat, aparent convingător, că populaţia care locuia în aceste caverne misterioase, adânc săpate în stâncă, era de origine orientală, posibil din Egipt. În publicaţie se relatează că echipa coordonată de Kincaid a descoperit o cameră gigant, de aproximativ 1500 de picioare (450 metri), din care porneau zeci de pasaje, „ca spiţele unei roţi". Recent, arheologii au descoperit un tunel vechi de 1.800 de ani, care duce în direcţia unui întreg sistem de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Şarpelui cu Pene din Mexic. Oraşul Teotihuacan a fost construit de o populaţie relativ puţin cunoscută, care a atins apogeul între anii 100 î.Chr şi 750 d.Chr. Templul a fost ridicat între anii 150-200 d.Chr. Din motive necunoscute, oraşul a fost abandonat până la venirea în zonă a populaţiilor aztece, în 1300 d.Chr. Aceştia din urmă au dat şi denumirea de Teotihuacan, care semnifică „locul unde oamenii devin zei". În zona Europei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei şi Slo-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vaciei, se întind Carpaţii Beskizi. La graniţa dintre Polonia şi Slovacia, se află cea mai înaltă culme, Babia (Babia Gora), cu o altitudine de 1725 m. În folclorul celor două popoare există multe legende legate de acest vârf. Se spune că locuitorii zonei păstrează secretă existenţa unui tunel sub munte. În urmă cu câţiva ani, într-un ziar local polonez, a apărut relatarea unuia dintre locuitorii satului Zawoja, Stanislaw Poniatowski.

El a povestit că, în anii '60, tatăl său i-a dezvăluit taina munţilor. Au plecat împreună din sat către „regina Babia" şi, ajungând la o înălţime de aproximativ 600 de metri, tatăl lui s-a oprit şi i-a spus că acolo va vedea o altă lume, va afla un secret care este transmis din generaţie în generaţie. Cu un efort imens, au dat la o parte o stâncă şi dedesubtul ei Stanislaw a văzut un puţ cu o deschidere largă, ce ducea către miezul pământului. „Pereţii erau netezi şi lucioşi, de parcă ar fi fost acoperiţi cu sticlă. Tata a aruncat o frânghie şi am început coborârea. În interior, în mod straniu, aerul era uscat. Am coborât câţiva metri până am dat de un tunel. Apoi, ne-am continuat călătoria prin tunelul uşor înclinat către interiorul pământului, până la o sală spaţioasă, cu o formă ovală. De acolo plecau mai multe tuneluri, în toate direcţiile. Tata mi-a spus că, urmând traseul lor, de aici se poate ajunge în alte ţări şi chiar pe alte continente. Tunelurile din stânga duc în Germania şi mai departe, în Anglia, până în America, iar cele din dreapta se întind prin Rusia şi apoi prin China şi Japonia, tot până în America, unde se înnoadă iarăşi cu tunelul din stânga".

„Multe dintre ele s-au prăbuşit, altele nici măcar nu au fost descoperite, de aceea este foarte grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lucrăm la o hartă prin care să reprezentăm reţeaua. Însă, deocamdată totul este aproximativ, deoarece

10 Mai 2013 nr. 5/21

nu avem informaţii complete şi nu au fost studiate Africa, India şi Australia", declara P. Mirosnicenko, unul dintre cercetătorii LSP. Potrivit afirmaţiilor sale, se crede că aceste tuneluri au fost create de civilizaţii străvechi sau de alte civilizaţii necunoscute pentru a se putea refugia în caz de catastrofe naturale. În mod ciclic, planeta noastră este lovită de fel de fel de calamităţi naturale, cum ar fi cutremure, tsunami, erupţii vulcanice, ciocnirea cu asteroizi, asa cum s-a întâmplat acum aproximativ 65 de milioane de ani când, în urma impactului cu un asteroid, au dispărut dinozaurii şi majoritatea vieţuitoarelor planetei. Munţii României sunt străbătuţi de tuneluri subterane, puţine persoane, chiar şi în zilele noastre, cunoscând existenţa acestora.

Pe timpul dacilor aceste tuneluri şi trecerile subterane erau cunoscute doar de sacerdoţi şi câţiva nobili. Cei din urmă cunoşteau doar câteva treceri strategice. Secretele preoţilor daci au fost preluate de preoţii creştini, retransmise mai departe numai călugărilor virtuali. Munţii Bucegi ascund o parte din secretul nostru existenţial. Totul a început pe vremea primului domnitor din dinastia Basarabilor, când platoul Bucegilor a fost interzis pentru oamenii de rând. Acolo se antrena cavaleria domnitorului, acei oşteni „roşii" (denumire dată de îmbrăcămintea pe care o purtau), care formau unităţile de elită ale armatei domnitorului din Ţara Românească, folosite doar în caz de mare primejdie.

Şi mai puţini cunosc de ce a fost ales platoul Bucegilor. Deoarece, în vremurile de primejdie, tezaurul Ţării era ascuns în tunelurile subterane din zonă şi păzit de oştenii „roşii". Legendele locale vorbesc şi despre existenţa unor tezaure deosebit de valoroase, acumulate de-a lungul a zeci de generaţii de conducători şi păstrate în zonă. Este un tezaur sfânt pe care fiecare domnitor era obligat să-l spo-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rească pe timpul domniei sale. Dar nu avea voie să folosească nimic din acest tezaur. Cei care nu ţineau seama de aceasta erau crunt loviţi. Se spune că blestemul i-a lovit şi urmărit pe cei din ramura Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor. Pentru că au încercat să folosească tezaurul Ţării în scop personal ei şi familiile lor au fost asasinaţi. „În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în alta.

Mai mult, aceste măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ceea ce este uimitor este altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tunele nu străbat haotic munţii ci sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa. Întrebarea logică este dacă aceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oamenilor sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locuiesc. În anii 1993-1994 în zona Buşteni-Sinaia s-au petrecut mai multe fenomene stranii.

10 Mai 2013 nr. 5/21

Oamenii acuzau stări de agitaţie inexplicabile care le afectau sănătatea. Însă numai pe timpul nopţii. Apoi s-au produs mai multe cutremure, constatându-se că nu aveau epicentrul în Vrancea sau Bucegi, cum era normal. Locuitorii mai relatau că au prins frica de a pune mâna pe obiecte metalice deoarece se curentau imediat. Cercetarea acestor fenomene nu a dus la niciun rezultat. Peste un an intensitatea cutremurelor a sporit. Ciudat era faptul că, de fiecare dată înainte de producerea acestora, se auzea un tunet înfundat. Aceste cutremure se produceau, invariabil, la ore fixe: ora 20.00 şi 3.00 noaptea. După producerea lor s-au semnalat semnale radio! Ceea ce nu era normal. „Vizionara Valentina, femeia oarbă din Iaşi care poate pune diagnostice şi prin telefon, susţine că a descoperit prin metode proprii că un important şuvoi de energie, de aceeaşi calitate cu cea care alimentează complexul de la Gizeh, scaldă şi Sfinxul nostru din Bucegi.

Iar subteranele nedescoperite ale acestuia comunică cu piramidele din Egipt. „Acolo e trecutul omenirii. Dar nu-i omenirea de acum două mii de ani.

E cu mult mai demult, tare mult înainte. Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pământului pe care locuim.

De fapt, în Bucegi, la Sfinx vine un şuvoi foarte puternic de energie. Atunci când cu ştiinţa care va fi pe pământ va birui cineva să ajungă sub Munţii Bucegi, va da peste toate aceste înscrisuri şi docu-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mente însemnate şi, după semnele acelea, va şti ce are de făcut. Dar asta se va întâmpla numai după ce şuvoiul de energie de deasupra va slăbi", spune clarvăzătoarea care n-a fost niciodată în Bucegi. După 1999 toate au încetat. Specialiştii de la Centrul de Fizică a Pământului şi cei de la Staţia Seismică de la Cheia nu au găsit nicio explicaţie acestor fenomene.

Se ştia de existenţa tunelurilor subterane. S-a emis ipoteza că aici aveau loc diferite experienţe, centrul fiind zona crucii de pe Caraiman! Dar cine le făcea şi cu ce scop? Mister total!!...

Sarmisegetusa, din cauza unor fenomene ciudate care au loc în zona respectivă, este numită „zona crepusculară a Europei". În sanctuarul dacic de la Racoş s-au găsit cuie dacice de fier care nu ruginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-adevăr, cuiele au 2000 de ani. În componenţa lor intră fier pur (99,97%), magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. Cuiul nu rugineşte. În lume mai sunt două exemple de astfel de fier inoxidabil: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de NASA. S-au mai găsit şi nişte calupuri de fier dacic de peste 40 de kg. La acea vreme, romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25 kg" .

Muntele Toaca este o piramidă cu baza pătrată, formă extrem de rară în natură. Latura are lungimea dublă faţă de piramida lui Keops. Unghiul pantei vestice are aceeaşi mărime cu unghiurile piramidei. La Cucuteni, cultură aflată în apropiere, s-a descoperit, incizat în ceramică neolitică, un motiv unic reprezentând proiecţia în plan a unei piramide cu baza pătrată. Diagonalele şi apotemele sunt trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpaţii Meridionali şi cei Orientali este de 52 de grade. 51 de grade 50 de minute este unghiul dintre feţele piramidei lui Keops (Khufu) şi baza acestuia. Vasile Pârvan susţine teoria Ceahlăului ca munte sfânt al dacilor. Muntele Retezat este un monolit de proporţii gigantice cu înfăţişarea unui trunchi de piramidă.

Natasa Galche

10 Mai 2013 nr. 5/21

NEAGOE BASARAB Anteu al panromânităţii şi ortodoxiei la 1512

Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu Contemporan cu Erasmus de Rotterdam, Nicollo Machiavelli şi Martin Luther – embleme ale unui ev deseori luciferic, sângeros, plin de o teribilă cruzime -, uriaşul Voievod-Filosof Neagoe Basarab reprezintă, cu strălucire europeană şi vocaţie irefragabilă, de o jumătate de mileniu, Lamura spiritului românesc tinzând spre Absolut.

Format la Bistriţa – sanctuar european Viaţa şi opera sa, de o importanţă covârşitoare, sunt după chipul şi asemănarea PreaBunului Dumnezeu. Chip şi asemănare întru Duhul Sfânt, care-şi găsise potir de aur şi biserică umblătoare, vie, în efemerul trup de humă al Domnitorului român.

Dăruit cu tainice haruri, Neagoe Basarab este întruchiparea cârmuitorului tăcut, înţelept şi smerit, totdeauna inspirat şi sigur pe el, ales de Dumnezeu, într-o epocă anume, drept purtător al chivotului tradiţiilor arhaice autohtone. El dispunea de soclul de granit al unei vaste culturi – însuşită la Academia de talie europeană care a funcţionat în cadrul Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Vâlcea, dar şi din ucenicia nemijlocită pe lângă Macarie tipograful, pe lângă mitropolitul Nifon, care îl considera fiul sufletului său, ca şi pe lângă succesorul acestuia, Maxim (Gheorghe Brancovici), refugiat din Serbia în Ţara Românească, pentru a nu fi ucis de turci.

Focar de cultură şi far călăuzitor al spiritului ortodox în această parte de lume, Mănăstirea Bistriţa rivaliza în prestigiu şi importanţă cu surata ei din Moldova, Mănăstirea Neamţ.

Acad. Răzvan Theodorescu precizează: „Craioveştii sunt cei care (…) fac din Bistriţa un sanctuar paneuropean. Bistriţa este la 1500 (…) locul spre care vine toată (s. n.) creştinătatea care intra sub Islam. La acel sfânt de epocă iconoclastă, la Grigorie Decapolitul sunt imense pelerinaje. Bistriţa şi Oltenia devin locuri în care se recuperează ceva din ortodoxia numai părelnic învinsă’’. (citat din

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Disertaţia rostită de acad. Răzvan Theodorescu în Sala Albastră a Universităţii din Craiova, cu ocazia solemnităţii de acordare a înaltului titlu de Doctor Honoris Causa, publicată în Revista Lamura, martie 2003, sub titlul Spiritul Olteniei) „Ca urmare a neobositei munci cărturăreşti desfăşurate la Bistriţa – reliefează acad. Ştefan Ştefănescu -, s-au scris aici frumoase manuscrise, s-au realizat lucrări de caligrafie de o înaltă măiestrie artistică, s-a format o şcoală de iscusiţi caligrafi. În atmosfera vieţii cărturăreşti de la Bistriţa a crescut şi şi-a format cultura Neagoe Basarab, cel mai învăţat domn român până la Dimitrie Cantemir”. În studiul Istoria bisericii oltene, publicat în monumentalul volum Oltenia, cu prilejul Săptămânii Olteniei, organizată la Craiova în octombrie 1943, în plin război mondial -, T. G. Bulat evidenţia: „Frumuseţea de stil şi înalta învăţătură din cartea sa îndreptată către Theodosie, fătul său, se datoresc, fără îndoială, acestei atmosfere de înălţare spirituală bistriţeană”.

De reţinut că T. G. Bulat se documentase cu acribie, întrucât teza sa de doctorat avea ca titlu

Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, publicată la Craiova (fără an).

Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !’’

Îndrăznim să avansăm ipoteza că, alături de Macarie, căruia îi fu ucenic sârguincios şi devotat, atât la Bistriţa, cât şi la Dealu, viitorul domn Neagoe Basarab îndeplineşte atribuţiile de editor (în limbajul de acum) al celor dintâi cărţi tipărite în Ţara Românească: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelia (1512). Ţara Românească realiza, astfel, în domeniul nobil al tipăririi de cărţi, o premieră absolută în ortodoxia sud-est şi est-europeană, dacă avem în vedere că în Serbia acest fapt urma să se petreacă abia în 1552 (Evanghelia, tipărită la Belgrad), iar în Rusia după aproape şase decenii, în 1564 (Apostolul, imprimat la Moscova). În Scrisoarea adresată Sfântului Sinod al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în 2008 – exact la împlinirea primei jumătăţi de mileniu de la tipărirea Liturghierului în limba slavonă -, în care argumenta, într-un stil calm-riguros, cu smerită evlavie, în cel mai expresiv şi luminat de Dumnezeu studiu scris

10 Mai 2013 nr. 5/21

vreodată despre Neagoe Basarab, scrisoare prin care cerea împlinirea obligaţiei morale şi creştineşti de a-l canoniza pe ctitorul Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş -, Înalt Prea Sfinţia Sa Calinic menţiona: „Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază în rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu zidirea Mănăstirii Dealu! Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie!”.

Neagoe Basarab rămâne, totodată, peste timp, un om cu o pregătire militară demnă de orice principe al epocii, un strateg, dar şi un diplomat desăvârşit, care înţelegea curgerea vremurilor şi privea curţile monarhice ale Europei de la înălţimea spiritului său enciclopedic. Tocmai de aceea Radu cel Mare are temeritatea de a-i încredinţa, la vârsta fragedă a marilor elanuri, misiunea de ministru de externe şi îl trimite, în fruntea unor delegaţii cu drepturi depline, să negocieze în numele Ţării Româneşti prin marile capitale. Dar iată cum sintetizează acest aspect Î.P.S.Calinic: „Răspundea (n. n. Neagoe) în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea externă, deşi era (n.n. doar) cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară însuşită în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor”.

Sintetizând mozaicul de informaţii desprinse din volumul II/3, pp.307-309, din Documente privitoare la istoria românilor din celebra serie a lui Eudoxiu Hurmuzaki, acad. Ştefan Ştefănescu „traduce” în limbajul contemporan nouă: „Manifestând o mare capacitate de înţelegere a problemelor politice internaţionale, dându-şi seama de importanţa factorului diplomatic în realizarea obiectivelor politice, Neagoe Basarab şi-a creat, din elemente locale sau străine, un aparat diplomatic bine instruit, la nivelul diplomaţiei europene a vremii, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică - cu scopul de a asigura ţării liniştea necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara Românească un important factor politic în viaţa internaţională. El se arăta de acord să participe şi a

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a statelor creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă, ca în cazul victoriei, în eventualitatea modificării hărţii politice europene, să se ţină seama de contribuţia Ţării Româneşti”.

Cine priveşte cu atenţie harta Europei de Sud-Est din acele vremuri este aproape imposibil să nu observe că spaţiul carpato-danubian netransformat în paşalâc turcesc – Ţara Românească şi Moldova –, avansat mult spre Tracia, spre viscerele Imperiului Otoman, pare un bolovan imens, un teribil drob de sare, în fragil echilibru, care ar fi putut oricând să se rostogolească peste vintrele şi boaşele marii puteri din Sudul Dunării, ce metamorfozase în paşalâcuri nu doar toate ţările din Peninsula Balcanică, dar şi frumoasele capitale imperiale Budapesta şi Viena.

Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu

Lorian Carsochie, România femeie o să treci singură pe aleile parcului și or să te atingă frunzele toate căci ele nu văd pământul iar tu ești caldă ca un ram și după un timp o să faci flori după care o să vină toamna cu fructe în părul tău tu atunci o să te așezi pe o bancă te vei ridica verde din frunze și din toate cuvintele nerostite femeie te vei mișca printre lucruri ca un ochi rănit de lumină vei aștepta dimineața la stația de autobuz și vei fugi și vei zbura și te vei lăsa strivită sub paginile de carte ca un fluture chiar dacă ești mult mai mult decât ramul pe care se sprijină frunzele și decât vântul care desface aripile

10 Mai 2013 nr. 5/21

și decât inimile care deschid ușile dimineții în oameni tu ești femeie tu iar noi ceilalți nimic nimic nimic

muzica ta nu mai ascult muzica ta, viaţă de când un tunet mi-a distrus auzul şi nici harta ta nu o mai urmez de când fulgerul m-a orbit rătăcesc în cerc peste ape mă ridic fără aripi în vânt şi cad pe pământ călcat în picioare de hoardele celor rămaşi fără ochi şi fără auz strivesc mâini şi speranţe orb şi surd, în căutarea drumului pierdut printre nori şi cânt un imn străin, ce transformă surzenia mea în lege urmând un drum străin orbit de fulgerul de dimineaţă al copilăriei, de care m-am ascuns ca un hoţ după ce i-am trădat granițele și nu am ajuns departe nici aici nici acolo apă intrată în pământ pe lângă pietrele temeliei mele de om început și terminat jumătate aici și jumătate dincolo

Visul – Mihai Cătrună

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Georgian Ghiţă

MARIAN DRAGOMIRinfrarealistul la o şuetă cu Caragiale

Aşteptare M-am aşezat cu capul pe cadrul gândului tău, Ca o stea muribundă la marginea universului.

Câteodată, încerc s-aprind un colţ, lăsându-le pe celelalte patru într-o umbră ce alunecă petale de piatră asemeni unei himere vii.

Mi-am strâns umerii înfioraţi de plăcutul venin al vârfurilor de-amor pe care le înfig în sângele amorţit nopţile pierdute.

Toamna a trecut, şi orice fulg abandonat mă va prinde în visuri senine, Cuget lucid Inocenţă de lut.

Pe şina speranţei trec iubitorii de vid – spirite reci.

Cutia de chibrituri M-am ascuns lâng-o cutie de chibrituri De multe ori îmi imaginez că nu eşti tu, că e doar lumina care cade pe covor sfâşiată precum un trup ce se zbate în visare Tremur, izbit de amorul anarhic, înstrăinat ca o candelă sudată de vitraliile unui lăcaş tot mai gol Un fragil păcat la buza oaselor, mă-nţeapă cu-atâta vânt şi-atâta singurătate, încât sufletu-mi pare foarte greu de parcă atârnă de el un înger Gândul începu să-şi dea ultima suflare, aşezat pe mâna catranului miop sărutându-şi ecoul strigătului de ajutor.

10 Mai 2013 nr. 5/21

Autor:Marcel FANDARAC Poeţii de azi din România, cei tineri, sunt haioşi. Umbra le fuge din cartierele pline de spărgătoarele de seminţe, direct în cluburile cu tatuaţi şi gagici cu piercinguri în sfârcuri şi buze, ambetaţi la limita comei alcoolice, umbra le fuge de rânjetul ţiganului sticlos din obor: „(…) sub umbrelele ce împânzesc piaţa obor/pielea ţiganului luceşte luna cenuşie/dracii fac din nisip geacă pentru străzile cu pete/şi castele cu var pentru iluziile bucureştenilor // staţi/unde sunt copiii/departe creatorul le cântă la muzicuţă”(…)58 În poezia lui Marian Dragomir vom regăsi ritmurile suprarealismului românesc, ritmuri impuse de cei care au fost Saşa Pană, Gelu Naum sau Leonid Dimov, cel care până la urmă a evoluat înspre acel onirism baroc de care amintea academicianul Eugen Simion. Un poem deosebit de sugestiv pentru recurenţa motivelor suprarealiste care domină peisajul poetic la Marian Dragomir, este cel intitulat Dacii: „înainte de ultimele ninsori ale vieţii/rădulescu mergea la iarmarocul din letea/ aici zburda o ştiucă imensă/pescarii din zonă vorbeau cu ea/dar peştele se urca spre cer prea repede//unii spuneau că sub apa de cianură cântă dunărea/străbunii înotau sub ea plini de broboanele de potasiu// tot satul vorbea despre ştiuca-bac/ea pornea din adâncurile malului românesc/şi ajungea la cer zburând aripi de vis şi dorinţe/ de solstiţiu printre gheaţă ardea/popa îşi aşeza coada de peşte după patrafir/cuvinte din răboj recita” (…) Mai departe, în acest poem, vom descoperi că pescarii din Letea sunt, de fapt, acei tarabostes din Dacia, iar ştiuca nu este altceva decât un comunicator între aceştia şi zei. Sunt imagini picturale, de secol medieval, parcă pictate de mâna cu degete prelungi ale unui Bosch imemorial, imagini în care revine obsesiv mitul chotnian al peşterii şi 58

vezi:Obor de Marian Dragomir, CARTE CU MĂŞTI, Editura Grinta, 2012, Cluj-Napoca.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cel al biblicului peşte. Poemul se închide sub semnul prostiei mai degrabă, decât al dramei sau al semnificaţiei biblice unde Iona ieşea învingător. Acum, avem doar pe un Ion, filosof al satului, recluzionat în camera lui, nu în burta vreunei balene, de unde filozofează până devine victima radiaţiei propriei filozofii: „(…) filozofia lui Ion nu s-a dezmeticit/s-a confecţionat cu soare pal/după ce a umflat o vezică flămândă de recunoaştere/iar aceasta s-a unit cu trenuleţul inocent al omenirii(…)/legile filozofice au fost fragmentate prin cameră/după ce s-a calculat punctul de congruenţă în palmele muritorilor/ideile dezvoltă semne/dar ion/este nefericit sub grota christică/televizorul merge singur/fierul de călcat calcă/totul este energie.//ion a murit conectat la radiaţia filozofiei/ultima teoremă a înţepenit pe caldarâm”.

De ce spuneam de Marian Dragomir că este un infrarealist? Pentru că el, asemenea poeţilor din generaţia lui dominaţi de videoclipuri, de tentaţia dată de marijuana, de alcooluri şi de atmosfera cluburilor insalubre ale oraşului, refuză atomizarea, anuitatea, încercând să se izoleze de efectele acestei epoci a subculturii, prin folosirea motivelor recurente şi specifice unui suprarealism care a reînnoit, cândva, lumea, a regenerat-o.

Valul de infrarealişti care a cuprins România ultimilor ani, caută acest sens al existenţei: schimbarea paradigmei unei lumi în continuă decădere.

Fronda acestor tineri pictori şi poeţi infrarealişti, printre care îl găsim, iată, pe Marian Dragomir, este de acelaşi nivel intelectual şi de rafinament artistic, desigur la un alt spaţiu temporal şi estetic, cu cel al primilor suprarealişti români care au reînnoit, la cea vreme, cultura europeană, numiţi avangardişti, în frunte cu Saşa PANĂ şi terminând, de ce nu, cu o figură mai puţin cunoscută, dar care a publicat în revista Unu: Madda Holda, creatoarea acelui personaj Tirăliră. Marian Dragomir are şi el un asemenea personaj: care umblă prin cartea cu măşti alături de frizer şi de măcelar, alături de vecinele şi de ţaţele cu sămânţa între dinţi, într-o atmosferă unde muştele devorează lumina şi unde totul este visul de chirpici (vezi, poemul /bis/), acest personaj este marsturbeităr, vârful intelectual al unei generaţii care freacă menta, cum zice poetul în a sa carte: „Fii atent la tavan să nu te loveşti de el! Strigă

10 Mai 2013 nr. 5/21

paşa cu turban şi iasomie, în rest/frecăm menta pe variaţii de Vivaldi cu plombe de versuri usturate, de fapt, ne/conservăm inteligenţa. Seara ne oferă vrăji adolescentine combinate cu stropul de/stea ce a rămas de pe la Stratan.(…) // Mereu ne tăvălim în garsoniera cea jegoasă, dar am orbit de-atâtea gemete/ de vrajă. Eu gem neant, iar ei gem lumină, noroc că ştim cu toţii să facem gem de/vise cu prune. Îţi zic, cea mai frumoasă garsonieră este cea de la trei”.-/Garsoniera de la 3/.

Am văzut la poetul Marian Dragomir, vagi influenţe - peste acest amalgam de suprarealism şi subcultură urbană - motive poetice ale generaţiei `80 din care fac parte Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu şi Ion Stratan, ploieştean de-al lui Caragiale. Lumea poeziei lui Marian Dragomir e una a generaţiei lui masturbeităr, cel din poemul obor, personaj care lustruieşte troleibuzele cu vocalizele lui şi căruia nu-i mai rămâne altceva decât planul dracului pentru viaţa din obor, odată ce şi-a irosit clipele fericite etc. Masturbeităr e poetul: „cu privirea de copil cuminte/cititor de poezie romantică/cu pupila mărită de marijuană”, cel care vine „după multe valuri de libertate ratate printre blocuri”, cel căruia nu-i este teamă să fie om, cum spune, cel care este poetul: „în pas de defilare/printre gândurile lumii de cartier/am ajuns poet aprinzând un chibrit şi dându-mi foc”-/poetul/. Autodafeul, iată gestul sacrificial suprem caracteristic supremului revoltat.

Găsim aproape în fiecare poem al cărţii lui Marian Dragomir, Carte cu măşti, stări de o angoasă şi o anxietate profundă, personajele sale sunt abulice, schizofrenice, trecând dincolo de limita extinsă a realului, a unei lumi demult căzute în ubicuitate, pe panta unui declin accentuat al normalului, devenind o lume ficţională în care absurdul este dominator, personajele nu mai aleargă să-şi salveze viaţa, personajele aleargă să prindă moartea. Actul suicidar fiind văzut ca un act taumaturgic, prin care poţi ajunge la purificarea sufletului, prin care poţi scăpa de această lume nebună, o lume peste care pluteşte cadavrul metaforei. Spune poetul Marian Dragomir: „(…) prietenul meu a murit a doua zi/nu a zis unde dorea să fie îngropat/spunea să îi hrănesc visele acvatice/şi să fac dragoste cu o bătrână/ care îl vizitează/dacă o rogi îţi face şi-un copil/(…) am

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aprins un chibrit/mâinile ne sângerau/am continuat să mergem/deoarece prietenul meu avea de prins moartea”-/lacul/.

M.F.

TESTAMENT LITERAR

Elena Buică, Toronto

În efemeritatea existenţei noastre pământeşti, fiecare ne dorim să marcăm trecerea firească prin „cele pământene”, în tradiţia veche, poate sădind un pom sau lăsând în urmă ceva, ceva care să ne reprezinte ca individ, parte dintr-o societate în care ne-am născut, ne-am format şi am vieţuit, cu bune şi cu rele deopotrivă. Unii lasă averi, adevărate tezaure dobândite cu trudă sau poate nu, trăind o viaţă întreagă înrobiţi de strălucirea lor, alţii îşi drămuiesc moştenirea în tainiţele sufletelor lor, aşezând-o în cuminţenia unui alt soi de bogăţii, acelea de sorginte spirituală.

Zestrea pe care eu o las este una de suflet, cea a scrierilor mele, o zestre învăluită în zâmbetul pe care l-am dăruit mereu vieţii şi în special oamenilor cu deschidere spre lumină, bunătate şi împliniri pe calea cea dreaptă. Cuvintele poetului Tudor Arghezi din poezia „Testament", „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte", mi se se potrivesc şi mie, fără să fac vreo trimitere şi la valoarea scrierilor. În lada mea de zestre nu se găsesc decât scrierile literare izvorâte după puterile mele din profunzimea trăirilor şi gândurilor zămislite în vâltoarea vieţii sau în ceasurile de singurătate. Când am venit în Canada am renunţat la agoniseala din ţară în schimbul altor valori, cele de ordin spiritual; şi chiar dacă au fost renunţări care m-au durut, am învăţat cum să aşez în cufărul ce-l voi lăsa moştenire, acel ceva care a întrecut în bine ceea ce am pierdut în plan material, lada mea de zestre spirituală. În ea sălăşuieşte spiritul meu deschis în relaţia cu oamenii, cu natura, cu lucrurile mai importante ale lumii, în relaţia cu Dumnezeu. Aici zace aşteptarea, dar şi stăruinţa de a surprinde şi oglindi faptele pozitive

10 Mai 2013 nr. 5/21

pe chipul celor care biruie vicisitudinile vieţii. Aici se poate auzi şi tumultul gândurilor şi frământărilor cu care am încercat să reclădesc o viaţă - cu universul şi relativitatea ei, din frânturi, din petice de forme şi culori diferite. Sunt gânduri născute din contemplarea asupra propriei vieţi, dar şi din experienţa altora, o adevărată adunare de reverberaţii care au venit din substratul trăirilor interioare, punând în mişcare roţi sufleteşti secrete.

De cele mai multe ori cu zâmbetul pe faţă, am scris câteodată şi pe răni care sângerau, dar cel mai adesea am încins peniţa în cerneala dragostei de viaţă, a iubirii şi respectului faţă de semeni, scriind rânduri, rânduri, mereu cu speranţa că acestea vor respira în timp. Ele au adunat laolaltă căutările înfrigurate, izbânzile şi umilinţele neputinţei de a cuprinde necuprinsul sau de a depăşi propriile limite, dar şi speranţa de a fi de folos atunci când va veni timpul ca această ladă să se deschidă.

Trăind în Canada , ţara pe care o iubesc şi o respect din adâncul inimii, am scris nenumărate pagini despre aceste locuri binecuvântate, dar niciodată nu m-au părăsit nostalgia şi dorul de ţara mea natală, România, şi de Ţigăneştiul copilăriei mele, iar prin osârdia condeiului scrierile mele s-au aşternut între aceste două lumi.

M-am aplecat cu drag asupra mai multor aspecte privitoare la Ţigăneştiul natal, ca o încercare de restaurare, într-un anume fel, a unui spaţiu concentrat de românitate, cu structuri stabile, de esenţă ţărănească, cu orânduială străveche, aşa cum era în timpul copilăriei mele, momente pe care le-am trăit înainte de mişcările tulburi care au urmat şi care au produs atâtea răsturnări de valori. Chemând faptele să se adune într-o albie cu apă limpede, ca pentru primenire, am încercat doar a resuscita câteva secvenţe care aparţin istoriei noastre, pentru a nu se uita şi a nu se pierde un anumit şir de valori.

Am fost atrasă de enigmele şi starea de frumuseţe a arhaicităţii satului românesc, fără să vieţuiesc acolo ca un om abstras din timp. Atâta vreme cât pământul se învârte, n-am putut rămâne înţepenită doar în contemplaţie restrospectivă. Am reintrat în vremurile în care trăiesc cu temperanţa şi cu firescul necesar, pentru a nu fi privită de către semenii mei ca picată din stele într-o contemporaneitate în care, parcă, nu îmi mai găsesc locul.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Deşi am bătut cărări ritualice cu simţământul statorniciei, nu am rămas în arhaicitate, dar nici nu m-am luat la întrecere cu cei care exersează caligrafia mai subţire a omului modern, cel al zilelor noastre. Îmi place să înclin condeiul mai mult spre clasicism, fiindcă e mai încărcat de etică.

M-am străduit să prezint şi lucruri noi, stăruind mai ales asupra acelora care pot să dureze, care să imortalizeze experienţele omeneşti, să îmbogăţească orizontul cititorilor cu noi realităţi, aducându-le un plus de cunoaştere, să le facă viaţa mai variată, mai interesantă. Prin ceea ce am scris am încercat să scot în relief oamenii de lângă noi cu conduită exemplară, dar pe care adesea nu-i remarcăm în zorul cu care suntem presaţi de timp.

Pentru că iubesc în aceeaşi măsură şi literatura şi literaţii, m-am aplecat cu admiraţie şi respect asupra unor cărţi şi asupra autorilor lor, pentru a pune în lumină căutările lăuntrice care duc la esenţă, străduindu-mă să surprind, de cele mai multe ori, concreteţea unei clipe.

Scrisul meu s-a aşternut întotdeauna cu entuziasm, stăruind asupra cuvintelor, dorindu-mi să le fac să mă asculte, ca apoi să le aşez în ordinea cea mai potrivită, în încercarea de a pătrunde în insondabila viaţă sufletească. Într-un fel, scrisul meu este şi ca o împotrivire în faţa lumii roboţilor care au stăpânit un domeniu considerabil din existenţa noastră, împingând în umbră tărâmul sentimentelor, al emoţiilor, al fiorului vieţii. Cele mai multe dintre scrierile mele nu se întind pe multe pagini, având o dimensiune rezonabilă şi încadrânduse în rigorile genului literar căruia aparţin, proza scurtă. Mi-am îngăduit o mai mare largheţe doar acolo unde frumuseţile pământului strigau, implorându-mă să le acord spaţiu mai extins, din care apoi să poată fi „gustate” cu bucurie şi interes de către cititorii însetaţi de minunăţiile acestei lumi.

Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului, aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare.

Zâmbind vieţii am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor.

10 Mai 2013 nr. 5/21

Zâmbetul meu o învăluie cu multă căldură şi pe draga mea nepoată, Mara-Elena, mângâierea sufletului meu, dar se îndreaptă cu gratitudine şi sinceritate şi spre cei ce vor urma, şi tuturor le încredinţez, alături de dragostea-mi nemărginită de oameni, de frumos şi de bine, dorinţa de a duce mai departe şi a face să strălucească necontenit lumina din cuvânt. ****

Cronică literară

Dorina Neculce: Un surâs de trei ori „gothic” OLIVIU CRÂZNIC

Curentul gotic a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu reînvierea interesului pentru medievalism (unul dintre sensurile cuvântului englezesc „gothic” fiind chiar acela de „medieval”). Supranaturalul, teroarea sau neobişnuitul, trecute cu mare atenţie prin filtrul literaturii moderne, au caracterizat – de la începuturi şi până în zilele noastre – un spectaculos traseu literar, permanent punctat de naşterea unor genii şi de publicarea unor capodopere care au rămas de-a lungul anilor (şi vor rămâne) repere esenţiale în cultura universală (dacă ar fi să amintim, în domeniul poetic, care ne interesează pentru acest articol, fie şi numai exemple precum Christabel de S.T. Coleridge ori La Belle Damme sans Merci de J. Keats).

Goticul este totodată responsabil pentru naşterea a cel puţin două importante curente – simbolismul şi romantismul, aşa cum înşişi fondatorii acestora admit, implicit sau chiar explicit, în scrierile lor; în literatura română, poezie de tip gotic, cu valenţe

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE gotice sau tributară goticului scriu I.H. Rădulescu, G. Bacovia (a cărui operă îşi are punctul de plecare în scrierile lui E.A. Poe, ne avertizează G. Călinescu), „romanticii macabri şi exotici” ai aceluiaşi G. Călinescu: D. Bolintineanu, cu al său „danse macabre” poetic, şi „byronianul” C. Stamati, chiar Vasile Voiculescu, la rândul său mare admirator al lui E.A. Poe… Pe acest tărâm al frumuseţii şi al umbrei se avântă cu mult curaj, dar şi cu mult talent Dorina Neculce, poet remarcabil şi vizionar, decis să abordeze un tip de literatură aproape uitat de scriitorii români contemporani (cu mici excepţii – mai cu seamă în proză, dar şi în poezie, Ştefan Bolea cu al său volum de poeme intitulat Gothic fiind poate exemplul cel mai strălucit), dar nu şi de cititorii contemporani de la noi, în continuare avizi de concepte şi mistere de sorginte medievală (a se vedea succesul răsunător avut şi în România de romaneserie fantasy şi dark fantasy precum cele ale lui J.R.R. Tolkien, respectiv G.R.R. Martin, lumea creată de ultimul fiind comparată cu operele lui Shakespeare de către critica anglo-saxonă de specialitate).

Trilogia poetică a Dorinei Neculce, Surâsul meu gothic (Surâsul meu gothic, Urme Vechi şi Zbor sihastru), publicată, într-o prezentare exemplară, la Editura PIM (Iaşi, 2011-2012) şi alunecând mai degrabă în simbolismul de inspiraţie gotică decât în goticul propriu-zis, păstrează însă esenţa fenomenului, imagistica medievală încărcată de semnificaţii, misterul, credinţa, religia, filosofia, întrebările, viaţa şi moartea, ideile şi peisajele aferente, asigurând o contrapondere „încifrată” prozei fantasy, care jonglează pe acelaşi traseu, al armurilor şi al furtunii, fără însă ca specia literară fantasy să înainteze atât de mult spre origini cum o fac proza şi, desigur, poezia gotică – aşadar, dacă în fantasy găsim o amintire sau un vis, în gotic găsim o dureroasă şi extatică reînviere, fie şi temporară, a unor lumi ce au fost sau ce vor fi să vină (conceptul „viitorului repetat în trecut”).

Ilustraţiile extrem de izbutite care însoţesc volumele (ilustraţii realizate de Roxana Barbu, respectiv Alex Marinescu) completează o lume scrisă – decadentă şi cutremurătoare – care se destramă pictural în simboluri ale unor minuni interne, creând o neagră viziune a mirificului ascuns în fiecare din-

10 Mai 2013 nr. 5/21

tre noi, în fiecare element al vieţii şi al sfârşitului acesteia. Întreaga trilogie este dominată de arhaic, de referinţe biblice, de clasic (nu în sensul curentului literar, ci în acela al consacrării în timp), de utilizarea titlurilor şi expresiilor în limba latină, ca o reamintire a originilor, ca o nostalgie gotică, însăşi scrierea „gothic”, cu „th” în loc de „t”, amplificând sensul anglo-saxon al noţiunii, sens pierdut în mare parte prin preluarea în limba română. Pentru că dincolo de curent literar, „gothic”-ul reprezintă un mod de gândire, o trăire, un mod de viaţă. Tocmai de aici rezidă dificultatea descifrării, a perceperii corecte în „Dosarul Dorina Neculce”: o cultură vastă îi este absolut necesară cititorului pentru înţelegere şi apreciere… dar nu şi suficientă. Pentru a putea simţi cuvintele autoarei, este nevoie să fi experimentat, măcar o dată în viaţă, senzaţia de transpunere în faţa unor ruine, de transcendere înaintea unei păduri cu copaci morţi, de regres temporal dar nu şi valoric, în momentul confruntării cu melancolia autumnală sau iernatică, cu o pierdere sau cu un câştig amar.

Nihil nove – Mantis religiosa – pentagramă – Trupuri uitate în zale – când diademele se sting – Umbletul meu pe urmele de şarpe – noaptea strigoilor – Trec duhuri împletite – Lupul urlând – În carnea noastră – În apa morţii mele, iată doar câteva titluri pe cât de sugestive, pe atât de adecvate, desprinse la întâmplare din fresca poemelor Dorinei Neculce, frescă bizară şi măiastră, sumbră şi cuceritoare, ca o noapte cu îngeri şi lumini, o noapte în care poeta ne surâde, de trei ori, „gothic”.

Gotic- Foto: Alex Ştirbu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

simt sufletul / cum se desface-n ramuri/ce-şi caută împlinirea/şi rodul unui timp senin,/ curat.../ curat...( În liniştea acestei dimineţi) sau: Mă pierd într-o lacrimă/ şi-un gând istovit/mă poartă agale/pe valuri... (Sunt gândul istovit).

Timpul ca o tăcere.

Cronică de conf. univ.dr. Ilie Gorjan la volumul „S Sub semnul timpului",

autor Valentina Becart

Afirmaţia lui Titu Maiorescu, potrivit căreia

„Poezia, ca orice artă, trebuie să exprime frumosul” este magistral întruchipată de Valentina Becart în cartea sa de poezie Sub semnul timpului. Beneficiind de o grafică foarte frumos realizată, autor Mihai Cătrună, cartea îşi deapănă „frumosul” de la primul la ultimul vers cu o sensibilitate care, cu greu, se poate defini. „Poezia nu se poate defini, ci numai descrie” spunea George Călinescu. Valentina Becart nu defineşte poezia, dar se defineşte pe sine în versuri tulburătoare: Eu ştiu că sunt/ o umbră trecătoare / că viaţa mea/ e pură întâmplare/ neînţeles cuvânt.../ Eu cred că sunt/sclipirea unei năluciri/solare /fiorul prins / în iernile polare /năucitor avânt.../Eu ştiu că sunt.../Eu cred că m-am născut /spre a muri.../ce surdă e strivirea /între azi/şi timpul ce-a trecut... /(Sub semnul timpului).Pentru Valentina Becart întreaga lume aparţine timpului, cu ghearele lui de gheaţă, implacabil, timpul ca o tăcere, sub semnul căruia poeta afirmă: Să n-auzim tăcerile jelind / Să n-auzim tăcerile murind (În umbra adevărului). Şi pentru mai multă concreteţe, continuă: tăceri/nedescifrate/întunecau oceanul/şi stâncile alarmate/se surpau în mine/ca-ntr-un ochi lunatic,/singuratic/în noapte, meditând... (Ca-ntr-un ochi lunatic).

Poezia Valentinei Becart se desface în petale de o fineţe aproape ireală, însoţite de o muzicalitate celestă desfăşurată pe undele spaţiului nedesluşit al sufletului: În liniştea acestei dimineţi /

Acelaşi George Călinescu afirma în lucrarea sa „Curs de poezie” că „dacă am şti cum se face o poezie genială, toţi am deveni mari poeţi şi arta s-ar preface în industrie”. Valentina Becart îl contrazice şi ne demonstrează că ştie cum se construieşte, cu migală şi talent, o poezie bună (chiar dacă nu genială), o poezie a cărei emoţie artistică te transpune în lumea feerică a credinţei în frumos, în diafan, în Demiurgul cuvintelor pastelate şi sărutate de îngeri: Lasă-mi în suflet/parfumul tău văratec/şi cerul aprins de-atâtea cuvinte... / timpul îşi pune broboadă de seară /cu fiecare linişte/vânată /şi fereastră cu storurile trase.../aşteptarea mea /e cântec de dor/după urmele tale /albastre.../albastre... (Lasă-mi în fereastră) Cântecul cuvintelor, mânuite lejer de poetă, îşi curge parfumul cu note de lumină peste bucuria trecerii în calendarul iubirii cu soare pe portativ şi pe buze: Lasă-mă să te cuprind/în palme /infinire / să curgă sângele-mi albastru/unde să fugi /când iarna-şi etala făptura /la un singur pas...(Sunt albastru... peste ape). Timpul, acest creier enigmatic al lumii, devine pentru Valentina Becart un ce mereu neştiut, mereu aprins cu flamuri de dor şi mirare, un ţel nesperat spre scara cu trepte de mătase a vieţii: Port semnul timpului /pe frunte:/lumini şi umbre/o mare de suspine/pădurea/ce-o să-mi cânte /marşul de plecare.../ O! cât de mare-i semnul.../ în pumnul răvăşit /de iarbă /în toamna ce-o să ardă/ zburdălnicia/ ultimului gând... (Port semnul timpului). Închei succinta mea prezentare cu poemul care mi-a plăcut cel mai mult, poem care confirmă întrutotul o altă zicere mirabilă a lui George Căli-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

nescu, şi anume că „poezia e o liturghie, un ceremonial introdus în viaţă, fără să se confunde cu ea”: Să nu rupi floarea solitară, / într-o lacrimă crescută, / au poate o mirare.../ eu sunt petala/ albă /deschisă în adierea serii,/ca o iubire interzisă... /mi-e inima fântână / părăsită, /fără izvoare, /fără stele azvârlite/de mâna ta.../iubite.../Să nu striveşti lumina /cuibărită /într-un bob / de fericire.../eu sunt firul de iarbă ivit sub razele de lună, /ca o promisiune/într-o flacără neîmblânzită... /mi-e sufletul o peşteră / uitată, /sunt umbre lungi,/sunt şoapte /-suicidară noapte-/ şi uşa-i ferecată / de mâna ta /iubite.../ de mâna ta...(Suicidară noapte) Pe verticala unui vis Te ştiu dintr-un gând o îndecisă chemare silenţios te conturai într-o noţiune abstractă fără rădăcini în cuvânt trunchiată nălucire răsfrântă în oglinzi. ...

Te-am zărit într-o noapte a formelor – cum te furişai pe verticala unui vis în căutarea unui ideal frenetic răscoleai cu privirea în falia pământului desprinsă de întregul promis. ...

Te ştiu de undeva!

Sau poate amintirea mea estompată te-a vrut un sunet înalt în cuvântul rostit prima dată lângă malul surpat, erodat de ce-i ce-au murit într-un vers în noaptea timorată sortită eşecului prematur, prematur...

ADRIAN BOTEZ din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)

POVESTEA POETULUI BEŢIV FETEI DE HANGIU - poveste chineză -

ŞI

A

Ar trebui scrisă o carte despre cum se părăsesc iubiţii, de către cele care îi iubesc mai presus decât viaţa, în China medievală… Povestea sărmanei Lu Io Ce, fiică de hangiu din Sichuan, remarcată de bogatul şi talentatul om al împăratului, Lu Io - după două versuri, scrise de ea pe un perete al hanului, unde poposise, într-o după-amiază de vară, galantul om imperial, cu suita sa de desfrânaţi - s-ar putea alcătui în primul capitol al acestei încă nescrise cărţi… Două versuri, atât erau scrise pe peretele afumat al hanului, dar ce versuri! Două perle rare! Nimeni nu mai văzuse şi auzise astfel de minuni de frumuseţe şi armonie…

- Unde este autorul acestor două splendide versuri, de pe peretele acestui han? strigă, jumătate entuziasmat, jumătate beat, nobilul Lu Io, şi el poet, dar la palatul împăratului, scăldându-se în mătăsuri brodate cu fenicşi şi dragoni, în aur şi lux, iar nu în praf de drumuri şi-n fumuri de bucătărie şi de grajduri de han. Vreau să-l cunosc pe dată!

- Mărite Lu Io - se ploconi, umil, hangiul -, fata mea le-a scris, dacă nu vă e cu supărare…

- Fiica ta? Nemaipomenit! - îşi pocni, una de alta palmele, de uimire, poetul împăratului. Auziţi voi? - se întoarse el către banda sa veselă, măcar cât şi el de beată. Fata unui hangiu scrie versuri

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mult mai frumoase decât toţi mandarinii împăratului, la un loc! Şi omul din capitală se întoarse spre umila sa gazdă: Cinstite hangiu, acum pe loc vreau s-o văd şi să-i mulţumesc fiicei tale, pentru nemaitrăita de mine desfătare pe care mi-au trezito în suflet şi-n simţiri aceste două versuri, ca doi fenicşi de aur!

Şi hangiul se supuse, ducându-se în odaia de lângă bucătărie, de unde se întoarse, trăgând-o de mână, cu sila, pe biata sa fată. Deşi faţa-i era umbrită de fum, căci venea de la plite şi cuptoare se vedea scris pe chipul fetei semnul nobleţei înalte a cerului - nobleţe pripăşită în întunericul unui han de la margine de drum. Dar şi semnul unei disperări şi resemnări discrete, înăbuşite…

A fost sub o stea neagră, această întâlnire atât de impetuoasă, dintre o biată fată de ţară şi rafinatul om împărătesc. Onorabilul desfrânat şi poet, Lu Io, a cerut-o de soaţă, de la hangiul rămas încremenit şi cu gura căscată, de ce minune de noroc dăduse peste el - a adus-o la castelul său, cu un tămbălău şi zvon de muzici de timpane, gonguri, voci de beţivi - de nedescris …pentru ca, numai după trei luni, sărmana şi frumoasa poetă, găsită într-un han poetă a expresiei celor mai delicate şi profunde

10 Mai 2013 nr. 5/21

tristeţi din lume - să fie îmbrâncită afară, în colbul străzii, cu ruşine, de către prima soţie a lui Lu Io. Onorabilul Lu Io, în tot timpul cât scorpia primă, fiică de mare dregător de la curtea mandarinală59, o scuipa cu venin pe despletita şi umilita femeie, fosta fată de hangiu, părăsită de toţi din lumea asta - ei bine, onorabilul soţ, desfrânat printre poeţi şi poet printre desfrânaţi, zăcea, beat mort, cum se şi cuvenea, cu capul pe masă … şi sforăia de zor…

Sărmana Lu Io Ce! Nu avea pe nimeni pe lumea asta, căci tatăl său, hangiul, o vânduse, pe bani buni, lui Lu Io, şi-i poruncise, cu străşnicie, fetei, ca nu cumva să fugă sau s-o vadă întoarsă de la cel ce-o umpluse de-atâta onoare, cumpărând-o, cu tot cu talentul ei neasemuit, delicat şi profund - şi scoţând-o, astfel, din fundul de lume, din ungherul de ţară neluminat de soare, al hanului de la răspântii …Ce era să facă Lu Io Ce? Nu era bună nimănui pe lume …aici, deasupra pământului …S-a azvârlit, biata, în râul cel mare, care trecea pe lângă curtea palatului (palat unde continua să zacă, beat mort, soţul fără cuvânt în propria-i casă ) - şi, din împletitura de rădăcini de lotuşi, din mâl şi liane de apă, au cules-o, pe nefericita care se numise Lu Io Ce - au curăţat-o şi pieptănat-o surorile ei bune - zânele apelor. Şi-au pus-o, iarăşi, regină, precum fusese în viaţa dinaintea urcării în trupul de fată de hangiu - pe tronul din fundul râului - măreţul tron căptuşit cu scoici, alge verzi şi perle şi păzit de dragoni galbeni.

De câte ori era treaz, sau suficient de treaz pentru a avea remuşcări, onorabilul şi bogatul Lu Io voia să devină şi poet, şi să-şi plângă nenorocul, care l-a făcut să se îmbete, tocmai când proaspăta şi frumoasa şi talentata lui soţie se sinucidea. Uita, de obicei, că beţiile sale durau mult mai mult decât ţine o sinucidere: puteau să dispară imperii întregi şi continente să se scufunde, în răstimpul uneia dintre nenumăratele şi cinstitele sale căderi în neantul vinului… Şi celebrul poet-mandarin, nu reuşea, cu niciun chip, să îmbine nu două versuri, prin care s-o plângă pe iubita lui fugară, Lu Io Ce (căci prima soţie, cu obişnuita-i sinceritate, îi mărturisise că frumoasa Lu Io Ce îl părăsise şi fugise, scârbită de orgiile sale… - şi abia apoi, târziu, îşi luase zilele…) ci, nici măcar două cuvinte, pe acelaşi sunet de flaut 59

-Mandarin - înalt funcţionar public, în Indochina şi în China medievală.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ori de ţiteră …Onorabilul şi talentatul Lu Io păşea, mâhnit, pe malul râului, de la care aşteptase divina inspiraţie - şi plângea (jumătate din umezeala ochilor săi era vin curat…). Şi astfel de plimbări se repetau, de fiecare dată, la fel de sterpe …Şi apoi se aşeza pe mal - şi bea… bea de amar şi dor…

Dar, pe când plângea el, şi, în cinstea fiecărei lacrimi scurse din ochi, închina, compensând umezeala, pe dinăuntru, printr-o înghiţitură de vin ales, nu cumva să se evapore făptura lui atât de preţioasă… de fiecare dată apărea, din adâncuri, o tânără şi frumoasă zână, cu ochii înrouraţi de lacrimi, purtând pe cap doi fenicşi de aur şi îmbrăcată în straie roşii precum coralul, cu bogate brăţări, la glezne, la încheieturile mâinilor şi cu colier din jad translucid şi fin, la gâtul delicat şi lung, precum cel de lebădă. Şi frumoasa arătare îi cânta, de mult îmbătatului poet plângăcios - îi cânta, din gură şi din flaut, versuri de o frumuseţe sfâşietoare, versuri ascunzând o durere de nespus, decât în limba ascunsă a zânelor. Şi tare mai semăna zâna înlăcrimată cu pierduta în veci Lu Io Ce …Doi dragoni galbeni o păzeau - şi, în timp ce zâna cânta, Lu Io, tot mai înduioşat, golea de vin pocal după pocal, până cădea ţeapăn în iarbă - şi avea, permanent, impresia că versurile şi cântecele sfâşietoare ce se auzeau pe malul apei - veneau de pe buzele lui, umede de băutură, şi de sub degetele sale, care, între timp, nu mai puteau ţine nici măcar cupa de aur, care se rostogolea în undele râului … Iar chipul lui Lu Io Ce, îşi spunea el, era rodul viziunii sale poetice…

Iar când se trezea, mahmur, găsea lângă el tăbliţe de aur, cu versurile poeziei şi, pe muzica Pu sa man - pe care se cântau acele cântece de jale nesfârşită. Fapt ce nu numai că nu-l intriga, ci-l făcea să se împăuneze către prietenii săi de pahar: -Vedeţi? Ia citiţi! Cine mai poate compune atât de gingaşe versuri ca mine, cine poate stârni coarda ţiterei mai măiestru ca mine?… Vedeţi? Ce m-aş face dacă n-aş mai bea? N-aş putea să scriu atât de fermecător! N-aş mai fi nici vestitul poet Lu Io, şi nici vrăjitor al sunetelor! Asta-i, de aia beau, să-mi dezvolt talentul, da… uite… şi bea, într-adevăr - tacticos, cu mâinile din ce în ce mai şovăitor ţinând pocalul…

10 Mai 2013 nr. 5/21

…Şi aşa, chiar de pe lumea cealaltă, zâna, căreia numele de trecătoare fiinţă umană pământească i-a fost Lu Io Ce - a ajutat, nemeritat, pe lumea asta, pe atât de iubitul şi atât de nedreptul şi iresponsabilul ei soţ Lu Io, să ajungă cel mai mare poet al dinastiei Sung. Dar această poveste, evident, nu are nicio valoare, pentru cronicile imperiale, ale acelor vremuri, în care sărmana fată de hangiu din Sichuan aproape că nici nu e pomenită. Povestea e o biată cenuşăreasă - pe când stăpâna adevărului lumii stă, cum e şi firesc şi cum se şi cuvine - între scoarţe de aur, în palat cu împăratul. Asta e...

Va urma... altă poveste în numărul următor.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

SUMAR: luna mai, 2013// NR. 5/21 Citatele lunii Biografii selective: Lucian Blaga /p. 3 Autor: Viorela Codreanu Tiron Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu – Poezia dragostei, la Lugoj /p.5 - Adriana Weimer Paul Doru Chinezu – poezii /p. 8 Paul Doru Chinezu Iubiri celebre - George Enescu şi Măruca –/p. 9 Autor: Mihai Ştirbu Ultimele zile ale lui George Enescu –/p. 15 Autor: Dia Radu William Shakespeare – Sonete (traducere de Gheorghe Tomozei) /p. 20 Calderon de la Barca /p. 21 Autor: George Ghe. Ionescu Pictori celebri: El Greco –/p. 23 Autor: Viorela Codreanu Tiron Mircea Eliade /p. 26 „Românul care este cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile” Autor: Simona Cristea Mărturia medicului Eben Alexander /p. 27 – Raiul este real: experienţa unui doctor cu viaţa de dincolo – autor: dr. Eben Alexander Să facem cunoştinţă cu medicul Alexandru Lungu /p. 2 Autor: Odette Mărgăritescu Ana Sofian – dezbrăcată de cântec... /p. 30 Autor: Ana Sofian Mari pictori – Alexandru Satmari (Satmary) /p. 31 Autor: Mihai Cătrună Pictori români uitaţi: /p.32 Kimon Longhi, Michel Simonidy, Jean Neylies Autor: Tudor Octavian Cele mai interesante tradiţii româneşti: /p. 36 „boul înstruţat” şi alte obiceiuri populare Autor: Mihaela Stănescu Poveste despre Sfântul Paşte - /p. 39 Autor: Leonard Oprea (Învăţătorului Sfânt Nicolae Steinhardt) Lucia Patachi – poezii /p. 40 Autor: Lucia Patachi Incursiune în poezia românească /p. 41 Antonella Mocanu, Belgia /p. 41 Traian Vasilcău /p. 48 Ştefan Alexandru Ciobanu /p. 42 Melania Briciu Atanasiu /p. 48 Liliana Popa /p. 42 Valentin Tufan /p. 49 Dorina Neculce /p. 43 Nuţa Istrate Gangan, SUA /p. 49 Ion Ionescu Bucovu /p. 44 Romiţa Mălina Constantin, România /p. 51 Ligia Mihaela Ionescu, Spania /p. 44 Ileana Popescu Bâldea /p. 50 Cristian Neagu /p. 45 Teodor Dume /p. 50 Mihaela Aionesei /p. 46 Calotescu Tudor Gheorghe /p. 50 Ion Popescu Bradoschi /p. 46 Marcel Vişa /p. 51 Irina Lucia Mihalca /p. 47 Mihai Păun, Cehia /p. 51 George Roca – poeme bilingve /p. 52 (Căutând insula fericirii/Looking for the Isle of Happiness) autor: George Roca, Australia

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 Mai 2013 nr. 5/21

Christian W. Schenk – poezia germană /p. 53 – Autor: Christian W. Schenk, Germania Tunelurile de sub munţi /p. 55 Autor:Natasa Galche Pagini de istorie /p. 59 Autori:Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu Neagoe Basarab: anteu al panromânităţii şi ortodoxiei la 1512 Lorian Carsochie, România – femeie /p. 61 – Autor:Lorian Carsochie Georgian Ghiţă – poezii /p. 62 – Autor: Georgian Ghiţă Marian Dragomir – infrarealistul la o şuetă cu Caragiale /p. 62 Autor: Marcel Fandarac Testament literar /p. 64 Autor: Elena Buică, Toronto Cronica literară – Dorina Neculce: Un surâs de trei ori „gothic” /p.65 Autor: Oliviu Crâznic Cronica la volumul „Sub semnul timpului”:Timpul ca o tăcere – al Valentinei Becart /p. 67 Autor: conf. univ. dr. Ilie Gorjan Basme pentru cei mari şi pentru cei mici /p. 68 (Povestea poetului beţiv şi a fetei de hangiu – poveste chineză) Autor: Adrian Botez Sumar /p. 71 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Corina Chirilă Jean Neylies El Greco Michel Simonidy Bonaventura Salimberi Cloude Monet Al. Lungu Rene Magritte Alexandru Satmary Cloud Shepherd Mihai Cătrună Turtusan Ioan Foto: Alex Ştirbu, Viorel Cosma, Emanuel Tânjală

Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : nixi58@gmail.com

Numărul 6/22 va apare 10 iunie, 2013

Vă invităm să vizualizaţi şi celelate numere ale revistei pe: www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută şi Sfintele Sărbători de Paşti cu Lumină şi Bucurie!

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 72

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) şi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând designerului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! © Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti (e-mail:nixi58@gmail.com) şi una către redacţia revistei, pentru o mai bună corelare a datelor de expediţie – prin care se vor specifica toate datele poştale de expediţie. Vă mulţumim pentru înţelegere şi colaborare.

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !