Carevasăzică

Ziar studenţesc de informare cu cap

Nr. 6, Iunie 2013

Friends with Benefits de Alexandra Banu p. 7 Imagini ale identității naționale în arta contemporană de Valentina Iancu p. 8-9 Anchetă- Superstiții p. 15-17 Conducerea cui? de Cosmin Alexandru p. 18 Cu un like nu salvezi lumea... repede de Dani Sandu p. 19 De vorbă cu Raed Arafat de Leila Tijani p. 20-22 Arte p. 24-27 Comunitățile VIP întreabă p. 32-35

Ilustrație de Afrodita Feldioreanu

Utilizat și recenzat de Carevasăzică

Editorial A fost odată ca niciodată... de Leila Tijani

Acer Iconia W700

Stă în natura noastră ca oameni să ne căutăm identitatea, indiferent din ce țară am fi. Încercăm să o evidențiem pentru a nu cădea în uitări. Pentru noi a fost să fie România. Trăim într-o societate în care nivelul de globalizare a atins cote înalte, nu că ar fi rău, dar asta ne face să căutăm să nu pierdem ce ne definește. Basme, folclor, ii, mici și lista poate continua. Toate se adună sub umbrela românescului. Nu este un snobism sau ceva „fancy” să căutăm ce e românesc, este o nevoie pe care căutăm să o hrănim cu ce e „al nostru”.

Și iac-așa, am ajuns cu ziarul și la numărul șase. Conceptul pe care noi l-am pregătit este „Românescul”. Știm că nu suntem primii care vorbim despre asta, dar am vrut să știm ce văd tinerii ca fiind românesc în societatea de astăzi, piesele de rezistență care ne fac mândri și să vedem cam care este treaba cu patternurile țărănești.

Șase nu este un număr cheie sau fatidic în basme, dar este format din doi de trei, ceea ce îl face să fie magic. Ba chiar, de două ori magic. Poate că și de aici conceptul anchetei din acest număr a trecut pe „Superstiții”. Oameni de seamă s-au arătat curajoși „să se dezbrace” de superstiții pentru noi și pentru asta le mulțumim.

Fiindcă suntem încă în creștere și ne dorim să îi oferim cititorului nostru posibilitatea de a ajunge cât mai repede la subiect, am făcut și un cuprins realizat pe secțiuni: „Arte”, „Careva să spună”, „Anchetă”, „De vorbă cu”, „Interviuri pe comunități”, „Shareloc”, „Reportaj”.

Carevasăzică este ziarul organizației studențești Voluntari pentru Idei și Proiecte, organizație împărțită în patru comunități: Business Club, Econosofia, Leadership Development și International Affairs. De aici și secțiunea „Comunitățile întreabă”. Pentru interviuri au fost aleși oameni specifici fiecărei comunități. Acești oameni au avut multe lucruri frumoase să ne spună. Din păcate, paginile ziarului s-au încăpățânat să nu cuprindă toate cuvintele, au vrut să vă lase curioși. Prin urmare, interviurile întregi le veți găsi pe site-ul nostru: carevasazica.com, începand cu luna iulie.

Echilibru

de Alexandru Anghel

....și încălecai p-o șa, și vă spusei editorialul dumneavoastră așa.

Lectură plăcută!

„

Alexandru Anghel este student în anul an doilea la Contabilitate și Informaticaă de Gestiune, la Academia de Studii Economice. Este manager de comunitate Leadership Development

)

2

Fizicul. Săptamana asta, spatele mi-a mulțumit în fiecare zi. De la notebook-ul de 3kg am trecut la Iconia W700 de 950 gr. E frumușică, argintie, dar destul de mare și cam prea umflată (12 mm), totuși inspirând soliditate. E adevarat că e exclus să o ții într-o mână, dar te descurci de cele mai multe ori. Un slot USB 3.0, un Micro-HDMI, switch pentru auto-rotate, butoane de volum și power, un loc de jack de 3,5 mm.

Pentru suport, tableta vine și cu un adaptor Micro-HDMI - VGA. Iconia W700 vine și cu SmartCover, o husă de fel care îți transformă tableta în laptop. O pune în picioare la un unghi bun, dar nereglabil și are o tastatură bluetooth care, deși ciudată datorită grosimii foarte mici, dă un sentiment plăcut la utilizare. Din păcate aceasta se încarcă via usb-ul tabletei, deci atunci când o încarci nu mai ai slot-ul disponibil.

Performanța. Aici am ramas foarte impresionat.

Procesorul Intel este de tip ULV (Ultra Low Voltage) și mă așteptam să fie ceva mai slab, dar nici pe departe. Într-o săptămână în care tableta a stat pe alocuri în hibernare și niciodată închisă, n-a fost niciun moment în care să ma lase. Ca aplicații, evident am folosit intens browserul web, niște jocuri (League of Legends, DOTA 2, Starcraft), ceva

Ce gasesti în acest numar )

Fie că ești sau nu un fan al tehnologiei și un adept al gadgeturilor, inevitabil observi faptul că tabletele sunt, mai nou, peste tot. Lupta, dacă o putem numi astfel, dintre PC-ul sub formă de desktop sau laptop și ultra-portabila tabletă mă provoacă, în calitate de client, să ma gândesc de o mie de ori la ce voi folosi calculatorul înainte de a-l cumpara. Vreau un produs care să fie destul de puternic pentru task-uri mai complexe, pentru jocuri, să arate bine, să fie ușor și să-i țină bateria. Nu cer multe, știu.

Să nu se înțeleagă greșit, Acer Iconia W700 nu este soluția supremă pentru această problemă. Este, însă, un pas foarte bun în direcția corectă, întrucât undeva, cineva din cadrul Acer a zis : ”Hai să facem o tabletă cu toate avantajele ei, dar să fie la fel de puternică precum un notebook”.

Ce este Iconia W700? Este o tabletă Windows 8 de 11,6 inch, purtând un Intel Core i5, din generația Ivy Bridge, cu 4GB de RAM, un SSD de 128G și un ecran touchscreen (în 10 puncte) cu o rezoluție de 1920x1080. Camera față de 1,3 MP și spate de 5 MP.

Visual Basic și mult mult Office. Imediat ce te obișnuiești cu stilul touch al Windowsului 8 totul decurge foarte bine, ajungi să nu mai vrei să folosești tastatura și mouse-ul.

Din pacate, nici Chrome, nici Firefox nu sunt corespunzător optimizate pentru touch și a trebuit să mă descurc cu Internet Explorer, dar care s-a comportat satisfăcător.

Ecranul este excelent. E destul de mare pentru o tabletă și nu simți că ai avea nevoie de mai mult, iar rezoluția plasează Iconia W700 în topul pieței.

Conectivitatea se face via Wi-Fi și Bluetooth. Camerele lasă mult loc de imbunătățit. Cea frontală este destul pentru un chat via Skype, dar cea din spate mi s-a părut pe cât de slabă, pe atât de inutilă. Poate dacă ar face poze de o calitate mai bună m-ar interesa să o folosesc, dar altfel nu.

Din perspectiva memoriei de stocare, SSD-ul, deși mic, merge foarte bine. Cred că și asta a ajutat la experiența plăcută de Windows de care am avut parte. Din punct de vedere grafic, Intel HD Graphics 4000 face o treabă excelentă pentru clipuri FullHD și chiar și câteva jocuri. Un alt punct care m-a ajutat enorm este bateria. Procesorul ULV și faptul că totul stă pe un SSD asigură că Iconia W700 va funcționa sub stres redus (editare text si browsing) până la 7h. La utilizare intensă (jocuri video) stă totuși bine cu 3h 30m.

Verdict. Acer Iconia W700 este o tabletă bine gândită și foarte capabilă. Performanța stabilă și un ecran atât de frumos, cât și responsiv asigură o experiență completă de PC ultraportabil. Bateria s-a asigurat că mi-am luat notițele la toate cursurile și la câte un training de după. Mi-ar fi plăcut să fie mai ușoară, având în vedere că este o tabletă, iar calitatea camerelor să fie mai bună.

Sincer, această experiență mă face să cred că putem avea portabilitate și putere la un loc. Întrebarea e dacă vor ajunge platformele mobile întâi la putere sau platformele clasice la portabilitate. Acum, de unde fac eu rost de 4000 lei...

,

Careva să zică 5 Adio și-un praz verde! de Cristina Bogdan 7 Friends with Benefits la 20 de ani, în variantă bucureșteană de Alexandra Banu 10 Românesc, firesc de Miruna Potop

31 Brandurile unui popor de nepoți de Maria Dumitriu 36 Fiind băiet internetul cutreieram de Mircea Grecescu 36 Scurtă tentativă de tipologizare a româneștilor online de Cristian China-Birta

18 Conducerea cui? de Cosmin Alexandru

37 Sfaturi simple pentru achiziționarea unui laptop de Lucian Alexa

19 Cu un like nu salvezi lumea... repede de Dani Sandu

Arte

28 România care nu este de Corina Tudor

8 Imagini ale identității naționale în arta contemporană de Valentina Iancu

29 Este România altfel?

Antonio Momoc

24 De prin cinema Ioana Mischie

29 Romenește Dragoș Butuzea

25 Despre cărți Ioana Pârvulescu

26 3 ilustratori români de urmărit Alexia Ion 27 Live, din undergdoundul românesc Vlad Calu / Diana CristeaȘerban

Reportaj 12 Muzeul Țăranului Român - un muzeu cu și despre oameni de Andreea Ghica 13 Ia, acum pe podium, de Ioana Constantin 23 De la idee la cititor de Iulia Barbu

Comunitățile întreabă 32 Cu pegas la drum!

Business Club 33 De vorbă cu Lucian Croitoru Econosofia 34 Despre românesc și studenție cu Theodor Paleologu International Affairs 35 De vorbă cu Mihai Mălaimare Leadership Development 15 Anchetă - superstiții

De vorbă cu 20 Raed Arafat sau Omul Frumos de Leila Tijani

3

ShareLoc

Careva să zică

patru localuri bune pentru freelancing

Adio si-un praz verde! ,

de Andrei Lupu Ilustrații de Teodora Petrescu

de Cristina Bogdan

Berăria are ceva ce-și dorește fiecare client cu care te întâlnești: poziționare în centrul Capitalei. E chiar la parterul hotelului Cișmigiu. Ideea e că locul te face să-ți calculezi timpul în halbe de bere. Poate să facă asta și clientul, e OK! Să-ți zic ce nu vrei atunci când te întâlnești prima data cu cel care vrea să te plătească: îmbulzeală între mese, muzică dată peste limita țipatului. La Gambrinus nu ai parte de așa ceva. Barul e liniștit, fără să te adoarmă de la 14:00. Mâncarea nuți ustură portofelul. Berea e mereu rece și servită mereu în halbe. Chelnerul nu te salută cu „bună”, ci cu „salut”. Din nou, destul de adecvat pentru o berărie. E locul în care poți ciocni pentru reușite cu șeful, cu prietenii, cu vecinii.

Munca 1. Ești pe cont propriu aici, însă chelnerul îți ține mereu companie. Dacă te-ai săturat de neoane și de ambientul mult prea stilizat și obositor al barurilor „ultra’’ din Centrul Vechi, atunci vila de pe Dianei, nr. 4 e locul bun de cheltuit timpul. Dacă ai noroc și prinzi o ofertă la meniu, spre exemplu supă cremă + concert + piesă de teatru , atunci ți-ai ales bine locul. Munca de freelancing înseamnă de multe ori haos structurat, ceea ce Dianei 4 este. Bun gust printr-o lipsă de încărcare. Nu vrei să pierzi vremea uitându-te pe pereți, vrei sa fii atent la ceea ce faci.

Dianei 4 câștigă printr-o relaxare aproape lălâie care te prinde.

“Cu doar patru ore petrecute

la birou, apuc să gust din viața de restaurant și cafenea din timpul zilei.

Van Gogh

Punctul creativ - Velo pe Lipscani nr. 38, eta Munca 2. E locul care pare scump, arată jul 2. Creativitatea bicicletei britanice stă la baza scump, însă nu te face să te simți lefter. Adică e foarte barului. Așa că, du-te aici pentru creativitate, nu OK la preț. Îți spun asta dupa două beri și o plăcintă pentru strategie. Motive industriale peste tot. cu mere comandate. Întotdeauna te simți ca într-o Mai clar: biciclete, pedale, scaune sub formă sufragerie stilată - etajul 1: mese rotunde, canapele moi, de șa. E barul în care auzi cele mai multe recen veioze, bibliotecă minimalistă din lemn. Lipsește TV-ul din zii de filme bune. Băutura e ieftină (dacă context și asta e foarte bine. Am zis că e stilată, nu e locul bei bere), însă decorul absolut deloc. în care vezi meciuri din UEFA! Poate e combinația de culori sau atmosfera confortabilă, Combinația asta dintre vechi și reabilitat e cool. Locul îți dă o stare de libertate. Nu știu însă nu ai mereu senzația aia stânjenitoare: „Băi, beau o bere și o ușchesc acasă sau dacă e pentru că stau pe scaunul ăla cool, de care îți spuneam, și îmi vine să pedalez sau în altă parte!”. E ca în casa unui prieten bun în care mereu te duci și uiți cât e ceasul. pentru că te face să te gândești că, având bani puțini, te poți relaxa și distra . E OK, poți să bei două-trei beri fără să numeri, în drum spre casă, banii cu care ai rămas în portofel.

Bicicleta are mișcare și forță cinetică pentru scos idei cu potențial creativ. Dă o tură!

Andrei Lupu este Community Manager la BORTUN•OLTEANU

4

Sesiune: examene, proiecte, nopți nedormite, cafele și energizante. După ce un semestru întreg a tăiat frunză la câini și a umblat creanga, ajungând la cursuri și seminare doar din an în Paști, studentul simte că i s-a apropiat funia de par și că, de voie de nevoie, trebuie să se pună cu burta pe carte, dacă vrea să mai mănânce pâine și sare cu părinții lui. Știe din experiențele anterioare că aceștia îl vor face cu ou și cu oțet dacă nu-și va trece examenele.

Așa că socoteala e simplă: ori mulge oaia din zbor, ori reușește cumva să-și tragă profesorii pe sfoară, ori va trebui să-și pună pofta-n cui referitor la ademenitoarea vacanță la malul mării. Ca să facă rost de prelegerile la care a lipsit, se ține scai de câte o colegă conștiincioasă, de parcă i s-ar fi aprins brusc călcâiele după ea. Îns­ă motivul nu are nimic de-a face cu îndemnul inimii, ci cu cel al scopului urmărit: interesu-i poartă fesul. Și pentru că are pe vino-ncoace, izbândește în ceea ce-și propune, căci tinerei nu-i cade fisa și mușcă din momeala întinsă de studentul descurcăreț. Astfel, îngrășând porcul în ajun, el speră că va ieși basma curată și de data aceasta, fără a-și da arama pe față. Iar dacă nu va merge, adio și-un praz verde, există și sesiunea de restanțe!

Sesiune: examene, proiecte, corectură zile și nopți întregi, cu cana de cafea mereu alături. Profesorul nu mai știe pe unde să scoată cămașa ca să termine în timp util vrafurile de lucrări care se înalță amenințător pe biroul lui. La unele pagini simte cum îi crește inima de bucurie, la altele însă ar da bir cu fugiții. Se întreabă uimit cum au putut fi atât de răstălmăcite explicațiile lui. Își răspunde singur că informația le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe cealaltă și își propune să le tragă un perdaf pe cinste la primul curs din semestrul următor. Se gândește că ar trebui să devină mult mai exigent, să le facă zile fripte, să nu-i mai asculte atunci când îndrugă verzi și uscate despre motivele pentru care nu au putut respecta termenul de predare al proiectelor. Își dă seama că trebuie să modifice rapid ceva în atitudinea lui înțelegătoare, altfel se vor pune pe învățat când va face plopul pere și răchita micșunele. Iar dacă nici așa nu va reuși să-i determine să muncească, adio și n-am cuvinte, îi va pica și în toamnă, că doar nu l-au câștigat la belciuge, și, mort-copt, vor trebui să priceapă că nu mai pot trage mâța de coadă și nu pot trece ca gâsca prin apă prin anii de studenție.

Ce-ar înțelege un străin, care urmează un curs de limba română pentru începători, citind acest text în concretețea articulărilor lui, pierzând sensul metaforic ascuns în expresiile idiomatice? Intraductibile adesea (sau capabile de a fi transpuse doar printr-o perifrază sau un echivalent specific altei limbi), ele sunt cele care pun în evidență fizionomia specială a unui popor, geniul unei

limbi și tiparul propriu fiecărui idiom (Lazăr Șăineanu).

De la bun început, omul a fost înzestrat cu darul de a cunoaște lumea prin numire. Adam – cel menit să cheme la identitate animalele prin forța cuvântului-etichetă – devine prin acest gest de onomaturg îmblânzitorul și stăpânul lor. Homo loquax, Adam răsfrânge realitatea în cuvânt, conferindu-i o existență derivată.

existența ni se scurge între clipa în care am văzut lumina zilei, cea în care ne-am pus pirostriile pe cap

De la Adam încoace, trecând prin anarhia Turnului Babel, diversele culturi au luat în posesie lumea cu ajutorul cuvintelor. Utilaj mental fundamental – așa cum a numit Lucien Febvre limbajul – el este felul nostru de a înțelege și de a da consistență și savoare celor trei șiruri de realități cu care ne intersectăm: natura, semenii și lumea transcendentă. Limba este un soi de galerie cu oglinzi în care se reflectă devenirea unei societăți, vârstele ei istorice, felul în care a știut să delimiteze timpul și spațiul, felul în care și-a trăit bucuria și tristețea, și-a întâlnit prietenii și dușmanii, a învățat să iubească, să creadă, să muncească, să lupte, să cunoască și tot ce e propriu omenescului din noi. De aceea, Constantin Noica este pe deplin îndreptățit să așeze tocmai în cuvinte partea noastră de cer.

Expresiile idiomatice, condensând metaforic realități care țin de un anumit context socio-cultural (sintagma mă paște gândul nu s-ar fi putut ivi într-o societate nomadă, lipsită de dimensiunea pastorală; nu dau turcii / nu vin tătarii – sunt construcții care amintesc de o perioadă îndelungată din istoria noastră, în care invazia turcilor sau a tătarilor constituia amenințarea prin excelență), pun în lumină biografia unor îmbinări iscusite de

vocabule, în paralel cu cea a comunităților care le-au creat.

Câți dintre noi ne mai gândim astăzi, atunci când folosim câte o expresie idiomatică, la capacitatea ei de a închide o întreagă poveste, de a fi un autentic cimitir de imagini (G. I. Tohăneanu)? Când spunem brașoave ignorăm laudele zgomotoase ale negustorilor brașoveni care străbăteau cândva Moldova și Muntenia pentru a-și vinde mărfurile; când încercăm să dregem busuiocul nu ne imaginăm deloc practica magică cu rol marital din lumea tradițională românească; sau când căutăm nod în papură într-o anumită situație nu avem în fața ochilor minții frunzele sau tulpina floriferă a acestei plante, din care se pot confecționa diverse împletituri.

Treptele vieții noastre, consfințite prin rituri de trecere, sunt mereu însoțite de câte o formulare idiomatică: existența ni se scurge între clipa în care am văzut lumina zilei, cea în care ne-am pus pirostriile pe cap sau am adus noră pe cuptor și cea în care dăm ortul popii, pentru a intra într-un alt univers.

Încercarea de a compara expresii idiomatice, care denumesc, în limbi diferite, același decupaj al realității, se dovedește a fi plină de savoare la orice vârstă. Terminând ora de engleză și privind pe fereastră la ploaia torențială de-afară, fetița mea de opt ani află cu stupoare că pentru britanici nu toarnă cu găleata, ci cu... pisici și câini (to rain cats and dogs).

Nu vreau să o năucesc de tot spunându-i că așa se-ntâmplă și la nemți, în timp ce la francezi poate ploua cu... halebarde (pleuvoir des hallebardes). Cred că ar fi mai simplu s-o invit, pe o astfel de vreme, să tragă la aghioase. Iar pe cititorii acestor rânduri să aibă răbdare, un bob zăbavă, și să răsfoiască, pentru delectarea lor într-o după-amiază ploioasă, Dicționarul de expresii românești semnat de Stelian Dumistrăcel.

ori reușește cumva să-și tragă profesorii pe sfoară, ori va trebui să-și pună pofta-n cui referitor la ademenitoarea vacanță la malul mării.

Lect. univ. dr. Cristina Bogdan - Facultatea de Litere, Universitatea din București

5

Careva să zică

(

(

Friends with benefits la 20 de ani, în varianta bucuresteana , O perspectivă antropologică despre studenție, relații, sex și friends with benefits.

De Alexandra Banu

Fiecare dintre noi a auzit, la un moment dat, de această expresie, fie că am asociat-o cu titlul unui film apărut în 2011, fie cu o simplă sintagmă a cărei semnificație are o logică pe care credem că și-o atribuie singură, datorită termenilor care o compun. Dar câți dintre noi știm ce înseamnă friends with benefits – conceptul? Și câți dintre noi îl practică, la un moment dat, ca mod de viață?

Fiind unul relativ nou, implicațiile sale au fost studiate doar în decursul ultimului deceniu, deși este puțin probabil ca fenomenul în sine să fie unul nou.

Acest tip de relație presupune o relație între două persoane care au inițial statutul de prieteni sau cunoștințe și care introduc, apoi, un anumit grad de intimitate sexuală pentru o perioadă nedeterminată de timp, relație care este percepută ca una non-romantică.

Așadar, tipul de relație FWB este des întâlnit în grupurile de studenți, motivele și așteptările variind în funcție de gen: cele mai importante motive ale bărbaților în ceea ce privește implicarea într-o relație de tipul FWB sunt eliberarea sexuală și evitarea angajamentelor, în timp ce motivele cele mai puternice ale femeilor în cazul implicării într-o relație de tipul FWB sunt prietenia (emotional connection) și experiența plăcută/distracția.

Când am primit sarcina de a realiza o cercetare antropologică pentru un proiect de seminar, pentru care mi-aș fi putut alege orice subiect, m-am gândit că ar fi interesant să abordez o temă până atunci neabordată. Totul a pornit dintr-o dorință avidă de a înțelege cum funcționează acest concept, friends with benefits. De aceea, deși la început a fost un subiect prea îndrăzneț pentru mine, neobișnuit și în afara preocupărilor mele, am devenit dintr-o dată curioasă de unde pornește totul și din ce rațiuni psihologice.

Astfel, în București, în urma studiului pe care l-am efectuat recent pe un eșantion de 60 de studenți, aproape 50% dintre respondenți practică acest tip de relație. În ceea ce privește percepția asupra relației FWB, am primit răspunsuri care încurajau acest tip de relație, spunând că el ajută la un moment dat la eliberarare, fiind o alternativă, atunci când partenerii nu doresc o relație serioasă, care să îi implice mai mult decât sunt ei în stare. Au fost și persoane care au fost vehemente, în proporție de 30%, în privința refuzului de a se implica într-o astfel de relație. Mai mult, 56% dintre ei au declarat că este posibilă întreținerea relațiilor sexuale fără niciun fel de implicare emoțională.

Așa cum am spus mai sus, motivele pentru care tinerii optează pentru „friends with benefits” sunt lejeritatea, poate chiar eșecul unei relații anterioare, dezamăgiri sau nevoia și plăcerea fizică de a întreține relații sexuale.

6

În ceea ce privește consumul de alcool sau droguri, 53% dintre respondenți au spus că acesta influențează în mare măsură asertivitatea sexuală față de o persoană cu care nu ești implicat emoțional. Setul de reguli după care să funcționeze relația de acest gen s-a dovedit a fi, în unele cazuri indispensabil, întrucât este necesar să se stabilească de comun acord că cei doi vor păstra discreția, distanța stabilită și nu se vor purta ca și cum ar avea o relație serioasă. Pe de altă parte, multe dintre constatări au fost în jurul faptului că un set de reguli ar fi inutil, pentru că este tipic naturii umane să nu respecte reguli, de orice fel ar fi ele, mai ales când i se impun.

FWB ajută la un moment dat la eliberarare, fiind o alternativă, atunci când partenerii nu doresc o relație serioasă, care să îi implice mai mult decât sunt ei în stare.

Frecvența unei astfel de relații este relativ potrivită în rândul cunosțințelor celor chestionați iar diferența dintre termenii f*ck buddies și FWB se observă la nivel de nuanță, considerându-se, că, în principiu, nu este decât o diferență de nuanță (primul este mai vulgar decât al doilea), dar și o diferență în ceea ce privește implicarea emoțională.

Primul termen definește strict o relație fizică, în vreme ce FWB include și o relație de prietenie, în care partenerii împărtășesc experiențe de tot felul, dar nu sunt un cuplu.

75% dintre respondenți au fost de părere că persoanele de gen feminin se implică emoțional mai mult decât partenerii lor.

Privind raportarea la o astfel de relație, cei mai mulți au declarat că atitudinea cea mai probabilă este aceea de a ajunge la un moment dat să se implice și emoțional, unii dintre ei (cei mai mulți de sex feminin) au răspuns chiar că da, ar și spera ca această legătură să se transforme într-o relație stabilă, întrucât este imposibil să nu te atașezi față de o persoană cu care faci acest lucru și cu care petreci timp pentru a te simți bine.

Cu privire la comportamentul preparator în raport cu metodele contraceptive și educația sexuală, 49% au declarat că acestea nu încurajează relațiile care presupun sexul ocazional.Referitor la pericolul pe care îl prezintă FWB, majoritatea a specificat că partenerii pot suferi atunci când au mai multe așteptări unul de la celălalt) decât

și-au propus. Ba chiar, unii dintre ei au motivat răspunsul spunând că intenția cu care începi o astfel de relație se poate schimba pe parcurs, iar la un moment dat, unul dintre parteneri, care se va implica mai mult, va avea frustrări și va fi nemulțumit de sine. Impactul psihic este cel care stabiliește gradul de pericol asupra celor implicați.

Întrebați dacă religiozitatea și moralitatea au vreo importanță pentru ei în îndreptarea către o relație friends with benefits, 60% dintre ei au răspuns că nu, ele nu au nicio relevanță în această chestiune.

Deși au fost cu adevărat savuroase răspunsurile și opiniile tinerilor implicați în cercetare, mi-am dat seama că acum e mai clar ca niciodată de ce multe din relațiile din ziua de azi eșuează. Poate că este la mijloc și ideea conform căreia, tot ceea ce nu se bazează pe un contract, nu are permanență în timp, iar omul, dacă nu este constrâns să facă anumite lucruri, nu le va face dacă el consideră (prin prisma educției pe care a primit-o, dar și a experienței de viață) că nu sunt relevante pentru el.

Ca metodă de cercetare, statisticile, în general, generează acea impresie de complacere, evidențiind efectul de turmă la care ne autosupunem. Ele nu au un efect favorabil asupra celor care le citesc, întrucât provoacă acea lejeritate specifică celor cărora nu le pasă în ce categorie se află. Iar ceea ce se întâmplă, are mai mult un aer de curiozitate de tipul „știați că…?”, nicidecum acela de conștientizare.

Ceea ce am dorit să obțin în urma cercetării mele, este un răspuns la frământările mele, dar și răspunsuri sincere asupra subiectului, care să ofere concluzii și informații pertinente și adevărate în raport cu FWB, ca practică, dar și concept.

Alexandra Banu este studentă în anul al doilea la Litere, secția de Comunicare și Relații Publice.

7

Muzeul de artă Comparată de la Sângeorz-Băi, înființat și condus de sculptorul Maxim Dumitraș oferă o altă perspectivă a tradiționalismului contemporan, încercând un dialog cu arta țărănească a momentului. Acest proiect dinamic, este izolat atât din cauza poziționării geografice (într-un sat de munte din județul BistrițaNăsaud) cât și a demersului conservator, magial în cadrul scenei artistice contemporane.

Pentru arta tânără este reprezentativ demersul lui Dan Perjovschi, a cărui creație este inspirată de România și rezolvată într-un limbaj universal. În 1993, în cadrul festivalului de performance art Zona, Dan Perjosvchi și-a tatuat pe umăr cuvântul România. Zece ani mai tâ1rziu, în cadrul expoziţei În prăpastia balcanilor de la Kunsthalle Fridericianum din Kassel, în urma unor sedinte successive cu laser, tatuajul a fost scos definitiv.

Un gest artistic cu o profundă încărcătură simbolică, care definește discursul artei tinere. Tinerii creatori vorbesc despre România tradiționalistă ironic și nu de puține ori critic

Arte

(

Imagini ale identitatii , nationale în arta , contemporana (

Adrian Preda reușește să valorifice o dilema a societății contemporane: alunecarea în derizoriu a valorilor modernității.

de Valentina Iancu

Naţiunea română, înțeleasă simbolic aşa cum a fost construită în imaginarul secolui al XIX-lea, se confruntă în contextul globalizării secolului al XXI-lea cu o aparentă criză identitară. Încercarea de a aduce la un numitor comun statele Europei a dus invariabil la renaşterea unor naţionalisme care propun conservarea şi promovarea unor valori tradiţionaliste, nu de puţine ori retrograde, în detrimentul valorificării unor identităţi comune. În toată Europa există o tendinţă de a se raporta la problema identităţii în termenii rapotului de noi versus ceilalţi şi foarte puţin ca noi şi ceilalţi. În acest context politic lumea ideilor caută fie noi puneri în sens ale unor valori confirmate de trecerea timpului, fie optează pentru căutări noi şi re-definiri în termeni contemporani.

Singura componentă a mitului național păstrată nealterată în opera de artă din contemporan este ortodoxismul, o tema preferată de creatorii din cadrul grupurilor Prolog (Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paștina, Cristian Paraschiv și Mihai Sârbulescu) şi 9+1 (Marin Gherasim, Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Sorin Dumitrescu, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig.).Trebuie amintiți aici Marian și Victoria Zidaru, doi creatori cu o tematică profund marcată de ideile creștinismului ortodox, dar cu rezolvări plastice contemporane, avangardiste de cele mai multe ori. Marian Zidaru foloseste elementul

sacru într-o manieră foarte personală, oferind de fiecare dată rezolvări plastice inedite. Practic dialogul său cu tradiția este la nivel semiotic, forma fiind modelată într-un limbaj plastic invovator, foarte contemporan.

După închiderea Galeriei Catacomba, care a funcționat timp de un deceniu (din 8919) în cadrul Muzeului Colecțiilor de Artă, toți acești creatori au ajuns la periferia artei românești. Cu excepția Palatului Mogoșoaia, prezența lor în spațiile expoziționale din București a fost izolată în cadrul galeriilor Uniunii Artiștilor Plastici și rareori la Sala Dalles. Din cauza absenței de pe scena artistică, aceast demers nu are continuatori în rândul artiștilor tineri, care își aleg subiectele din altă sferă ideologică sau ideatică

Tirul cu boi semnat de Adrian Preda în 2012, o serie în care iconicele care cu boi semnate de Nicolae Grigorescu sunt pictate pe tiruri în mișcare, este reprezentativ pentru înțelegerea actuală a identității românești. Adrian Preda reușește să valorifice o dilema a societății contemporane: alunecarea în derizoriu a valorilor modernității. Carul cu boi apare pe salam, pe sticle de vin și în fiecare scară de bloc. Reproducerile comerciale excesive anulează funcția contemplativă a artei.

Dan Perjovschi

Pe de altă parte, Nicolae Grigorescu, pictorul național, rămâne o valoare a secolului XIX care își pierde locul privilegiat în societatea contemporană. Este un simbol istoric, a cărui actualitate s-a pierdut și s-a golit de sens de-a lungul anilor.

România contemporană trebuie redefinită în funcție de noul context politic internațional, iar tinerii creatori nu doresc izolarea de scena artistică mondială.

“Autenticul românesc” nu își are rostul într-o lume în care ideile circulă liber, iar comunitatea artistică tinde să dilueze tot mai mult granițele politice și geografice.

Istoria a confirmat valorile avangardei, marginalizată în interbelic pe criterii deopotrivă estetice, politice și etnice. Astăzi Victor Brauner, Tristan Tzara, Marcel Iancu, Isidore Isou, Jules Perahim etc. sunt liderii artei românești din perspectivă internațională. Prezența lor în marile muzee ale lumii sau nenumărate studii de istoria artei demonstrează faptul că tradiționalismul rămâne incompatibil cu valorile universale, care în fiecare an câștigă teren în detrimentul celor naționale.

Tragediile istoriei secolului al XX-lea aruncă căutările tradiționaliste în derizoriu, pentru că, invariabil, se plasează într-un context ideologic desuet, conflictual chiar în interiorul României. Căutarea tradiției ignoră de multe ori una dintre cele mai importante valori contempale umanității: diversitatea și toleranța. Între societatea patriarhală și cea contemporană există o prăpastie pe care dezvoltatea societății o adâncește. Conservarea unor identități tradiționale intră de cele mai multe ori într-un conflict vizibil cu dezvoltarea, element necesar supraviețurii în lumea actuală.

Valentina Iancu este istoric de artă.

Tinerii creatori vorbesc despre România tradiționalistă ironic și nu de puține ori critic.

România resimte vag căutările identitare prin răbufniri naţionaliste marginale direcționate împotriva “străinului din interior”, iar aici consider că exemplul cel mai concludent din întâmplările recente este cazul elevei din Covasna care s-a dus la şcoală de ziua Ungariei cu o banderolă tricoloră pe cap. Întâmplarea a explodat într-un scandal care s-a auto-demitizat și anulat în scurt timp. Poate pentru că pe agenda statului subiectul rămâne unul periferic şi tratat cu dezinteres. În mijlocul discuţiilor despre aducea osemintelor sculptorului Constantin Brâncuşi în ţară, ministrul turismului Elena Udrea plătea în 2010 suma de 800 000 de euro pentru o frunză de palmier care avea să devină brand de ţară.

Poate fi extrasă din imaginar o serie de simboluri reprezentative pentru o naţiune formată din comunităţi diferite? Fiecare grup social se identifică cu alte idei, în funcţie de determinismul tradiţiilor păstrate de mediul cultural în care trăieşte. În lumea artei, tematica identitară, în sensul ultilizat în perioada modernă s-a prierdut, fiind aproape de dispariţie. Laitmotivele tradiționalismului din modernitate: glorificarea istoriei naţionale, idealizarea ţăranului român drept „unic păstătrător al tradiţiei” sau invocarea permanentă a valorilor creştinismului ortodox s-a diluat în interiorul societăţii contemporane. Supralicitate în perioada comunistă, aceste teme au devenit, cu puţine excepţii, invariabil evitate într-o societate fundamental anti-comunistă.

Serafim, Marian Zidaru

Invocarea permanentă creştinismului ortodox

a valorilor s-a diluat.

Tir cu boi, Adrian Preda

Serafim. Marian Zidru

8

9

Careva să zică

Românesc, firesc de Miruna Potop

M-am născut în București și sunt, cum ar zice tata „copil crescut printre betoane”. De 21 de ani stau în același bloc cu 10 etaje, în sectorul unde e primar un domn cu nume de personaj de film polițist. Tot universul meu a gravitat în jurul cartierului. Aici avem de toate: non-stopuri, multe farmacii, saloane de înfrumusețare, amanet și jocuri de noroc. Noi n-avem blocuri vopsite în culori turbate, ci doar haite de maidanezi cu aceeași caracteristică. Pe vremuri, vizavi era o crâșmă pentru drojdierii din zonă, cu plante artificiale, furnir pe pereți și mușama înflorată pe mese și berea se servea în halbe cu model de fagure în relief.

De ceva timp, a fost înlocuită cu un restaurant cu specific italienesc, că asta se cere acum. Mie-mi plăcea când la ghereta din stația de autobuz vindeau cico colorat cu care bunica mă „cinstea” în ziua de pensie, fără să știe mama, preocupată de istoricul non-igienic al paharelor de sticlă pe care le refoloseau.

Românesc e să intri în vorbă cu străini la coadă

Parcul e aproape, îi știu toate aleile pe de rost și mulți dintre pomii în care m-am cățărat aveau nume date de mine. Știu și unde se joacă copiii, și unde joacă moșuleții table și unde se pupă cuplurile. M-am jucat „fața” pe lângă scările de la crematoriu, pe care-l credeam bântuit și am dat ture cu rolele și am căzut până mi-am zdrelit genunchii.

Vara, miroase constant a grătar și babele stau la soare pe marginea lacului în costume de baie lălâi și decolorate.

Piața e în spatele blocului. De acolo, tata ia pătrunjel în loc de leuștean, mama gustă zece tipuri de telemea până să cumpere o bucată dintr-una și tot de acolo îi cumpăr de ziua ei buchețele de flori de câmp, că alea-i plac, și mereu mă tocmesc cu țiganca să-mi pună mai mulți maci și mai puține garofițe, dar niciodată nu negociez prețul, că sunt fraieră și mi-e rușine. Grădinița e pe o stradă de printre blocuri, cu o biserică catolică în curte și o boltă de trandafiri de dulceață pe sub care ne alergam când ne jucam de-a Sailor Moon.

La vreo zece minute e și școala, lângă care încă mai există un chioșc la care vând țigări la bucată și dau gume pe post de rest. Și liceul puteam să-l fac vizavi, dar m-am gândit că mi-ar fi cam greu să chiulesc fără să mă vadă vecinii și să mă pârască maică-mii. Avem și biserica lângă, la care lumea

10

se îngrămădește să ia aghiazmă de Bobotează. Cel mai frumos e de înviere, când tot cartierul iese ori pe balcoane, ori se strânge sub nucul bătrân din fața bisericii și totul e luminat și mă simt mică din nou. Până când momentul e întererupt de un telefon cu coloana sonoră din The Godfather pe post de ton de apel. Avem personajele noastre: nebuna de cartier, cu păr galben sau vopsit cu violet de gențiană, homeless-ii care dorm lângă centrala termică sau cerșetorul pitic și bărbos de la metrou. Când eram mică, rar ieșeam din cartier. Cel mai des cu mama, la sfârșit de săptămână, luam „expresul” verde care ne ducea în centru și mergeam la târguri de carte sau căscam gura ori în Magazinul Victoria, ori pe Lipscani când voia să cumpere metraje. Dacă mergeam mai departe, luam metroul și mereu treceam pe sub bara metalică a taxatoarelor, fără să validez vreo călătorie.

Acum trei ani am plecat la facultate și am călătorit cu bilet cu tot la 3000 km depărtare. Mă întorc în toate vacanțele în țara asta „frumoasă, dar locuită”. Îmi place să zbor noaptea, ca să văd Bucureștiul luminat cu toate cartierele lui forfotind, iar în fiecare cartier știu că există cel puțin câte-un univers de-ăsta exact ca al meu. În el știu locuri unde îmi place să citesc, petreceri din grădini ascunse și bănci pe care mi-am scrijelit cândva numele. În el încă o găsesc pe bunica într-un apartament cu pereți colorați, icoane și o candelă mereu aprinsă și sifoane puse la rece în frigider, care mă așteaptă cu chifteluțe, sărățele și prăjitură Albă ca Zăpada, că „doar o nepoată are”. Găsesc orice, cel mai important părți din mine care au rămas acolo unde trebuie.

Românesc e să văd folie de aluminiu pusă în geam vara, geamuri spălate în prealabil cu ziar și nu cu cârpe; ziare, care se strâng și ele cu sființenie la fel ca pungile de plastic, căci cine știe când ai nevoie de ele. Românesc e să nu am bani exacți și să mi se zică „lasă, domnișoară, aduceți dumneavoastră când o fi”.

Românesc e să intri în vorbă cu străini la coadă, uniți fiind doar de nemulțumiri mutuale. Românesc e să înjuri cu patos implicând tot familionul, dar și să-ți faci cruce din tramvai în fața bisericilor. Românesc e cântecul de „fiare vechi” de printre blocuri îmbinat cu vândutul de ”șosete Nike, Adidas, șase la o sutăăă” din față de la Unirea.

Românesc e cum îndoim vinul cu apă minerală și cum credem că suntem buni la toate, dar în special să facem haz de necaz. Românesc e prezentul, deși tot american e visul. Românesc e sistemul cu care îmi ordonez gândurile de la cele mai intime la cele care doresc moartea caprei vecinului. Românesc e să iubesc cu te iubesc rotit pe limbă.

Românesc e universul meu de povești pe care nu am cum să-l traduc sau să-l mut în altă parte oricât aș încerca.

Românesc e prezentul, deși tot american e visul.

Românesc e că orice taximetrist e cel puțin filosof și că poți merge cu lunile cu autobuzul fără bilet. Românesc e sunetul camioanelor din care se descarcă vara pepenii de Dăbuleni care după ajung spintecați pe trotuare.

Miruna Potop este studentă la Southampton University și este câștigătoarea concursului „Carevasăzică”.

Ilustraţie de Nicolae Romaniţan, student la grafică, anul III, Universitatea de Artă și Design, Cluj Napoca - câștigător al concursului

11

Reportaj

Reportaj

Ia, acum pe podium

De Andreea Ghica

De Ioana Constantin

(

Muzeul Taranului Român, un muzeu cu si despre , oameni

Muzeul Ţăranului Român nu este un muzeu obişnuit. Oamenii nu vin aici, privesc o cameră plină cu obiecte, după care pleacă acasă. Muzeul Ţăranului Român este un muzeu altfel, care te ajută să te redescoperi pe tine, ca om, dar care te scapă, în acelaşi timp, de treburile cotidiene şi te îndeamnă spre altceva.

Istoria nu se uită, nu merită uitată, iar MŢR asta face: o păstreză vie, pentru că istoria semnifică viaţa noastră...un şir neîncetat de momente care devin istorie. Poate unii dintre noi nu ştiu cum e să bei din căni de lut, făcute în curtea ţăranilor muncitori, cum e să calci pe ţesături din in, cânepă sau borangic şi cum este să dormi învelit de o pătură din lână lucrată manual la lumina lumânării. Dar părinţii noştri, bunicii, străbunicii au şansa de a-şi reaminti de lucrurile cu care au crescut, de bogaţiile care s-au transmis din generaţie în generaţie.

Acum ceva vreme, când le-am propus unor prieteni o ieşire la MŢR, a urmat întrebarea firească: de ce tocmai acolo şi nu în altă parte? Ei bine, pentru că atunci când ajungi la MŢR, mai uiți de străzile aglomerate ale oraşului şi te ancorezi într-un loc liniştit. „Dincolo de ușă începe timpul. Îndrăzniți!”, scrie pe una din ușile Muzeului. Îndrăznind, intri într-un spațiu unde contează sufletul şi lucrurile moştenite, lucrurile care te fac Om.

Pe lângă colecţiile din ceramică, ţesăturile colorate şi mobilierul care ne aminteşte de casa primitoare a bunicii, aici se mai păstrează încă ceva: imaginaţia şi creativitatea.

Mintea trebuie antrenată, aşa că la MŢR se organizează frecvent ateliere de creaţie, în cadrul cărora elevii pot participa la lecţii de etnologie, pot desena, pot lua lecţii de fotografie şi de teatru. Totodată, pot broda, croi, confecţiona păpuşi din lână. Atelierele sunt creative şi antrenează mintea copiilor lăsând puţin în urmă calculatoarele, telefoanele şi televizoarele.

„Observatorul Vizual”, lansat de curând de către Departamentul de Antropologie Vizuală, este un program realizat special pentru iubitorii de fotografie şi video-documentar, oferindu-le oamenilor şansa de a discuta şi dezbate discursuri vizuale pe diferite teme. „Acest program mi-a deschis ochii şi m-a ajutat să văd esenţa lucrurilor din jurul meu. Atât eu, cât şi colegii mei, ne-am bucurat sa redescoperim lucrurile simple, din viaţa de zi cu zi, pe care de obicei le ignorăm din diferite motive. Ca subiect ni s-a oferit chiar Bucureştiul, şi fiecare dintre noi a trebuit să îl evidenţieze aşa cum îl percepe. A fost o experienţă frumoasă, plină de fotografii inedite.”, mi-a povestit Adina, o studentă de la Arte, care merge frecvent la muzeu pentru diferite activităţi practice care a crescut cu acesta.

MŢR nu înseamnă însă doar tradiţie şi tezaur românesc. Muzeul este unul actual, dat fiind faptul că veţi regăsi aici oameni din diverse categorii de vârstă, preocupaţi

12

de activităţi complet diferite. O parte dintre ei doresc să-şi petreacă timpul la NCRR- Noul Cinematograf al Regizorului Român, aşa cum mi-a explicat o doamnă mai în vârstă, care petrece mult timp la cinematograful muzeului: „Este un loc în care noi, oamenii mai în vârstă, simţim nevoia să venim, deoarece ne linişteşte. În plus, putem viziona filme la care nu avem acces. Mă refer la acest lucru, deoarece noi nu umblăm cu internetul, cum fac tinerii, şi nu avem de unde să facem rost de filme. La televizor nu este nimic interesant de vizionat, în mall nu se pune problema să mergem, deci ne strângem aici câţiva pentru a urmări nişte filme incredibile. Ce mă bucură însă este faptul că vin şi tineri, ceea ce înseamnă că dependenţa de calculator şi internet a mai scăzut. Este mult mai plăcut să vii aici pentru a viziona un film decât să stai acasă. În plus, după terminarea programului, eu şi grupul meu ne strângem pentru a comenta, ba chiar ajungem să ne certăm dacă personajul nu a fost pe placul unuia dintre noi.”

NCRR prezintă filme renumite, precum ”Hitchock”, “Lincoln” sau “Submarino”. În plus, în perioada 20- 27 mai, s-a organizat Festivalul Filmului Latino-American la Studioul Horia Bernea, fiind prezentate filme de lungmetraj şi documentare. Acest festival a avut ca scop apropierea Americii Latine cu România, dar şi descoperirea unei noi culturi, complet diferite de a noastră.

Dacă unii preferă cinematograful, alţii preferă Clubul Ţăranului. Aici se organizează spectacole pentru copii, conferinţe, dar şi concerte. Trupe cunoscute, precum „Byron”, „Romano ButiQ” sau „Kumm” au susţinut de-a lungul timpului concerte pe scena de la Clubul Ţăranului. E un loc în care potți să bei liniștit o bere sau o limonadă și să stai la povești până târziu. Când te gândești că prin preajmă să plimbau des toate figurile importante ale perioadei interbelicile, parcă ți-o ia inima la goană și îți vine să mai ceri o cafea chelnerilor primitori.

Tot MŢR organizează şi cele mai cunoscute târguri. De Crăciun, de 1 Martie sau de Paşte, oamenii se adună pentru a se bucura de creaţii, dar şi pentru a socializa mai mult. „Târgurile se desfăşoară, de obicei, în curtea muzeului. La ultimul târg am stat chiar sub un copac înflorit, care răspândea o aromă de neuitat. Să participi cu propriile creaţii, să vezi că cineva apreciază ceea ce faci, îţi oferă un sentiment minunat. Realizezi că viaţa nu înseamnă doar ce vedem la televizor. Viaţa mai înseamnă şi oameni frumoşi, care te apreciază pe tine, ca om. Cei care vin aici sunt oameni cu sufletul frumos, dar şi cu o minte bine hrănită, dornici să cunoască cât mai multe. Clienţii preferă produse handmade şi meşteşugăreşti. Sunt şi foarte mulţi străini.

Românii nu cumpără întotdeauna, dar să ştii că ne ajută şi discuţiile pe care le avem cu ei, sunt curioşi de tehnicile folosite, de materiale, de povestea fiecărui lucruşor de pe masa respectivă.”, mi-a spus o iubitoare de frumos, care participă

cu propriile creaţii la toate târgurile care se organizează.

MŢR este preocupat, aşadar, de toate categoriile de oameni. Prin faptul că nu este prezentată doar tradiţia românească, ci muzeul găzduieşte şi filme de actualitate, renumite, concerte, spectacole de teatru, se poate spune că muzeul este complet diferit de celelalte muzee, cu care ne-am obişnuit.

„Un muzeu viu trebuie să acopere interesele diferite ale unor categorii diferite de public, de la copii la vârstnici. Dincolo de obiecte, patrimoniul este un spirit şi cred că în spaţiul (nu doar în expoziţiile) MŢR domneşte un astfel de spirit. Ce au comun, cred, toţi cei care intră în acest spaţiu este o anumită curiozitate culturală. Pe de altă parte, sunt numeroşi şi cei care vin purtaţi de iniţiative culturale şi de o creativitate pe care şi-o pot satisface într-una sau alta dintre activităţile muzeului. În sfîrşit, sunt şi cei care vin să se reculeagă, să afle, să se (re)găsească.

Marele farmec al muzeului imaginat de Horia Bernea este acela de a-ţi descoperi „ţăranul din tine”, nu doar de a-ţi expune Ţăranul din afară. Pe scurt, „lumea meșeriştilor” este, cred, una activă, nu pasiv-contemplativă.” a afirmat fostul director al muzeului, antropologul Vintilă Mihăilescu.

Desigur, muzeul nu poate mulţumi pe toată lumea şi au existat existat de-a lungul timpului şi o serie de reproşuri, aşa cum a precizat şi Vintilă Mihăilescu: „Reproşuri e puţin spus! Principalul şi cel mai constant a fost unul generic de „erezie”, de punere în discuţie a ceea ce nu are voie să fie pus în discuţie. În primul rînd, „ţăranul” şi „tradiţia”.

Ambele sunt ceea ce sunt, de când sunt şi pentru că sunt aşa cum sunt. Punct. Sunt sacrosancte şi cu asta basta. A discuta despre ambele în loc să faci variaţiuni pe aceleaşi pontife „indiscutabile” nu înseamnă însă a nega sau relativiza „tradiţia”, ci a încerca să o înţelegi mai bine. Iar asta nu a fost înţeles de către foarte mulţi. Mai nostim a fost când am fost acuzat că intenţionez să distrug expunerea Bernea, iar mai apoi că am şi făcut-o. Amatorii pot face însă o vizită la muzeu să se convingă singuri dacă aceasta este la locul său sau nu...”

Cu toate acestea, MŢR este altceva. MŢR înseamnă expoziţii, filme, concerte, târguri, dar înseamnă şi redescoperirea sufletului ţăranului român, un suflet modest, care merită descoperit. Este un muzeu care se pliază perfect pe orice persoană, indiferent de vârstă, prin multitudinea de activităţi pe care le găzduieşte. Îndrăzniți!

Andreea Ghica este studentă în anul al doilea la Facultatea de Litere, secția de Comunicare și Relații Publice

Roșul, movul, sau galbenul se-mbină într-un joc geometric, echidistant și meticulos pe mânecile lălâi de pe scena Sălii Palatului. Sala vibrează odată cu primele acorduri ale anilor ’60. Beaturile din Beatles sunt acum lăsate în seama flautelor și a trompetelor, pentru că Orechestra Simfonică București le înnobilează: totul se transformă-n clasic.

Și nu oricum, ci în stil românesc. Artiștii au vrut să adauge concertului nota de românesc nu numai în suflet și în gând, ci și pe haine. Orchestra s-a aliat cu comunitatea „La Blouse Roumaine” și așa a ieșit un concert în care IA a strălucit: membrii orchestrei au purtat bluza tradițional românească.

Declarată vedetă

E clar. Ea, ia, a devenit vedetă. După un timp mort de câteva zeci de ani, de când Regina Elisabeta se afișa în bluza românească și promova portul popular, bluza a revenit, de câțiva ani, în atenție. Nu mai e o rușine să porți bluza cusută manual din lada de zestre a bunicii, ci o mândrie să o combini la o pereche de jeanși și să o petreci cu o curea în talie. Oamenii de pe stradă nu te vor mai confunda cu o dansatoare dintr-un ansamblu popular și nu vor crede că mergi să-ncingi o horă.

Vedetă e acum și în paginile glossy ale revistelor de pe plaiurile mioritice, în garderoba fancy a fețelor cunoscute de la Hollywood și, mai presus de toate, e sursă de fascinație pentru designeri precum Yves Saint Laurent sau Viviene Westwood.

Ilustrație realizată de Teodora Petrescu

Dar cum atrage, oare, priviri?

În afară de formatul lejer, ia este întărită în jurul gâtului cu un șnur, prezent și la mâneci.

Mânecile sunt, de cele mai multe ori, lungi și largi, încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Este un tip de bluză care nu depășește talia, iar ornamentele cusute sunt fie geometrice, fie inspirate din natură, dar nu trebuie confundate . Este un tip de bluză care nu depășește talia, iar ornamentele cusute pe ea sunt fie geometrice, fie inspirate din natură, dar nu trebuie nicidecum confundate, pentru că:

altița, este o porţiune ornamentală din partea de sus a mânecilor;

- încrețul este ornamentaţia mediană a mânecii, cuprinsă între altiță şi râuri; este elementul de întrerupere a legaturii ornamentale dintre altiță și râurile de pe mânecă, prezența lui înlăturând monotonia cromatică;

- iar râurile sunt cusăturile în linii şerpuitoare, care împodobesc mânecile și piepţii.

Promovată intens

Celebritatea iei în străinătate, de la Henri Matisse încoace, care a pictat-o în ulei, prin anii ’40, i-a determinat și pe români să ia măsuri. Nu numai măsuri pentru crearea articolul vestimentar în sine, ci și la nivel de promovare. Cam așa a devenit ia piesa de rezistență în procesul de răspândire a culturii românești. Toată lumea se agață de ițele colorate ca să promoveze meșteșugurile noastre. Un model este Institutul Cultural Român (ICR), împreună cu filialele sale din diferite colțuri ale lumii. Instituțiile au demarat proiecte prin care vor să revitalizeze imaginea României.

Carevasăzică, ce au făcut? ICR New York, de exemplu, a lansat o serie de evenimente, reunite sub titlul „La blouse roumaine”, iar primul dintre ele a constat într-un vernisaj, la care piese din portul popular românesc, 25 la număr, au încântat privirile vizitatorilor. Mai mult, evenimentul a ilustrat cum și-au creat imaginea publică reginele Maria și apoi fiica sa, Elisabeta, de care ne amintim din fotografiile în care sunt înconjurate de copiii lor, toți îmbrăcați românește.

Ana, Ana, Sânziana lasă-mi gândul să m-adoarmă să mă-nvârt în ape line să-mi port dorul în suspine

„La Blouse roumaine” își încurajează și apreciază efortul fanelor sale de a lua acul în mână și de a-și crea bluze autentice, proprii lor.

We <3 IA

Înflorată, cu grijă purtată, ia tradițională domină pagina de facebook a celei mai mari comunități dedicate ei. „La blouse roumaine” a reușit să “românizeze” online-ul și este apreciată de peste 20000 de oameni. Zilnic se consolidează relația cu pasionații de bluze românești: fanele trimit fotografii în care sunt îmbrăcate cu ii cu ii specifice diverselor zone ale țării și toate imaginile culese sunt păstrate în albumul „facebook se îmbracă în ie”.

De departe cel mai important proiect pe care „La blouse roumaine” vrea să îl promoveze în prezent este Ziua internațională a iei, care se va desfășura pe 24 iunie, de sărbătoarea Sânzienelor. Mândre din diferite orașe ale României, cât și din țări precum Mexic, Australia sau Africa de Sud, vor sărbători bluza românească drept simbol al culturii noastre și vor încerca să o transforme în brand de țară.

Mărturia unei persoane care a trecut la fapte sună cam așa: „Am început să îmi cos o ie după un model din judeţul Galaţi, de unde este familia mea. Am vrut sa fie croită şi cusută în stil cât mai apropiat de cel al „iilor clasice”: cu altiţă, încreţ pe mânecă şi broderie veche. Camaşa find lungă, probabil nu o o voi purta prin oraş, ci va fi o ie de ocazie. Cred că o ie frumos făcută poate fi purtată cu aceeaşi mândrie şi eleganţă ca şi un sari indian de lux sau un kimono brodat.”

Următorul episod: în ediția carevasazica.com

Ioana Constantin studiază Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și este membru al redacției Carevasăzică.

13

CuSubstrat

Anchetă

De câte ori nu ne-am întrebat ce fac unii oameni în pauzele de scris, ilustrat, compus muzică sau chiar în timpul acestui proces? Ce îi determină pe aceşti să continue, să se oprească sau să ezite uneori? Noi nu am vrut să le spunem „tabieturi”, ci „superstiţii personale”. Aşadar, iată ce superstiţii personale au ei jurnaliştii, scriitorii, artiştii. Sau cel puţin câţiva dintre ei.

La început de primăvară, „Carevasăzică” își căuta de zor expresii uzuale românești pe care să le ilustreze ca atare. Expresiile au venit, ideile la fel, doar că nu se deoseobeau cu nimic de ale altora.

La mijloc de primăvară, din feed în feed, cineva din echipa ziarului a dat de o pagină de facebook - CuSubstrat. Am descoperit cine se ocupă de ea și ne-am dat seama că-i student și că îi place să se joace. Așa că ne-am hotărât să-l întrebăm dacă vrea să se joace și pe o pagină din următorul număr „Carevasăzică”.

La sfârșitul primăverii mai toți din feedurile noastre văzuseră ilustrațiile cu substrat și le plăceau. Noi nu am zis nimic și așteptam cuminți ilustrațiile speciale pentru numărul Românesc.

E simplu și plin de umor. Mai nou, e o joacă pe care poți să o porți și pe tricou fără să te simți în vreun fel că-i de-a noastră, românească sau nu.

E simplu și plin de umor, carevasăzică.

Andrei Lasc este studentul din spatele proiectului CuSubstrat

Mike Sager

Atunci când stau acasă şi scriu ( în comparaţie cu atunci când sunt pe teren şi mă ocup de reportaje, vorbesc, stabilesc întâlniri sau orice altceva), viaţa mea de fapt este foarte bine organizată. Trăiesc împreună cu fiul meu, am diverse treburi casnice, alerg pentru a mă menţine în formă, mă uit noaptea la foarte multe seriale la televizor şi la filme. Îmi place să fac cam aceleaşi lucruri în aceeasi ordine în fiecare zi; astfel, mă simt suficient de sigur încât să îmi las mintea (şi degetele) să o ia razna.

Astăzi am terminat de revizuit exemplarul editat al viitorului meu roman, „High Tolerance” („Toleranţă ridicată”). Coperta este postată pe site-ul editurii cărţii, www.TheSagerGroup.Net. Sunt aşa de entuziasmat. Cred că mi-a luat cinci ani pentru a ajunge în acest punct.....cred. Sincer, nu-mi aduc aminte în ce an am început. Ca să vezi. Atunci când zilele sunt atât de asemănătoare între ele, este greu să distingi datele propriei tale vieţi.

Acesta este un scurt fragment din romanul meu, fragment care ar putea fi luat din viaţa mea. Îţi dă oarecum o idee despre ce am zis mai sus, aşa cred...

El aruncă zaţul de la cafea de ieri în compactor, spălă suportul din plastic pentru filtru şi carafa de sticlă, deschise dulapul, dădu la o parte cutia cu filtre de hârtie reciclată, îşi linse degetul mare şi arătătorul, numără patru coşuleţe maro, cu fundul plat – secretul lui pentru cafea tare.

Şapte linguriţe cu vârf de cafea Starbucks Kenya. Umplu carafa cu apă de la robinet. Cafeaua ar avea probabil un gust mai bun dacă aş folosi apă plată, şi-a spus, la fel ca în fiecare dimineaţă.

E revoltător să fi nevoit să plăteşti pentru apă potabilă.

Se gândi la un documentar pe care îl văzuse recent pe canalul Discovery.

Venitul mediu pe familie în Mali este de 380 dolari pe an.

Factura noastră pentru apă potabilă de lua trecută a fost 40 de dolari.

În curând, se va vinde aer îmbuteliat.

Poate că ar trebui să investeşti? Turnă carafa cu apă în orificiul aparatului de cafea. Grătarul din plastic era acoperit pe alocuri cu reziduuri minerale albe, resturile apei „tari” de California. Mă întreb cât de multe reziduuri minerale s-au adunat înăuntrul meu. Îşi imagină pentru o clipă o secţiune transversală a măruntaielor lui, totul acoperit cu o crustă de cristale ca o pulbere. La un interval de câteva luni, capetele de la duş s-ar înfunda şi ei s-ar vedea nevoiţi să plătească un om priceput la toate ca să elimine calcarul din toate orificiile mici.

Ar fi probabil mai sănătos să fie folosită apă îmbuteliată.

Aparatul de cafea bolborosea şi şuiera. Sulcov merse prin bucătărie, pregătind tot ce era necesar pentru micul-dejun. Afară în curte, păsările ciripeau.

Ceasul de modă veche, din anii ’60, aşezat sus pe perete, ticăia încet,tic....tic...tic..., secundarul oprindu-se la fiecare notare de pe cadran, neobosit, apoi trecând mai departe.

Tradus de Teodora Morar - studentă în anul al doilea la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Engleză-Suedeză. Colaborează cu Editura ALL pentru traduceri.

“

atunci când zilele sunt atât de

asemănătoare între ele, este greu să distingi datele propriei tale vieţi.

Mike Sager este jurnalist la Esquire USA

15

Vintilă Mihăilescu

“

Matei Florian

“

Mai există apoi un soi de superstiţii aparte, mai

degrabă tabieturi ale scrisului...

Îmi căram şi palme, atunci când mă mânca nasul; cică

Superstiţiile sînt credinţele celorlalţi – după cum şi tradiţiile sînt superstiţiile noastre. Gheorghe Şincai, de pildă, a scris o „Învăţatură firească spre surparea superstiţiei norodului”, dar cum la noi filonul romantic a fost mult mai puternic, „superstiţiile” pe care iluminismul Şcoalii ardelene dorea să le surpe au devenit tradiţiile pe care şcoala naţională le-a înălţat pînă în ziua de astăzi.

Dincolo de aceste mari superstiţii/tradiţii ale tuturor, există însă micile noastre superstiţii/tabieturi individuale de viaţă cotidiană. Ele sînt un soi de joc de noroc cu soarta, prin care avem astfel impresia – chiar dacă nu „credem” în ea... – că putem controla sau măcar anticipa ceva din ce va să ni se întîmple.

Există în acest sens superstiţii-amuletă, mici gesturi pe care le facem pentru a ne feri de rău, de la trei paşi înapoi cînd o pisică neagră îţi taie calea, la un semn mic al

era mai bine aşa, să te baţi singur, decât să iei bătaie de la altcineva. Cu asta eram de acord.

crucii înainte de decolarea avionului (aceste superstiţii vechi au şi echivalente post-moderne, corespunzătoare unei culturi recente a fricii: nu ştiu dacă Dumnezeu mă fereşte de o prăbuşire a avionului, dar eu trebuie să mă uit de trei ori la E-uri, glucide, lipide, colesterol, carne de porc, dulciuri şi metabisulfiţi pentru ca să mă păzesc de duşmanul alimentar).

Pe de altă parte, există superstiţii-oracol, care ne ajută să ne îndeplinim dorinţele, de la „strategii” oculte de alegere a numerelor cîştigătoare la loto şi pînă la culoarea norocoasă a hainelor pe care le purtăm la o întîlnire importantă.

Mai există apoi un soi de superstiţii aparte, mai degrabă tabieturi ale scrisului, pe care cam orice profesionist în domeniu şi le construieşte în timp. De pildă, dacă acum, cînd scriu aceste rînduri, nu aş fi avut cafeaua neîncepută în stînga şi scrumiera „aceea” în dreapta, la o distanţă de două palme măsurate, era clar că nu avea cum să-mi iasă un text bun...

Cel mai mult îmi plăcea să mă întorc din drum şi să scuip de trei ori. Îmi plăcea să scuip, îmi plăceau şi pisicile negre. Dar, clar, în primul rând era chestia că aveam un motiv serios ca să mă întorc din drum. Chiar mi-o imaginam pe tovarăşa, cu părul ei roşu permanent, gravă, ca orice tovarăşă, întrebându-mă la fel de grav: „Florian, de ce ai lipsit de la ora de matematică?” Şi mă imaginam şi pe mine, puternic şi demn, răspunzând: „Tovarăşa, mi-a trecut calea o pisică neagră, chiar înainte să intru în curtea şcolii. Doar nu era să mai intru, nu?” Partea proastă e că la noi în cartier nu prea erau pisici, erau mai mulţi câini, iar pisicile pe care le găseai nu prea erau negre. În fine. Altfel, ce să zic, prin liceu am dat de multe ori cu furculiţa de gresie, doar doar o intra vreo fată în casă. Nu intra nici una. Am vărsat şi sare la viaţa mea, dar, de certat, mă certam cu oamenii din alte motive.

Vintila Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative şi jurnalist la revista Dilema Veche. Cea mai recentă carte publicată: “Sfârşitul jocului. Romania celor 20 de ani”, Editura Curtea Veche, 2010

Cafea, linişte şi ţigări

Vlad Odobescu

Am uitat şi foarfeca desfăcută: zero barat. Nici un scandal, nimic. Îmi căram şi palme, atunci când mă mânca nasul; cică era mai bine aşa, să te baţi singur, decât să iei bătaie de la altcineva. Cu asta eram de acord.

Apoi îmi inventam singur superstiţii, tot felul de linii pe care aveam sau nu voie să calc, trepte pe care trebuia să păşesc cu stângul sau cu dreptul, pietricele pe care le băgam în buzunar ca să câştig la fotbal. Câştigam.

Cu vremea, m-am limpezit. Atunci când scriu, am nevoie de trei lucruri care nici măcar nu sunt superstiţii: o cafea din care trebuie să sorb încet în timp ce mă uit pe geam, nişte ţigări pe care trebuie să le fumez în timp ce mă uit pe geam şi o linişte mare, mare, care trebuie să se aşeze lângă mine în timp ce mă uit pe geam. Singura mea superstiţie e că scrisul vine doar când ai un geam pe care să priveşti.

Matei Florian este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul „Şi Hams şi Regretel”, Editura Polirom, 2010

Piatra cea bună

“

Nu-mi plăcea să iau de-a gata leacurile pentru frică ale altora şa că mi le confecţionam singur

Vlad Odobescu este reporter şi editor la Yahoo! News Romania şi senior editor la revista Opinia veche

O vreme am călcat doar piatra cea bună din pavaj. Calculam din mers a treia sau a patra piatră din faţă ori o vânam pe cea de o culoare anume şi păşeam aşa până acasă. S-ar putea ca obiceiul ăsta să fi devenit vizibil, păream poate un copil care joacă un şotron fără cretă, însă pasul ăla nu era joacă, de el depindea norocul meu pe termen scurt şi mergeam întruna cu ochii în pământ, încruntat şi atent. Nu-mi plăcea să iau de-a gata leacurile pentru frică ale altora, aşa că mi le confecţionam singur, din cele mai pământeşti materiale: pietrele înfipte de primărie în trotuarele oraşului, pentru confortul pietonilor.

Nu mai ştiu cum a crescut în mine groaza de şcoală, poate de la prea multe pietre greşite. Ajunsesem prin clasa a patra, eram un tocilar îngrozit de serile de duminică cu Dallas şi Robingo, iar când ajungeam la tragerea loto 6 din 49 şi rezultatele meciurilor din seria

a doua italiană simţeam apropierea orelor de luni ca pe o durere în coşul pieptului. Lecţiile erau gata de vineri seara, ghiozdanul era plin, dar asta nu ajuta cu nimic.

Singurul leac era dormitul cu părinţii: ştiam că dacă reuşesc să-mi fac culcuş între ei o să-mi meargă bine a doua zi sau poate chiar toată săptămâna. Nu le-aş fi zis niciodată nici lor şi nici altcuiva - că am descoperit legătura miraculoasă între note şi somn. Dar pentru mine era ceva concret, la fel de concret precum guma lipită de surprizele Turbo. Iar într-o seară dinaintea unei lucrări de control, mama mi-a mi-a zis: „Poţi să dormi cu noi în noaptea asta, ca să-ţi meargă bine” şi a zâmbit, ştia ea ce ştia, iar atunci a devenit cel mai adevărat lucru din lume, pentru că-l zisese mama. După aia am mai crescut, am dormit tot mai des în cameră la mine şi mi-a mers din ce în ce mai prost, dar nu mai era nimic de făcut.

În viaţa mea nu m-am gandit la subiectul ăsta, superstiţiile, nici nu am avut şi nici nu m-au preocupat vreodată existenţa şi rostul lor. O fac acum, pentru ca m-au rugat cei de la Carevasăzică sa le scriu 300 de cuvinte despre acest subiect. Hmmm, 300 de cuvinte, oare o fi o cifra fastă ori nefastă? Şi de ce exact 300, ce semnificaţie are asta pentru ei? Uite, cam aşa cred eu că se nasc superstiţiile, are omul nevoie să îşi explice te miri ce întâmplări neînţelese, raţiunea nu poate găsi răspunsul (uneori acesta nici macar nu există, însă doar adevăraţii înţelepţi „nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în cale”, oamenii obişnuiţi au în permanenţă nevoie disperată de explicaţii), prin urmare intervine imaginaţia, care fabrică o justificare plauzibilă.

Moment în care omul se calmează şi îşi vede liniştit de viaţă în continuare, de acum înainte nu se va mai speria însă

de lumină, urmată de un zgomot puternic, pe care o vede uneori noaptea când e furtună afară, pentru ca îi ştie cauza: e doar un sfant, Gheorghe îl cheamă, care se luptă cu un balaur, acolo, sus, în ceruri. Şi mai ştie şi că Gheorghe va învinge întotdeauna balaurul şi atunci furtuna se va sfârşi şi va ieşi din nou soarele. Aşadar, don’t panic and relax, all’s well and gonna end happily:))

Din această perspectivă, aproape că îmi vine să închin acest text (300 de cuvinte, hmmm) tuturor pisicilor negre, scărilor duble, droburilor de sare, cucuvelelor şi câtor mai câte obiecte, fiinţe sau fenomene ale naturii, care, prin semnificaţiile acordate de noi, capătă virtuţi de-a dreptul psihoterapeutice pentru semenii noştri. Şi, pentru că mă apropii vertiginos de limita celor 300 de cuvinte, asta şi fac, nu vreau să o depăşesc pentru că ar putea fi semn rau.

Andrei Haţegan

“

Sughitul Sughit, deci cineva se gandeşte la mine.

Dar cine? Aici e marea întrebare. Aha, e clar, cineva chiar şi la 5 dimineaţa

Sorin Psatta

Fotografie de Claudiu Popescu

Nu ştiu cum se face că acum când scriu ascult chiar Stevie Wonder, piesa Superstition. S-a întâmplat. Cred mai mult în coincidenţe decât în superstitii. Dar aia e altă discuţie.

Cred că superstiţiile te ajută să-ţi dai seama de fapt cum funcţionează universul, daca ascultă El de tine sau tu de El. Mai exact, îţi pui singur nişte pariuri, doar ca să-ţi verifici capacităţile de previziune a viitorului.

1. Prima şi cea mai puternică: întotdeauna să deschid mailul puţin mai târziu decât e cazul, chiar după ce am văzut la Subject că e ceva de bine, fie o invitaţie la un concert, fie ceva legat de o piesă venită de la mixat etc. E pe principiul de pleasure delay. Dacă aştept un răspuns important de la cineva, pe mail, atunci prefer sa mai astept putin timp pana sa citesc mailul. Altfel, un val de lucruri negre se vor abate asupra mea.

Întotdeauna un pahar de „ceva” înainte de concert.

Altfel, nu iese, nu se leagă, nu are cum să functioneze live-ul.

Pe verificate, vă zic.

Acum realizez că nu mai ştiu care e diferenta între superstiţii şi un obicei dus la extrem care te face să te simţi atât de bine, încât clar ajungi să crezi că-ţi aduce şi noroc. Dar e clar că am un tricou norocos pentru concert. De fapt, sunt câteva. La unele dintre ele ţin atât de mult, încât simt nevoia să le mai arunc în public din când în când. Superstiţia aici e că, dacă reuşesc să stau pielea goala într-un club timp de 30 de secunde, săptămâna care urmează îmi va merge grozav.

Nu aprinde lumina din tavan în camera decât dacă îţi cauţi pasaportul pentru că pierzi avionul. Sau banii, fără de care nu poţi trece strada. Aduce bad vibe lumina venită din tavan, a se evita.

Pisica neagra. Recunosc, sunt obsedat aici, încerc să

ocolesc pisicile negre cu fiecare ocazie când încearcă să-mi taie calea, în special pe Facebook.

Cum e în noaptea de revelion aşa va fi tot anul. Sau cel puţin, cum îţi aşterni de revelion, asa îşi va propune şi Destinul să te trateze în anul ăla. Am grijaă să mă simt bine de Revelion, de când am realizat asta.

La un moment dat, mai spre copilărie, am fost sclavul cifrei 3. Orice mică acţiune întreprindeam, ea trebuia să fie repetată de 3 ori. De exemplu, mă uitam la un film şi îmi legănam un papuc în picior şi cădea pe podea. Atunci trebuia să repet chestia aia de 3 ori. Mă uitam la un bibelou în vitrină şi îmi aduceam aminte că-s superstiţios, atunci clar întoarcerea capului spre bibelou trebuia înmulţită cu 3. Nu ştiu cum am reuşit să scap, dar, vă zic, e ceva mult mai rău decât punctul 8.

Sughitul Sughit, deci cineva se gandeşte la mine. Dar cine? Aici e marea întrebare. Aha, e clar, cineva chiar şi la 5 dimineaţa, şi la 3 după-masa, de câteva ori pe an se gândeşte la noi. Am zis că într-o zi o să iau telefonul să-i sun pe toţi din agendă să-i întreb care e treaba, de ce le apar în gând la orele alea.

Ştiu că la un moment dat am fost aproape forţat să port chiloţi roșii. Nu mai ştiu exact motivul, cred că era ceva legat de noroc, să am noroc în ziua aia, anul ăla, habar n-am. Încă nu-mi dau seama dacă a funcţionat. Dar ştiu sigur că mă întrebam despre cât de autentică e superstiţia asta sau face parte din noul val.

10. Ultima e împrumutată de la colegul meu din The Amsterdams, Ovidiu, şi adaptată cred de toţi membrii trupei.

Dacă ultima repetiţie înainte de concert iese al naibii de prost, e clar că concertul va fi unul de zile mari. Pe verificate.

Andrei Haţegan este vocal The Amsterdams & We Singing Colors.

17 Sorin Psatta este director de comunicare la Graffiti BBDO și de la un timp își scrie memoriile pe Facebook.

16

Careva să zică

Careva să zică

Conducerea cui?

Cu un LIKE nu salvezi lumea...repede

Problema leadershipului românesc nu s-a pus niciodată la noi, dar folosim cuvinte precum effective leadership. Doar că, mai nou, putem să vorbim despre effective followde Dani Sandu Ilustrație de Robert Obert

de Cosmin Alexandru

Fotografie preluată din arhiva personală a lui Cosmin Alexandru

Leadership e un cuvânt mare, greu și megafolosit.

Atât de mult încât fiecare poate înțelege din el ce îi convine, în funcție de situație. Partea proastă, în România, e că am început cu cuvântul, căutând să-l umplem rapid de înțelesuri. Acolo de unde vine cuvântul, ei au început cu înțelesurile, pe care le-au strâns, în timp, într-un cuvânt.

Problema leadershipului nu prea s-a pus la noi pentru că au fost foarte rare situațiile în care asta să facă diferența între succes și eșec. Istoria noastră e, mai degrabă, una de lungă coabitare cu cine s-a întâmplat să ne conducă.

Cei mai puțin preocupați de istorie au în zilele noastre un exemplu foarte reprezentativ de coabitare politică care a pus batista pe țambalul oricărei urme de leadership.

Însă chiar dacă la nivel macro subiectul e în suferință cronică de secole, la nivel micro, el dă semne de trezire la viață în ultimii ani. Organizații studențești, ong-uri, companii antreprenoriale sau multinaționale, toate încep să joace rolul unor pepiniere fertile de lideri și followeri.

Că unii nu există fără ceilalți. Iar ăsta mi se pare un aspect pe nedrept trecut sub tăcere.

E un efect pervers al lipsei de exemple valide de lideri. Pentru că nu avem un model autentic de urmat, tragem concluzia că cea mai bună soluție stă exclusiv în noi înșine. Dar pentru că nu avem modele de conducători, nu avem nici modele corecte de conduși.

Poate un lider, oricât de luminat și „inspirațional” ar fi, să conducă oameni care nu vor sau nu știu să fie

Cine-i fraierul care să vrea să învețe cum poți deveni un bun condus? conduși? Care cred că indiferent de situație, ei au dreptul, ba chiar obligația, să facă cum îi taie pe ei capul sau ego-ul?

Există nenumărate cursuri și programe de leadership, dar n-am întâlnit niciunul de followship. Poate în vest nu mai e necesar, că au învățat în ultimele sute de ani care-i treaba și cu una și cu alta, dar la noi astfel de programe mi se par peste măsură de necesare. Parcurgem un fel de educație familială și școlară din care ieșim cu convingerea că dacă nu ești șef, nu ești nimic. Sau ești nimic.

Pune o sută de convinși din ăștia sub un șef și vezi ce fel de dinamică de echipă ai. Mulți expați care sunt trimiși aici să conducă români nu pot aplica mare lucru din ce au învățat în afară.

Vin de acolo cu un track record redutabil, care aici se evaporă complet în prima lună. Există motive culturale, emoționale, contextuale, etc., dar există și acest motiv important: ni se pare complet nevaloros să fim conduși. Adică

să performăm într-un cadru stabilit, predictibil și asumat.

Iar dacă treaba nu iese, dăm vina fie pe cadru, fie pe lider.

Știu că multe firme au instrumente cu care măsoară potențialul de leadership. Nu știu niciuna care să măsoare potențialul de followship. Am auzit toți de effective leadership. Am auzit careva de effective followship? Dat fiind raportul numeric între lideri și followeri, mi se pare o scăpare importantă pentru lipsa noastră de experiență cu ambele ipostaze.

Și cred că cea mai utilă ar fi tratarea temei încă din mediul studențesc. Pentru că, oricum ne-am uita la subiect, din el vor ieși mai mulți followeri decât lideri.

Așadar, impactul social al primilor va fi mai mare, fie și pentru simplul fapt că îl vor face posibil pe cel al ultimilor. Și tot acolo e locul în care se întâmplă cel mai frecvent ca o persoană care e lider al unei echipe să fie follower în alta.

Bineînțeles că apare o întrebare importantă: cine naiba s-ar înscrie la un curs de followship? Cine-i fraierul care să vrea să învețe cum poți deveni un bun condus? Și să se mândrească cu asta în CV. Răspunsul cred că aici stă - în CV. Eu știu câteva firme care ar avea nevoie ca de aer de câteva sute de followeri reponsabili. Care să le permită liderilor să-și facă treaba lor, și nu pe cea a followerilor. Și care să le dea voie firmelor să se concentreze pe rezultate nu pe negocierea continuă și extenuantă între oameni care nu știu să conducă oameni care nu știu să fie conduși.

Cosmin Alexandru este Partener Wanted Transformation Consultancy

18

Deși nu pare, societatea noastră trece printr-o serie de schimbări masive de norme și moravuri sociale. Rapiditatea acestor schimbări probabil că nu are precedent în ultimii 70 de ani în țara noastră. Dezbaterea legată de drepturile homosexualilor din România este doar un exemplu. Lângă acest exemplu am putea așeza fără probleme protestele despre Catedrala Mântuirii Neamului, a predării religiei în școli sau chiar furia cu care bicicliștii nemulțumiți de lipsa pistelor din București nu se lasă îndepărtați de pe străzi. Românii discută public subiecte pe care nu le-au mai discutat vreodată. Timpurile se schimbă. Prea lent poate pentru noi, generația 20+, dar amețitor de rapid pentru generația părinților noștri. Ei și alți oameni care și-au trăit cea mai mare parte a vieții în comunismul încremenit conservator sunt în mod natural speriați de rapiditatea și diversitatea schimbărilor. Probabil că, de cele mai multe ori, generația lor transformă această teamă instinctuală într-o opoziție seacă și reacționară.

În 2013, Guvernul României a publicat o variantă online a Bugetului de Stat. A fost vizitată de peste un milion de internauți într-o săptămână. Traian Băsescu s-a delimitat total de PDL după ce Congresul Partidului l-a ales pe Vasile Blaga la conducere. Declarația sa a fost dată exclusiv pe Facebook. La începutul lui 2013, Erwin Albu s-a așezat în fața unor camioane încărcate cu lemne care treceau printr-o zonă de case din Codlea. Știrea a ajuns în presă abia după ce filmarea urcată pe Facebook strânsese câteva zeci de mii de vizualizări. Conform studiilor IRES, peste 40% din populația României spune că își ia informațiile în primul rând de pe Internet. Procentul crește la 72% în segmentul de vârstă 18-35 de ani. Peste 60% dintre aceștia au cont de Facebook și petrec cel puțin o oră în fiecare zi acolo. Dacă există vreun grup care atinge dezbateri pe subiecte politice în mediul online, acesta este format din noi.

Generația noastră, tinerii profesioniști urbani cu studii superioare și gusturi atât de diverse, s-a învățat să-și culeagă informația de pe internet. Nu prea citim print.

Nu avem bani, nu avem aplecare, nu prea avem timp. Dar suntem interesați de ceea ce se întâmplă în România și în lume, așa că citim ce vedem postat pe Facebook. Sau pe Twitter. Citim ce postează oameni pe care îi cunoaștem deja, pe care îi apreciem deja.

Citim ce ne recomandă ei. Și schimbăm păreri. Facebook devine o cameră cu ecou, în care toate părerile reverberează din perete în perete, din user în user, într-un cerc continuu până ajungem la o oarecare omogenizare. Mascați de plăcerea social media, avem discuții care aduc o plus-valoare imensă: oportunitatea de dezbateri, de schimb de idei. În Grecia antică, Socrate folosea aceste discuții pentru a atinge adevărul prin maieutică.

Multe din problemele discutate pe Facebook sunt, din păcate, ignorate de restul societății.

În februarie 2013, un grup pestriț format din organizații naționaliste, ultra-ortodocse și conservatoare a blocat o proiecţie de film pe o temă LGBT (Lesbian-Gay-Bisexual-Transsexual), la Muzeul Ţăranului Român, intonând imnul naţional şi făcând remarci homofobe. Dacă conflictul fizic a inclus sub 100 de oameni, subiectul a fost rostogolit în social media pentru mai multe zile. Diferența dintre opinia dominantă din camera cu ecou a Facebook și opinia populației României a fost dezarmantă. De fapt, ea a adâncit mai mult conflictul între generații. Pe de-o parte generația noastră, învățată cu personaje gay din cinematografia americană sau din propriile noastre cercuri de prieteni și, mai presus de toate, învățată să vorbească despre astfel de subiecte. Pe de altă parte, generația părinților noștri, speriați de schimbări și foarte atașați de valori religioase bigote, convinși că homosexualitatea este o boală și convinși că numai discutarea subiectului este condamnabilă.

Vestea proastă este că punctul nostru de vedere nu este dominant în societatea noastră, poate chiar departe de asta. Vestea bună este că majoritatea statistică a celor din generația noastră consumă Facebook, citesc ce postează ceilalți și își vor adapta opiniile în conformitate cu aceste lecturi. Încet, în timp, influențați de ceea ce au citit, aceștia își vor construi o nouă perspectivă asupra a ceea ce este normal și acceptabil. Cel mai probabil, când generația noastră va ajunge la maturitate, nu vom mai fi la fel de speriați de schimbare pe cât sunt părinții noștri astăzi. Și vom fi mai toleranți și mai progresiști.

Ideea de activist de facebook a fost luată în derâdere aproape imediat ce a apărut în spațiul public. Pe bună dreptate probabil. În 2012, la unul dintre protestele Anti-ACTA, peste 72.000 de oameni îşi anunţaseră susținerea față de protestele anti-ACTA din Piața Universității și alte locuri din țară. În final, la evenimentul real au participat sub 100 de oameni. Chiar dacă nu a reușit atunci, protestul în sine a reușit pentru viitor. Puțini au ieșit pe stradă, dar mulți vor rămâne cu impresia că au contribuit la victoria libertății Internet-ului.

Cu un like, într-adevăr, nu poți salva lumea. Nu imediat. Poate în timp, construind un mediu de discuții prin care să influențezi o generație și să o pregătești pentru problemele de care se teme. Și, în final, dacă poți schimba o generație, poți schimba o societate. Tot ce trebuie este timp și tăria de a-ți spune părerea chiar dacă s-ar putea să fie nepopulară în momentul respectiv. În timp, s-ar putea să ajungem la o societate destul de tolerantă ce poate privi mai departe de orientare sexuală, la fel cum a învățat să privească mai departe de gen, religie, culoarea pielii sau alte motive pentru tensiuni sociale apărute în istorie.

Dani Sandu e masterand la Uniersity of Cincinnati, Ohio, profilul Political Science cu specializare în Public Opinion Polling and Political Communication

19

în situațiile în care astfel de asistență poate să dispară, fie că sunt calamități, fie că sunt conflicte, fie că sunt situații impuse de condiții de sărăcie. Așa că, „Médecins Sans Frontière” este o organizație care merită toată lauda, pot să spun, și este o organizație din care și eu aș fi mândru ca oricând să lucrez cu ei și să fac parte din ea.

De vorbă cu

Carevasăzică: Ați fost vreodată tentat să vă înscrieți?

Raed Arafat sau Omul Frumos Seara, după o zi de muncă, instituția Ministerului Sănătății încă este luminată. La un moment dat, mai mulți oameni coboară scările. Se auzeau câteva vorbe din care le puteai desprinde cu ușurință pe cele entuziasmate. Îți dădea încrederea că printre ele poți găsi un zâmbet, fără ca măcar să te uiți. Acesta este doctorul Raed Arafat sau omul frumos, actual secretar de stat, cel care a înființat SMURD-ul.

Raed Arafat: Da, am încercat la un moment dat după revoluție, și la „Médecins Sans Frontières”, și la „Médecins du Monde”. Dar după asta am făcut mai mult voluntariat la Crucea Roșie germană care au avut birouri în România, la Cluj, și am lucrat cu ei.

Carevasăzică: Ar trebui ca oricine să știe să acorde primul ajutor pentru cel de lângă el sau pentru ei înșiși, căci uneori infarctul sau accident vascular cerebral nu așteaptă nici măcar 5 minute până vine Urgența. Care credeți că ar fi impactul asupra societății dacă în școli și licee s-ar desfășura cursuri de prim-ajutor?

Sistemul Carevasăzică: Imediat după ce ați terminat facultatea, ați început direct cu SMURD? Raed Arafat: Am început direct cu medicina de urgență prin terapie intensivă. Am intrat la terapie intensivă, nefiind specialitatea de medicină de urgență în România, am găsit una înrudită cu ea care este terapie intensivă.

Am intrat în această specialitate, am început să mă pregătesc în ea, și în paralel am început să lucrez ca voluntar într-o echipă de terapie intensivă mobilă, după modelul din Germania, din Franța și am început să ies.

Acesta era nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat SMURD.

de Leila Tijani fotografii de Alexandru Dobre

Despre pasiune Carevasăzică: O replică dintr-un film spune așa: „Un om își poate schimba orice: fața, casa, soția, familia, religia, Dumnezeul. Dar este ceva nu poate schimba.

Un om nu își poate schimba pasiunea.” Vi se potrivește?

Raed Arafat: Eu cred că da. Pentru că pasiunea este ceva pe care o trăiești și devine stilul tău de viață. Crești odată cu pasiunea și crește și aceasta în final. Pasiunea nu este un lucru, cel puțin din punctul meu de vedere, care să se stingă sau să dispară. Este o pasiune care dacă ești convins de ea, trăiești cu ea și evoluezi cu ea.

Carevasăzică: Pasiunea o descoperi sau te descoperă ea pe tine?

Raed Arafat: Eu cred că și, și. Depinde.

Carevasăzică: Cum a fost în cazul dumneavoastră?

Raed Arafat: E o descoperire reciprocă. Prima dată am avut ocazia să fiu expus unor situații care mi-au atras atenția asupra medicinei de urgență. Poate a contat si faptul ca am vazut anumite filme când eram copil.

Dar am fost și expus, efectiv, unor situații care m-au atras din ce în ce mai mult și am descoperit că îmi place foarte mult. Am ales să mă duc pe această cale.

Am fost într-un stagiu în Elveția unde am mers așa, să văd cum este și acolo. Nu știu cine a descoperit pasiunea, ea pe mine sau eu pe ea, dar important este că a fost o chestiune extrem de clară pentru mine că acesta este domeniul pe care vreau să îl fac și nimic nu mă face să schimb ce vreau.

Drumul și nu numai Carevasăzică: În general, tinerii se îndreaptă către mai multe direcții, aleg mai multe visuri până li se formează personalitatea, apoi aleg ceva și se mai întâmplă să renunțe la altele. A mai fost vreo direcție către care v-ați fi orientat și ați renunțat pentru a fi ceea ce sunteți acum?

20

Raed Arafat: Nu după ce am intrat în facultatea de medicină, inițial voiam ceva pe linie de chimie, dar aveam 14 ani atunci, apoi m-am hotărât pe medicină și după asta pot să spun că nu. Cel puțin medicina am vrut să o fac, eram 100% convins că vreau să fac medicina și nu am acceptat nicio alternativă. Apoi, de la facultate am rămas convins că vreau să fac medicină de urgență. Am rămas pe această linie.

Carevasăzică: Adolescent fiind, v-ați gândit vreodată că o să ajungeți să faceți asta, să fiți ceea ce sunteți? Ați plecat cu ideea de a schimbă o lume sau nici nu v-a trecut asta prin cap?

Raed Arafat: Nu. Niciodată. Toți ca adolescenți visăm să facem ceva mare, în final. Dar nu, nu pot să spun că la vreun moment că am stat și m-am gândit atunci unde o să facem ceva mare. Dar în niciun caz nu m-am gândit că o să reușesc sau că o să fac așa ceva, nici când am început nu am știut unde o să ducă inițiativa - care era un singur echipaj în Târgu-Mureș și de acolo a evoluat încet-încet într-un sistem, în final. Dar nu, nu pot să spun că la vreun moment că am stat și m-am gândit atunci unde o să ajungem. .

Carevasăzică: În legătură cu dorință tatălui ca dvs să faceți Politehnica și încăpățânarea dumneavoastră de a face Facultatea de Medicină. Studiile erau susținute financiar de tatăl dumneavoastră, nu?

Raed Arafat: Da. Carevasăzică: Nu s-a pus vreodată problema să nu vă mai susțină când ați spus că vreți medicină?

Raed Arafat: Și dacă s-a pus, care e problema? Poate la un moment, la un moment poate că a fost gândirea să fie o formă de forțare, dar nu. Pot să spun că în final s-a acceptat ideea și s-a mers mai departe. Eram clar aici sausau, sau așa, sau nimic, deci nu exista soluție de mijloc.

Carevasăzică: Spuneați la un moment dat că în facultate aveați un anumit număr de pagini de citit pe zi, mai faceți asta acum sau nu mai aveți timp?

că am un număr de pagini de citit pe zi. Dar încerc în fiecare zi să învăț ceva nou. Încă reușesc să văd lucruri noi și să învăț, să văd ce spune unul, altul. În fiecare zi poți să iei ceva nou și să-ți însusești ceva nou ca informație, ca experiență, și tot. La un moment dat, experiența începe să zică cuvântul și începi să te dezvolți după experiența pe care o ai, dar nu e suficient. Trebuie să ții și linia cu lucrurile care evoluează și pe care trebuie să le știi, pentru că poate să aibă impact în domeniul în lucrezi. Poate că nu citesc așa cum citeam înainte, dar în același timp, asta nu înseamnă că nu caut și nu încerc să învăț câte o chestie nouă în fiecare zi.

Carevasăzică: Într-un articol, este precizat faptul că ați schimbat subiectele pentru studenți la ora patru dimineața pentru a vă asigura că nu sunt cunoscute de niciunul.

Sunteți și profesor?

Raed Arafat: Predau la facultate la Cluj, am predat și în Târgu-Mureș. Predau în mod voluntar studenților. Mă mai întâlnesc cu studenții, mai predau.

Carevasăzică: Într-o emisiune ați spus că ați fost inspirat, să zicem, de filme cu paramedici, un exemplu a fost „Urgență 51”. De unde convingerea și viziunea pentru a crea un sistem doar în urma unui film? Sau a mai fost și altceva?

Raed Arafat: Nu aș zice că este în urma unui film. În urma unui film, se creează pasiunea și ce vrei să faci. Dar viziunea de a face un sistem și ideile de dezvoltare el vin de la foarte multă expunere și foarte multă, hai să zicem, informare. Am avut ocazia să pot pleca în foarte multe locuri și plecam chiar pe banii mei, moșteniți de la tatăl meu. Mergeam în diferite țări să văd sistemul de urgență, să discut cu cei care lucrează în el, cu cei care l-au conceput așa cum este, să văd ce e bine, ce e rău, de ce așa era mai bine sau așa era mai rău. Am avut ocazia să merg în: Germania, Elveția, Marea Britanie, Franța, Norvegia și să văd diferite sisteme și diferite moduri de abordare a acestor sisteme.

Raed Arafat: Cred că pregătirea de prim ajutor trebuie încet-încet să fie parte din pregătirea oricărui elev la școală.

Exemplul cel mai bun este că în unele țări nordice se începe de la vârste mici. Există cursuri graduale, încep de când ai intrat la școală, te învață cum să dai telefon la 112, ce să spui. Cu cât copilul crește, cu atât îl învață mai mult, iar când termină școală deja știe toate manevrele de prim ajutor, resuscitare și tot, și cred că asta este un lucru important.

Primul ajutor este un lucru pe care trebuie să îl știe oricine și pentru a putea sa îl aplice la el acasă, dar și pentru a-l oferi oricărei persoane care are nevoie de el, din anturaj sau dintr-un loc în care s-ar afla, cel care știe să acorde primul ajutor. Cred că este un lucru extrem de important.

Carevasăzică: Pe site-ul SMURD există secțiunea de voluntar. Care este profilul unui voluntar SMURD? Cum pot deveni studenții și elevii voluntari SMURD? Raed Arafat: SMURD-ul este deschis, mai ales în anumite orașe unde există programe clare de voluntariat și aici pot să menționez: Târgu-Mureș, Cluj, Sibiu, Oradea, unde merg foarte mulți studenți voluntari. La București știu că au început să facă și acest lucru. Studenții voluntari sunt studenți al căror rol, în primul rând, este să colaboreze cu ceilalți, că vorbim de echipă aici, dar în același timp, să vadă că se pot îndrăgosti de această meserie, și apoi poate vor dori să o facă mai departe. Avem exemple multe, nu numai studenți la medicină, dar și elevi la școli sanitare.

Carevasăzică: Trebuie să aibă un anumit profil facultatea din care fac parte sau liceele?

Raed Arafat: Nu. Noi avem voluntari inclusiv din rândul elevilor de școală care vin și ajută. Voluntariatul nu are limită. Cel mai tânăr voluntar pe care l-am avut la Târgu-Mureș și care acum, încă, lucrează la noi ca asistent medical a avut 14 ani. Acum, are 26-27 ani si este angajat numai de vreo 4-5 ani, iar până atunci a lucrat ca voluntar.

Carevasăzică: Ce părere aveți despre organizația „Médecins Sans Frontières”?

Raed Arafat: O organizație care merită tot respectul, o organizație care apără un principiu clar: că medicina este pentru toți, că orice om și orice ființă are dreptul la asistență medicală, mai ales, în situațiile de nevoie și

Carevasăzică: Oamenii care vor să schimbe lucrurile nu sunt niște preferați ai sistemului. Nici dumneavoastră nu ați fost. În acest sens, cum ați reușit să rămâneți motivat și să depășiți obstacolele?

Raed Arafat: Secretul este că la mine, de fiecare dată când găsesc un obstacol, devin mai interesat de modalități prin care pot să îl dărâm. Pe mine obstacolele mă motivează.

Când sunt convins de ce vreau să fac și este un obstacol în față, eu găsesc orice soluție să trec mai departe. Asta a fost și situația cu sistemul de urgență. Eram convins și sunt convins că ce fac este bine nu pentru mine, pentru mine poate că era mult mai bine să mă duc să îmi fac o treaba în altă parte și, dar asta nu că mă plâng, dar e un lucru de care sunt foarte mulțumit că am făcut cum am făcut și nu am regrete. Însă când vezi că ai în față obstacole, sunt oameni care se demotivează, sunt oameni care se lasă și sunt oameni pe care un obstacol îi provoacă. Eu sunt dintre cei pe care îi provoacă și îi face să se lupte ca să depășească obstacolul.

Carevasăzică: Ce anume v-a făcut și vă face în continuare să credeți că puteți schimbă lucrurile ?

Raed Arafat: Eu cred că încrederea în faptul că ceea ce fac, fac bine și nu neapărat încă o dată pentru un interes personal și este un lucru care mai ales, când cineva e implicat în voluntariat, lucrează în toate aceste domenii, în medicina de urgență. Astea sunt domenii pe care dacă într-adevăr vrei să le faci, faci ceva pentru alții, nu faci ceva pentru tine și acest lucru îți dă putere. Puterea celor pe care îi sprijini, puterea celor care cred în tine. Pe mine, de

Carevasăzică: Care este relația dumneavoastră cu studenții și ce îi sfătuiți?

Raed Arafat: În primul rând, pe studenți îi sfătuiesc să nu fie timizi, să ceară dreptul lor să fie învățați și să fie pregătiți, să caute, să nu creadă tot ce li se spune, până ce nu caută și văd că într-adevăr așa este. Pentru că fiecare lucru are mai multe fețe și asta încerc să spun, nu numai la studenți, ci și la rezidenții din medicina de urgență. Au văzut acest lucru după ce au intrat în contact cu colegii lor din Statele Unite în Târgu-Mureș, unde am avut un schimb de experiență foarte intens pe mai mulți ani și încă îl avem. Întotodeauna să cauți, să nu te mulțumești cu un singur răspuns, să nu te mulțumești cu un singur punct de vedere. Trebuie să cauți, trebuie să îți formezi părerea, să îți formezi ideea și trebuie ca tu să te convingi că așa este situația și să nu îți fie frică să întrebi de ce și să nu îți fie frică, mai ales, să spui „nu știu”. Primul pas către a ști lucrurile, este de a ști momentul în care nu știi, pentru a începe să cauți. Dacă tu ești convins că știi totul, atunci nu mai cauți și atunci ai o problemă.

Raed Arafat: Mai puțin, timpul este scurt. Nu pot să spun

21

exemplu, mă încântă că există încredere, nu neapărat în doctorul Arafat, cât în serviciul și în sistemul care s-a dezvoltat de la această echipă care a pornit în Târgu-Mureș, unde suntem acum.

Acest lucru este suficient să motiveze pe oricine să meargă mai departe și să știe că ce s-a făcut duce într-adevăr la un rezultat, la salvarea de vieți, iar acesta-i cel mai important. În fiecare zi sunt vieți salvate, datorită evoluției acestui sistem și atunci avem obligația să ducem mai departe.

Carevasăzică: Deși apolitic, ați intrat în sistem pentru a-l putea schimba, iar determinarea dumneavoastră pentru oameni este copleșitoare. Ce credeți că ar trebui să facă studenții, tinerii pentru a schimba lucrurile în orice sistem (medical, educațional)?

Raed Arafat: Să aibă încredere în ei, în primul rând, iar în al doilea rând, să nu se demotiveze repede, să fie persistenți și dacă în față în lor calea se închide, să găsească o soluție să treacă prin obstacol sau să treacă în jurul obstacolului și să găsească o soluție să meargă mai departe. Dacă cred că ce fac este în binele, nu neapărat al lor, cât în binele general, adică ei vor să facă ceva bine, ei vor să învețe, ei vor să intre în societate pregătiți, să deservească societatea, bineînțeles să deservească și interesele lor. Este normal, dar acest lucru când vrei să îl faci, trebuie să ai încredere ca student în tine și să știi ce vrei. Cel mai important lucru este să știi unde vrei să ajungi și să cauți să devii, cum să spun, cel mai bun în domeniul tău, dacă asta este ținta ta, înseamnă că

Carevasăzică: Este altceva decât ceea ce faceți aici zilnic?

Raed Arafat: 100%. Acolo este pasiunea.

Carevasăzică: Merită să te sacrifici pe tine dacă știi că asta aduce un bine oamenilor? Zâmbetul și mulțumirea lor sunt îndeajuns?

Raed Arafat: Este îndeajuns și nu trebuie să te aștepți la el. Important este să fii tu mulțumit că ce faci este bine.

Asta este cel mai important lucru. Nici măcar nu trebuie să lucrezi numai ca să îți spună cineva „mulțumesc”, nici nu trebuie să te aștepți la cuvântul „mulțumesc”. Trebuie să te aștepți ca tu să fii mulțumit că ceea ce faci este OK, și atunci poți să te duci mai departe. Și merită, da!

Depinde de fiecare ce țel are în viața lui, ce vrea să facă.

Carevasăzică: Pe ce set de valori și principii funcționați în cariera dumneavoastră și care sunt cele pe care v-ar placea să le găsiți la cei din jur?

Raed Arafat: Să fii corect, să ai coloană și să spui la un moment „asta da”, dar „asta nu”. Să fii integru în relația ta cu toți, să îi respecți pe toți și bineînțeles să oferi tot ce poți oferi. Încerc să dau ce pot să dau din punct de vedere al cunoștințelor și al experienței, și tot. Însă, eu cred că sinceritatea, corectitudinea, integritatea, toate sunt necesare dacă vrei să faci ceva, mai ales că în funcție de cum

telemedicina. Suntem într-un stadiu destul de avansat în sistemul de urgență și acum începem să o dezvoltăm pentru sistemul de asistență primară. De exemplu, la Tulcea este un sistem pilot care leagă câteva localități îndepărtate cu Tulcea, Sulina ș.a.m.d. la nivelul cabinetelor medicilor de familie. Acum lucrăm chiar pe un studiu de fezabilitate finanțat de guvernul Statelor Unite care ne va ajuta la evaluarea nevoilor pe medicină primară, nu pe medicină de urgență, deci care va fi complementară cu medicina de urgență.

Reportaj

Carevasăzică: Cetățenia ați luat-o abia după 2 ani, în 1998.

Ați fost unul dintre primii străini care au ajuns aici, au rămas aici și a avut un succes mare. Cum v-ați descurcat cu prejudecățile oamenilor?

Raed Arafat: Oamenii cu care am lucrat și cu care am colaborat nu au avut prejudecăți. Prejudecăți au avut câțiva oameni care nici nu meritau să mă gândesc la ce spuneau sau să îi iau în considerare. Trebuie să dai importanță, numai dacă este un lucru important, într-adevăr. Iar dacă cineva are prejudecăți și idei preconcepute, mai degrabă îl ignor, decât să stau să mă gândesc cum să tratez problema.

Dar dacă este cineva care mă interesează ca persoană și cred că are o idee greșită pentru că a fost informat greșit poate că încerc să discut cu ea. Dar nu a fost situația, dacă am auzit comentarii, idei preconcepute, de regulă au venit de la oameni care, din păcate, nu aveau ce să atace și foloseau asta ca pe ultima lor încercare de a ataca o persoană. Și atunci, nu merită nici măcar să răspunzi și asta a fost ce am făcut de multe ori în astfel de situații, nici nu am răspuns.

Carevasăzică: Vedem o tot mai mare imigrație în România și tot mai mulți străini doresc să se stabilească aici. După atâția ani de trăit în România, ce i-ați spune cuiva care se gândește să se mute aici?

De la idee la cititor De Iulia Barbu

Raed Arafat: Este o țară frumoasă, este o țară primitoare și este o țară cu potențial. Cine vine aici trebuie să știe că vine ca să pună umărul să o dezvolte mai departe.

Carevasăzică: Cum vi se pare faptul că mulți oameni vă văd ca pe un ideal?

Raed Arafat: Mă încarcă cu mai mare responsabilitate. Eu am făcut niște lucruri pe care le consider că nu îmi aparțin numai mie, pentru că a fost muncă de echipă. Poate că eu am fost catalizatorul, dar au fost foarte mulți care au participat și nu știu dacă este corect să se dea totul către doctorul Arafat și să se uite de cei care au lucrat și cei care l-au sprijinit pe doctorul Arafat. Sistemul de urgență s-a dezvoltat prin sprijin instituțional și personal. A fost muncă de echipă reală.

Carevasăzică: Sunteți „Pescărușul Jonathan Livingstone”?

Raed Arafat: Într-o formă, poate. Împreună cu mai mulți colegi care pot să spună acest lucru. Fiecare a crezut într-un ideal, chiar dacă alții au zis că ceea ce văd nu este bine sau că nu se cade să se facă așa, atunci clar...într-o formă, da.

Nu numai eu, ci și încă câțiva colegi de-ai mei care au putut să vadă visul și să meargă mai departe în a realiza visul lor.

întotdeauna vei evolua, iar dacă accepți mediocritatea, întotdeauna vei rămâne mediocru. Cel mai important lucru este să ai încredere în tine ca student și să ai întotdeauna așteptări mari de la tine.

Carevasăzică: Revenind la aceeași idee, sunteți singurul independent politic de care toți politicienii se agață ca de o mantra de câteva guverne încoace. Datorită cărui lucru credeți că s-a întâmplat asta?

Raed Arafat: Nu știu dacă este asta. Eu sunt o persoană tehnică și mai sunt persoane tehnice în guvern, în stat care se ocupă de anumite domenii și le știu și lucrează pe ele.

Cred că din momentul în care lucrezi într-un domeniu în care ai expertiză și ai ce zice în el câștigi respectul altora.

Cred că acesta-i motivul principal pentru care am reușit să continui, trecând prin mai multe guverne, prin mai multe forme de guvernare, ajungând unde suntem acum, dar cu un sistem care a evoluat și este una dintre puținele lucruri în sistemul sanitar care a avut o continuitate în evoluția lui.

Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe – Richard Bach Carevasăzică: Vă mai faceți orele de gardă în weekend?

Raed Arafat: Nu în fiecare weekend, dar da.

evoluezi, întotdeauna vei atrage și mai multă rezistență și critici asupra ta. Așa că trebuie să fii sigur ce faci, că faci bine și faci corect.

Carevasăzică: Ce ar trebui să respecte oamenii care lucrează cu dumneavoastră? Ce nu acceptați și nu tolerați sub nicio formă în muncă?

Raed Arafat: Nu tolerez incompetența și nu tolerez neglijența. Astea sunt două lucruri pe care eu nu le accept deloc. Nu tolerez, de exemplu, pe cei care lucrează pentru ei și care trag foloasele fără să ofere absolut nimic. Egoismul, în meseria noastră, nu îl accept. Să nu transmiți informațiile, să nu înveți generațiile care vin, să nu creezi o generație după tine, iarăși este inacceptabil pentru mine. Toate aceste aspecte sunt foarte importante și nu accept sub nicio formă, iar acesta este un lucru cunoscut de când eram în Mureș și continuă să fie respectat. Insist foarte mult cu asta și nu tolerez nicio formă de corupție și de foloase necuvenite. Am o aversiune și nu accept acest lucru, și nici nu accept o explicație.

Raed Arafat: Cartea mea preferată rămâne Jonathan Livingstone, asta-i clar. Și dacă vreau să văd un film, tot filmul „Jonathan Livingstone”, care este foarte interesant. Este un film care nu are niciun om actor, numai pescăruși, dar este de fapt interpretarea cărții respective.

Mai sunt filme foarte frumoase care merită să fie văzute.

Un film care mi-a plăcut, am mai zis asta, „Men of Honor”, un film care arată că dacă cineva este determinat și vrea să facă ceva, îl face. „Men of Honor” este un film foarte frumos care arată inclusiv că nu trebuie să cedezi nici la idei preconcepute, nici la prejudecăți, și dacă crezi că poți, și crezi că ești convins că vrei să faci ceva, poți să ajungi acolo, indiferent de ce piedici ți se pun în față.

21 ianuarie 2013

Piața este monopolizată de câteva case editoriale mari, care dețin în jur de 80% din producția națională de carte

În România, a fi editor nu e o muncă nici ușoară, nici bine plătită. De multe ori, se întâmplă ca editorul să fie și redactor, și corector, și agent literar. Piața de carte autohtonă e încă sub inflența grimaselor unui public reticent față de carte. Cele câteva demersuri izolate de a populariza cărțile mari, musai de citit – Cotidianul, Adevărul, Jurnalul Național – s-au prăbușit la fel de repede precum au apărut. În 2009, oamenii se trezeau dis-de-dimineață și își beau cafeaua în fața chioșcului de ziare ca să prindă un număr din „Idiotul”. E o imagine care aduce aminte de cozile optzeciste, ce surprinde un popor nu dornic de cultură, ci de cărți clasice la prețuri mici , mai mult pentru a le avea pe raft. Acum, cărțile de la astfel de colecții sunt adesea returnate din cauza lipsei de cerere și mai zac o vreme, prăfuite, pe rafturile distribuitorilor.

Piața este monopolizată de câteva case editoriale mari, care dețin în jur de 80% din producția națională de carte: Polirom, Humanitas, Litera, Curtea Veche ș.a.. Manifestările independente, de tipul Casei de Editură Max Blecher sau Casei de pariuri literare, sunt încă experimentale și de cele mai multe ori se închid rapid. Totuși, câtă vreme există sunt puncte de reper pentru tinerii scriitori, în special.

Scriitorul

Leila Tijani este redactor-coordonator Carevasăzică

22

publicare. Dintre acestea, foarte puține ajung, însă, să fie în tipografii. Deși tendința este de a publica mai multe cărți noi în tiraje mai puține, editurile mari aleg să investească în scriitori cu experiență, cu măcar cu o carte publicată. Cel mai adesea, scriitorii tineri trec întâi pe la casele mici, iar apoi, cei norocoși, ajung să publice pentru editurile mari.

Unii, mai curajoși, aleg drumul self-publishingului. În Occident, această tendință pune multe probleme editurilor, văzute în fața unui fenomen în care sunt excluse din traseul idee-carte-cititor. În România, însă, aceste demersuri sunt izolate și superficiale, de tipul „Cum să...”.

Sunt cărți cu sfaturi simple, pe înțelesul tuturor, cu idei de succes în anumite domenii.

Carevasăzică: Fiindu-vă cunoscută pasiunea pentru filme, ne puteți face o recomandare film și de carte?

Carevasăzică: Explicați-ne ce este telemedicina și care este stadiul în care se află la ora actuală în România?

Raed Arafat: Telemedicina înseamnă să consulți pacienții la distanță, să primești datele lor medicale, electrocardiograma, uneori chiar video pentru a-i putea vedea când ei sunt la distanță și tu ca medic să dai indicații unei echipe sau altcuiva și să decizi ce se întâmplă. Asta e

Orice manifestare literară e un produs colectiv. În drumul de la idee la cititor intervin o serie de instanțe care lasă o amprentă mai mult sau mai puțin puternică asupra textului. Autorul și experiența personală a acestuia, spațiul cultural, publicul căruia i se adresează, editorul, casa editorială, criticii și așteptările acestora, fiecare conturează sau modifică în măsuri diferite rândurile cărților pe care le citim.

De la Gutenberg încoace, relația dintre scriitor și cititor este mediată de casele editoriale. Succesul unei cărți depinde la fel de bine de capacitatea unui editor de a înțelege viziunea autorului și de a face o carte să fie cât mai bună și mai pe placul publicului cititor și cumpărător de carte.

Săptămânal, casele editoriale mari primesc zecedouăsprezece manuscrise care așteaptă aprobarea spre

tot restul, fără multe vorbe și alte negocieri.” Sunt mulțumiți și scriitorul, și editorul. De cele mai multe ori și cititorul.

Totuși, „editorul nu e ca o rudă, nu e dat de la Dumnezeu, ci ți-l alegi. Sau te alege el pe tine. Și alegerile se pot schimba de-a lungul timpului.”, spune Vintilă Mihăilescu. Fidelitatea față de o editură sau față de un editor este într-adevăr benefică și ideală, însă nu de multe ori se întâmplă în acest fel. De fapt, în România destul de mulți scriitori schimbă editorul de la carte la carte, chiar în interiorul aceleiași edituri. E o adevărată provocare ca editorul să înțeleagă scriitorul, scriitorul editorul și ambii să înțeleagă publicul căruia i se adresează. Motiv pentru care unele relații nu sunt de lungă durată. Cam ca orice relație, de fapt.

Editorul

Există o scenă în „Anything Else”, un film de-ale lui Woody Allen, când protagonistul, un tânăr comedian lipsit de succes, refuză să semneze o prelungire a contractului cu managerul său, garanția a încă trei ani lipsiți de succes.

O face politicos și șovăielnic, după mult timp de amânare.

Managerului parcă îi cade cerul în cap, se plânge zgomotos întregului restaurant de faptul că viața sa a luat sfârșit, ba chiar înscenează și un atac de cord. Avea un singur contract și se ținea cu dinții de el. Dacă protagonstului i s-au deschis căile succesului după acest eveniment, nu e relevant. Contează, însă, atitudinile și tipul de relație pe care le descrie acest exemplu. Editorul nu e întotdeauna prietenul cel mai bun al scriitorului. Nici un garant către succes.

Se întâmplă ca lucrurile să fie fix invers. Poți să ai potențial sau măcar o idee de succes și să ai un editor mai puțin priceput, care să nu valorifice aceste lucruri. Cartea , în acest caz, e sortită eșecului.

Iulia Barbu este studentă în anul al doilea la Facultatea de Litere, secția Comunicare și Relații Publice și membru al redacției Carevasăzică

Editorul nu e ca o rudă, nu e dat de la Dumnezeu, ci ți-l alegi. Sau te alege el pe tine.

Există, de asemenea, situația opusă, când există o relație de „prietenie scriitoricească”, așa cum o numește scriitoarea Doina Ruști pe cea cu editorul său, Lucian Dan Teodorovici. Editorul este, în acest caz, un sprijin incontestabil și un posibil garant al succesului. „Lucrurile sunt simple atunci când este stabilită o astfel de relație. Editorul știe cam ce poate scriitorul, scriitorul știe cam ce-și dorește editura, își vede de scris, iar editura se ocupă de

23

Arte

Arte

Despre carti, cu , Ioana Pârvulescu

De Ioana Mischie

De Ioana Pârvulescu

The Broken Circle Breakdown

Vârstele jocului. Strada Cetății, Claudiu M. Florian

Deși debutează uşor melodramatic, filmul care a câştigat la Berlinale premiul publicului în cadrul sectiunii Panorama te învăluie treptat într-un crescendo dramatic, într-un labirint noetic aproape sartre-ian. Structural, excelează prin dramatically correctness, dar şi prin abordări alternative ale scenariului de film: un film-puzzle care îţi pune toate ingredientele aparent digresive pe tavă şi până la final îţi explică până şi cea mai mică inter-relaţionare între ele.

Între Elise (artist tatuator) şi Didier (vocal într-o formaţie de muzică bluegrass), doi oameni extrem de diferiţi temperamental, se înfiripă un apprentisage afectiv, povestea de dragoste fiind pusă la încercare atunci când viaţa fetiţei lor, Maybelle, care suferă de leucemie, este pusă în pericol. Acest incident va pune la încercare relaţia celor doi, ducând-o la paroxism. Subiectul în sine, povestit cronologic, pare o dramă obişnuită de familie, întinsă pe o perioadă lungă de timp, însă de fapt, din primele minute descoperi o poveste bitter-sweet care alternează momentde umor cu performance-uri bluegrass, fragmentate de momente-jurnal personale.

Elise este interpretată de Veerle Baetens cu mult şarm, însă adevarata revelaţie a filmului, prin spontaneitate, calm şi autenticitate este soţul său, Didier,

(

De prin cinema

interpretat de Johan Heldebergh. Conceptul, jocul actoricesc şi regia sunt cu adevărat inovative, definind un mod fresh/engaging de a explora tehnica de « flashback » în film.

Prin naraţiune non-lineară (scenariul riguros fiind semnat de Carl Joos si Felix Van Groeningen), filmul îţi prezintă necronologic, fragmentat, genealogia poveştii de iubire de la început până la final, narând secvenţe într-o ordine eclectică. După câteva minute în care te familiarizezi cu această neo-tehnică dramatică, o deprinzi ca limbaj vizual fluent, intensificând empatia şi implicarea afectivă spectatorială.

Dacă Godard afirma deseori leitmotivic: « un film este alcătuit dintr-un început, un cuprins şi un final, însă nu neapărat în această ordine », nu cred că este un icon cinematografic recent mai elocvent decât „The Broken Circle Breakdown” , care alternează planuri psiho-spaţio-temporale, într-un origami spiritual atât de bogat în twist-uri.

Deşi nu a câştigat niciun premiu al juriului la Berlinale, „The broken circle breakdown” este fără îndoială unul dintre cele mai bune filme europene apărute în ultimii ani, o experienţă cinematografică de trăit.

De data aceasta, dramaturgul Vlad Zografi ne face o surpriză şi îşi regizează un spectacol inedit.

Pentru mine, cartea aceasta e ca un amfiteatru în care un om (autorul) gândeşte înaintea unui public (cititorii).

Spectacolul gândirii lui, proaspăt, captivant, se încheagă în şase episoade care comunică între ele cu ajutorul unor laitmotive.

Gândurile devin personaje, au o poveste a lor, se luptă unele cu altele, sunt gânduri principale sau gânduri episodice şi dau dramatism întregului, format din viaţă şi cărţi. Timpul şi spaţiul sunt străbătute alături de marii scriitori ai lumii: Sofocle, Euripide, Cervantes, Shakespeare, Molière, Dostoievski, Ionesco, Beckett. Eseul pare a fi rodul unor meditaţii îndelung filtrate despre lume, om, societate, istorie, literatură, artă teatrală (ar putea fi folosit şi drept curs la IATC). Pe lângă prospeţime, umor şi o inteligenţă scăpărătoare, cartea oferă şi una dintre acele teorii rare, capabile să-ţi lărgească înţelegerea: cea despre filmul personal şi filmul acţiunii.

Cartea se cere (şi merită) citită încet şi cu atenţie. Nu veţi regreta.

afiș oficial „The Broken Circle Breakdown”

Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie, Vlad Zografi

Marussia

Despre „Marussia” nu s-a vorbit mult în presa românească sau deloc, deşi a fost singurul film regizat de o româncă, din competiţia Generation de la Berlinale.

Co-producţia franco-rusă inspirată dintr-un fapt real este lung-metrajul de debut al Evei Pervolovici, absolventă a Facultăţii de Film din cadrul UNATC, stabilită la Paris de 4 ani.

Mon Paris – o axiologie a contrastelor

Filmul explorează relaţia dintre o fetiţă de 6 ani, Marussia (etimologic, « Rusia mea », interpretată de Marie Isabelle Stheynman) şi Lucia (Dinara Drukarova), mama ei, care emigrează împreună la Paris în căutarea unui stil de viaţă mult visat. Doar că odată ajunse acolo realizează că nimic nu pare atât de simplu, devenind o provocare irefragabilă uneori să îşi asigure nevoi de bază precum adăpost sau hrană. De la a fi găzduite de un preot, la dormit în metrou sau în hosteluri pentru oameni fără adăpost până la înnoptarea într-un hotel de 4 stele în care sunt invitate de un artist, de la scurte idile care ajung să le pună la încercare relaţia până la acte de benevoleţă care încearcă să le convingă să revină în Rusia, cele două improvizează la nesfârşit, reuşind să păstreze şi să transforme Parisul într-un « acasă » mereu provocator. Un bitter-sweet road movie spiritual, povestit filmic cu umor, transformă drama

24

unor emigrante într-un feel-good film, într-un caleidoscop de aventuri personale, care le repoziţionează într-un Paris al lor, un Paris al căutarii, un Paris ingenuu, plin de energie pozitivă, în ciuda tuturor recţiilor negative pe care le primesc.

Ca praxis-du-cinema, flung-metrajul de ficţiune este inspirat de un fapt real, căpătând deseori rhytmus-ul şi topos-ul unui film-jurnal. „I want peace so much, now more than ever” spune Lucia, definind poate miza întregului film şi extrapolând, miza contemporană a oricărui om dintr-o societate hyper-eclectică. O căutare a păcii interioare, a boemiei într-un spaţiu/timp în care toţi le spun repetitiv, fără niciun drept, că locul lor nu este acolo.

“People come and go. It’s not like in cartoons”

Un maraton de idile şi extra-interacţiuni umane frugale (cu Claudio, interpretat de George Babluani, cu Aleksey interpretat de Alexei Ageev, sau ulterior cu Clochard, interpretat de fascinantul Denis Lavant) amplifică fără margini dragostea Luciei pentru Marussia. Chiar dacă din punct de vedere dramatic unele interacţiuni se sfârşesc prea uşor, filmul rămâne în ansamblu credibil şi captivant de la început până la final.

Personajul care străluceşte în film este Lucia (poate singura similitudine cu « Poziţia copilului »), o mamă

îmbrăcată mereu excentric cu iz de fashionistă, care de altfel, în ciuda vârstei este homo ludens, în raport cu Marussia care are deseori temperamentul unui adult. Spre final însă, rolurile se schimbă treptat, Marussia devenind “lider”, atunci când, deşi primesc cadou un bilet de avion către Moscova, refuzând să se întoarcă, se revoltă şi pleacă de lângă mama ei. Decizia finală a Luciei devine astfel dificilă, între a accepta ajutorul celorlalţi de a se reîntoarce în Rusia pentru un trai decent sau a risca şi a-şi urma până la capăt visul ei şi al Marussiei.

Ultima secvenţă din film este simplă şi memorabilă: Marussia şi Lucia, împreună, într-un spaţiu aparent total impersonal. Cele două împart frăţeşte o pereche de role, singura pe care o au, completându-se într-un joc interminabil, improvizat după convenţii proprii.

„Marussia” vine cu o abordare cinematografică fresh, şi dincolo de a fi entertaining, poate fi dimensionat ca un ingenuu eseu filosofic în care « acasă » nu este doar un spaţiu prestabilit, ci mai degrabă o persoană, un sentiment, un timp sau un obiect care ne devine involuntar indisolubil.

Ioana Mischie a absolvit secţia “Comunicare audio-vizuală” din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi

Unul dintre prozatorii mei favoriţi de azi este Claudiu M. Florian. S-a născut în 1969 într-un sat din inima Transilvaniei, Rupea, şi, datorită ascendenţei sale (provine dintr-o familie mixtă, români şi saşi), este bilingv, vorbeşte şi scrie cu aceeaşi uşurinţă în română şi germană.

Copilăria petrecută în satul aflat între munţi şi într-o familie în care se vorbea şi se cânta în limbi diferite este subiectul romanului Vârstele jocului. Marea realizare a acestui roman este perspectiva: totul e văzut cu ochii copilului şi relatat cu vorbele acestuia. De aici un umor de cea mai bună calitate, fiindcă lumea copilului e bazată pe neînţelegeri şi mirări, pe interpretări greşite de un haz nebun. Dincolo de ele se află istoria mare, tragică, reconstituită de cititor ca un puzzle şi ca un joc de copii. Romanul are o poezie rafinată, un suport meditativ cuceritor şi, nu în ultimul rând, o scriitură superb cizelată. A apărut mai întâi în limba germană, în 2008, la Editura Tranzit din Berlin, cu titlul Zweieinhalb Störche, iar autorul şi l-a tradus singur în română. Impune un prozator despre care îmi place să cred că vom mai auzi.

Cele șapte vieti ale lui Felix K, Jan Koneffke

Romanul lui Jan Koneffke se petrece, în cea mai mare parte, în România: viaţa (şi moartea) la sfârşitul perioadei interbelice, în timpul războiului şi în anii imediat următori, la Balcic, în Bucureşti, la Izvorani, la Câmpulung, în munţi. [...] În paginile romanului e un amestec ispititor de Orient şi Occident, un umor şi o bucurie a poveştii care îl cuceresc şi pe cel mai morocănos cititor.

Felix Kannmacher e un pianist care vine din Germania ca să scape de oamenii Gestapoului. Pe de o parte ca să câştige bani, pe de alta ca să-şi piardă urma, Felix e obligat să-şi schimbe numele şi să facă tot felul de meserii mărunte: „bonă”, angajat la cazinou, dactilograf, grădinar, traducător, ajutor la mănăstire. Erou picaresc, escroc de nevoie (şi nu de plăcere şi din vocaţie, ca Felix Krull al lui Thomas Mann), Felix Kannmacher este în acelaşi timp şi un povestaş: nu-şi spune numai propria poveste – romanul, picaresc, e la persoana I –, ci are şi capacitatea aproape magică de a inventa poveşti. Iar aici e, probabil, inima cărţii, care pompează sângele literar în fiecare pagină.

Poveştile născocite de Felix – de pus în ramă pentru frumuseţea lor – dau adâncime întregului şi creează efectul de trompe l’oeil. Pe de o parte, ele îngână istoria mare, o îmbogăţesc şi o contrazic (istorie contrafactuală), pe de alta, imită şi corectează episoade importante ale vieţii personale, prin tablouri de tip wishful thinking. În jocul lor de oglinzi vezi şi lumea romanului, dar şi lumea-lume, anistorică, cu multele ei necunoscute. [...] M-am întrebat de multe ori cum ar putea un romancier să fie de partea binelui, să dea o şansă unui univers al Dumnezeului bun şi drept, fără a cădea în dulcegărie sau în pedagogie. (În roman, Dumnezeu are două feţe, una blândă şi alta cumplită sau este un mecanism fără cusur, aflat sub imperiul necesităţii.) Până acum, singurul exemplu clar de reuşită pe care îl aveam în minte era Idiotul lui Dostoievski, cu un Mîşkin christic. Performanţa aceasta, de a fi de partea binelui fără a lua deloc din forţa literară a răului o izbuteşte cartea lui Jan Koneffke prin poveştile născocite de Felix, care intervin în istoria urâtă şi o schimbă. Este şi felul prin care nefericitul Felix, cu viaţa lui care i se pare la un moment dat fără rost şi fără noroc, îşi merită totuşi numele. (fragment din Postfaţă)

Ioana Pârvulescu este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

25

Arte

Arte

(

Cinci ilustratori români de urmarit

Live, din undergroundul românesc Asculta aici!

(

(

Cobzality- de la cobza la world music

de Alexia Ion de Vlad Calu

Mădălina Andronic

Mădălina Andronic, fostă participantă Visual Playground, a studiat la Camberwell Collage of Arts din Londra și se remarcă prin ilustrațiile viu colorate, care ne amintesc de perioada frumoasă a copilăriei. Mădălina și-a descoperit pasiunea pentru ilustrație în momentul în care și-a propus să realizeze lucrarea de licență în graphic design un pic altfel, și anume, ilustrată. De atunci a prins drag de acest domeniu și lucrează cu pasiune la fiecare proiect nou.

Pentru că la Londra a trăit într-o lume a ilustrației și a ilustratorilor, majoritatea proiectelor ei sunt inspirate din orașul double-deckerelor și au în spate amintirea unor experiențe deosebite. Cât despre stilul său, natura copilărească este la ordinea zilei.

Fundalul de cele mai multe ori alb se împletește foarte bine cu modul în care folosește culorile pentru a accentua lumina și nota de optimism din fiecare lucrare a sa.

Printre rețetele delicioase, animalele simpatice și poveștile pentru copii, nu ai cum să nu remarci motivele folclorice românești pe care Mădălina le-a inserat în stilul său inconfundabil pentru că apreciază identitatea grafică românească și pentru că își dorește să transforme asta într-un „ceva al ei”.

Vali Petridean

Pe Vali Petridean nu ai cum să nu-l recunoști după ilustrațiile din Iv cel naiv, ilustrațiile alea pline de culori care te fac să-ți imaginezi că trăiești într-o lume fantastică plină de magie. El este unul dintre acei oameni care făcea un efort imens pentru a studia la liceul dorit, se trezea la 5 și mergea cu trenul până în Brașov, la liceul de arte. Niciodată n-a crezut că o să iasă din sfera artelor și iată-l acum, la 35 de ani, ilustrând povești din culori și sentimente. Chiar dacă a cochetat ba cu sculptura, ba cu fotografia, sau chiar cu muzica, desenul a rămas pentru el o prioritate, acel ceva pe care îl practică cu plăcere după atâta timp și de care nu s-a plictisit.

Pisica Pătrată

„Pisica Pătrată este un artist care trăiește și lucrează în București.”, așa se autocaracterizează Alexandru Ciubotaru, adică Pisica Pătrată, unul dintre cei mai apreciați artiști din segmentul urban pentru grafitti-urile cu personaje suprarealiste și nepământene. A început să deseneze cu 7 ani în urmă, când și-a dat seama că ar putea sa aducă niște schimbări peisajului urban. La început timid, cu timpul a mai prins curaj, și-a dat seama cât de mult îi place să facă asta și cu timpul s-a extins către ilustrații în reviste și vizualuri de evenimente. Cel mai recent proiect al său este participarea la „Work in progress”, un eveniment prin care cei 35 de artiști propun reintegrarea parcării Ciclop în viața urbană a capitalei.

Noper

Dacă ar fi să facem un top al ilustratorilor români, Noper, adică Radu Pop pe numele lui adevărat, nu ar trebui să lipsească datorită stilului său suprarealist modern, și să fim serioși, portofoliul foarte divers vorbește de la sine. Fiecare ilustrație este unică în felul ei, de la chestiile faine făcute în tuș, la digital painting, adică lucrari mai colorate. Personajele lui mai aparte, sinistre și misterioase, sunt inspirate din Bucureștiul de zi cu zi, pe care îl consideră cel mai urât oraș posibil, iar balaurii și monștrii supraponderali sunt rezultatul frustrărilor și depresiilor zilnice din capitală. În momentul de față, Noper lucrează ca freelancer, printre mulți alții, a avut clienți ca ING, Orange sau Kinder Chocolate și sigur ați văzut bannerele imense pentru Samsung România la metrou la Unirii.

Saddo & Aitch

Saddo & Aitch, the power couple of surrealism, se pot mândri cu nenumărate expoziții faine atât în țară, cât și în străinătate. Aitch, artistă și ilustratoare, absolventă a Universității de Artă și Design din Timișoara, are un stil caracterizat de vibrații pozitive și căldură, pe care și l-a dezvoltat în timpul facultății ilustrând diverse personaje grăsuțe și animale stâlcite. Saddo, ilustrator și street artist, absolvent al Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca își găsește inspirația în fantastic și bizar. Pentru el, arta urbană reprezintă un element important în formarea sa artistică. Cei doi lucrează foarte frumos atât separat, cât și atunci când colaborează, chiar dacă și-au dezvoltat stilurile în direcții diferite. Unul dintre proiectele de amploare al celor doi a fost „The Golden Hours”, o expoziție despre universul copilăriei (Aitch) și bizareriile lumii (Saddo), despre timpul care se scurge și despre amintiri. Saddo & Aitch au plecat din București spre Berlin, unde au facut un popas de un an jumate, apoi s-au indreptat spre Israel, au fost prezenti și în Portugalia, urmează Canada, iar în toamnă îi găsim în Vienna și în Munchen, unde vor expune împreună.

Alexia Ion face parte din echipa de organizare a proiectului Visual Playground, din Voluntari pentru Idei și Proiecte

26

Am prins un obicei cam prost. Obișnuiam să ne facem zeci de mixtapeuri ca să fim siguri că avem soundtrack-ul potrivit pentru orice drumeție. Acum ne îndopăm playerele și telefoanele cu zeci de albume pe care abia apucăm să le parcurgem o dată. Și după aia, ne trezim că a trecut luna și au mai apărut încă zece. Riscul?

Se poate întâmpla să ratezi un proiect nou și frumos. Iar underground-ul românesc are câteva. Trebuie doar să le cauți.

de Diana Cristea-Șerban

De cei de la Shadowbox s-ar putea să fi auzit deja.

Sau dacă nu îi știți după nume, o să îi recunoașteți sigur după reputație. Sunt o substanță chimică născută prin combinația a câtorva atomi de Protest Urban, Luna Amară și Narkoma.

Totul cu mult toping de dub și hip-hop. Dacă ați crescut în casă cu Cypress Hill și Beastie Boys, iar distorsul și dubstepul nu va induc o stare de panică, e esențial să îi aveți în playlist.

Că tot am menționat Luna Amară, s-ar putea să îl știți și pe Nick Făgădar. Proiectul său semi-acoustic Autumn Hotel începe ușor-ușor să se bucure de mai mult succes. Un album de debut pe care o să descoperiți o grămadă de fețe cunoscute din Urma și Kumm, dar și influențe care i-au marcat carierea lui Nick - Pearl Jam, Radiohead, Incubus sau Jeff Buckley. Dacă și vouă v-au schimbat viața aceste nume, ar trebui să vă faceți rost de album prin intermediul paginii lor de Facebook.

S-ar putea ca Nick să vi-l trimită personal, cu autograf.

Am tot fost atenționați de-a lungul timpului că lupii vor veni. Și au venit. Cu foarte mult entuziasm și pasiune, cei de la The Boy Who Cried Wolf ne propun ‘’Bad Time Stories’’, primul lor manifest, conceput cu ajutorul Fading Halo Records și răspândit într-un dulce/amar stil DIY, prin intermediul Bandcamp. Încercați cu încredere și „Coins as Portratis” și „I Stared Into the Forest”, dacă tot sunteți acolo. Zgomotul există, mai trebuie doar urechi că să îl audă.

Dacă tot suntem la capitolul zgomot, ne îndreptăm privirea către cea mai întunecată parte a undergroundului românesc. Aici descoperim un potențial diamant - Modern Ghosts of the Road. Acest proiect drone poartă amprenta lui Alexandru Das, pe care cei care s-au mai plimbat prin acest mediu îl știu din grupul new wave Romantic Jurgen sau din mult mai recentul său proiect post-rock, Valerinne. Cei care nu-l știu, îl pot descoperi pe 21 Iunie 2013 când se va desfășura într-un spațiu cât se poate de neconvențional - Librăria Bastilia din Piață Română, nr. 5.

Vlad Calu a colaborat cu The Institute și British Council.

E creativ fără diplomă și pune muzica mai presus de orice.

Am descoperit motivul ploilor abundente din ultima perioadă: ritualul magic al Paparudei, în variantă chill out, sintetizată și “îmbrăcată în straie moderne” de către șase tineri muzicanți cu ambiția universalității. Este vorba despre trupa Cobzality, un proiect muzical proaspăt pe „taraba” autohtonă, inițiat de Robert Magheți și Florin Romașcu, percuționiști ai trupei Sistem, și Sebastian Burneci, trompetist de jazz.

Pasionați de folclorul românesc străvechi, de tradițiile locale și de îmbinarea acestora cu modernul, cei trei creează, acompaniați de Victor Mihăilescu, Cristi Moroianu și Bianca Purcărea, un sound complex, autentic, altfel.

Demersul Cobzality, ferm conturat încă de la lansarea oficială, pe 1 decembrie al anului trecut, este acela de a face accesibilă unei cât mai vaste categorii de public muzica ancestrală românească, dezgropată “prin metode proprii de detectivi world-music” și condimentată cu influențe dintre cele mai variate.

Printre acestea se află muzica electro, smooth, flamenco, orientală, fado și afro, atent presărate cu beaturi ce se inspiră din experimente stilistice și fuziuni vechi/nou care depășesc granița muzicală și care sunt „regăsite chiar și în arhitectură, design sau mâncare”.

În București au cântat deja în localuri variate, de la Muzeul Țăranului Român la clubul Fabrica, ba chiar și la un festival important de jazz, JazzAvem. De curând au trecut granița și ne-au reprezentat țara la cea de-a patra ediție a festivalului INTERCULTURAL ART DIALOGUES, care a avut loc la Istanbul. Pe 1 iunie s-a lansat oficial primul remix la piesa Paparudă Rudă, realizat de UNU (Bogdan Popoiag), iar primul album de studio este așteptat cu nerăbdare în iarnă.

Diana Cristea-Șerban este studentă în anul al doilea la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Franceză-Suedeză

27

Careva să zică

Careva să zică

Este România altfel?

România care nu este Articol despre românism.

M-am zvârcolit o noapte şi-o zi în încercarea de a-mi da seama de acel fir roşu care ne uneşte cusătura din ii. Dar nu am găsit nimic. Aşa că am hotărât să închei acest articol imatur, prematur.

de Corina Tudor

P.S.: Tăiaţi! Gata l-am gasit! Cred că mai am nevoie de încă un articol pentru că mi-am adus aminte..

Eram în Mocăniţă. Ne îndreptam către petrecerea de revelion. Toată lumea era concentrată asupra scaunelor din P.A.L. care nu aveau nimic în comun cu exteriorul idilic, niciun fir roşu. La un moment dat am scos capul pe fereastră ca să mă încălzesc cu puţin aer rece.

Dezobişnuită de lumina de neon, o pupilă mărită chiar poate da ascultare lunii. Un univers paralel se proiecta – cum altfel decât paralel cu linia ferată – un peisaj mistic, absolut magic, vrăjit. Parcă se deschideau porţile către o poieniţă vizibilă numai iniţiaţilor, ai zice. Încă un pic fum de la Mocăniţă şi ar fi dispărut. Culmea e că simţeai că e acolo, bine străjuit de brazi, pătruns de lumina zăpezii. Ce? Firul roşu!

Până la urmă, românul e frate cu codrul sau ce?

Şi apoi a mai fost ceva. Chiar atunci Mocăniţa declanşă urletul de alarmă. Moment de notat în calendar ora la care aceste opere artistice se activează în direct. Poate că în tot acel tren nu a mai fost nimeni prea sensibilizat, dar există un lucru care fără greş atinge românul. Muzica.

La primul popas, oamenii îmbrăcaţi în treninguri încing o horă. „Simplă, nu o complicăm!”, iată spiritul românesc.

Continuăm pe firul roşu. Cine zice că ziua nu rezervă aceleaşi surprize extracurioşilor porniţi în căutarea românismului? În vârf de munte, eventual. Ca de obieci, secretul e să te depărtezi de gălăgia staţiei de telecabină, a barului ce serveşte ciocolată caldă praf la pahar de plastic.

Preţ de câteva minute de traversat un deal lin, şi nu se mai observa nimic în spate. Nu se mai vedea şi nu se mai auzea. Parcă trecusem printr-un portal. Şi atunci m-a izbit ... depăşisem bariera sunetului ... mă aflam ca într-un tablou cu natură moartă, sau vie, în orice caz tablou. Nici măcar vreo pasăre nu ar fi îndrăznit să spargă liniştea asurzitoare, darăminte un urs. Şi astfel te simţeai în siguranţă, ocrotită de o ordine divină.

28

Poate că e de vină schizofrenismul specific secolului sau poate că suntem noi

Până la urmă, românul e frate cu codrul sau ce?

Da, dar în stilul Cain şi Abel.

Firul roşu, eu îl găsisem demult dar am uitat.

Aşa cum uiţi de ochelarii de pe cap. Dar am uitat să spun.

Despre Maramureş este vorba, locul spre care majoritatea pornim într-un pelerinaj de căutare a românismului. Şi ghiciţi ce ne întâmpină? Case izolate termic, accesorizate mândru cu termopane şi balustrade din inox.

Părăsim a noastră cazare limitată estetic pentru a ne îndrepta spre vestitele porţi maramureşene de pe Valea Vaserului.

Sunt doar câteva, nici măcar în vreo continuitate anume, că doar liniaritatea nu mai e la modă. Mai mult, ce să vezi în spatele monumentalităţii lor?, decât vreo cocioabă dărăpănată sau, mai rău, un castel din beton, aluminiu şi inox. Mai mergem un pic, speranţa nu moare, dar postmodernismul loveşte din nou. Următoarea poartă maramureşeană străjuieşte tot o astfel de cetate din altă poveste. Bine, poate noi suntem destul de hrăniţi spiritual, dar turiştii străini ar fi hămesiţi după niscaiva cultură autentică!

La sfârşitul traseului, cimitirul vesel e chiar optimist în privinţa identităţii noastre. Normal, pentru că el o deţine ascunsă şi îngropată. Dincolo de sentimentalo-tragismul specific românesc, cert e că am dibuit doar mici crâmpeie prin care eternitatea respiră. Poate că e de vină schizofrenismul specific secolului sau poate că suntem noi. Noi? Cine suntem noi?

Corina Tudor a participat la concursul de articole „Carevasăzică”

de Dragoș C Butuzea

de Antonio Momoc

România este așa cum este. Adică, altfel. Demonstrația a făcut-o Lucian Boia în eseul „De ce este România altfel?” apărut în 2012 la Humanitas. Întrebarea de ce este România așa și nu este altfel implică o nemulțumire a celui care întreabă. În ciuda criticilor săi, istoricul Boia nu exprimă o asemenea nemulțumire, pentru că nu a ridicat o asemenea întrebare.

Boia asumă din titlul eseului său că România este altfel. Cercetătorul și-a propus să afle de ce este altfel România. Cartea oferă câteva explicații pentru cauzele pentru care România este așa cum este. „Altfel-ul” lui Boia se referă la instituțiile slabe ale statului și la întârzierea economică a României prin comparație cu celelalte țări membre ale Uniunii Europene, și mai ales cu cele din Europa Centrală și de Est. România statistică este altfel din multe puncte de vedere: al performanței economice, al structurilor sociale și al inexistenței clasei de mijloc, al educației cetățenilor, al infrastructurii, al absorbției fondurilor europene. Țara noastră ar fi putut fi altfel. Această presupoziție nu este pe placul multor contemporani care s-au grăbit să îl acuze pe Boia că învinovățește felul de a fi al românilor, cultura sau tradiția lor pentru faptul că România este altfel, adică înapoiată.

Mulți s-au grăbit să-l acuze pe Boia că ar fi căzut în capcana miturilor pe care el însuși le demitizează în toate celelate cărți ale sale mai puțin în aceasta. Adică, Boia ar vorbi acum despre o Românie altfel, adică despre un excepționalism „pe dos”, despre o „altfel-itate”, despre un fel altfel de a fi al românilor, despre singularitatea identitară.

De ce este România altfel poate să însemne la fel de bine și prin ce este România altfel. Autorul nu se referă deloc la un fel de a fi atavic, metafizic sau psihologic. Ci la date istorice și statistice. Istoricul arată că în România actuală și în România interbelică există un contrast mai mare ca oriunde în Europa. Statistic, România este țara cu cei mai mulți analfabeți din Europa astăzi și la fel și în perioada interbelică. Paradoxal, România are o cultură de vârf la nivelul elitelor. Bulgarii aveau în interbelic mai puțini analfabeți decât noi, dar nu au avut elita intelectuală pe care a avut-o România în anii ’30. România este țara cu cea mai mare mortalitate și cea mai mare mortalitate infantilă, atât în interbelic cât și astăzi. România semăna cu Polonia interbelică din perspectiva raportului urban-rural.

Dar astăzi numărul pensionarilor îl depășeste pe cel al angajaților în România, nu și în Polonia.

România este o țară a paradoxurilor și în comunism: Boia amintește că România a intrat în comunism cu cei mai puțini comuniști și a ieșit cu cei mai mulți membri de partid. România este țara cea mai putin pregatită să intre în comunism din perspectiva industrializării și țara care s-a despărțit cel mai greu de comunism din această zona a Europei. Este țara în care președintele comunist a fost împușcat, revoluția a fost și sângeroasă și cu „teroriști”, dar comuniștii nu au fost lustrați continuând să ocupe funcții de conducere după 1989. România este țara care practică cea mai anti-națională politică în anii ’50 și naționalismul cel mai radical, ultranaționalismul, spre sfârșitul regimului în anii ’80. România este țara în care regimul comunist a dărâmat sate, case, biserici.

Nicăieri altundeva nu s-a mai desfășurat o acțiune

Romeneste ,

de asemenea amploare împotriva creștinilor. S-au dărâmat biserici, iar Biserica Ortodoxă Română nu a spus nimic. În vreme ce Biserica Catolică în Polonia făcea disidență la regim alături de sindicatul muncitoresc Solidaritatea, la noi Patriarhul Teoctist trimitea telegrame de felicitare dictatorului Nicolae Ceaușescu. România este țara unde s-a instalat comunismul dinastic, iar ceva asemănător s-a petrecut doar în Coreea de Nord. De fapt, comunismul românesc este unul tribal, familia este domnitoare, iar obiceiul s-a împânzit în multe instituții publice.

Evident, o afirmă și Boia, luate câte una, fiecare dintre aceste carateristici în parte se pot regăsi într-o țară sau alta, dar „la noi sunt toate și se adună. Ne facem că nu le vedem?”.

Mulți ar prefera să ne prefacem că România nu este altfel. Că și la alții este la fel. Și ei au faliții lor, securiștii lor, corupții lor, oportuniștii lor, lichelele lor. Mulți români și-ar dori să nu mai fim atât de critici cu trecutul, să acordăm înaintașilor circumstanțe atenuate. Și de ce nu, chiar să glorificăm un trecut care nu există. Dar, Lucian Boia este în afara unei asemenea discuții.

Istoricul prezintă faptele istorice. Iar cititorii se supără, inexplicabil, pe prezentator, nu pe actorii istoriei.

În comunism, istoria României a fost falsificată fără rușine.

Pentru construirea cultului personalității Marelui Conducător și pentru naționalismul comunist.

Manualele de istorie, literatura, presa, filmele au contribuit propagandistic la rescrierea unei istorii și a unui trecut glorios, eroic, „de aur”.

Demitizarea istoriei, așa cum o propun istorici ca Boia, este dificil de acceptat de generații întregi care au fost educate să creadă că Mihai Viteazul, mânat de un spirit național înainte ca ideea de națiune română să apară, năzuia Unirea și nu urmărea pragmatic cucerirea Transilavaniei și a Moldovei. La fel de greu e să explici că în Dacia nu s-au instalat coloniști de la Roma, ci provinciali ai Imperiului care nu erau romani la origine. Și mai imposibil este să demontezi convingerea „hazlie” a multor români că occidentalii și-ar fi înălțat catedralele fiind protejați de scutul românesc.

România se confruntă astăzi, ca și ieri, cu consecințele unei populații rurale, analfabete și conservatoare. În schimb, elita este destul de receptivă la influențele externe, la diversitate.

Andrei Pleșu observa că dacă ai o boala ai nevoie de un diagnostic. Și după ce diagnosticul a fost pus nu trebuie să te superi pe doctor și să îi reproșezi „ce te legi, nene, de ficatul meu ?”. Cunoașterea istoriei, a situației sociale și economice a României, e primul pas pentru a trata boala. Condiția este însă ca bolnavul să meargă la medic și să accepte diagnosticul. E posibil ca mulți români să prefere în continuare leacurile băbești. Dacă România e altfel.

Antonio Momoc este lector dr. la Universitatea din București și specialist în comunicare politică

Astăzi, când granițele națiunilor s-au topit sub soarele capitalului și al globalizării, când vorbim cu toții engleza și suntem la curent instant cu orice informație de oriunde, mai contează faptul că suntem români, că vorbim românește, că avem pe pașaport stema României? După părerea mea, contează așa cum avem părul blond al mamei și ochii căprui al tatei.

Altfel spus, eu cred că România este un fel de familie mai mare. Lucru dovedit de altfel și de o cercetare sociologică pe 1132 de români, unde familia este poziționată pe primul loc ca resursă a conceptului românesc de sine*. Dar dacă în cadrul familiei ne naștem, creștem și ne formăm până la maturizare, ce facem după aceea? Rămânem tot timpul acolo sau plecăm pentru a ne face familia noastră? Cât să ne legăm de vechea familie și cât să facem abstracție de ea? Să ne ajutăm puțin de cele două extreme: avem exemplul american al despărțirii de familie, mitologizat deja prin filme, când copilul își revede părinții doar la înmormântare, ocupat fiind departe, cu cariera; și avem exemplul românesc concret al lipirii de familie, când un proaspăt deputat de Constanța de 39 de ani locuiește încă cu părinții, din banii acestora, fără să fi fost angajat o zi.

Ca român, nu putem scăpa de România. Cum nu putem scăpa de culoarea părului sau a ochilor. Nici de România rea, a furtișagurilor, a trădărilor, a mârlăniei, a scandalului etc. Nici de România bună, a ospitalității, a veseliei, a creativității etc.

Dar oare nu altceva contează mai mult decât toate acestea?

N-ar trebui să ne concentrăm mai mult pe altceva, pe ceva mai important, care ar putea să le includă și pe ele? Eu răspund că da, există – pe umanul din noi ar trebui să ne concentrăm. Pentru că înainte de a fi români, suntem oameni. Fapta bună nu e românească, ci e universal umană. Ajutorul acordat aproapelui nu e românesc, e universal uman. Seninătatea minții nu e românească, e universal umană. La fel și buna credință, a da, a cere, a refuza, a râde, a plânge.

Mircea Eliade spunea că ceea ce i-a rămas din România a fost românescul „te iubesc” pe care l-a simțit că trebuie să i-l rostească persoanei iubite. Credința mea este că astfel de gesturi, majoritatea involuntare, ne definesc pe fiecare dintre noi ca români. Este fărâma noastră de Românie pe care o vom duce oriunde. Să nu ne gândim prea mult la ea, ea va veni oricum. O poezie dar și o înjurătură, o mireasmă dar și o putoare, un peisaj dar și o urâțenie vor sări la noi din memoria afectivă când ne va fi lumea mai dragă. Adevărata miză, adevăratul sens este omenescul din noi.

Să te scoli voios, cu poftă de muncă, să te speli cu apă rece, să mănânci sănătos, să mergi pe stradă zâmbind, să respecți regulile, să fii politicos, să-și faci datoria, să fii atent la vorbele tale, dar și la ale celorlalți, să fii cumpătat, să dăruiești – acestea nu țin de românitatea din noi, ci de umanitatea pe care-o avem fiecare.

Mi-ar plăcea să avem grijă mai mult să ne purtăm și să fim oameni. Români suntem by default. *Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil?, Editura Result, Buc, 2011, p.27

Dragoș C Butuzea se ocupă de www.chestiilivresti.blogspot.com

29

Careva să zică

Brandurile unui popor de nepoti , de Maria Dumitriu

Suntem nepoți și noi, și părinții noștri. Ne simțim nostalgici, responsabili și chiar datori față de ai noștri bunici din basme. Suntem îndrăgostiți de poveștile lor comuniste, de miorițe, sifon și mileuri, de tot ce ne aduce aminte de ei. Pentru noi, ei sunt România.

De aceea, senzația călduță produsă de insighturile despre românism ne face mândri că am ignorat beneficiile emoționale de status oferite de un brand occidental. Ești mai curajos, mai mulțumit, mai român dacă-ți iei Eugenia și nu Mars, chiar dacă o iei de pe raftul de jos. Și brandurile românești te vrăjesc, te fac mândru de achiziție, unele chiar și fără să abuzeze de oițe sau alte clișee tricolore. Sunt branduri de la noi, dar ca afară.

De la noi e și Ursus care a reușit de fiecare dată să-ți amintească de casă, de prieteni, de național, fără dramatismul specific al țării. E un brand complet, unul premiat. Ursus e Cola noastră cu alcool. Dacă nu știi ce bere vrei, iei un Ursus. Poate două. Povestea lui începe în 1878 în Cluj și ajunge în terasele de azi, în paharele cu limonadă și hamei. Ursus Cooler e varianta de vară pentru toate domnițele și domnii cu obligații de sobrietate și pofte bahice. Pentru mine, Ursus e verde. Nu de la sticla nou lansată, ci de la ecranul verde din sufrageria lui tata. Regele fotbalului în România. Regele berii în România.

Pe vremea mea, se făceau branduri, maică!

Din deal, din Ardeal e și Napolact. Nici americanii nu cred că au un brand care-i face așa mândri de țara lor. Când vine vorba de Napolact, parcă îți pare rău că nu ești român.

Brandul ăsta e mai autentic ca țărâna de pe ulița lui Coșbuc.

Pare că au ales cele mai frumoase, cele mai naturale și simple cuvinte românești. Napolact vorbește-n cuvinte inimoase și lasă un prilej de răgaz tuturor plictisiților de calitatea germană.

Departe de câmpuri verzi, dar cu o identitate ancorată în istoria dacică stă cel mai puternic brand comercial românesc. Cu un rebranding (literalmente) de milioane, Bitdefender reprezintă curajul fiecărui român, antreprenor sau căpșunar. Poate că designul futurist și performanțele virtuale ne fac să-l simțim cel mai străin brand românesc, dar simbolul dragonului-lup și sloganul „Awake” e de basm, rupt din coasta lui Prâslea.

Bitdefender va fi mereu povestea noastră de succes, instalată în calculatorul a 400 de milioane de oameni. And counting.

Când marketerul Băncii Transilvania a scris în brief că vrea un ingredient magic, creativii de la Cap au luat-o (prea) în serios. Criza a constrâns fiecare bancă să-și schimbe

retorica de comunicare, așa că pitici, cadâne și peștișori ne vând credite fără dobânzi, de aproape 5 ani. Pe zânul supraponderal cu chelie și costum îl întâlnim la fiecare ghișeu de bancă menită să ne îndeplinească dorințele. Însă doar Banca Transilvania l-a pus în reclame. Și bine a făcut căci și-a născut Zânul din cea mai autentică valoare românească. Umorul.

Aceiași nepoți redefinesc românescul în fiecare zi

Eu aș jura că nu-i de la noi. Și-a câștigat prestigiul și vizibilitatea prin realizarea uneia dintre cele mai dezbătute campanii de CSR din ultima vreme. Deși pare că s-au născut din același izvor, nu l-a folosit endorser pe Făt-Frumos din Lacrimă, ci a ales să se promoveze prin design, printr-un concept vizual minimalist, curat și clar cu care a câștigat marele premiu la expoziția High End Bottled Water din Shanghai. V-am suflat, v-ați prins. AQUA Carpatica e unul dintre brandurile de care sunt mândră că-i de la noi.

Și-a propus să fie o alternativă la librăriile comuniste și postcomuniste și a reușit. Am vrut să nu folosesc noțiunea de hipster, dar când vine vorba de Cărturești chiar nu pot. Plin de cărți și reviste nișate ori controversate, cești de ceai, agenduțe colorate optimist sau nimicuri handmade, Cărtureștiul e habitatul natural al hipsterilor. Cărturești și Verona sunt un NY neaoș, unul mai autentic ca niciodată, căci cultura alternativă s-a fundamentat pe dorința chinuitoare a românului de a fi mereu altfel.

Acid și sălbatic, a avut grijă, încă de la început, să nu-l placă toată lumea. Campaniile de educare națională au fost, de fapt, campanii de fracționare națională, pentru că astfel Radio Guerrilla și-a ales prietenii. „Rescrie Miorița! Folosește-ți oaiele!”, Instalația AntiTV „S-a tâmpit poporu’ cu televizoru’!”, „Atlas de Antimitocănie Urbană”, „Demers pentru o vorbire frumoasă” au fost campanii despre mitocani, încuiați și inculți, dar nu pentru ei. Radio Guerrilla e pentru noi, pentru al nostru ego-boost de intelectuali, creativi cu mindset alternativ. Ne place pentru că ne face să ne simțim mai bine cu noi, dar și pentru că-i făcut din suflet, dintr-unul sincer și haios. Radio Guerrilla e mândria FM românească și îi mulțumim în fiecare dimineață că reușește să nu fie pe locul I.

Învierea și reinterpretarea altedăților e un trend mereu viu la noi. Se ia o bucată produs cu iz popular sau comunist, se curăță de etnic și amintiri urâte, se trece printr-un registru retro-cool și se aruncă în social media alături de idei virale legate de copilărie sau bunici, în funcție de vechimea produsului, acum

brand. Cam aceasta e rețeta Pegas sau a creațiilor lui Adrian Oianu care hrănesc nostalgia tinerilor îndrăgostiți de românesc. Rețeta-i un reper. Poți face oricând ce a făcut Gusto cu pufuleții, o nebunie contagioasă și complet românească.

Personal, încă aștept nerăbdătoare și plină de speranță relansarea păcatelor copilăriei mele, țigările Carpați.

Fie că au apelat la amintiri din perioada de aur, motive populare revitalizate sau, pur și simplu, au creat povești autentice din idei puternice, multe din brandurile românești au ajuns branduri de succes, la fel de mișto ca cele de afară. Multe dintre ele sunt brandurile bunicilor crescute de o mână de nepoți nostalgici și curajoși care au șters praful de pe popor, au construit și crescut povești despre țară, chiar fără să vrea. Aceiași nepoți redefinesc românescul în fiecare zi. Creativi nevoie mare, redesenează autenticul și-l marketează cu succes pe piața națională.

Nu știu ce urmează, dar în 30 de ani, pot spune liniștită: „Pe vremea mea, se făceau branduri, maică!”.

Ești mai curajos, mai mulțumit, mai român dacă-ți iei „Eugenia”

Maria Dumitriu este Head of Copy în organizația studențească Advice și Brand Strategy Intern la Storience.

31

Business Club întreabă

Econosofia întreabă

)

De vorba cu Lucian Croitoru

Cu Pegas la drum!

Auzim de multe ori din partea studenților români reticența de a se angaja într-o afacere mai micuță sau chiar să își construiască ei ceva al lor cu care să se mândrească, cu specific românesc sau nu. Cică visurile românești nu țin de foame și nici nu prea ai unde să visezi românește pe aici. Am aflat că se poate să îți duci visul românesc și în afară. Cu pași mici pentru că... Pegasul nu a fost construit într-o zi.

de Silvana Gagu și Mădălina Licu Carevasăzică: Cine este Alexandru Manda?

Alexandru Manda: Numele meu este Alexandru Manda, funcționez ca Sales și Marketing manager la atelierele Pegas și co-founder Pegas. Am făcut facultatea de Relații Economice Internaționale la o universitate privată unde aveam și profesori din ASE. Ceva memorabil s-a întâmplat la sfârșitul celor patru ani de facultate după examenul de licență unde câteva colege de-ale mele plângeau că au luat nota 9.50 în loc de 10, fiind foarte afectate de acest lucru, iar eu fiind un elev „eminent” am luat 8 sau 7. Nu mai țin minte exact pentru că nu mă interesa. N-am înțeles de ce, dar după doi ani de zile m-am întâlnit cu ele și încă nu se angajaseră pentru că nu se eliberase niciun post la banca la care vroiau să lucreze, iar eu după doi ani de zile eram director de vânzări la o fabrică din Cluj. Am lucrat dinainte să intru la facultate, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Făceam practică din timpul școlii.

Ce învățam la școală aplicam în domeniul în care activam.

Carevasăzică: Când ai lucrat pentru prima dată și ce presupunea jobul tău?

Alexandru Manda: Primul meu job a fost la 16 ani. Lucram într-un depozit de materiale de construcții cu mulți etnici și așa am făcut bani să plec la mare. Tipul pentru care lucram m-a contactat după doi ani de zile și mi-a oferit postul de asistent.

Carevasăzică: În acest număr vorbim despre ce este „românescul” și ce reprezintă el pentru tinerii români. În calitate de antreprenor, ce semnifică pentru dumneavoastră „românescul” și ce credeți că îi caracterizează pe români?

Alexandru Manda: Românescul... e bine că a început trendul asta de un an sau doi, de lucruri care se întâmplă în România, lucruri care se întâmplă cu brandurile locale. Român, românesc a avut un sens peiorativ și nu e ok. Lucrul românesc era catalogat ca și prost, acum s-au schimbat generații, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, lucrurile iau altă turnură.

Deja rămân în urmă și nu mai e luată în seamă generația de „patroni” și „milionari de carton”. ACUM e momentul nostru, al generației noastre, să facem artă, să facem filme, să facem business, să facem bine, să ne manifestăm și să redescoperim valorile care s-au pierdut și să le șlefuim. Noi avem o mină de diamante. Trebuie doar să le scoatem, să le dăm luciu și să le lăsăm să strălucească.

Carevasăzică: Ce înseamnă Pegas pentru dumneavoastră și de ce ați ales să dezvoltați tocmai această afacere?

Alexandru Manda: Pegas e copilul-minune care mi s-a întâmplat până acum. Am mai avut tot felul de experiențe și în afaceri, și pe plan personal pe care și acum le am, dar Pegas le împreunează pe toate și cu Pegas mă pot manifesta așa cum sunt eu. Să aplic tot ce știu, să comunic cu oamenii, să fiu aproape de oameni. Lucrurile vin de la sine. Cum comunic pentru mine, așa comunic și pentru ceilalți,

32

iar oamenii înțeleg chestia asta. În primul an a fost o comunicare directă cu oamenii. Nu am comunicat o companie, ci am fost noi, patru băieți tineri care au vrut să reînvie bicicleta în România. Este bicicleta voastră, bucurați-vă de ea!

Carevasăzică: Ce v-a motivat și ce v-a inspirat să ajungeți unde sunteți acum?

Alexandru Manda: Pegas ne motivează! Chiar acum două zile vorbeam cu Andrei, antreprenorul Pegas, cel care a venit cu ideea că noi nu trebuie sa cedăm, indiferent de orice criza ar fi. Nu contează ce e în față, poate fi cea mai mare prăpastie, noi nu cedăm pentru că avem o responsabilitate națională, o responsabilitate a bicicletei naționale, multe sentimente, trăiri, bucurii, copilării, plus o generație nouă de oameni care vor să meargă cu bicicleta. Pegas e mult mai mult decât o afacere.

Carevasăzică: Ați spus la un moment dat, anul trecut, că o parte din planurile imediate erau realizarea unei colecții de haine Pegas. Ați reusit acest lucru?

Alexandru Manda: Am scos tricouri promoționale, pe care le poartă toată echipa Pegas, partenerii nostri primesc tricouri Pegas, chiar se pot achiziționa de la mangazinul nostru. Este o serie mică limitată de tricouri și eșarfe făcute în colaborare cu „Atelierul de Pânză”. Încă nu e momentul să dăm drumul unei linii coerente, precise cu designeri români. Noi avem înregistrată și marca Pegas de textile și o să vă țin la curent cu lansarea liniei vestimentare Pegas. O să facă parte din altă divizie Pegas și vom avea oameni care se vor ocupa exclusiv de asta.

Carevasăzică: De asemenea, într-un interviu spuneați ceva de construirea unei fabrici Pegas de la zero în patru ani. Cum decurg planurile în acest sens?

Alexandru Manda: Căutăm investitori care să înțeleagă.

Sunt mulți oameni în țară care nu înțeleg afacerea cu biciclete, fiind ceva mai nou în România. Trebuie să muncim mult să îi convingem și nu ne dăm bătuți. Noi ne păstrăm încrederea, direcția și așteptăm momentul. Sigur or să vină la noi să ne propună. Până atunci desenăm biciclete, le construim, le vindem și facem lucruri cât mai productive.

Carevasăzică: Care e cel mai mare risc în momentul de față și cum încercați să îl rezolvați?

Alexandru Manda: Nu cunoaștem termenul de „risc” și chiar dacă l-am cunoaște, nu l-am folosi, pentru că decizia de a tripla producția de biciclete a fost o decizie de echipă, fără studii de piață. Pur și simplu așa am simțit și așa facem și avem încrederea că e mult mai bine să luăm așa o decizie decât să facem tabele statistice, profil de client sau să respectam anumite patternuri. Credem că e mult mai bine dacă ne bazăm pe intuiția noastră, trăirile

Măcar o dată pe lună se întâmplă să trec pe lângă BNR, în partea opusă Lipscaniului. De data aceasta, am făcut-o fără să mă fi uitat în gol sau fără să visez cu ochii deschiși despre cum voi trece de poarta aceea imensă și de securitate. În această impunătoare clădire te simți umil, iar căldura de la 11 a.m e istorie. Dincolo de sălile de marmură, am avut șansa de a întâlni un om extraordinar de normal, ale cărui principii și manieră de a-și expune propriile convingeri m-au fascinat: domnul Lucian Croitoru, economist român, consilier pe probleme de politica monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României.

noastre. Comunicarea directă de la om la om dă mai multe roade. Astfel, așa considerăm ca ar fi mai bine să funcționeze lucrurile și nu pe anumite strategii și studii de piață. Prin asta vrem să ne considerăm noua generație de manageri.

Carevasăzică: Ce crezi că a făcut afacerea Pegas să meargă și care sunt princiipile de bază dupa care te ghidezi în afaceri?

Alexandru Manda: Ne-a ajutat foarte mult și trendul care era uitat, iar noi a trebuit doar să le reamintim oamenilor de bicicleta lor. Combinația Pegas și noi e 100% succes. Nu știu ce ar fi ieșit dacă ar fi fost brandul Pegas și o companie străină, dar nu ar fi fost așa de autentică. Ar fi fost doar o afacere și atât. Consider că în relația cu clientul e bine să fii fairplay, să vorbești deschis. Ca experiență, am vorbit cu peste 1400 de oameni la telefon o vară întreagă. Ei și-au făcut prin aplicația lor de Facebook rezervare și eu îi sunam nu neapărat cu scopul de a vinde, ci să le prezint bicicleta și să le explic despre echipa noastră, despre ce biciclete am făcut, cum funcționează, ce poate să facă cu ea, ce atuuri are , și abia apoi să trecem la procesul simplu și mult dorit de toata lumea de vânzare-cumpărare. Mă interesa foarte mult feedbackul lor, ce părere au despre relansarea Pegas.

Cu mulți am ținut legătura și s-au declarat mulțumiți de bicicletă. La 1 iunie, de Ziua Copilului, am făcut o petrecere, iar oamenii veneau dansau, beau răcoritoare și își cumpărau biciclete.

Mă bucur că am vândut biciclete în mai multe orașe din țară: Oradea, Satu Mare, Cluj, Reșița, Suceava, Botoșani, Iași, Constanța, Pitești, Sibiu, Miercurea Ciuc și ce e și mai frumos e că bicicletele Pegas au ajuns și peste graniță: un regizor din Milano și-a luat Pegas, apoi un student din Stockholm și-a cumpărat un Pegas, o tipă care a plecat la studii în Londra și-a luat bicicleta Pegas.

Bicicletele Pegas au ajuns și în Germania, Spania, sudul Franței.

Carevasăzică: Spuneți-ne trei pași care ar face ca o afacere românească să reziste crizei financiare?

Alexandru Manda: Trebuie să îți știi targetul și să comunici cu el direct.Trebuie să fii tu acolo dedicat și lucrurile se întâmplă. Trebuie să ai puținp răbdare. Criză?!

E un termen foarte pompat de companiile mari, de stat ca să își ascundă anumite lucruri. De exemplu, să dea afară oamenii, să micșoreze salariile. Însă există soluții: mergem cu bicicleta și astfel nu mai plătim benzina, e criza - reciclăm, consumăm moderat produse.

Silvana Gagu și Mădălina Licu fac parte din Business Club, comunitate Voluntari pentru Idei și Proiecte

***Interviul poate fi citit integral pe www.carevasazica.com

de Alina Nistor și Valentina Sadagurschi Carevasăzică: Bancherul este un tip care îți împrumută umbrela pe timp de soare dar o vrea înapoi în minutul în care începe să plouă.” Pornind de la această afirmație,vă întreb: ce înseamnă să fi bancher?

Lucian Croitoru: Eu sunt un bancher central, ceea ce e diferit de un bancher comercial. Un bancher comercial, într-adevăr, îți împrumută umbrela pe timp de soare, ceea ce înseamnă că are o politică pro-ciclică. Un bancher central își dorește să facă întotdeauna o politică contra-ciclică. Spre exemplu, când economia e în boom și tinde să crească cu rate mai mari decât rata naturală, riscând să producă inflație, politicile monetare sunt calibrate astfel încât creșterea să rămână la un nivel sustenabil, din punctul de vedere al inflației.

Vă pot spune în schimb ce ar trebui să facă un bancher comercial. El trebuie să intermedieze financiar și făcând corect acest lucru, el va contribui la creșterea eficienței în economie. De cele mai multe ori, în perioade de boom economic, bancherii, de altfel ca și alte entități economice, ajung să se complacă și nu mai depun efortul de a identifica noi oportunități, de a selecta proiectele cele mai viabile. Însă, când economia se află în faza descendentă a ciclului, atunci când bancherii sunt reticenți în a acorda credite, când și anteprenorii sunt reticenți în lua bani cu împrumut, atunci se vede măestria de bancher. Atunci e marea lor provocare. Ca în aceste timpuri.

Carevasăzică: Cât de mult credeți că a contribuit lipsa unui nivel minim de educație financiară în rândul populației la criza economică internă?

Lucian Croitoru: Nu cred că este vorba de educație ca factor al crizei economice. Euforia este un factor, dar educația nu poate face multe pentru a o tempera. Au fost și vor fi mereu perioade în care entităţile economice, fie că este vorba de oameni, de firme sau autorităţi, devin euforice. Acest lucru se întâmplă pentru că oamenii nu estimează probabilităţi urmând reguli statistice matematice. Ei judecă aceste probabilităţi tinzând să dea importanţă anumitor fapte care devin evidente şi în care ajung să creadă mai mult. Pe aceste baze euristice, ei îşi capătă sau îşi pierd încrederea. În clipa în care faptele par să susțină sau să indice un viitor foarte bun, oamenii tind să îşi asume proiecte care pot întrece capacităţilor lor de a le susţine.

Oamenii tind să creadă că ceea ce merge astăzi bine, va merge pentru totdeauna bine şi atunci procedează în acest fel. Însă nu este vorba de educaţie. Şi cele mai educate entităţi, și Interviul poate fi citit integral pe www.carevasazica.com

cele mai puțin educate fac acest lucru. Este vorba de natura umană, aşa este omul construit, nu are capacitatea de a prevedea viitorul, dar are capacitatea să îşi dorească bunuri, servicii, să facă corelaţii logice, să prospere. Din această cauză apar fazele euforice. Când se întâmplă ca datoriile acumulate în acest proces să nu mai poată fi finanţate din cash-flowurile proiectelor lor, atunci apare panica şi toate lucrurile încep să se deregleze. Chiar dacă educaţia îi poate ajuta pe unii oameni să-și tempereze această fază euforică, la scara societății, euforia învinge rațiunea și preia controlul acţiunilor umane. Educaţia contează pentru alte aspecte, cum ar fi calitatea mediului de afaceri, tipul de investiţii, tipul de proiecte care se lansează în societate. În final, educația se reflectă în realizările societăţii, în calitatea creşterii economice, în modul în care creşterea economică este distribuită între oamenii din societate. Dar educația nu contează prea mult în ceea ce priveşte ciclicitatea economică.

Carevasăzică: Si credeți că băncile ar trebui să contribuie într-un fel sau altul la această educație financiară pentru a evita astfel de situații pe viitor?

Lucian Croitoru: Da, băncile sunt interesate să educe publicul pentru a-și promova produsele. Pe măsură ce băncile inovează, ele sunt interesate ca produsele lor să fie înțelese. Sunt două motive temeinice pentru care nu te poți adresa cu produse financiare sofisticate unui public care nu este apt să le înțeleagă: pe de o parte, produsul nu poate fi vândut, iar pe de altă parte, dacă îl vinzi, atunci ai o problemă morală: vinzi un produs pe care oamenii nu îl înțelege, plasându-le riscuri pe care nu și le poate asuma. Din păcate, înainte de criză, această practică devenise destul de extinsă.

Carevasăzică: Cum vedeți sistemul educațional universitar din domeniul economic la momentul actual?

Lucian Croitoru: În mod cert, a făcut progrese, comparativ cu anii de început, perioada anilor ‘90. Faptul că universitățile noastre au intrat în programe comune cu universități străine indică un progres substanțial. Dar, din păcate, educația economică continuă să sufere dintr-o perspectivă majoră: sunt foarte multe universități din domeniul economic care au, mai degrabă, un scop comercial: „vând” diplome.

Carevasăzică: Cât de greu (sau de ușor) este pentru un tânăr, absolvent de studii economice, să ajungă să lucreze la BNR? Lucian Croitoru: Nu este greu să ajungi să lucrezi la BNR. De fapt, sunt mai multe arii unde poţi să lucrezi.

Principalele funcţii specifice sunt cele legate de politica monetară, modelare, operațiuni de piață și administrarea rezervelor internaționale, dar și alte activități specifice unei bănci centrale sau activități foarte importante plus alte activităţi care nu ţin de această profesie. Pe oricare dintre aceste poziţii se ajunge prin concurs, ce este anunţat în mod public, iar bibliografia este indicată. Accesul aici este dependent de ciclurile economice. Cand este într-o fază dinamică, ascendentă, precum cea din 2004-2008, vin foarte mulţi aici, se şcolesc prin practică şi după aceea se duc în băncile comerciale, gata instruiţi, în divizia de Research a diverselor bănci, iar acolo îşi continuă cariera, de obicei, ca economişti-şefi. Factorul acestei migrații este în bună măsură salariul, mirajul sectorului privat, care plătește mai bine. Am experimentat acest lucru, dar nu ne pare rău dacă avem în vedere transferul de cunoaștere care l-a însoțit. În perioadele de recesiune, oamenii preferă stabilitatea.

Mai există şi o a treia categorie, cei care cred în profesia lor ca într-o menire, și care nu sunt influenţaţi prea mult de preţ, și care rămân şi fac ceea ce trebuie atât pentru bancă, cât și pentru învățământ și cercetare în unele cazuri.

Carevasăzică: Ce credeți că îi reprezintă cel mai bine pe români? (poate fi și din punct de vedere economic) Lucian Croitoru: Românii sunt oameni buni. I-am văzut în America, erau buni și se comportau ireproșabil, ceea ce mi-a dovedit că ceea ce îi face pe unii dintre ei să nu fie așa cum îşi doresc, atunci când sunt acasă, este guvernanţa: ori cea publică, ori cea privată. Au ghinionul de a fi oameni buni într-o guvernanţă inadecvată, bazându-se pe principiul lui „Lasă că merge şi aşa”.

Alina Nistor și Valentina Sadagurschi fac parte din Econosofia, comunitate Voluntari pentru Idei și Proiecte

33

International Affairs întreabă

Leadership Development întreabă

De vorba cu Mihai Malaimare

Am pășit timid dincolo de ușa ce ascundea minuni vechi de sute de ani. Domnul Theodor Paleologu a acceptat să ne acorde interviul în casa dumnealui, construită de bunic și în care, ani de-a rândul, a locuit și a lucrat tatăl, Alexandru Paleologu. Astăzi, toate obiectele de acolo ne duc cu gândul la alte vremuri, demult uitate, într-un București interbelic. Discuția decurge lin, iar timpul parcă stă în loc...

Cu toții ne raportăm la exemple. Ne dorim să înțelegem lucrurile altfel, să aflăm mai multe despre istoria noastră dincolo de cursuri pline de marker numai în sesiune. Suntem curioși uneori să aflăm ce s-a-ntâmplat undeva în arta românească, chiar în teatrul românesc.

Carevasăzică: Ziarul nostru are în fiecare număr o anumită temă. Pentru acest număr, am ales „românescul”. Dumneavoastră, ca diplomat, politician și om de cultură, ce părere aveți despre societatea românească și tot ce o caracterizează?

Theodor Paleologu: Puneți o problemă care e aproape o obsesie în cultura românească - specificul național. Relev că această preocupare pentru specificul național e tocmai specific românească sau, mai exact, specifică anumitor culturi care s-au dezvoltat relativ târziu și au simțit nevoia să se definească. Nu o să vedeți atâta vorbărie despre specificul național în Franța, acolo lucrurile sunt destul de clare - ce au de adus lumii, cum ar spune Sarkozy - Un vieux pays qui a tant de choses a dire au monde - știe foarte bine despre ce e vorba. La noi s-a pus mereu această problemă a specificului național, pentru că România ca națiune politică e foarte recentă. Nu mă refer la vechimea Principatelor Române (din Evul Mediu), mă refer la constituirea României ca stat național modern, care e relativ recentă. Abia în 1918 au fost adunate toate provinciile (și acum nici nu mai sunt chiar toate), deci mai puțin de un secol, în comparație cu alte țări care au o statalitate de mult consolidată și recunoscută pe plan internațional. Așadar, această preocupare pentru specificul național ne e specifică și manifestă tocmai această lipsă de siguranță. Pe plan psihologic, cred că, în pofida naționalismelor declarative, românii sunt puțin nesiguri de fapt și tocmai de aceea au nevoie să compenseze prin reacții foarte virulente la critici uneori beningne venite din afară, să-și recompună istoria după niște mituri naționale care să îi pună în valoare, să proiecteze într-o epocă de aur visele de mărire fie că e vorba de Burebista, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Firește, asta nu pune în discuție importanța acelor figuri istorice, dar mă refer acum la crearea unor mituri plecând de la niște realități, niște mituri care nu țin decât de această nevoie de compensare.

Aceasta e o primă remarcă. Ce este specific românilor o să încerc să explic și într-un curs pentru expați și diplomați, Understanding Romanian Mentality, pentru că pentru observatorii străini, „România e altfel”, ca să îl citez pe Lucian Boia. Sigur, fiecare țară e altfel decât alta! Aici vorbim de faptul că anumite reguli care funcționează în altă parte, nu funcționează la noi. Dacă străinii care locuiesc aici vor să supraviețuiască, trebuie să înțeleagă lucrul acesta. S-ar putea ca din anumite puncte de vedere, să fim mai apropiați de țări care au fost, ca și noi, sub dominație otomană. Nu ne place să recunoaștem asta, dar e un aspect important al mentalității și identității noastre: suntem mai orientali decât pretindem. Ceea ce nu e neapărat rău! We have to deal with that!

34

)

de Ana-Maria Anghelescu

)

Despre românesc si cu , studentie , Theodor Paleologu

de Adela Păun și Corina Angelescu Carevasăzică: Cum se vede România de afară, tocmai am atins cumva acest subiect, și cum se vede ea de aici, de acasă, după experiența dumneavoastră?

Theodor Paleologu: Da! Eu am trăit 19 ani în afara țării și o vedeam mai bine decât o văd acum, adică mai bine... vedeam în culori mai roze decât o văd acum. Sigur, vedeam de departe neajunsurile, așa cum le vede oricine din afară, dar una e să vezi ceva de departe și alta e să bagi nasul în respectiva realitate.

Una e să știi despre corupție teoretic și una e să îți dai seama că unii oameni au vrut să facă porcării cu mâna ta și să-ți fi trecut pe lângă tâmplă adierea DNA-ului - e o diferență. Și când ai trăit acest lucru ca ministru și totuși ai reușit să-ți fi păstrat onestitatea nepătată, vezi lucrurile cu o anumită amărăciune, mai cu seamă când ai vorbit, cum e cazul meu, cu mii și mii de oameni foarte drăguți, foarte simpatici, dar din multe conversații iese la iveală o mentalitate foarte păguboasă în raport cu angajarea publică bazată pe ideea „să ne dea ceva”. Foarte multă lume spune: „A! toți fură (ceea ce oricum nu e adevărat), dar, să ne dea și nouă ceva!”. Adică, această acceptare a corupției este, pentru mine, o experiență foarte tulburătoare. Și nu e o discuție sau două sau zece, vorbesc de sute de ori în care am auzit același lucru! Și mă face destul de sceptic chiar față posibilitățile de a schimba cu adevărat ceva, pentru că, de fapt, corupția e acceptată de foarte multă lume! De fapt, are un soclu în societatea românească, iar românii au o atitudine schizofrenică față de clasa politică: pe de o parte îi înjură, ceea ce putem înțelege, pe de altă parte, lucrurile cele mai odioase din această clasă politică nu îi deranjează deloc și le acceptă, le perpetuează. Și dacă e să voteze, votează tot cu pușlamaua, că pușlamaua e mai eficientă, așa se crede în multe straturi din România.

Carevasăzică: Revenind la studențime, pentru că acestora li se adresează ziarul nostru, suntem siguri că ei ar fi foarte curioși să afle: care a fost experiența care v-a marcat studenția?

Theodor Paleologu: Eu nu am fost niciodată student în România, am terminat liceul în Franța - un liceu catolic foarte bun, unde am învățat lucruri importante, apoi am fost în Classes Preparatoires, care sunt foarte dure, foarte competitive și până la urmă, cu chiu cu vai, după trei încercări, am intrat la École normale supérieure și, fără îndoială, asta e lucrul cel mai important!

Cea mai mare realizare e că am intrat la École normale supérieure, ceea ce îți conferă un statut. Apoi am avut 4-5 ani în care am putut lucra la teza mea de doctorat, mi-am susținut lucrarea de Maîtrise imediat după ce am intrat la École normale supérieure, iar apoi m-am concentrat pe lucrarea de doctorat, care e a doua mare realizare intelectuală pot să spun, dar aș pune-o după intrarea la École normale supérieure. Legat de acești

ani, aș putea aminti faptul că, la École normale supérieure, am avut posibilitatea să organizez, timp de doi ani, un seminar propriu, intitulat Cultures de l’Est European (Culturi ale Estului European), care a avut foarte mare ecou.

Aici am învățat foarte multe lucruri, invitam tot felul de somități în materie de studii slave, studii bizantine, filosofie, teologie, istoria artei, literatură, de toate. Acest seminar era foarte variat! Apoi am avut posibilitatea să predau un an de zile la Boston College, ca lector de franceză și a fost prima mea experiență propriu-zis didactică pe parcursul căreia mi-am dat seama că, de fapt, ador să predau și pentru asta sunt făcut!

Carevasăzică: Știm că dumneavoastră ați studiat foarte mult în străinătate, la Paris, dar și la Munchen. Ce le recomandați studenților care pleacă la studii peste hotare și ce pot face ei pentru o imagine mai bună a României?

Theodor Paleologu: Eu nu cred că trebuie să își pună problema imaginii, trebuie să fie ei foarte buni. Atât! Și să nu îi chinuie prea mult faptul că există într-adevăr o imagine defavorabilă.

Atâta vreme cât îți faci treaba, asta contează! To work hard, that’s my only advice! Și să stea cu burta pe carte! Pentru că la Paris, de exemplu, e coadă la bibliotecă. E coadă la biblioteca „Sainte Genevieve” lângă Sorbona, e coadă la Centrul „Beaubourg”; duminica la 10 lumea stă la coadă ca să poată intra la bibliotecă. Eu n-am văzut asta la BCU sau la Biblioteca Națională! Așa că, să stea cu burta pe carte și să citească până le curge sânge din nas, așa cum mi se întâmpla mie, când mergeam la Beaubourg, și stăteam câte 12 ore și citeam și nu făceam altceva. Asta să facă, altceva nu pot să spun!

Carevasăzică: Referitor la diplomație, ce pași ar trebui să urmeze un student care ar dori să își formeze o carieră în acest domeniu?

Theodor Paleologu: În primul rând, să vină la cursurile mele, asta e prima chestie! Apoi, să se pregătească pentru concursul de intrare în Ministerul de Externe. Altă cale nu e! Din păcate, această cale e blocată din 2007 și nu mai sunt concursuri, iar când o să se organizeze, tare mă tem că o să fie cu candidați prestabiliți. Sper să nu fie așa, dar tare mă tem că va fi așa, dar asta nu înseamnă că trebuie abandonată orice speranță. Concursul este calea normală de intrare în Ministerul de Externe. Și... pregătire intelectuală. ***

Ana-Maria Anghelescu face parte din International Affairs, comunitate Voluntari pentru Idei și Proiecte

***Interviul poate fi citit integral pe www.carevasazica.com

Carevasăzică: Conceptul ziarului nostru este acela de românesc şi ne-am gândit să îl transpunem în tot ce înseamnă cultură, teatru, astfel încât să aducem tinerii mai aproape de cultura romanească şi să îi facem să simtă altfel valorile ţării. Pentru început ne-am gândit să vă întrebăm cum vedeţi dumneavoastră „românescul”?

Mihai Mălaimare: E o idee bună să îi determini pe tinerii români să se simtă români. În teorie e perfect, în practică va fi extrem de complicat pentru că patriotismul presupune un anume tip de experienţă de viaţă, presupune un moment de cumpănă prin care cineva a trecut şi se reazămă în ideea de ţară, de naţie. Pe când, tinerii - şi e firesc să fie aşa - cresc oploşiţi de părinţii lor, iar la adăpostul acestei griji părinteşti, problema patriotismului nu este neapărat ultima, dar nu e printre primele cu certitudine.

Problema este că instituţiile fundamentale care lucrează în domeniul pregătirii pentru viaţă a tânărului nu funcţionează în această țară. Ar trebui să funcţioneze în regim de primejdie pentru că ţara asta a fost hăituită din timpuri imemoriale.

Aici s-a născut civilizaţia pe care o cunoaştem noi astăzi: pelaţii care au expandat întreaga lume şi au pus bazele civilizaţiilor mari despre care istoria a vorbit, mai puţin în istoria românească. Pelaţii au dat naştere şi culturii sumeriene, ei au transmis prin traci după aceea, prin civilizaţiile greceşti toate datele. Marile personalităţi ale culturii greceşti, ale culturii romane au fost traci . Dacă elementul românesc ar conşientiza acest lucru, atunci probabil că pe lângă orgoliul firesc al vârstei ar apărea mândria de a avea strămoşi daci, traci, pelaţi. Vă recomand să-l citiţi pe Densuşianu – „Dacia preistorică” şi atunci veţi înţelege de ce spun asta.

Carevasăzică: Voiam să vă întreb, pentru domeniul dumneavoastră, ce înseamnă un lider?

Mihai Mălaimare: Deocamdată, în cultura românească din nouăzeci până acum, n-avem lideri. Cultura românească a stat în genunchi. Pleșu, și nu numai el, a semnat tremurând și numai când i s-a bătut cu pumnul în masă decizia de a înființa teatrul „Masca” si iată cum este teatrul „Masca” astăzi. Au adus tot felul de nulități care au venit să monteze, n-au fost în stare să repare nimic, n-au fost în stare măcar să construiască, să continue ce s-a făcut bun în celălalt regim.

N-au existat proiecte naționale vizavi de cultura națională, nu s-a făcut nimic. Fiecare a venit, s-a așezat în fotoliul de ministru și a zis : „De la mine începe cultura românească”.

Problema este că din nouăzeci până acum, poporul român se află în situația în care optzeci și șase la sută declară că nu ***Interviul poate fi citit integral pe www.carevasazica.com

merge programatic la orice act de cultură. Optzeci și șase la sută din populația României, voi va dați seama ce înseamnă asta?

Când eram deputat la al doilea liceu din Moldova, liceul pe care l-am făcut eu, „August Treboniu Laurian”, a fost organizat un festival de Rock, iar tinerii au venit și au fost foarte entuziasmați. I-am întrebat: „Aveți atât de mulți participanți la concertele de rock? E atât de multă lume care iubește rock-ul?” Zice: „Nu, probabil suntem zece la sută din elevii liceului.”, “Dar restul, ce muzică ascultă?”, “Restul sunt maneliști.” La cel de-al doilea liceu teoretic din Moldova.

Problema este că românul de vârsta mea, de exemplu, apreciază artistul după ce moare. După ce moare descoperă: „Mama ce mare actor!”, „Mama ce mare muzician!”, „O! Teribil om de cultură!”.

Extraordinar. Așa ceva ar trebui să se schimbe și asta, într-adevăr, numai voi o puteți face. Acum Dumnezeu știe, câtă vreme nu sunteți ajutați de nimeni.

Carevasăzică: Din perspectiva dumneavoastră, în calitate de director al teatrului „Masca”, ne-ați putea povesti o întâmplare sau un moment în care v-ati simțit lider?

Care a fost acel moment în care, așa cum ați spus și dumneavoastră, ați simțit că trebuie să luați inițiativă?

Mihai Mălaimare: E o foarte bună întrebare și chiar am un răspuns. A fost momentul în care am vrut să renunț. Cei de la Ministerul Culturii m-au dat afară dintr-o sală care era a mea. M-au dat afară pur și simplu. Au venit, mi-au încărcat lucrurile într-un camion, mi-au luat cheia și au plecat. Atunci am vrut să plec acasă. Însă aveam în spate mulți oameni care se uitau la mine și așteptau o decizie. Mi-am zis că între decizia de a pleca acasă și aceea de a acționa, cea de a acționa îmi dădea o șansă. Măcar o șansă. Și am făcut grevă.

Am făcut grevă în fața guvernului două săptămâni, după care lucrurile s-au deblocat. În România, din păcate, trebuie să înjuri. Nimeni nu lucrează pentru că e de datoria lui să-și facă treaba. Românul, tocmai pentru că i s-a falsificat istoria, și-a pierdut demnitatea, și-a pierdut mândria și atunci a ales soluția sclavului. Românul este șerb. Trebuie să-l plesnești cu biciul, numai atunci acționează, din păcate. Din păcate.

ăla nu e bun și că trebuie să te uiți stânga-dreapta.

Carevasăzică: Care dumneavoastră?

a fost cel mai reușit eșec al

Mihai Mălaimare: Să știi că foarte multe eșecuri nu am avut în carieră. Am fost păzit așa oarecum de eșecuri. Dar o întâmplare care ar putea să semene cu un eșec este faptul că niște bătrâni mi-au spus la un moment dat, cu foarte mulți ani în urmă când aveam 25 de ani, „Domne, noi când te vedem, ne vine să vărsăm. Nu ne placi deloc!” Eu eram destul de vedetuță atunci, făceam emisiuni multe la televizor și oamenii nu mă plăceau. Și atunci au avut curajul să mi-o spună în față. Mărturisesc că a fost atât de dur, încât mi-e greu să pun pe seama mea faptul că am rezistat ... am rămas năuc. Mi se prevede un eșec cu spectacolul „Greva”. Eu insist, chiar dacă nu este atât de spectaculos din punct de vedere al imaginii, e un spectacol prin care măcar am spus tot ce mi-a stat în ficat. Din păcate, ceea ce s-a observat în sală, e că oamenilor le e frică. E mai rău decât pe vremea lui Ceaușescu. Vreau să vă spun că atunci eu eram actorul care avea niște texte extrem de dure și pe vremea aceea se aplaudau puternic. Acum oamenii stau înghesuiți. Actorii îmi spun că se uită la ei și își pleacă ochii.

Carevasăzică: Care este, ca o ultimă întrebare, personajul cu care v-ați identificat cel mai mult de-a lungul carierei?

Mihai Malăimare : Rolul Simo, din „Fata din Andros”. A fost un spectacol care s-a jucat foarte mulți ani. A avut șapte sute de reprezentații, iar eu le-am jucat pe toate. A fost un personaj care m-a definit foarte bine ca actor. Cu ajutorul lui am trecut în categoria actorilor importanți și sunt dator să menționez numele lui Grigore Gonța, care a făcut spectacolul. Un spectacol de excepție al Teatrului Național. ***

Carevasăzică: Ce credeți dumneavoastră că e mai important pentru un lider: să reușească sau să aibă anumite întâmplări, anumite momente critice? De unde învață mai mult, din reușită sau din eșec?

Mihai Mălaimare: Învață din amândouă. Reușita îți oferă primejdia de a lăsa garda jos, eșecul îți arată că drumul

Adela Păun și Corina Angelescu fac parte din Leadership Development, comunitate Voluntari pentru Idei și Proiecte

35

Careva să zică

Careva să zică )

)

Scurta tentativa de tipologizare a românestilor , online de Cristian China-Birta

Ca că încercăm să înţelegem mai bine ce înseamnă românescul în online, trebuie să facem o scurtă punere în perspectivă. Adică vedem întâi ce înseamnă onlineul românesc. În mare. Avem vreo nouă millioane de conexiuni la internet, peste șase milioane de conturi pe Facebook, în jur de 60.000 de bloguri (din care doar cam 5.000 sunt active), avem una din cel mai multe viteze de internet din lume. Adică, bref, nu stăm rău. Adică internet avem, români avem, cum devine, deci, treaba cu românescul?

Răspunsul meu este unul direct şi sincer: habar nu am. Şi nu cred că ştie cineva ce înseamnă românescul online. Putem specula, asta da, să ne dăm cu presupusul, să aruncăm cu părerea. Mai ales că la aşa ceva, vorba aia, se pricepe tot românul. Mai ales pe net. Ceea ce, român fiind şi pe net fiind, fac şi eu. Colea mai jos.

Există mai multe românescuri, aşa cum există mai multe Românii. Pornim de la cele două esenţiale viziuni asupra românescului: românescul meu versus românescul celorlalţi.

Căci indiferent în ce categorie de românesc te situezi, eşti tu versus ceilalţi. Mai ales că, din ce în ce mai mult, când vorbim despre internet vorbim despre social media. Iar în social media, dacă ar fi să o zic în limbaj de peluză, unul din lucrurile pe care le poţi face este să încerci să strigi mai tare decât ceilalţi. Ai toate sculele necesare pentru a face asta, ai tribuna pregătită, „microfoanele” merg, trebuie să te apuci de răcnit.

Dacă îmi permiteţi, din perspectiva răcnitului aş face o succintă tipologie a româneştilor sau hai să le zicem aşa, să ne fie mai uşor - pe net.

Rrrromâneştii verzi – ei ştiu tot, nu ai ce să le mai duci tu sau oricine plus informaţii. Confundă frecvent intensitatea răcnetului cu puterea argumentului. Ei dau sentinţe, nu comunică. Ei vorbesc, nu dialoghează. Ei se aud doar pe ei, nu îi ascultă pe ceilalţi. Tot ce ţine de România e frumos, mai puţin ceea ce nu consideră ei că este frumos despre România. Case closed.

Hate-româneştii – tot ce ţine de România pute, e oribil aici, ţara asta este condamnată „aşa sunt românii, nişte cretini”. Este inutilă orice tentativă de a încerca să le arăţi şi jumătatea plină a paharului. Aşa ceva nu există pentru ei. Nu există, de multe ori, nici paharul. Doar ei există. Şi România lor urâtă, mizerabilă, condamnată.

Româneştii partinici – îi ştiţi, nu aveaţi cum să nu vă intersectaţi cu ei. Adică, să zicem, vorbeşti cu cineva pe un blog despre petunii şi apare nea Caisă cel portocaliu şi ţi-o trânteşte: „dacă aţi votat cu Ponta, despre petunii să vorbiţi şi să mâncaţi!”. Sau nea Conservă cel roşu cu „nu sunteţi români dacă nu sprijiniţi programul de creştere a petuniilor al Guvernului!”.

Româneştii ‘ntelectuali – „Vă doresc o dimineaţă frumoasă”, spui tu pe facebook. Şi ei încep. „În sens metafizic, de expresie sinecdocă a ontologicului? Sau doar te uiţi la acea bucată vremelnică pe care o folosim ca să ştim cum ne trece vreme, recte ceas?”.

Sau, cei mai direcţi: „Aşa cum spunea Nietzsche, timpul…”. Moartea pasiunii băieţii ăştia, moartea pasiunii…

Româneştii religioşi – ferească sfântul se te apuci să te legi de cele sfinte (aşa, în general, de orice are legătură,

fie cât de vagă cu trimiteri religioase) că au şi venit cu evanghelizarea. Că trebuie să vezi lumina, că trebuie să îţi deschizi sufletul, că trebuie îţi recunoşti păcatele cât mai ai timp.

Sunt de neoprit, nu te lasă în pace decât atunci când îi ignori total şi, presupun, te consideră o oaie rătăcită pe vecie.

Grammar româneştii – sunt cei pentru care o literă mâncată din „Hamlet” anulează întreaga operă, pentru care o pauză între literele unui cuvânt dintr-un text în care cineva îşi exprimă bucuria că i s-a născut copilul (true story…) anulează fără drept de apel vestea splendidă. Sunt nişte trişti. Şi răspândesc această tristeţe. Cu o acribie înspăimântătoare.

Pupinromâneştii – sunt cei pentru care mottoul „şefu’, era să ai o scamă” este gravat adânc şi indubitabil în ADNul existenţei lor online. Dacă şeful pe care îl adoră se spală pe dinţi, „vaaaaai, ce mişcare ritmică elegantă a periuţei are…”. Dacă şeful se încruntă, „vaaaaai, uite ce frumoasă curbă îi fac sprâncenele…”. Dacă şeful trage un pârţ, „vaaaaai, cu ce forţă se exprimă…”. Săracii…

Stră-româneştii – se trag din acest neam sfânt, lăsat aici de extratereştrii/Dumnezeu/pastafarieni; ca idee generală noi, ca neam, nu ar trebui să facem mare lucru, totul o să se desfăşoare după plan, ceva sau cineva o să le rezolve pe toate pentru noi. Imediat. Cât de repede. Noi să fim sănătoşi până atunci.

Şi mai suntem noi, ceilalţi. Care ne uităm la toţi româneştii înşiraţi mai sus cu superioritate, enervare, scârbă, milă, tristeţe. Asta în timp ce alţii se uită la noi, ceilalţi, cu superioritate, enervare, scârbă, milă, tristeţe. Iar unii dintre ei îşi spun în barbă „uite şi la româneştii ăştia…”.

Cristian China-Birta este blogger. Îl puteți citi pe chinezu.eu.

)

de Mircea Grecescu poze cu Grumpy Cat. Așa că alegem să ne formăm realitatea în digital. Pentru că e mai simplu și pentru că e mai rapid.

Crescând cu toate bunătățile digitale, era normal să învățăm cum să facem și altele în online, „treburi de oameni mari” cum s-ar spune. Unii au învățat să facă business, alții marketing, alții să comunice constant cu cei care îi urmăresc în online. E anul în care Yahoo, un gigant în declin, investește 1.1 miliarde de dolari pentru a cumpăra Tumblr, un business online care nu e neapărat foarte profitabil (profit de 13 milioane de dolari în 2012), dar care este foarte cool și din ce în ce mai folosit, mai ales de tineri. Internetul contează și va conta din ce în ce mai mult. E datoria noastră să experimentăm cât mai mult și să profităm de toate oportunitățile care apar. Noi, ăștia din generația Y, digitali nativ.

Și totuși, în România rămânem în urmă un pic. La facultate n-ai să auzi despre marketing digital decât în trecere, iar situația stă și mai rău când vorbim despre Social Media.

Iar studenți pasionați de Social Media să tot fie o mulțime pe la noi. Dacă te numeri printre ei, n-ai așa multe opțiuni de învățare. Fie încerci să furi meserie de la greii domeniului de

de Lucian ALexa

Când ajungi la facultate, te vezi pus în fața multor decizii, unele importante, altele mai puțin importante, pe care trebuie să le iei având la dispoziție mai mult sau mai puțin timp. Una dintre aceste decizii este alegerea unui laptop sau, în genere, a unui computer pentru facultate.

Trei Gb de RAM, procesor de 1,5 GHz, placă video dedicată sau hard solid sunt doar niște caracteristici pentru unii nebuloase, neinteresante și chiar bulversante. Câteodată cea mai bună logică nu e neapărat cu cât mai mult, cu atât mai bine. Poate pentru unii dintre voi singura cerință e, dacă se poate, să fie roșu. uite o serie de lucruri pe care ar trebui să le știi atunci când vrei să faci o astfel de achiziție:

În primul rând, trebuie să știi foarte bine la ce o să folosești laptopul.Dacă nu ești prea mare fan al jocurilor pe calculator și nici nu desfășori activități grafice complexe, poate că este mai bine să optezi pentru o placă video integrată, care îți oferă tot ce ai nevoie, garantând în același timp un consum mai redus al bateriei . Dacă te joci mult sau lucrezi des în programe grafice, poate că este mai bine să optezi pentru o placă video dedicată, care oferă performanțe grafice superioare.

Fiind baiet internetul cutreieram

Am crescut odată cu internetul. Zic în nume propriu, dar îndrăznesc să zic și în numele generației din care fac parte. De fapt, cred că suntem exact generația pe care o blama toată lumea că nu mai iese din casă și stă toată ziua bună ziua cu ochii-n ecran, generația căreia părinții îi ziceau că realitatea e în altă parte.

Ne-am pierdut pe rând nopțile cu mIRC, WoW, HI5, 4chan, Counter-Strike, Yahoo Messenger, poate MySpace (ăla vechi, acum mai puțin..), Facebook, Tumblr, 9gag, League of Legends, Reddit. Dar și cu Wikipedia, Quora sau StumbleUpon, pentru că internetul ne-a făcut mai curioși. Și-am făcut-o până când realitatea chiar s-a mutat acolo, ceea ce poate nu e așa rău pe cât părea mai demult.

Cum vine asta? E simplu, evoluăm și-o facem repede. Devenim din ce în ce mai selectivi cu timpul nostru și, în scenariul cel mai frumos, îl alocăm exact lucrurilor care merită pe bune. Iar internetul ne permite să găsim orice, oricând, oriunde. Dar și să procrastinăm atââât de mult. E o decizie de câteva secunde dacă în următoarele cinci minute citim despre Colonelul Chris Hadfield sau ne uităm la

Sfaturi simple pentru achizitionarea unui laptop ,

la noi, fie stai cu ochii-n patru pentru toate oportunitățile de a ajunge la marile evenimente ca voluntar, fie încerci marea cu degetul și începi un proiect fresh în online. Și loc pentru ultima variantă este o grămadă, cel puțin la noi. Poți să începi orice fel de proiect – ai o idee, o testezi, vezi dacă prinde, mergi mai departe cu ea sau o schimbi. E simplu, costă puțin și feedbackul e aproape instant. Sunt 6 milioane de români pe Facebook și 10 milioane de români cu conexiuni la internet, ai cu cine să testezi, să greșești, să înveți și apoi să faci un proiect din ce în ce mai bun. Și dacă proiectul e tare, s-ar putea să fie oameni care chiar să vrea să te plătească pentru asta. Tot ce trebuie să faci e să-ți strângi ideile, să te apuci de treabă și să te ții de ea. Hai că nu e așa greu.

Mircea Grecescu este project manager „Onlined” și student la master la SNSPA. Într-o zi va fi digital planner.

Procesorul este o altă componentă importantă.

Este un veritabil creieraș. Astfel că dacă nu estimezi că vei avea nevoie de o putere de calcul foarte mare, poți alege un procesor mai ”molcom” și cu banii economisiți îți poți lua bilete la film sau teatru. Dacă știi că o să ai proiecte multe la econometrie și nu numai și trebuie să rulezi simulări Monte Carlo, sau algoritmi de așezat în bancă la examene destul de des, ai vrea totuși să alegi un procesor mai puternic . Puterea procesorului e dată de viteza de lucru (Ghz) și de numărul de nuclee, iar aici mai mult chiar e mai bine.

Memoria RAM este un fel de birou pe care se întinde computerul atunci când lucrează pentru desfășurarea aplicațiilor. În general mai multă memorie, la o frecvență mai mare înseamnă un birou mai mare și mai bine organizat. Acest lucru conduce la o performanță mai bună, dar aproximativ 3-4 Gb sunt suficienți pentru orice fel de activități curriculare și extracurriculare … desfășurate simultan.

Iar hard disk-ul este fișetul, locul de stocare a datelor.Dacă nu ai un transfer intens de fișiere, ci doar ai nevoie de mult spațiu de stocare, cam cum au fetele nevoie pentru pantofi, poate că vrei să alegi un hard disk cu o capacitate mai mare în detrimentul unuia cu o viteză de lucru mai mare,

aceasta în cazul în care trebuie să faci cumva un trade-off.

Un alt tip foarte important, unul care te poate face să economisești o sumă considerabilă este ca înainte să îți cumperi un laptop, să te interesezi dacă nu cumva universitatea îți oferă cumva sistem de operare gratis. Multe universități din țară, printre care și Academia de Studii Economice, au parteneriat cu Microsoft, studenții acestora beneficiind de sistemul de operare Windows în mod gratuit. Astfel, decât să alegi un laptop cu Windows preinstalat și oferit de vânzător în prețul laptopului, poți opta pentru aceleași caracteristici, dar fără sistemul de operare, scutind

astfel câteva sute de RON. Cu banii economisiți puteți să vă achiziționați o geantă de laptop, pentru transportul acestuia în siguranță atunci când aveți proiecte, sau un stand pentru suplimentarea răcirii, pe care îl recomand… dar nu cu căldură.

Lucian Alexa este pasionat de IT și recomandă tipuri de calculatoare prietnilor de aproape trei ani.

Tot un proiect în și despre online este și Onlined – un program complex de învățare în Social Media exclusiv pentru studenți. Se întâmplă între 10 și 23 august 2013, în București. Poți citi câte-n lună și-n stele pe onlined.ro și pe facebook.com/onlined.vip. Ne vedem la vară?

36

37

Din spatele ziarului

Redactor coordonator Leila Tijani

Echipa „Carevasăzică“ Miruna Dumitraşcu - Redactor Coordonator-Adjunct Iulia Barbu - Redactor, Public Relations Officer, Design& Layout Ioana Constantin - Redactor, Public Relations Officer

Ilustraţii şi Fotografii Afrodita Feldioreanu Gabriel Kirmaier Robert Obert Teodora Petrescu Andrei Lasc Mihai Lăcătușu

Colaboratori Ioana Pârvulescu Antonio Momoc Dragoș Butuzea Cosmin Alexandru Dani Sandu Cristian China-Birta Valentina Iancu Maria Dumitriu Alexia Ion

Ioana Mischie Corina Tudor Vlad Calu Teodora Morar Alexandra Banu Lucian Alexa Diana Cristea-Șerban Andrei Lupu Andreea Ghica

Ne găsiţi şi pe internet www.carevasazica.com www.facebook.com/carevasazica.vip

Tipografie United Print

Carevasăzică (Online) =(Online) ISSN 2285 – 6374 Carevasazi Carevasazica = ISSN 2285 – 6374 ISSN–L 2285 – 6366

38

39