Fotbal aprofundare anul iii (32 pag ) paun dan

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCAłIE FIZICĂ ŞI SPORT SPECIALIZAREA EDUCAłIE FIZICĂ ŞI SPORT

FOTBAL - APROFUNDARE ANUL III

PĂUN DAN

CUPRINS Tema 1 - Obiectul teoriei şi metodicii jocului de fotbal; Tema 2 – Conceptul de antrenament sportiv. Mijloacele şi metodele antrenamentului în fotbal Tema 3 – Componentele antrenamentului – pregătirea fizică Tema 4 - Pregătirea tehnică Tema 5 - Pregătirea tactică Tema 6 - Pregătirea teoretică şi psihologică Tema 7 - Pregătirea biologică Tema 8 – Efortul în jocul de fotbal Tema 9 – Forma sportivă în fotbal Tema 10 - Antrenorul şi jucătorul – factori de bază ai procesului de pregătire şi de performanŃă Tema 11 - ŞedinŃa de analiză a ultimului joc.Pregătirea pentru jocul următor Tema 12 – Formarea echipelor de performanŃă Tema 13 – ConcepŃia de joc şi de pregătire în fotbal\ Tema 14 – PriorităŃi în procesul de antrenament la copii şi juniori Tema 15 – Criterii de selecŃie la copii şi junuiori la diferite vârste Tema 16 – Periodizarea antrenamentului în fotbal Tema 17 – Cantonamentul în jocul de fotbal Tema 18 – Planificarea şi evidenŃa în antrenamentul de fotbal Tema 19 – LecŃia de antrenament în fotbal. Tipuri de antrenament Tema 20 – CompetiŃiile sportive Tema 21 – Accidentele jucătorilor de fotbal

Tema 1 - Obiectul teoriei şi metodicii jocului de fotbal; Fotbalul, ocupă un loc privilegiat, fiind considerat de mulŃi ca fiind cel mai îndrăgit sport, dealtfel primind şi denumirea neoficiala de “Regele sporturillor”. Teoria şi metodica fotbalului se ocupă de acest „fenomen”, care este jocul cu mingea din mai multe puncte de vedere: - ca disciplină sportivă - ca mijloc al educaŃiei fizice - ca disciplină ştiinŃifică - ca sport complementar - ca mijloc asociat al kinetoterapiei - ca mijloc politic Fotbalul ca disciplină sportivă- Actualmente, numărul total de practicanŃii al acestui sport, se cifrează la aproximativ 250 de milioane de practicanŃi în toată lumea şi este în continuă creştere. Dezvoltarea fotbalului a adus în jurul echipelor de fotbal numeroşi specialişti, teoreticieni, nutriŃionişti, psihologi, etc.Dezvoltarea fotbalului în România a avut o evoluŃie modestă exceptând ultimii 20 de ani, care au adus rezultate deosebite. Dacă în perioada interbelică existau cluburi de fotbal ca: Venus Bucureşti, Juventus Bucureşti, Chinezul Timişoara, Ripensia Timişoara, Universitatea Cluj, Rapid Bucureşti, dupa cel de-al doilea război mondial apar cluburi care vor aduce faimă fotbalului românesc: CCA( Steaua Bucureşti), Dinamo Bucureşti, Petrolul Ploieşti, Steagul Roşu Braşov( F.C.Braşov), Universitatea Craiova, ITA Arad( UTA Arad), F.C. Argeş Piteşti. Aceste echipe vor aduce rezultate foarte bune în contul fotbalului românesc; rezultate excepŃionale au realizat echipe ca: Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti ,Universitatea Craiova, Fotbalul ca mijloc al educaŃiei fizice- Fiind practicat la nivelul tuturor formelor de învăŃământ, fotbalul produce anumite valenŃe formativ instructiv-educative, cu rezultate benefice asupra planurilor: psihic, somatic, funcŃional, etc.

Fotbalul ca disciplină ştiinŃifică - Fotbalul având caracteristicile unei discipline ştiinŃifice, şi anume: obiect propriu de cercetare, metode de cercetare, domeniu propriu de cercetare, etc; cu o teorie şi metodică proprie, subsidiară teoriei şi metodicii educaŃiei fizice, face obiectul cercetării domeniului de către echipe interdisciplinare.

Fotbalul ca sport complementar - Majoritatea antrenorilor de la alte discipline folosesc fotbalul ca mijloc de încălzire, de relaxare, de pregătire fizică, etc. Majoritatea antrenorilor îl folosesc nu numai datorită regulilor simple şi a materialelor de echipare foarte uşor de obŃinut ci şi datorită faptului că fotbalul cuprinde toate sferele de natură motrică, emoŃional-psihică, morală, etc.

Fotbalul ca mijloc asociat al kinetoterapiei- Jocul de fotbal poate fi folosit foarte eficient şi în prevenirea şi corectarea anumitor deficienŃe posturale sau de recuperare fizică. Prin mişcările de care se foloseşte jocul de fotbal, acestea pot foarte bine să prevină şi să corecteze anumite deficienŃe fizice. Dar cel mai important este efectul pe care-l poate avea individul din punct de vedere psihic. Prin multiplele sale velenŃe educative, corective şi formative, fotbalul intră în categoria sporturilor asociate kinetoterapiei.

Fotbalul ca mijloc politic- Datorită popularităŃii sale, fotbalul a devenit un mijloc eficient în rezolvarea anumitor dispute, conflicte, etc. Majoritatea politicienilor se folosesc de celebritatea sportivă în vederea obŃinerii anumitor decizii favorabile, sensibilizând partenerii de discuŃii. În acest sens, vedete ca Beckam, Ronaldo, Ballack, Raul, Ronaldiniho, etc sunt sportivi implicaŃi în diferite proiecte umanitare sau politice, vezi UNICEF, ONU, GREENPEACE, Combaterea sărăciei, etc Obiectul disciplinei fotbal - studiază conŃinutul jocului de fotbal sub aspect tehnic, tactic fizic, teoretic şi psihologic - generalizează în mod teoretic practica înaintată.

- istoricul şi evoluŃia jocului - preluarea anumitor metode, mijloace, principii de la alte discipline - caracterul interdisciplinar - studiază metodica, structura şi conŃinutul antrenamentului de fotbal - regulamentul de joc - stabilirea principiilor, metodelor, mijloacelor referitoare la fotbal, ca mijloc al educaŃiei fizice şi ca sport de performanŃă. Întrebări: 1. Care sunt domeniile în care fotbalul îşi găseşte aplicabilitatea?

2. EnumeraŃi 3 echipe renumite din fotbalul intern din perioada interbelică?

3. EnumeraŃi 3 echipe renumite din fotbalul intern din care au avut performanŃe notabile pe plan extern?

4. De ce fotbalul este considerat un sport complemetar?

5. Care este obiectul disciplinei fotbal?

Tema 2 – Conceptul de antrenament sportiv. Mijloacele şi metodele antrenamentului sportiv în fotbal Antrenamentul sportiv este „un proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu, gradat, de adaptare a organismului uman la eforturi fizice şi psihice intense, implicate de participarea în concursuri organizate pe diferite ramuri de sport”. (A. Dragnea, 1996).

Metodele antrenamentului sportiv în fotbal Aceste metode sunt de o mare varietate, cuprinzând atât metode generale, cât şi metode specifice pregătirii. În funcŃie de metodele specifice folosite în fotbal, putem discuta despre următoarele tipuri de antrenamente: antrenamentul cu intervale nespecifice şi specifice fotbalului; antrenamentul în circuit – diverse variante; antrenamentul cu învingerea propriei greutăŃi; antrenamentul cu obiecte ajutătoare; antrenamentul sub presiune; antrenamentul specific analitic şi global; antrenamentul Fartlek (combinarea metodelor cu intervale şi Footing); antrenamentul Footing (pentru îmbunătăŃirea rezistenŃei cardiace la un volum de activitate îndelungată); antrenamentul în care se foloseşte testul Cooper (alergare 12 min); antrenamentul izometric; antrenamentul pentru dezvoltarea detentei; antrenamentul pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenŃei (45 sec); antrenamentul în care se foloseşte metoda stretching-ului; antrenamentul tehnico-tactic; antrenamentul prin jocuri cu număr redus de jucători; antrenamentul la momentele fixe ale jocului; antrenamentul teoretic; antrenamentul autogen; antrenamentul în care se analizează jocul oficial în urma înregistrării lui. (Ş. Miu şi F. Velea, 2002).

Mijloacele folosite în antrenamentul sportiv în fotbal Realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv în fotbal presupune utilizarea unui număr mare de exerciŃii de diferite tipuri, aplicate în anumite condiŃii igienice şi de mediu, precum şi folosirea unor dispozitive, instalaŃii şi echipamente utilizate în cadrul unor metode sau combinaŃii de metode. Mijloacele antrenamentului sportiv se clasifică în modul următor: mijloace de antrenament (de lecŃie); mijloace de refacere a capacităŃii de efort; mijloace competiŃionale.

Mijloace de antrenament (de lecŃie) se împart în trei categorii: mijloace de pregătire generală; mijloace cu caracter mixt; mijloace de pregătire specifică.

Mijloacele de refacere a capacităŃii de efort- În actuala etapă de dezvoltare a antrenamentului sportiv, refacerea organismului constituie o preocupare de primă importanŃă pentru specialiştii domeniului, în vederea stabilirii cât mai exacte a conŃinutului şi metodologiei acesteia. Mijloacele utilizate în refacere se împart în: specifice – care se dirijează medical şi nespecifice – pedagogice, igienice – care pot fi aplicate de antrenor şi de sportiv. (I. Drăgan, 1989) Mijloace competiŃionale- Unii specialişti consideră că aceste mijloace constituie o componentă a antrenamentului numită integrală care se exersează în lecŃiile şi microciclurile specifice finalului de etapă precompetiŃională şi perioadei competiŃionale. Mijloacele cu caracter competiŃional au forme şi conŃinut diferite de la o ramură de sport la alta. O formă aparte o au exerciŃiile integrale de concurs în cadrul jocurilor sportive (K. Ghermănescu, 1983) care se referă la: jocul şcoală; jocul de antrenament; jocul de verificare; jocul competiŃional.

Jocul şcoală se poate organiza, în cazul fotbalului, handbalului, baschetului, rugbyului, la o poartă, la un coş sau bilateral, la ambele porŃi sau coşuri. Se foloseşte, de regulă, când se urmăreşte învăŃarea sau perfecŃionarea anumitor procedee tehnico-tactice, în condiŃii de joc, creşterea capacităŃii de aplicare în joc a unor exerciŃii mai dificile, asamblarea unor combinaŃii tactice, învăŃarea sau perfecŃionarea sistemelor de joc.

Jocul de antrenament are ca scop fundamental perfecŃionarea jocului bilateral prin aplicarea oportună şi eficientă a fazelor şi sistemelor, omogenizarea cuplurilor şi echipei, a liniilor precum şi aplicarea unor noi combinaŃii tactice.

Jocul de verificare este considerat ca cel mai complex şi veridic test prin care se apreciază nivelul de pregătire al unei echipe (sau sportiv). Acesta se organizează într-o ambianŃă cvasi-oficială, având ca partener o echipă de aceeaşi valoare.

Jocul competiŃional nu trebuie confundat cu jocul oficial, deşi, orice participare la o competiŃie oferă şi prilejul repetării în condiŃii complete a celor învăŃate în antrenamente. Jocurile competiŃionale se organizează în mod amical, pentru pregătire, sub forma unor cupe sau bilaterale tradiŃionale, înaintea competiŃiilor oficiale.

Jocul de omogenizare se poate folosi şi înaintea celui competiŃional, apelându-se la această formă în cazurile includerii de noi jucători în lot, după revenirea în echipă a celor recuperaŃi după accidentări sau înaintea perioadei competiŃionale.

Jocul de selecŃie este considerat un mijloc competiŃional folosit pe toată durata procesului de pregătire, indiferent de vârsta şi nivelul de pregătire al jucătorilor. Întrebări: 1. Ce este antrenamentul?

2. Ce metode de antreanment se folosesc în fotbal?

3. Care sunt tipurile de antrenament?

4. Care sunt mijloacele folosite în antrenamentul sportiv în fotbal?

5. Care sunt mijloacele competiŃionale?

Tema 3 – Componentele antrenamentului – pregătirea fizică Prin pregătire fizică se înŃelege „întregul sistem (ansamblu) de mijloace care asigură mărirea capacităŃii funcŃionale a organismului prin nivelul înalt de dezvoltare a calităŃilor motrice şi specifice, ridicarea indicilor morfofuncŃionali pe fondul unei perfecte stări de sănătate”. (I. Motroc, 1994) Pregătirea fizică în jocul de fotbal prezintă două componente – pregătirea fizică generală şi pregătirea fizică specifică, care asigură creşterea randamentului fotbaliştilor atât în procesul de antrenament cât şi în cadrul jocurilor oficiale. Pregătirea tehnică şi tactică se bazează în primul rând pe o pregătire fizică generală optimă contribuind la obŃinerea performanŃelor superioare în fotbal.

Principalele obiective ale pregătirii fizice generale sunt următoarele: adaptarea la efort a funcŃiunilor vitale ale organismului; dezvoltarea multilaterală şi proporŃională a tuturor părŃilor şi segmentelor corporale; dezvoltarea motricităŃii generale a jucătorilor; completarea bagajului de priceperi şi deprinderi motrice de bază şi specifice.

EvoluŃia fotbalului scoate în evidenŃă necesitatea formării unor jucători echilibraŃi din punct de vedere fizic, tehnic şi tactic în scopul obŃinerii rezultatelor aşteptate. Pregătirea fizică specifică este implicată direct în desfăşurarea eficientă a acŃiunilor tehnico-tactice bazate pe dezvoltarea optimă a capacităŃilor coordinative şi condiŃionale, adaptate în permanenŃă la situaŃiile extrem de complexe apărute în timpul jocului. După V. Cojocaru, (2001), trebuie să se Ńină cont în antrenamente de următoarele reguli metodice: 1. exerciŃiile vor avea durată variabilă, similară cu durata eforturilor de joc (1-30 sec. efort maxim, 1-200 sec. efort mediu, 1-4 min. sau chiar 5 min. efort redus); 2. pauzele de refacere vor avea durate inegale şi ordinea aleatorie (1-30-40 sec.); 3. exerciŃiile nu trebuie să solicite viteza, forŃa, rezistenŃa într-o succesiune întâmplătoare; 4. efortul din timpul exerciŃiilor trebuie realizat prin mijloace nespecifice sau specifice cu o pondere sporită a acestora din urmă.

A. Capacitatea condiŃională - viteza, în înŃelesul cel mai larg, reprezintă capacitatea omului de a efectua mişcările într-un timp cât mai scurt. Viteza este capacitatea motrică care depinde şi este condiŃionată, de foarte mulŃi factori, fiind, din acest punct de vedere, capacitatea cea mai complexă. Este unanim acceptat faptul că, viteza este o capacitate motrică mai mult înnăscută, decât dobândită, constituind o zestre ereditară, fiind programată genetic. În fotbalul actual, se pune mare accent pe viteză, antrenorii căutând să introducă în echipă cât mai mulŃi jucători, înzestraŃi cu o astfel de capacitate motrică (în toate formele ei de manifestare, specifice jocului) pentru a obŃine performanŃele dorite. Jocul de fotbal modern, obligă antrenorii să se orienteze încă de la selecŃie, pe jucători de viteză. Dezvoltarea vitezei specifice fotbalului se realizează şi prin metoda repetării acŃiunilor de joc, conform căreia, efortul de viteză trebuie să se desfăşoare: pe distanŃe specifice; prin executarea acŃiunilor tehnico-tactice; în combinaŃii cu exerciŃii pentru forŃă şi rezistenŃă; pe durate variabile, alternând cu pauze; prin intermediul diferitelor jocuri pregătitoare. (V. Cojocaru, 2001) B. Capacitatea condiŃională – rezistenŃa, reprezintă „capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienŃei activităŃii depuse, în condiŃiile reprimării stării de oboseală” (A. Nicu, 1993) RezistenŃa specifică fotbaliştilor este de o importanŃă determinantă pentru obŃinerea unor performanŃe superioare, cât şi pentru a putea susŃine în mod corespunzător eforturile din antrenament. RezistenŃa se combină în mod eficient în jocul de fotbal cu forŃa şi viteza. Aceasta este una dintre cele mai perfectibile calităŃi motrice, deoarece este determinată de dezvoltarea marilor funcŃiuni (de tip constituŃional) şi de cunoştinŃele destul de avansate ale specialiştilor în metodica elaborării ei. Dezvoltarea rezistenŃei de joc se bazează pe mijloacele de dezvoltare ale rezistenŃei generale ca substrat morfo-funcŃional pentru rezistenŃa specifică. Această rezistenŃă specifică se manifestă în următoarele situaŃii: pe toată durata jocului;

în alergarea din timpul jocului, care cuprinde distanŃe între 5-12km; în timpul solicitărilor fizice, tehnice şi tactice ale unei acŃiuni; la solicitările mai multor acŃiuni corelate; la eforturi prelungite (sau repetate) de viteză; la eforturi repetate de forŃă; la eforturi continue de exerciŃii tehnice; la solicitările psiho-afective ale jocului. (V. Cojocaru, 2001) RezistenŃa specifică jucătorului de fotbal se dezvoltă prin metoda antrenamentului cu intervale, în principal.

Această metodă permite dezvoltarea rezistenŃei, dar şi a vitezei, într-un efort cu intensităŃi variabile, stabilite pe anumite durate şi distanŃe, cu pauze corespunzătoare pentru odihnă-refacere.

C. Capacitatea condiŃională – forŃa, reprezintă „capacitatea omului (bilogică şi psihică) de a învinge o rezistenŃă exterioară măsurată în kilograme cu ajutorul halterelor şi dinamometriei” (A. Nicu, 1993). În fotbal, deosebim o forŃă generală, prin care înŃelegem forŃa la nivelul tuturor grupelor musculare, care realizează o hipertrofie şi are, ca efect, o dezvoltare fizică armonioasă, şi o forŃă specifică, tipică fotbalistului, care realizează o dezvoltare la nivelul grupelor musculare interesate în execuŃiile tehnico-tactice cu şi fără minge (în special musculatura trenului inferior şi musculatura abdominală. Capacitatea de performanŃă în fotbal este influenŃată şi determinată de următorii factori motrici subiectivi: coordonarea (îndemânarea), mobilitatea, priceperile motrice, deprinderile motrice etc.

D. Capacitatea coordinativă coordonare (îndemânare) reprezintă „capacitatea de a selecŃiona şi efectua rapid şi corect acŃiuni motrice, adecvate unor situaŃii neprevăzute, cu o eficienŃă crescută” (A. Nicu, 1993) Pe fondul dezvoltării ei se perfecŃionează mecanismele coordonării unor mişcări complicate, condiŃie a însuşirii corecte şi rapide a deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaŃii variate. În mod deosebit, în jocul de fotbal sunt solicitate aspectele de diferenŃiere kinestezică, capacitatea de orientare spaŃială, capacitatea de echilibru şi capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptare optimă la modificările de situaŃii). În mod frecvent, se spune despre un jucător de fotbal, care execută coordonat mişcări de picioare cu mingea, că este îndemânatic. Oricum această calitate se etichetează întotdeauna în raport cu un model subiectiv. Coordonarea (îndemânarea) determină performanŃa, şi în fotbal, de nivelul ei depinzând valorificarea celorlalte aptitudini.

E. Capacitatea coordinativă mobilitate reprezintă „capacitatea omului de a utiliza la maximum potenŃialul anatomic de locomoŃie într-o anumită articulaŃie sau în ansamblul articulaŃiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare”. (A. Nicu, 1993) Şi în fotbal, în intenŃia obŃinerii unei tehnici de execuŃie a unui element sau a unui procedeu cât mai eficient, practica antrenamentului a demonstrat că dezvoltarea capacităŃii musculare diferenŃiate (pe viteză, cursiv, forŃă, rezistenŃă) sau combinate nu asigură integral efectuarea mişcării cu precizie, cursiv şi economic. Putem defini priceperea, ca fiind „posibilitatea dobândită prin învăŃare de a executa o acŃiune, atât pe plan real, cât şi mental, în condiŃii foarte variate, realizând o adaptare promptă la eventualele schimbări”. (DicŃionarul de pedagogie contemporană, 1996). Când caracterizăm pe cineva drept „priceput” subînŃelegem modul de rezolvare a situaŃiilor pe baza a ceea ce se cunoaşte şi un nivel superior de înzestrare aptitudinală.

Deprinderile motrice pot fi definite drept calităŃi ale actelor învăŃate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuŃie: coordonare, precizie, viteză, uşurinŃă, plasticitate, automatizare.

Deprinderile perceptiv-motrice constituie acea clasă de deprinderi în care sintezele operaŃionale, se realizează pe baza particularităŃilor perceptive ale situaŃiei externe şi a reacŃiilor motrice asociate acestora. Astfel de deprinderi sunt specifice şi fotbalului unde adversarul, obiectul de joc sau structurile tactice sunt variabile. Întrebări: 1. DefiniŃi pregătirea fizică?

2. Care sunt capacităŃiile condiŃionale? EnumeraŃile, definiŃile şi prezentaŃi formele de manifestare prezente în jocul fotbal!

3. DefiniŃi capacitatea coordinativă îndemânarea ?

4. Ce ştiŃi de deprinderile şi proceperile motrice?

5. ComentaŃi ce rol are pregătirea fizică în cadrul procesului instructiv-educativ?

Tema 4 - Pregătirea tehnică În fotbalul contemporan, tehnica jocului a atins un nivel ridicat de execuŃie şi spectaculozitate din punct de vedere al exprimării specifice a jucătorilor.

De cele mai multe ori, perfecŃiunea execuŃiilor fotbaliştilor poate fi raportată la un nivel aproape artistic datorită varietăŃii procedeelor, preciziei acŃiunilor, automatizării şi subtilităŃii lor. „Tehnica jocului de fotbal reprezintă totalitatea deprinderilor motrice specifice fotbalului (procedee tehnice) desfăşurate după legile activităŃii nervoase superioare şi ale biomecanicii, având la bază capacităŃile fizice ale jucătorilor, în vederea rezolvării eficiente şi oportune a situaŃiilor tactice în atac şi apărare”. (S. Ciolcă, 2005) Pentru a înŃelege performanŃa în cadrul jocurilor sportive trebuie să se pornească de la structura actului motric raportată la trei puncte fundamentale:

1.

2.

3.

finalitatea mişcării; programarea mişcării; execuŃia motrică.

Pregătirea tehnică presupune alcătuirea unui program motric bazat pe repetarea elementelor care în jocurile sportive (sporturi de situaŃie), permit finalizarea unor acŃiuni de atac şi apărare pe baza unei anumite intenŃii de joc: şut, dribling, conducere, aruncare e.t.c. (K. Schock, citat de R. Manno, 1996) ObŃinerea performanŃelor superioare în fotbal şi nu numai, se poate datora şi stilurilor proprii de executare a unor acte motrice, acŃiuni, procedee tehnice. Datorită eficacităŃii şi felului în care sunt utilizate în scop tactic, acŃiunile de executare a unor procedee tehnice, sunt preluate de alŃi jucători sau pot constitui variante noi ale unor procedee tehnice clasice. Pentru pregătirea tehnică se folosesc metodele generale ale pedagogiei – exersarea, repetarea, corectarea şi cele ale învăŃării şi perfecŃionării fiecărui element sau acŃiune în parte. ConŃinutul factorului tehnic constă în existenŃa unor procedee şi elemente izolate (aproximativ 15%), corelate (40%), tehnic corelate între doi sau mai mulŃi parteneri (45%), care trebuie adaptate condiŃiilor de joc. Se observă în fotbalul actual o tendinŃă de simplificare a acŃiunilor tehnice atât în atac cât şi în apărare realizându-se o cursivitate eficientă în ambele faze ale jocului, combinaŃiile de elemente tehnice atingând un nivel ridicat de automatizare. În jocul de fotbal, ca de altfel în toate jocurile sportive, tehnica influenŃează în mod prioritar soluŃionarea situaŃiilor tactice de joc, în condiŃii de adversitate şi cu economie de energie. Însuşirea unui bagaj de priceperi şi deprinderi de mişcare şi acŃionare asupra mingii provoacă o solicitare superioară a sistemului senzorial (compararea informaŃiilor interne cu cele externe şi raportarea lor la cele verbale) fapt care favorizează învăŃarea corectă şi economică a tehnicii jocului de fotbal. (I. Motroc, 1994) De altfel, întreaga pregătire tehnică are la bază psihologia proceselor de pregătire, referindu-ne la psihologia învăŃării, psihologia pregătirii şi psihologia evaluării (apreciere, notare). Întrebări: 1. DefiniŃi pregătirea tehnică?

2. Care este structura actului motric?

3. La ce nivel se poate perfecŃiona tehnica jocului de fotbal? ComentaŃi acest aspect!

4. Care este ponderea tehnicii la nivelul unei grupe de juniori 10-12 ani?

5. Care este cel mai complex mijloc de exersare a tehnicii?

Tema 5 - Pregătirea tactică Pornind de la definiŃia tacticii dată de A. Dragnea şi S. Mate - Teodorescu, 2001 şi anume „un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a competiŃiilor de către sportiv prin care acesta îşi valorifică toate capacităŃile tehnice, fizice, psihice în vederea rezolvării situaŃiior problematice (de concurs) create de adversari, coechipiei şi ambianŃă pentru obŃinerea succesului”, subliniem în continuare importanŃa şi complexitatea acestei componente a antrenamentului în ideea creşterii capacităŃii de performanŃă în fotbal.

Tactica este un element esenŃial în materializarea concepŃiei de joc a echipei, Ńinând cont de eforturile şi acŃiunile jucătorilor care colaborează într-un mod unitar în vederea atingerii obiectivului stabilit. „Tactica jocului de fotbal reprezintă totalitatea acŃiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe desfăşurate atât în atac, cât şi în apărare, concepute şi organizate eficient, respectând legile jocului (regulamentul de joc) şi trăsăturile conduitei sportive, în scopul obŃinerii unui rezultat favorabil” (S. Ciolcă, 2005) În antrenamentele echipelor de fotbal trebuie să Ńinem cont de faptul că pregătirea tactică subordonează celelalte componente, se face în paralel cu pregătirea tehnică şi în strânsă legătură cu pregătirea teoretică şi psihologică, se face progresiv prin creşterea gradului de dificultate , iar educarea gândirii tactice, a componentelor de manifestare a acesteia joacă un rol important în pregătirea tactică. Pregătirea tactică se bazează pe o activitate mentală intenŃionată de rezolvare a situaŃiilor problematice specifice jocului de fotbal. Această activitate conŃine informaŃiile stocate, informaŃiile din joc şi rezolvarea corectă a situaŃiilor apărute în timpul jocului. În fotbal, decizia este tot mai dificil de luat din cauza incertitudinii, imprevizibilului oferit de jocul în sine, desfăşurat în viteză tot mai mare şi în criză de spaŃiu şi de timp. Deoarece fotbalul modern este din ce în ce mai tacticizat, se impune o abordare specifică a metodicii pregătirii tactice. Aceasta presupune folosirea unor metode moderne pentru îmbunătăŃirea pregătirii tactice a fotbaliştilor, care după A. Dragnea şi S. Mate-Teodorescu (2001), ar fi următoarele: 1. metode de perfecŃionare a capacităŃii de repartizare a forŃelor. Aceasta se realizează prin repartizarea planificată a forŃelor, a execuŃiei precise a combinaŃiilor tehnico-tactice şi depăşirea condiŃiilor problematice din concurs (joc oficial), prin creşterea dinamismului şi intensităŃii acŃiunilor, prin creşterea volumului de efort, prin mărirea distanŃelor, prelungirea duratei de joc şi lupta pentru un anumit rezultat, prin introdcucerea succesivă în cadrul diferitelor exerciŃii a sportivilor odihniŃi şi prin dezvoltarea capacităŃii organismului de a se integra foarte repede în activitate; 2. metode de utilizare oportună a tehnicii în timpul întrecerii (joc oficial), care se referă la executarea exerciŃiilor în condiŃii ce necesită o alegere corectă a mijloacelor tehnice, introducerea adversarului care acŃionează cu o intensitate

crescândă, la competiŃiile cu parteneri ale căror acŃiuni seamănă prin stilul lor cu lupta viitorului adversar (echipă), la sarcinile tactice care trebuie să dezvolte gândirea tactică, să stimuleze creativitatea sportivului şi spiritul de iniŃiativă; 3. metode de perfecŃionare a capacităŃi de colaborare cu coechipierii care se realizează prin introducerea periodică în echipă a unor jucători de rezervă şi stăpânirea noilor combinaŃii şi automatisme simultan cu perfecŃionarea sistemului tactic principal; 4. metode de perfecŃionare a capacităŃii de trecere de la un sistem de acŃiuni la altul în timpul întrecerii sportive (joc oficial) care se referă la trecerea de la anumite acŃiuni şi combinaŃii tehnico-tactice la altele, în funcŃie de diferite semnale, la modificarea bruscă a condiŃiilor, care impune sportivului o acŃiune rapidă şi creatoare şi la organizarea de competiŃii cu adversari care au stiluri diferite de a aborda întrecerea.

Aceste metode de perfecŃionare a pregătirii tactice folosite singular nu sunt decisive pentru pregătirea integrală a jucătorilor. În fotbalul actual, perfecŃionarea pregătirii tactice este asigurată numai printr-o combinare optimă a acestor metode cu sistemul general de pregătire. Întrebări: 1. DefiniŃi pregătirea tactică?

2. Care sunt metodele pentru îmbunătăŃirea pregătirii tactice a fotbaliştilor?

3. La ce nivel se acordă o atenŃie mai mare pregătirii tactice? ComentaŃi acest aspect!

4. EnumeraŃi din cultura voastră fotbalistică câteva sisteme de joc?

5. Tactica pentru un joc este fixă? MotivaŃi răspunsul?

Tema 6 - Pregătirea teoretică şi psihologică Prin pregătire teoretică se înŃelege ansamblul cunoştinŃelor de specialitate transmise de către antrenori în vederea aplicării în practică a unor noŃiuni, principii, reguli folosite pentru optimizarea randamentului în competiŃii. (I. Motroc, 1994) Componentele de bază ale pregătirii teoretice sunt următoarele: cunoştinŃe dobândite în urma pregătirii intelectuale generale; cunoştinŃe de biomecanică, de fiziologie, de igienă, psihologie e.t.c; informaŃii generale despre sport; noŃiuni temeinice despre tehnica şi tactica jocului de fotbal; cunoaşterea precisă şi corectă a legilor jocului de fotbal ş.a.

Antrenorii împreună cu jucătorii trebuie să fie preocupaŃi de o permanentă optimizare a pregătirii teoretice, fapt realizat atât în procesul de antrenament cât şi în alte ocazii mai speciale (cantonament, zile de odihnă, vacanŃă ş.a.)

NoutăŃile apărute în jocul de fotbal actual şi tendinŃele acestuia, modificările recente ale unor legi ale jocului impun o temeinică pregătire teoretică atât a antrenorilor cât şi a jucătorilor fără de care nu se pot obŃine performanŃele dorite şi nu se poate dezvolta capacitatea de performanŃă a jucătorilor de fotbal.

Pregătirea psihologică este o componentă a întregului proces de pregătire (pregătire şi educaŃie) a sportivului în şi în afara antrenamentului propriu-zis, având rol în formarea personalităŃii acestuia, a capacităŃii sale de autoconducere şi autoreglare.

ConŃinutul pregătiii psihologice constă în dezvoltarea laturilor activităŃii psihocomportamentale a sportivului care îi condiŃionează acestuia o conduită eficientă în antrenament, atât în privinŃa adaptării depline la solicitări şi stresuri, cât şi în privinŃa desăvârşirii tehnico-tactice şi rezolvării optime a situaŃiilor problematice din cadrul jocurilor oficiale.

Se cunosc trei tipuri de pregătire psihologică şi anume: de bază, specifică ramurii sau probei sportive şi pentru concurs. (M. Epuran, 1990). Pregătirea pentru concurs (joc oficial) cuprinde întreg ansamblul de măsuri, acŃiuni, eforturi întrprinse de sportivi şi tehnicieni în vederea obŃinerii unei performanŃe preliminare. Se cunoaşte faptul că principala caracteristică a activităŃii sportive constă din obŃinerea performanŃelor în condiŃii competiŃionale, de întrecere.

După M. Epuran (2001) „este necesar ca sportivul să înveŃe şi conduite de comportare specifice concursului, să înveŃe să se stăpânească, sa-şi adapteze acŃiunile la situaŃiile grele sau surprinzătoare, să-şi păstreze prospeŃimea psihică atât înainte cât şi în timpul concursului şi încă multe altele. Scopul pregătirii psihice pentru concurs constă din formarea la sportiv a unui sistem de atitudini şi conduite cu caracter operaŃional şi reglator prin care acesta să se adapteze suplu şi creator la situaŃiile concursului şi la acŃiunile advesarilor.” Însă tot după acelaşi autor, „oricâte metode s-ar folosi, oricât de sofisticate, dacă s-ar recurge pentru pregătirea psihică a unui concurs la cei mai renumiŃi psihologi, toate acestea vor avea eficienŃă redusă dacă nu se vor baza pe o solidă pregătire psihică generală”. (M. Epuran, 1990). Foarte important de ştiut pentru tehnicienii care activează în domeniul performanŃei sportive este şi aspectul pe care trebuie să ne bazăm atunci când discutăm despre pregătirea psihică pentru concurs. În această idee ne referim la două laturi şi anume: pregătirea psihică generală pentru concurs şi pregătirea psihică pentru un anumit concurs. Jocul de fotbal are drept caracteristică principală conduita inteligentmotrică, jucătorul putând rezolva situaŃiile concrete din timpul jocului fie prin scheme învăŃate, fie prin descoperirea altora, deci, printr-o rezolvare creatoare (euristică).Se subliniază astfel, încă o dată, importanŃa deosebită şi necesitatea folosirii pregătirii psihologice în procesul de antrenament al tuturor sportivilor. Remarcăm legătura dintre conŃinutul

psihologic al pregătiriii fizice, tehnice, tactice, biologice cu procesul de dezvoltare permanentă a capacităŃii de performanŃă a sportivilor. Întrebări: 1. DefiniŃi pregătirea teoretică?

2. Care sunt componentele de bază ale pregătirii teoretice?

3. DefiniŃi pregătirea psihologică?

4. Câte tipuri de pregătire psihologică cunoaşteŃi?

5. DefiniŃi pregătirea psihologică pentru concurs?

Tema 7 - Pregătirea biologică În sportul contemporan, pregătirea biologică reprezentată de refacerea capacităŃii de efort şi de recuperarea sportivilor, a devenit o componentă extrem de importantă a procesului de antrenament.

Refacerea organismului după efort este reprezentată de mijloacele naturale şi artificiale provenite din mediul intern sau extern folosite în scopul accelerării proceselor de reechilibrare a funcŃiilor organismului şi chiar a depăşirii capacităŃii funcŃionale actuale.

Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori cum ar fi: gradul de antrenament şi forma sportivului, vârsta jucătorului, vechimea în sport, factorii extrasportivi (alimentaŃia şi regimul de viaŃă sportivă).

Activitatea fotbalistică presupune o serie de aspecte specifice de care antrenorii trebuie să Ńină seama în procesul de dezvoltare permanentă a capacităŃii de performanŃă a jucătorilor. Ne referim aici la refacerea şi recuperarea permanentă, la faptul că efortul şi refacerea trebuie să corespundă cerinŃelor competiŃionale şi la condiŃiile climatice în care se desfăşoară antrenamentele şi jocurile de fotbal. În acest context, se folosesc următoarele tipuri de refacere: refacerea prin repaus; refacerea prin odihnă; refacerea prin somn; refacerea dirijată; refacerea prin alimentaŃie; refacerea medicamentoasă; refacerea în care se folosesc factori balneohidroterapeutici sau naturali; refacerea bazată pe regimul de viaŃă specific al jucătorului.

Cunoaşterea capacităŃii de refacere a fiecărui jucător din echipă, este foarte importantă deoarece contribuie efectiv la alcătuirea programului de pregătire al acestora, influenŃând şi frecvenŃa participării jucătorilor în cadrul anumitor jocuri (amicale, oficiale, turnee finale etc) Recuperarea se referă în special la readucerea jucătorului la totala sa integritate fizică, fiziologică şi psihică în urma unor acccidente (fracturi, entorse, afecŃiuni articulare etc), îmbolnăviri sau stări grave de supraantrenament.

Indiferent de perioada în care se efectuează recuperarea unui jucător, trebuie să asociem mijloacele medicale, igienice e.t.c, cu cele de recuperare psihică. În această idee, considerăm necesar să amintim traumatismele specifice importante care se întâlnesc frecvent la jucătorii de fotbal: entorse la nivelul gleznei şi genunchiului, traumatisme la nivelul genunchiului în care sunt afectate ligamentele încrucişate, colaterale şi meniscurile), fracturi, crampe şi întinderi musculare, rupturi musculare, contuzii şi întinderi ligamentare. În fotbalul actual, pregătirea biologică are o importanŃă deosebită datorită specificului efortului şi al accidentelor destul de grave, care pot apare în timpul jocurilor la nivel de mare performanŃă, fiind necesare cunoaşterea şi aplicarea conŃinutui psihologic al refacerii şi recuperării cu implicaŃii majore în obŃinerea unui nivel optim al capacităŃii de performanŃă al jucătorilor. Întrebări: 1. DefiniŃi pregătirea biologică?

2. Care sunt factorii de care depinde capacitatea de refacere după efort?

3. MenŃionaŃi câte tipuri de refacere cunoaşteŃi?

4. Ce este recuperarea?

5. Care este principalul mijloc de refacere după un joc?

Tema 8 – Efortul în jocul de fotbal Efortul este rezultatul multiplelor solicitări (musculare, cardio-respiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman (omul) în timpul prestării unor activităŃi de natură diferită. Solicitările (stimulii) sunt fenomenele cauză care provoacă fenomenele efect (reacŃiile organismului). (D. Colibaba-EvuleŃ, I. Bota, 1998) Capacitatea de efort fizic constă în posibilităŃile sistemului muscular activ de a elibera, prin glicoliză anaerobă sau

fosforilare oxidativă, energia necesară pentru producerea unui lucru mecanic cât mai mare posibil şi menŃinerea acesteia timp cât mai îndelungat. (I. Drăgan, 1989) Solicitările la care este supus organismul sportivului sunt, în general, strâns legate de procesele metabolice de eliberare a energiei, care se produc sub imperiul aportului de oxigen, precum şi a refluxului de autoreglare a celorlalte sisteme funcŃionale (respirator, cardiovascular etc.). Astfel, vorbim despre: solicitări aerobe – în care nevoile de oxigen sunt acoperite în timpul desfăşurării efortului; solicitări anaerobe – în care efortul se desfăşoară în condiŃiile unei datorii de oxigen (datorie „acoperită” abia după terminarea efortului); solicitări mixte – în care momentele de solicitare aerobă sunt intercalate cu momente, mai lungi sau mai scurte, de solicitare intensă anaerobă. ( I. Drăgan, 1994) Solicitările de natură mixtă sunt specifice jocurilor sportive, în fotbal, având ca dominantă solicitările aerobe lactacide. În jocul de fotbal, vorbim despre un efort mixt, aerob-anaerob, în care sunt implicate cele trei procese de eliberare a energiei şi anume: 1. aerob; 2. anaerob alactacid; 3. anaerob lactacid. Ca urmare, teoretic, se pot decala cele trei surse de energie utilizabile pentru contracŃia musculară. De fapt, este vorba de descrierea şi resinteza ATP, pentru că numai transformarea ATP şi ADP+P poate elibera energia necesară contracŃiei musculare, iar orice altă formă de energie va trebui să aibă ca finalitate resinteza ATP. În jocul de fotbal, eforturile de tip anaerob alactacid şi lactacid alternează cu momente de refacere şi intraefort, momente în care, pe baza hiperventilaŃiei pulmonare şi a energogenezei aerobe, se plăteşte o fracŃiune mai mare sau mai mică din datoria contractată în timpul eforturilor anaerobe, în funcŃie de nivelul mai ridicat sau mai scăzut al capacităŃii. (P. Bendiu, Gh. Untea, 1994) . Efortul jucătorului de fotbal este caracterizat de lipsa acŃiunilor ciclice, intensitatea lui fiind submaximală, dar alternând, pe parcursul celor peste 90 de minute de joc, în funcŃie de desfăşurare, efortul de intensitate maximală (anaerob) cu cel de intensitate minimală (aerob). Prin urmare, efortul este diferit cantitativ şi calitativ, depinzând de: valoarea adversarului (la nivel de echipă şi de adversitate directă), condiŃiile de joc (teren, spectatori, condiŃii atmosferice), nivelul pregătirii fizice şi tehnicotactice, postul ocupat în echipă, calitatea stărilor psihice (emotivitate, atenŃie, gândire, percepŃie etc.), strategia adoptată de echipa de conducere. (V. Cojocaru, 1995) Efortul fizic în jocul de fotbal prezintă anumite caracteristici importante de care obligatoriu trebuie să Ńinem cont în procesul de pregătire (I. Motroc şi V. Cojocaru, 1991). Astfel, vorbim despre trei tipuri de dificultăŃi şi anume : dificultăŃi impuse de programul competiŃional; dificultăŃi impuse de jocul în sine; dificultăŃi ce Ńin de jucători. Prima categorie se referă la durata lungă a programului competiŃional care se desfăşoară pe o perioadă de circa 9 luni, la regularitatea jocurilor care produce o solicitare ritmică, la forma sportivă a jucătorilor cu caracter bianual (tur-retur) şi la problemele de formă sportivă privind programul echipei naŃionale şi a echipelor de club angrenate în cupele europene.

Vorbind despre jocul în sine ne referim la durata lungă a unui meci (peste 90 minute) comparativ cu durata altor sporturi, la terenul de joc de dimensiuni mari, la numărul mare de jucători, la desfăşurarea jocului în aer liber indiferent de condiŃiile atmosferice, la activitatea pe întreg parcursul jocului care se desfăşoară în condiŃiile participării permanente (individuale şi colective) şi mai ales cele de adversitate şi la cerinŃele de solicitare ale fotbalului modern.

DificultăŃile ce Ńin de jucători se referă la caracterul complex al efortului în jocul de fotbal, la caracteristica tipului de efort în fotbal, la efectuarea execuŃiilor tehnico-tactice cu membrul inferior şi la complexitatea componentei tactice având în vedere dimensiunile mari ale terenului şi numărul mare de jucători. Întrebări: 1. Ce este efortul fizic?

2. Care sunt solicitările la care este supus organismul sportivului?

3. Care sunt factorii de care depinde efortul fizic?

4. Ce fel de efort este angrenat în timpul unui joc de fotbal?

5. Câte tipuri de dificultăŃi întâlnim în jocul de fotbal cu referire la efort?

Tema 9 – Forma sportivă în fotbal Forma sportivă, (denumită de unii autori condiŃie fizică optimă), reprezintă suportul obŃinerii marilor performanŃe, scopul final al antrenamentului jucătorilor programat într-un macrociclu de pregătire.

Aceasta reprezintă o stare superioară de adaptare concretizată în obŃinerea celor mai bune performanŃe în jocurile oficiale (campionatul intern, cupe europene, campionate europene şi mondiale). Forma sportivă depinde de o serie de factori obiectivi şi subiectivi (A. Dragnea şi S. Mate-Teodorescu, 2002) Dintre factorii obiectivi enumerăm starea de sănătate, rezultatele obŃinute în competiŃii, rezultatele obŃinute la probele de control, valorile indicilor funcŃionali etc, iar dintre cei subiectivi, nivelul proceselor şi fenomenelor psihice, dorinŃa de antrenament şi competiŃie, încrederea în forŃele proprii, capacitatea de refacere optimă etc. De formă sportivă putem discuta începând chiar de la copii şi până la jucătorii de mare performanŃă, cu precizarea că aceasta are un caracter ascendent, determinat de procesele de maturizare, nivelul aptitudinilor sportivilor, de stagiu de pregătire sportivă, etc.

La jucătorii de mare performanŃă, forma sportivă este mai stabilă decât la jucătorii începători, având o

perioadă mai îndelungată de menŃinere la nivel superior. łinând cont de cele trei perioade ale unui macrociclu, evidenŃiem caracterul fazic al formei sportive, şi anume: perioada pregătitoare, corespunzătoare fazei de instalare sau de obŃinere a formai sportive; perioada competiŃională, corespunzătoare fazei de valorificare sau manifestare a formei sportive; perioada de tranziŃie corespunzătoare fazei de scoatere organizată din formă şi refacere a capacităŃii de efort.

Forma sportivă a jucătorilor este legată şi de calendarul competiŃional existent în jocul de fotbal. Acesta fiind structurat în forma jocurilor de campionat tur-retur, este necesară valorificarea formei sportive o periodă îndelungată (durata turului şi returului), aspect foarte dificil de realizat. În fotbal, jucătorii manifestă un randament optim aproximativ patru-cinci meciuri, după care urmează o periodă de scădere de două-trei săptămâni şi din nou o creştere a randamentului pentru trei-patru săptămâni. Vârful de formă sportivă trebuie astfel obŃinut încât să fie la momentul jocului oficial (jocurilor) cel mai important din perioada competiŃională.

Durata formei sportive individuale a jucătorilor de fotbal este influenŃată de o serie de factori dintre care enumerăm: vârsta jucătorilor şi motivaŃia individuală pentru devenire sportivă (măiestrie sportivă) în fotbal; valoarea sportivă a jucătorilor-talentul pentru fotbal şi starea de antrenament; starea de sănătate perfectă, reprezentată de o economie funcŃională maximă în repaus şi de posibilitatea de a se concentra şi răspunde cu întreaga energie situaŃiilor de joc; capacitatea psiho-fizică a jucătorilor şi adaptarea lor la efortul variat din fotbal, prin executarea simplă, rapidă şi eficientă a mişcărilor cu şi fără minge; viteza de răspuns a organismului la cerinŃele competiŃiilor-jocuri interne şi internaŃionale de mare răspundere, performanŃă; valoarea adversarilor şi dificultatea competiŃiilor la care participă echipa si jucătorii; alimentaŃia, viaŃa sportivă, excesele, abuzurile şi echilibrul total între substanŃele toxice şi cele necesare refacerii; refacerea rapidă în condiŃii diferite de anotimp, starea terenului, etc (cf. V. Stănculescu, 1999) După acelaşi autor, menŃinerea formei sportive în fotbal se poate realiza prin: alternarea efortului general cu cel specific, a celui aerob cu cel anaerob, schimbarea locului şi mijloacelor de antrenament, micşorarea duratei antrenamentelor, administrarea susŃinătoarelor de efort, rezolvarea tuturor problemelor jucătorilor. Scoaterea din formă sportivă a jucătorilor este necesară, chiar dacă aceştia pot obŃine încă rezultate bune şi se realizează la sfârşitul perioadei competiŃionale sau după terminarea unei competiŃii importante (turneu final al C.E. sau C.M.), prin scăderea volumului şi a intensităŃii efortului şi trecerea la lucru nespecific (T. Petrescu şi O. Dehelean, 2001). În multe situaŃii, se poate evidenŃia ieşirea din formă sportivă a jucătorilor datorită unor factori perturbatori cum ar fi accidentările suferite de aceştia, regimul de viaŃă necorespunzător, stări conflictuale, efectele suprasolicitării etc Întrebări: 1. Ce este forma sportivă?

2. EnumeraŃi factorii obiectivi de care depinde forma sportivă?

3. Care sunt factorii de care depinde durata formei sportive?

4. Cum se poate realiza menŃinerea formei sportive?

5. EnumeraŃi câŃiva factori care produc ieşirea din formă sportivă?

Tema 10 - Antrenorul şi jucătorul – factori de bază ai procesului de pregătire şi de performanŃă Definirea antrenorului ca „o persoană calificată care posedă noŃiuni tehnice specifice adaptate antrenamentului unui sportiv sau al unei echipe”, nu reuşeşte decât în mod parŃial să configureze conŃinutul şi funcŃiile inerente din cadrul acestei profesii. (R. Manno, 1996) Antrenorul este principalul responsabil al celui care, pe bună dreptate este considerat patrimoniul cel mai valoros al clubului , adică lotul de jucători care determină în ultimă instanŃă succesele şi progresul clubului respectiv, reprezentând în general partea sa activă. Trebuie să evidenŃiem faptul că munca unui antrenor este evaluabilă numai dacă este privită pe o perioadă mai îndelungată, dar acest lucru nu se prezintă astfel în practică. Mă refer aici la numărul mare de schimbări ale antrenorilor pe parcursul unui campionat la nivelul unei singure echipe. Conducătorii de cluburi dornici de obŃinerea performanŃei într-un timp cât mai scurt nu au răbdarea necesară pentru ca antrenorii să-şi poată proba valoarea alegând soluŃia schimbării lor. De multe ori, chiar şi în campionatul nostru au fost demişi antrenori care au venit la conducerea echipelor în urmă cu mai puŃin de o lună de zile. În fotbalul profesionist antrenorii semnează un contract cu clubul unde sunt angajaŃi, în care sunt stipulate cu precizie obligaŃiile şi drepturile acestora..

Toate aceste însuşiri completate de o bună pregătire profesională a antrenorilor pot duce la obŃinerea performanŃelor aşteptate, dacă şi clubul oferă condiŃiile corespunzătoare (bază materială, suport financiar , etc) Valoarea antrenorilor nu este legată de volumul (uneori imens) de muncă, de varietatea preocupărilor, de energia fizică şi nervoasă consumată, ci de rezultatul sportiv. Fiecare rezultat sportiv în parte te urcă şi te coboară pe scara profesională. Omul cheie care îşi asumă răspunderea în toate împrejurările este antrenorul. În fotbalul actual (ca de

altfel în toate sporturile), antrenorul trebuie să îndeplinească anumite cerinŃe şi anume: să fie el însuşi o persoană care trebuie să înveŃe ; să pătrundă în tainele ştiinŃelor complexe; să-şi amelioreze continuu capacităŃile profesionale de bun demonstrant, metodist, pedagog, psiholog, sociolog, cercetător al propriei activităŃi desfăşurată cu jucătorii (echipa) şi a tuturor fenomenelor (evenimentelor) care trebuie stăpânite; conducător şi organizator; să-şi schimbe mentalitatea şi conduita didactică, în acest sens este bine de ştiut că trebuie să antrenăm astăzi ce se va juca mâine pentru a obŃine performanŃele aşteptate.

O altă problemă interesantă este aceea a relaŃiei dintre antrenori şi jucătorii titulari şi rezerve. Această relaŃie în fotbalul acual în care miza jocurilor a crescut foarte mult este în general asociată cu frecvente posibile conflicte. Din acest motiv se recomandă antrenorilor să devină mai receptivi în relaŃia cu jucătorii. Această receptivitate include capacitatea de a face diferenŃă între diversrle tipuri de lider (autoritar, cu un acut simŃ practic, energic şi impulsiv, simpatic şi agreabil, abordabil şi comunicativ) şi avantajele şi dezavantajele lor prin raportare la performanŃă şi afectivitate. Antrenorii trebuie pregătiŃi în legătură cu diferite procedee de stabilizare, îmbunătăŃire sau diminuare a statutului jucătorilor titulari şi rezerve şi trebuie să ajungă să conştientizeze consecinŃele acŃiunilor lor asupra atitudinii şi motivaŃiei jucătorilor. Antrenorilor mai trebuie să li se recomande să favorizeze posibilităŃi suficiente de comunicare directă cu titularii dar şi cu rezervele. Procedând astfel, cel puŃin unele conflicte cu efecte în detrimentul performanŃei individuale şi de echipă pot fi rezolvate (sau evitate) înainte de a lua proporŃii. Pe cât posibil jucătorii trebuie să aibe statutul de rezerve doar un timp limitat pentru a se evita evoluŃia spre categoria de jucători problemă. Fără a intra în problemele specifice activităŃii antrenorului din perioadele pregătitoare, precompetiŃionale, competiŃionale, (sarcini şi atribuŃii), pe care le vom discuta în cadrul altei prelegeri , voi trece în continuare la expunerea unor aspecte importante legate de un alt factor de bază în procesul de prgătire şi de performanŃă şi anume jucătorul. În funcŃie de potenŃialul biomotric, psihic şi tehnico-tactic atins de jucători se stabilesc: obiectivele de performanŃă şi de pregătire; concepŃia de joc şi de pregătire; metodele şi mijloacele de pregătire; formarea echipei de performanŃă; Jucătorii sunt apreciaŃi după modelul jucătorului de performanŃă Ńinând cont de starea de sănătate , tipul somatic, nivelul marilor funcŃii ale organismului, capacitatea motrică, capacitatea psihică, nivelul pregătirii biologice (refacere-recuperare). Problema pregătirii jucătorului factor favorizant, determinant pentru obŃinerea performanŃelor superioare , trebuie să devină o dominantă pe tot parcursul procesului de antrenament în care antrenorii prin competenŃa lor profesională şi cu sprijinul efectiv al cluburilor trebuie să asigure condiŃii optime celor selectaŃi şi anume: regimul alimentar corespunzător vârstei; aplicarea permanentă a refacerii şi recuperării; menŃinerea legăturii cu şcoala, familia, locul de muncă, asigurarea climatului şi ambianŃei optime în antrenament; urmărirea evoluŃiei jucătorului din toate punctele de vedere prin fişa individuală complexă, care ar trebui să însoŃească fotbalistul de la nivelul selecŃiei până la fotbalul de mare performanŃă.

Vorbind de obŃinerea performanŃei de către jucători trebuie să discutăm şi despre influenŃa familiei şi viaŃa particulară a fotbaliştilor. AmbianŃa familială, acceptarea, sprijinul, încurajarea, regimul de odihnă şi alimentaŃie, etc sunt condiŃiile oferite jucătorului pentru a se dărui pregătirii şi performanŃei. Familiile dezorganizate şi cu condiŃii necorespunzătoare, uneori determină ratarea unor jucători cu un potenŃial de perspectivă. În momentele grele jucătorul găseşte un adevărat refugiu de linişte şi înŃelegere în cadrul familiei sale. ViaŃa personală a jucătorului se referă la timpul petrecut în afara activităŃii cu echipa al cărui conŃinut se poate identifica cu ceea ce este cunoscut sub numele de antrenament invizibil. Succint, viaŃa personală se reduce la odihna activă şi pasivă (activităŃi de relaxare, somnul), regimul alimentar, mediul familial, relaŃiile sociale, veghere asupra sănătăŃii şi integrităŃii biologice, evitarea viciilor (fumatul, consumul de alcool şi altele), preocupări cu profil practic, cultural şi artistic.

1.

2.

3.

4.

5.

Întrebări: Ce este un antrenor?

Ceînsuşiri trebuie să cuprindă personalitatea unui antrenor?

Ce cerinŃe trebuie să îndeplinească un antrenor?

ComentaŃi ce fel de relaŃie trebuie să aibă un antrenor cu jucătorii?

Care sunt factorii care produc dezechilibre în viaŃa fotbalistului?

Tema 11 - ŞedinŃa de analiză a ultimului joc.Pregătirea pentru jocul următor

Înainte de intra in subiect considerăm necesară prezentarea succesului acŃiunilor pe care antrenorul trebuie să le intreprindă de la un joc la altul.

Luni - prima zi după joc - în cabinetul metodic apoi pe teren face analiza jocului de duminică prin exemplificări concrete.

Luni până vineri - antrenamentele planificate in care pregăteşte jocul pentru duminica viitoare pe lângă obiectivele şi mijloacele cu termen lung.

Vineri sau sâmbătă - pregătirea teoretică a meciului viitor.

Pentru realizarea unei analize eficiente, antrenorul trebuie să dispună de argumente precise referitoare la comportarea fiecărui jucător şi a echipei în ansamblu. Cluburile puternice pot dispune de un metodist, celelalte apelează la antrenorul secund. Acesta dotat cu creion şi hârtie, va efectua o serie de inregistrări asupra unui jucător

anume şi a echipei in ansamblu. Având la dispoziŃie aceste date, plus cele reŃinute de el însuşi (antrenorul principal) şi notate sistematic in seara zilei de după joc, poate trece la analiza meciului desfăşurat. În cazul unei victorii sunt bine venite felicitările de rigoare (ponderate însă), in cazul unei înfrângeri, cu tact pedagogic antrenorul va scoate in evidenŃă cauzele principale care au determinat eşecul. Exemplificările pot fi efectuate pe tablă magnetică sau chiar pe teren. în cazul existenŃei unei înregistrări misiunea ii este uşurată şi mult mai eficientă, economisind şi timpul.

Analiza va cuprinde aspecte ale evoluŃiei echipei în ansamblu cu referiri la:îndeplinirea planului tactic (DA,NU), sistemul etc.disciplina tactică (respectată sau nu);la nevoie analiza pe compartimente de antrenament;cauzele primirii golurilor;aportul şi eficienŃa jucătorilor (traseul) care au contribuit la marcarea golurilor;spiritul de echipă, dăruirea până ta epuizare din primul până la ultimul minut de joc (puterea de luptă) ;varietatea procedeelor de pasare (scurte, lungi) şi a şuturilor la poartă (cu piciorul- cu capul);eficacitatea acŃiunilor la fazele fixe de joc in atac şi apărare;colaborarea şi eficienŃa liniilor fundaşilor miJlocaşilor şi atacanŃi1or (în atac şi apărare);starea sănătăŃiijucătorilor (accidentaŃi, bolnavi. recuperabili);aportul jucătorilor tineri sau nou veniŃi in echipă;durata (comparativ cu adversarul) păstrării mingei, etc ; în continuare antrenorul prezintă analiza individuală a jucătorilor pe posturi.

După analiza ultimului joc, antrenorul trece la desfăşurarea antrenamentelor zilnice, incercând să corecteze prin mijloace specifice, neajunsurile senmalate. în acest timp pregătind jucătorii şi echipa in ansamblu, corespunzător caracteristicilor adversarului următor. EficienŃa acestei pregătiri va depinde in mare măsură de studierea adversarului prin:date asupra ultimului joc (pozitive-negative);jucători noi, jucători recuperaŃi, jucători eficienŃi, accidentări etc.;sistemul de joc obişnuit;locul în clasament;starea de spirit;vizionarea de pe casete a 1 sau 2 jocuri ale adversarului (ultimele) etc.

Dacă este posibil, in mijlocul săptămânii (miercuri - joi) se angajează un meci de antrenament cu o echipă a cărei joc - sistem - calităŃi etc, sunt asemănătoare cu ale adversarului de duminică. Cu acestă ocazie se pot încerca soluŃii (variante) tactice diferite pentru eliminarea neajunsurilor proprii dar şi eficacitatea celor prevăzute,îin lupta cu adversarul. În caz contrar la antrenamentul de joi se apelează la un joc şcoală cu proprii jucători. Pregătirea meciului următor incepe deci incă de la reluarea antrenamentelor (de luni). Zilnic, antrenorul, având şi informaŃii cât mai detaliate asupra adversarului, folosind cele mai indicate şi eficiente mijloace tehnica-tactice, teoretice şi psihice, introduce jucătorii - întreaga echipă în atmosfera jocului următor, in aşa fel incât jucătorii, cunoscând bine tactica preconizată şi increderea în posibilităŃile lor pot aborda jocul cu o tensiune nervoasă cât mai scăzută. La precierea antrenorului, sâmbătă sau duminică, cu câteva ore înaintea jocului (etapă acasă) poate organiza o şedinŃă a jocului (in sală - cu tablă magnetică) în care să sistematizeze principalele probleme (eventual vreo informatie de ultimă oră) legate de joc, şi să stabilească lotul ce va apărea pe foaia de arbitraj, dar şi formatia ce va intra in teren. Cele două decizii vor reflecta mereu eficienŃa muncii sale şi măiestria pedagogică. TendinŃa actuală (oglindită şi de abandonarea treptată a netei distinctii terminologice dintre titulari şi rezerve), de a crea un grup omogen de jucători fără nici o diferenŃiere sau subordonare ierarhică şi funcŃională, contribuie la pregătirea celor mai bune conditii în vederea afectuării celor mai dificile selectii de stabilire a lotului pentru joc. Tot mai multi antrenori consideră că in echipa lor toŃi jucătorii sunt titulari şi toŃi sunt rezerve, fapt ce are o confirmare reală şi o valoare afectivă. În acest fel se pot evita aparitia unor tensiuni, nesiguranŃă, nerăbdare în rândul jucătorilor. La alegerea aşa ziselor rezerve se va Ńine seama, pe lângă valoarea jucătorilor, şi de capacitatea lor de a se adapta rapid (după intrarea in teren) la cerinŃele jocului, la rezolvarea unor defectiuni apărute in angrenajul echipei. Întrebări: 1. Ce se urmăreşte în cazul unei analize a ultimului meci 2. Cum se pregăteşte următorul meci 3. Care sunt factorii de care trebuie să Ńină seama un antrenor în vederea pregătirii următorului meci 4. Este benefic organizarea unui meci de antrenament la mijlocul săptămânii? ComentaŃi răspunsul!

Tema 12 – Formarea echipelor de performanŃă Echipa sportivă poate fi comparată cu un grup social de dimensiuni reduse (grup mic alcătuit din 2-40 componenŃi) special constituit şi bine organizat (sau grup formal de la englezescul „formal”) în toată forma, exact, regulat, aşa cum ar fi un „grup de muncă” alcătuit în vederea efectuării unor lucrări pretenŃioase sau un grup de luptă menit să întreprindă operaŃii militare speciale. (D. Colibaba-EvuleŃ, I. Bota, 1998). În ambele situaŃii se aleg persoane specializate care-şi cunosc bine rolurile pe care trebuie să le îndeplinească în vederea obŃinerii scopului urmărit.

Echipele de jocuri sportive profesioniste, în general, se formează prin racolarea celor mai talentaŃi jucători care ating pragul capacităŃii maxime de performanŃă sau care fac faŃă cu prisosinŃă exigenŃelor impuse de competiŃiile de mare anvergură la care participă. În această acŃiune sunt implicaŃi directorul tehnic, antrenorul principal şi antrenorii secunzi, directorul de marketing. În prima etapă (de racolare a jucătorilor) directorul tehnic este ajutat efectiv de ceilalŃi membri ai echipei tehnice (Team-work-ului), în rest antrenorul principal acceptă sugestiile numai dacă sunt conforme cu realitatea. Echipa de jocuri sportive este un sistem social finalist performanŃial, care conŃine următoarele tipuri de elemente: sportivii şi repartizarea lor pe posturi; acŃiunile (comportamentul sau conduita lor în teren) reprezintă

chintesenŃa sistemului propriu-zis, deoarece sistemul presupune o mulŃime de acŃiuni; relaŃiile de colaborare dintre sportivi. (D. Colibaba-EvuleŃ, I. Bota, 1998) Scopul final al acestui grup de acŃiuni este performanŃa sportivă.

Orice echipă privită ca un sistem are (poate avea) mai multe sisteme sau structuri organizatorice.

Structura de bază a echipei este o componentă a modelului de joc care precizează posturile pe care le ocupă constant cei mai buni jucători (titulari) sau modul de organizare al formaŃiei de joc care facilitează obŃinerea celor mai bune rezultate. În fotbal, spre exemplu, avem: 1 portar, 4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 înaintaşi. Structura funcŃională a echipei este o caracteristică specifică structurii de bază a echipei, în sensul că antrenorul trebuie să găsească formula optimă de echipă capabilă de cel mai înalt randament posibil. Aceasta se referă, deci, la optimizarea relaŃiilor de colaborare şi cooperare dintre jucători în vederea creşterii eficienŃei în joc a formaŃiei din teren. Alcătuirea echipei defineşte numărul total de jucători care intră în componenŃa echipei. Ne referim aici la numărul titularilor, dar şi al rezervelor. „Jucătorii de rezervă” trebuie trataŃi cu foarte mare atenŃie, deoarece aceştia trebuie să fie capabili oricând să îi înlocuiască pe jucătorii titulari, iar în viitor, după o pregătire temeinică îi pot depăşi din punct de vedere valoric pe cei din formula de bază. În activitatea practică se întâlnesc două variante strategice fundamentale de formare a echipelor puternice şi anume: alcătuirea echipei pentru finalităŃi sportive maxime; formarea echipei pentru finalităŃi sportive maxime în funcŃie de materialul uman de care dispunem. (D. Colibaba-EvuleŃ, I. Bota, 1998) Prima variantă este valabilă pentru toate echipele de performanŃă deja formate şi pentru care sunt asigurate toate condiŃiile de a dobândi capacitatea maximă de performanŃă.

Se pleacă de la un nivel de performanŃă dat şi se schimbă tot ce este necesar pentru a realiza un model de joc competitiv pe plan internaŃional. Aceasta presupune parcurgerea următoarelor operaŃiuni: 1. elaborarea modelului prospectiv de joc (finalităŃi prospective); 2. analiza şi optimizarea structurii de bază a echipei; 3. alcătuirea echipei sau definitivarea componenŃei echipei; 4. stabilirea rolului şi a sarcinilor pe posturi; 5. stabilirea relaŃiilor de colaborare dintre sportivi; 6. optimizarea procesului de pregătire; 7. asigurarea activităŃii de management sau organizarea, conducerea şi controlul întregii activităŃi de către echipa tehnică sau team-work-ul; 8. evaluarea capacităŃii de performanŃă în cele mai importante competiŃii internaŃionale.

A doua variantă de formare a unei echipe puternice are ca punct de plecare valoarea jucătorilor pe care-i avem la dispoziŃie şi elaborarea unui model prospectiv de joc care să fructifice (exploateze) la maximum potenŃialul de performanŃă de care dispun aceştia. Dinamica echipei este relativ constantă pe o perioadă mai scurtă de timp (1-2 ani).

Această variantă se poate aplica pentru formarea echipelor reprezentative (loturi naŃionale) unde sunt chemaŃi cei mai buni jucători din campionatul intern şi pentru echipele de club (asociaŃii) în care dinamica grupului este foarte mică. OperaŃiunile metodologice de formare a echipei, în cea de a doua variantă, sunt: 1. evaluarea capacităŃii de performanŃă a jucătorilor; 2. alcătuirea structurii de bază a echipei; 3. alcătuirea echipei sau definitivarea componenŃei echipei; 4. stabilirea rolului şi sarcinilor pe posturi; 5. stabilirea relaŃiilor de colaborare dintre posturi; 6. optimizarea procesului de pregătire; 7. evaluarea capacităŃii de performanŃă în cadrul competiŃiilor oficiale. Şi în această variantă, trebuie să existe preocupări pentru creşterea motivaŃiilor de performanŃă ale echipei şi ale fiecărui jucător în parte. Numai motivaŃiile sunt în stare să mărească coeziunea şi spiritul de echipă. După M. Epuran, 1990, „realizarea coeziunii grupului este un proces de modelare socială, necesitând acordarea tendinŃelor şi intenŃiilor individuale şi contopirea lor într-o atmosferă afectivă”. Întrebări: 1. Care sunt structurile organizatorice ale unei echipe?

2. Care sunt operaŃiunile de realizarea a unui model de joc competitiv?

3. Care sunt operaŃiunile metodologice de formare a echipei?

4. Ce este coeziunea grupului?

5. Care este propria dumneavostră concepŃie privind formarea unei echiep de performanŃă?

Tema 13 – ConcepŃia de joc şi de pregătire în fotbal ConcepŃia de joc - reprezintă ansamblul caracteristicilor de joc elaborate de o anumită şcoală sau federaŃie de fotbal având la bază idei orientative noi, principii, forme şi sisteme de joc preluate şi adaptate la specificul temperamental, tradiŃie, climă şi disponibilităŃi tehnico-tactice ale propriilor jucători.

Astfel se pot aminti anumite concepŃii de joc, şi anume: România concepŃia de joc este bazată mai mult pe jucătorul cheie, liderul de echipă, jucător exponenŃial, dar şi pe ceilalŃi cu un bagaj tehnic bun; caracteristică naŃională

este, dacă putem spune aşa, temporizarea, adică transmiterea mingii dintr-o parte în alta a terenului, în vederea găsirii unei breşe pentru a putea surprinde apărarea adversă; echipele britanice preferă un joc atletic bazat foarte mult pe forŃă şi viteză care foloseşte foarte mult jocul aerian, fazele fixe; Germania practică un joc precis de pase, simplu bazat mai mult pe calităŃile fizice; Ńările mediteraneene(Spania, FranŃa) echipe tehnice care verticalizează foarte mult, cu un fotbal – spectacol şi execuŃii tehnice deosebite; Brazilia echipă tehnică cu o concepŃie de joc bazată pe tehnica individuală a jucătorilor, cu faze scurte şi rapide care surprind apărarea adversă. Deşi internaŃională din punct de vedere al conŃinutului esenŃial şi al sursei care îi generează evoluŃia, concepŃia de de joc devine naŃională prin elementele adaptate şi eventual reorientată după necesităŃi. La elaborarea ei se are în vedere tot ce este caracteristic şi mai eficient în jocul actual propriu, precum şi tendinŃele în evoluŃia acestuia pe plan mondial.

Ideile şi soluŃiile concepŃiei de joc promovate pe plan mondial sunt preluate şi adaptate creator de fiecare şcoală naŃională, iar jocul va evidenŃia concepŃia de joc cu ideile şi soluŃiile originale care să valorifice superior posibilităŃile şi disponibilităŃile jucătorilor propriipe fiecare componentă a antrenamentului.

ConcepŃia de pregătire - reprezintă ansamblul de idei, soluŃii şi obiective stadiale metodice şi de performanŃă, rezultată din cerinŃele concepŃiei de joc în scopul organizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ pe o treaptă superioară, în perspectiva următorilor 2-4 ani.

ConcepŃia de pregătire elaborată în mod ştiinŃific, rezultă din analiza profundă a eficienŃei şi a stadiului performanŃei la nivel internaŃional dar şi a celui intern pe diferite nivele.

ConcepŃia de pregătire are caracter larg orientativ metodologic cu trimiteri la fiecare componentă a antrenamentului, dar obligatoriu pentru toate eşaloanele de a se înscrie în spiritul concepŃiei. ConcepŃia de pregătire reprezintă cadrul metodologic al atingerii obiectivelor intermediare şi finale, puncte de reper orientative şi eventual norme de control şi de selecŃie, în vederea realizării modelului de jucător şi echipă de mare performanŃă.

Jocul competitiv, desfăşurat în viteză tot mai mare, cu economie de pase până la faza de finalizare folosind o tehnică tot mai eficace şi subtilă, pe fondul inei pregătiri fizice deosebite necesară pentru toate condiŃiile de fus orar, altitudine, latitudine, etc., solicită în consecinŃă o pregătire mult dimensionată pe fiecare componentă a antrenamentului, conform particularităŃilor proprii fiecărei Ńări, diferind doar ponderea acordată uneia sau unora dintre componente.

CorelaŃia dintre cele două concepŃii impune în mod obiectiv interdependenŃa dar şi subordonarea concepŃiei de pregăire celei de joc, deoarece concepŃia de pregătire nu este altceva decât reflectarea concepŃiei de joc în conŃinutul procesului instructiv educativ. Ambele concepŃii pot fi elaborate decât pe baza unei diversificate şi profunde analize. Întrebări: 1. Ce este concepŃia de joc?

2. Ce este concepŃia de pregătire?

3. Ce corelaŃie există între cele două concepte?

4. Care este caracteristica reprezentativă la nivel naŃional în ceea ce priveşte concepŃia de joc?

5. ConcepŃia de joc sau de antrenament sunt obligatorii?MotivaŃi răspunsul!

Tema 14 – PriorităŃi în procesul de antrenament la copii şi juniori

1. PriorităŃi în procesul de antrenament la vârsta 6-10 ani Caracteristic pentru vârsta de 6-10 ani este interesul copiilor pentru sport. Acest interes joacă un rol important în procesul de pregătire. Copilul se bucură când joacă fotbal şi, de aceea, trebuie folosite anumite metode, jocuri şi exerciŃii, pentru a-i pregăti mai bine. La această vârstă, copilul începe să aibă simŃul mingii şi, de asemenea, se pot identifica cei cu aptitudini pentru acest sport. Nu se poate începe însă imediat cu predarea regulilor de joc deoarece nu pot fi atenŃi şi concentraŃi prea multă vreme.

Aspecte metodice la vârsta de 6-8 ani La această grupă de vârstă, se lucrează pe grupe mici de jucători (maximum 12), în condiŃii izolate de joc.

50% din timp se alocă pregătirii fizice şi pentru şcoala alergării iar 50% se alocă deprinderilor de ordin tehnic. La vârsta de 6 până la 8 ani copii trebuie să facă trei antrenamente pe săptămână cu durata de 45-50 minute fiecare. Se folosesc jocuri cu temă 3 x 3 în care se pune accent pe corectitudinea execuŃiilor.

Aspecte metodice la vârsta de 8-10 ani La această grupă de vârstă, se lucrează pe grupe medii de jucători (maximum 12), în condiŃii izolate de joc. 45% din timp se alocă pregătirii fizice şi pentru şcoala alergării, 45% se alocă deprinderilor de ordin tehnic şi 10% deprinderilor tactice.

Antrenamentele vor fi tot de 3 ori pe săptămână, dar durata se schimbă, în loc de 45 minute acestea vor dura 60-70 minute fiecare. Se folosesc jocuri cu temă 3 x 3 în care se pune accent pe corectitudinea execuŃiilor.

Pregătirea tehnică a copiilor de 6-8 ani Pregătirea tehnică nu se poate baza doar pe învăŃarea anumitor mişcări ci trebuie să se Ńină cont şi de condiŃiile pe care le implică jocul de fotbal. Astfel, cele mai indicate sunt exerciŃiile de presing, cele făcute într-un tempo mai ridicat, cele făcute pe spaŃii mai strâmte dar şi cele care oferă soluŃii la situaŃiile mai complicate de joc. Tehnica şi tactica alcătuiesc o unitate. Doar pregătirea tehnică nu formează un jucător. De aceea, antrenamentul tehnic trebuie să se afle mereu în legătură cu tactica individuală. Pornim de la premiza că începătorii au intrat, până la această vârstă, în contact cu

elementele de bază ale tehnicii fotbalistice. Pe această premiză se şi bazează întreaga teorie. Cum coordonarea mişcării nu este încă dezvoltată la copii de 6 până la 8 ani, trebuie ca antrenorul să înceapă cu predarea formelor simple ale tehnicii fotbalistice. Desigur, după aceea, antrenorul trebuie să predea elementele tehnice care corespund fiecărui copil. De aceea, în această fază este recomandat ca antrenorul să înceapă cu exerciŃiile de mişcare cele mai simple şi acestea să se facă individual. Astfel, copilul se poate concentra mult mai uşor, decât dacă ar avea un partener de lucru. ExplicaŃia dată de antrenor trebuie să fie cât mai simplă, clară şi pe înŃelesul tuturor pentru ca cei mici să recunoască uşor Ńelul şi scopul întrebuinŃării acestor elemente tehnice. Asta îl ajută pe antrenor, care va putea folosi elementele predate în jocul celor mici.

Pregătirea tehnică a copiilor de 8-10 ani Când un copil începe să practice fotbalul, antrenorul trebuie să înceapă cu exerciŃiile tehnice cele mai simple. Fără aceste exerciŃii copilul nu va fi capabil să joace. Pentru început, este indicat să se facă anumite exerciŃii cu mingea. Pentru asta, sunt necesare anumite forme de exerciŃii pentru a-i învăŃa tehnica de bază, forme de întreceri precum şi jocuri scurte la care copii să se folosească atât de mâini cât şi de picioare.

ExerciŃii tehnice cu mingea care pot fi efectuate cu mâinile: prinderea mingii de pe loc sau în mişcare; aruncarea mingii spre un coechipier sau la perete; lovirea mingii încet, apoi repede, mai întâi normal ca mai apoi să se folosească şi schimbări de direcŃie, forme de joc sau concursuri efectuate în doi sau în grupuri. ExerciŃii tehnice cu mingea care pot fi efectuate cu picioarele: forme de joc efectuate cu latul, oprirea mingii cu talpa sau cu latul, conducerea mingii în linie dreaptă iar apoi oprirea lui cu talpa, conducerea mingii cu schimbări de direcŃie, tragere la poartă. ExerciŃii tehnice cu mingea care au un grad de dificultate mai ridicat: jonglarea mingii cu piciorul şi cu capul, împingerea mingii cu latul, preluarea mingii de pe loc şi în mişcare, conducerea mingii cu schimbări de direcŃie şi de tempo, lovirea mingii cu capul spre poartă, fentarea unui adversar, preluarea mingii şi centrare spre poartă. Principalele elemente tehnice ale jucătorilor de câmp pentru categoria de vârsta 6- 10 ani sunt următoarele: 1. simŃul mingii; 2. lovirea mingii cu ambele picioare; 3. lovirea mingii cu capul; 4. preluarea; 5. conducerea mingii; 6. mişcarea înşelătoare; Prinicipalele elemente tehnice ale jocului portarului pentru categoria de vârsta 6- 10 ani sunt următoarele: poziŃia fundamentală ;deplasările în teren;prinderea mingii;boxarea mingii;plonjonul – căderile.

ConsideraŃii de ordin tactic Practicarea fotbalului de către copii înseamnăde fapt includerea acestora conştient sau inconştient într-un anumit sistem de joc. Acest sistem este un cadru în care copilul are posibilitatea, împreună cu coechipierii lui, să rezolve anumite situaŃii de joc. Sistemele de joc s-au schimbat în trecut şi se mai schimbă şi astăzi în intervale mai lungi sau mai scurte de timp. Sistemul de joc îşi atinge scopul în momentul în care are o structură modernă şi dacă se potriveşte cu pregătirea tactică şi tehnică a jucătorilor precum şi cu capacităŃile fizice. Pentru categoriile de vârstă mai mici cum ar fi 6 - 8 ani, şi 8 10 ani punctul central îl constituie jocul în general. La această categorie de vârstă, gândirea tactică nu este încă dezvoltată.

Pentru jocul individual sau colectiv nu este ncesară planificarea situaŃiilor ci improvizarea unor situaŃii de moment. Este necesar însă să se folosească anumite exerciŃii care să stimuleze întreaga echipă. Mai târziu copiilor li se vor preda exerciŃii concrete, individuale şi, la început, exerciŃii tactice mai uşoare, utile pentru fazele de atac şi de apărare în care sunt implicaŃi doi, maximum, trei jucători.

Caracteristicile tacticii la 8-10 ani, sunt determinate de: 1. formarea deprinderilor de bază; 2. stimularea formării gândirii tactice prin jocuri, scoală; 3. plecare rapidă în atac spre zonele libere; 4. preluarea mingii urmată de schimbarea direcŃiei de acŃiune prin pasă la cel mai indicat coechipier.

Tactica reprezintă totalitatea acŃiunilor individuale si colective, organizate, coordonate unitar si raŃional, atât în apărare cât şi în atac.

AcŃiunile tactice se desfăşoară în faŃa propriei porŃi, la mijlocul terenului, sau în fata porŃii adverse. La toate echipele de copii vor trebui să se remarce iniŃierea următoarele trăsături tactice esenŃiale, în vederea pregătirii ulterioare: 1. prezenŃa fundaşului central de acoperire în organizarea jocului de apărare şi de atac; 2. îmbunătăŃirea jocului fără minge, în care să apară circulaŃia jucătorilor în atac şi apărare, pe toată lăŃimea şi adâncimea terenului; 3. aplicarea consecventă şi promtă a marcajului, pentru a nu periclita sistemul defensiv din cauza unor adversari liberi în faŃa porŃii; 4. schimbarea ritmului de joc în fazele de atac şi accelerarea lui la finalizarea acŃiunilor ofensive; schimbarea ritmului se va face prin mişcare rapidă, fără minge, precum şi cu schimbări de direcŃie şi viteză maximă; 5. apariŃia în joc a unor scheme şi manevre proprii echipei care să creeze elemente surpriză, speculând slăbiciunile adversarilor.

Principiile de bază ale antrenamentului la copiii de 6-10 ani

Copii trebuie să stea cât mai mult timp posibil în posesia mingii.

Nu trebuie folosite tacticile care să permită copiilor să stea în linie dreaptă.

Antrenamentul trebuie oprit în momentul în care copii se simt cel mai bine, iar sarcinile zilei respective au fost îndeplinite. Pasele, fentele cu mingea trebuie nelipsite de la fiecare antrenament.

Antrenorul trebuie să dea dovadă de creativitate. El nu trebuie să uite că lumea copiilor este plină de imaginaŃie.

Pentru copii, personajele din desenele animate reprezintă mai mult decât o pasă de joc. De aceea, antrenorul trebuie să fie capabil să îmbine tacticile de joc cu imaginaŃia şi, nu în ultimul rând, trebuie să-şi trateze jucătorii ca pe nişte copii şi nu ca pe adulŃi. Jucătorii aflaŃi la această vârstă învaŃă mult mai repede dacă se află frecvent în posesia mingiei. Logic, ar fi ca antrenorul să formeze mai multe grupe care să joace pe porŃiuni mici de teren.Deşi, sunt încă mici, copii au nevoie de disciplină. Pentru asta e nevoie ca antrenorul să fie ferm în legătură cu comportamentul pe care-1 acceptă în timpul jocului. De asemenea, el trebuie să spună ce nu îngăduie în timpul pregătirii. Antrenorul trebuie să-şi aleagă cu grijă limbajul pe care îl foloseşte în momentul în care comunică cu jucătorii. Trebuie utilizat un limbaj care să permită fiecărui jucător să participe la exerciŃii, fără să se simtă exclus. Antrenorul trebuie să-şi exprime bucuria şi satisfacŃia prin diferite modalităŃi, care să-i permită să intre mai bine în contact cu jucătorii.

2. PriorităŃi în procesul de antrenament la vârsta 10-14 ani În această etapă de pregătire, organismul copiilor suferă modificări importante, privind înălŃimea şi greutatea, concomitent cu o dezvoltare şi perfecŃionare a funcŃiilor sale. Este etapa în care copiii îşi schimbă esenŃial calitatea diferitelor sisteme şi organe, prin apariŃia de noi funcŃii.

La această vârstă, dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici ai organismului trebuie să stea în atenŃia antrenorului care, prin mijloace adecvate, va acŃiona sistematic asupra tuturor grupelor musculare, atât analitic cât şi global. Recomandăm ca acest lucru să se facă în fiecare antrenament, urmărindu-se asigurarea unei prelucrări calitative a musculaturii şi articulaŃiilor. Şi în această etapă se va continua dezvoltarea calităŃilor motrice de bază şi specifice a coordonării, vitezei (sub toate formele de manifestare), rezistenŃei şi se va începe lucrul şi pentru dezvoltarea forŃei generale şi specifice (mai ales prin folosirea unor mijloace analoage jocului şi jocului). Detenta, mobilitatea, supleŃea, echilibrul şi coordonarea trebuie să fie dezvoltate corespunzător datorită contribuŃiei lor la perfecŃionarea acŃiunilor tehnico-tactice solicitate de condiŃiile dificile ale jocului. ÎnvăŃarea şi perfecŃionarea acŃiunilor tehnico-tactice trebuie să se facă în regimul diferitelor calităŃi motrice şi pe un fond sporit de însuşiri psihice, dintre care menŃionăm orientarea în spaŃiu, gândirea, atenŃia şi voinŃa de a realiza obiectivele propuse. La selecŃionarea exerciŃiilor trebuie să se Ńină cont de: procedeul tehnic sau conŃinutul tactic care vizează exerciŃiul respectiv; înlănŃuirea procedeului tehnic cu alte procedee; numărul de executanŃi; dinamica exerciŃiului; prezenŃa adversarilor; utilizarea unor aparate ajutătoare; crearea unor condiŃii de întrecere etc.

Deja, în această etapă de pregătire, mai ales în ultimul an, tinerii jucători trebuie să aibă însuşite cunoştinŃele şi deprinderile necesare acŃionării (dinamicii jocului) în cadrul sistemului cu patru fundaşi (variantele sale), ca o cerinŃă a participării la competiŃiile organizate pe plan local. CompetiŃia ca şi jocurile amicale vor constitui, pe lângă teste, un excelent mijloc de verificare a pregătirii. La 14 ani, avem de-a face cu o subordonare a pregătirii cerinŃelor jocului, a sarcinilor legate de post, în atac şi în apărare, a dinamicii jocului (echipa ca un tot unitar) în cele două situaŃii fundamentale ale jocului – atacul şi apărarea.

Aspecte metodice la vârsta de 10-12 ani La această grupă de vârstă se lucrează în condiŃii apropiate de joc, cu adversari semiactivi. Grupele vor fi constituite din 16 jucători iar ponderea componentelor antrenamentului trebuie să fie următoarea: 40% pentru pregătire fizică şi şcoala alergării, 40% pentru pregătirea tehnică, 10 % pentru pregătirea tactică şi 10% pentru pregătirea teoretică. Durata antrenamentului este de 90 minute, de 3-4 ori pe săptămână şi se va pune acccent pe corectitudinea execuŃiilor.

Aspecte metodice la vârsta de 12-14 ani La această grupă de vârstă se lucrează în condiŃii apropiate de joc, cu adversari semiactivi. Grupele vor fi constituite din 18 jucători iar ponderea componentelor antrenamentului trebuie să fie următoarea: 30% pentru pregătire fizică şi şcoala alergării, 30% pentru pregătirea tehnică, 20 % pentru pregătirea tactică, 10% pentru pregătirea teoretică şi 10% pregătirea psihologică. Durata antrenamentului este de 90 minute, de 4-5 ori pe săptămână şi se va pune acccent pe corectitudinea execuŃiilor.

3. PriorităŃi în procesul de antrenament la vârsta 14-18 ani Aspecte metodice la vârsta 14-16 ani

La această grupă de vârstă se lucrează în condiŃii de joc cu adversari activi.

Grupele vor fi constituite din 18 jucători iar ponderea componentelor antrenamentului este următoarea: 30% pentru pregătirea fizică şi şcoala alergării, 40% pentru pregătirea tehnico-tactică, 15% pentru pregătirea teoretică, 10 % pentru pregătirea psihologică şi 5% pentru pregătirea biologică (refacere şi recuperare). Durata unui antrenament va fi de 90-110 minute, de 4-5 ori pe săptămână şi se va pune accent pe corectitudinea execuŃiilor.

Aspecte metodice la vârsta 16-18 ani La această grupă de vârstă se lucrează în condiŃii de joc cu adversari activi. Grupele vor fi constituite din 22 jucători iar ponderea componentelor antrenamentului este următoarea: 30% pentru pregătirea fizică, 30% pentru pregătirea tehnico-tactică, 5% pentru pregătirea teoretică, 30 % pentru pregătirea psihologică şi 5% pentru pregătirea biologică (refacere şi recuperare) Durata unui antrenament va fi de 90-120 minute, de 5-6 ori pe săptămână şi se va pune accent pe corectitudinea execuŃiilor.

Pregătire fizică PriorităŃi în pregătire – formarea de jucători puternici, abili şi agresivi, conform modelului de jucător pentru această vârstă.

Obiective: individualizarea pregătirii pentru valorificarea la maximum a disponibilităŃilor fiecărui jucător, a capacităŃilor motrice de bază şi ridicarea capacităŃii de efort aerob (între 61-65ml/kg corp pentru vârste de 14-16 ani, 66-70ml/kg corp pentru vârsta de 16-18 ani); atingerea unor indici corespunzători ai capacităŃii de efort anaerob prin solicitarea progresivă şi intensivă a principalelor grupe musculare şi a marilor funcŃiuni; dezvoltarea mobilităŃii, supleŃei, coordonării; dezvoltarea capacităŃilor motrice izolat şi integrate în cadrul execuŃiilor tehnico- tactice, a calităŃilor motrice combinate rezistenŃă în regim de viteză, viteză în regim de coordonare, viteză în regim de forŃă şi rezistenŃă în regim de coordonare; dezvoltarea forŃei de lovire cu piciorul şi capul, pentru portari, prinderea şi repunerea mingii în joc (cu mâna şi piciorul), a forŃei în lupta cu adversarul direct şi în condiŃii de solicitare la maximum a capacităŃilor motrice.

Pregătirea tehnică PriorităŃi în pregătire – consolidarea structurilor tehnice şi tactice în condiŃii de solicitare la maximum a capacităŃilor motrice pentru sporirea eficacităŃii la recuperare, construcŃie şi finalizare.

Obiective: Pentru atac: consolidarea preluărilor, pasării şi conducerii mingii în condiŃii de joc (viteză de acŃiune); consolidarea finalizării la poartă în forŃă, direct sau prin întoarcere, în colŃul scurt sau lung, cu piciorul sau capul, precum şi prin deviere sau peste portarul ieşit în întâmpinare; consolidarea execuŃiilor specifice sarcinilor pe posturi: apărătorii - închiderea culoarelor, intrarea în posesia mingii; mijlocaşii - lansări, deschideri, finalizare la poartă, schimbarea direcŃiei de joc; înaintaşii- centrări în viteză, pase redublate, devieri, obŃinerea de 11m, finalizare cu tras la poartă; Pentru apărare: consolidarea deposedărilor din faŃă, din lateral, din spate şi prin alunecare; consolidarea jocului aerian; Pentru portari: consolidarea lovirii mingii cu piciorul, a aruncării mingii din mână şi pe jos prin rostogolire, din lateral şi peste umăr; consolidarea blocajului.

Pregătirea tactică PriorităŃi în pregătire – adaptarea superioară a pregătirii tactice individuale şi colective de atac şi de apărare la cerinŃele modelului de joc, care sunt următoarele: dezvoltarea capacităŃii de gândire tactică; consolidarea acŃiunilor tehnico-tactice, în condiŃii de adversitate, în diferite variante de organizare a jocului; sprijinul permanent al purtătorului de minge, pentru păstrarea posesiei mingii, organizarea atacului până la realizarea scopului jocului, înscrierea golurilor.

Obiective Pentru atac: consolidarea acŃiunilor tehnico-tactice, legate de jocul fără minge, deplasarea după pasă, obŃinerea superiorităŃii numerice; consolidarea jocului în 2, 3 jucători; automatizarea unor combinaŃii tactice specifice particularităŃilor echipei; automatisme la fazele fixe.

Pentru apărare:

închiderea pătrunderilor spre poarta proprie prin folosirea atentă a marcajului şi dublajului apărătorului care marchează posesorul de minge; consolidarea pressingului colectiv, retragerea din zona de atac la distanŃe optime pentru a se putea realiza acesta; consolidarea acŃiunilor de apărare la momentele fixe, schimbul de adversari; Pentru portari: consolidarea jocului în suprafaŃa de pedeapsă în regim de tehnică şi motricitate specifică; paşi laterali sau adăugaŃi-plonjon-priză la minge; întâmpinarea mingii-retragere-boxare sau deviere; închiderea unghiului - blocarea mingii – degajarea mingii; lupta în spaŃiul aglomerat cu prinderea sau respingerea mingii.

Pregătirea teoretică PriorităŃi în pregătire – asigurarea unei pregătiri teoretice cu scopul lărgirii cunoştinŃelor şi stimularea participării active în joc, concretizată prin folosirea optimă a mijloacelor tehnico-tactice şi psihofizice.

Obiective: însuşirea regulilor de bază privind jocul fără minge şi cu minge, circulaŃia mingii în atac, precum şi a jocului în apărare cu libero dar şi în linie; analiză periodică a randamentului individual şi colectiv în cadrul jocului organizat.

Pregătirea psihologică PriorităŃi în pregătire – pregătirea la un nivel superior şi în condiŃii de solicitare psihică a celorlalŃi factori ai antrenamentului pentru a spori încrederea în forŃele proprii şi determinarea abordării jocului într-un spirit de mare competitivitate.

Obiective: cultivarea spiritului de combativitate în atac şi în apărare prin folosirea cu precădere în pregătire a formelor de luptă în limitele regulamentului de joc; dezvoltarea personalităŃii sportivului pe fondul trăsăturilor de voinŃă şi de caracter specifice jucătorului de fotbal.

Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 14 – 16 ani Jocul – competiŃii supravegheate cu grijă, 11 contra 11.

Jucătorul – autocritic; angajament puternic, Ńinând seama de echipă, recunoaşterea normelor şi a regulilor aplicabile la adulŃi, dorinŃa de a ajunge la maturitate deplină, dezvoltarea rapidă, mentală şi fizică. Echipa – nevoia de un obiectiv şi o conduită comună, spirit de echipă.

Antrenorul – personalitate puternică, cunoştinŃe de fotbal, entuziasm, calităŃi de organizator. Antrenamentul – cunoştinŃele fundamentale exersate sub presiune; strategie şi tactică în contextul jocului de 11; jocuri tactic structurate; creşterea exigenŃelor mentale şi fizice; fixarea unor obiective în cadrul antrenamentului; intensificarea atitudinii pozitive; explicarea scopurilor exerciŃiilor; stimularea imaginaŃiei. Mediul – prezenŃa spectatorilor, a prietenilor, a părinŃilor, a antrenorilor; condiŃii bune pentru antrenament şi joc; echipamentul, fanioanele etc. trebuie să iasă în evidenŃă (să aibă impact).

Perioada între 16-18 ani poate fi critică pentru jucători, aceştia putând abandona practicarea fotbalului datorită mai multor cauze, cum ar fi: aşteptări imposibil de satisfăcut; atracŃia altor domenii; lipsa succesului; accidentări; lipsa posibilităŃilor de a juca; comportamentul necorespunzător faŃă de grup; presiuni externe.

Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 16 – 18 ani Jocul – meciuri exigente; jocuri regulamentare; recompensele şi alŃi stimulenŃi trebuie să existe ca la adulŃi.

Jucătorul – încredere în sine; stăpânirea sentmentelor fără teama de influenŃe exterioare; mândrie personală; mândria de a aparŃine unui club, unei echipe naŃionale; capacitatea de a construi relaŃii cu ceilalŃi; nevoia de atenŃie, de securitate, de înŃelegere. Echipa – aspiraŃie la o cauză comună; nevoia de spirit de echipă; direcŃie; jucători cheie; înŃelegere colectivă; manifestări de încredere, de concentrare şi de dorinŃa de a învinge; asumare de responsabilităŃi.

Antrenorul – bine informat, experimentat, cunoscător al tuturor aspectelor; capabil de a vorbi clar; insistent cu disciplina; să nu se îndoiască de puterea sa; calităŃi de conducător (şef); convingător. Antrenamentul – simularea unor condiŃii reale; joc tactic şi organizare a echipei; repetiŃii mentale; exersări în situaŃii de mare presiune; programe variate; nevoia de a satisface dorinŃa de competiŃie a jucătorului; momente scurte de intensitate maximă; automotivaŃie; incitarea jucătorilor de a face propuneri. Mediul – bune condiŃii de antrenament şi de joc; public impresionant, întreŃinerea entuziasmului publicului, a oficialilor, a presei, a televiziunii etc. Întrebări: 1. Care sunt priorităŃile în procesul de antrenament la vârsta 6-10 ani?

2.

3.

4.

5.

Care sunt priorităŃile în procesul de antrenament la vârsta 10-14 ani?

Care sunt priorităŃile în procesul de antrenament la vârsta 14-18 ani?

Care sunt obiectivele pregătirii fizice la nivelul juniorilor de 16-18 ani?

Care sunt principiile de bază ale antrenamentului la vârsta de 16-18 ani?

Tema 15 – Criterii de selecŃie la copii şi junuiori la diferite vârste

În literatura de specialitate, există numeroase definiŃii ale selecŃiei sportive, dintre care menŃionez pe cea a lui A. Nicu (1993), şi anume “un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponibilităŃilor înnăscute ale copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psihosociologice şi motrice) pentru practicarea şi specializaea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă”.SelecŃia în fotbal, ca proces permanent, poate fi divizată în funcŃie de stadiile de pregătire astfel: selecŃia primară (stadiul I) — care începe la vârsta de 6-7 ani; selecŃia secundară (stadiul II) – care se desfăşoară în 2 etape: 10-12 ani şi 12-14 ani; selecŃa finală (stadiul III) – 14-18 ani.

1. SelecŃia primară (stadiul I) SelecŃia serveşte pentru alegerea copiilor pe care antrenorul îi poate pregăti în vederea întrecerilor sportive.

SelecŃia este un proces permanent.

Această primă întâlnire trebuie să cuprindă următoarele criterii:controlul medical;examinarea capacităŃilor tehnice de joc ale copilului;examinarea capacităŃilor tactice pe care copilul le posedă;aptitudinile fizice;evaluarea personalităŃii (se face cu ajutorul antrenorului sau a profesorului);capacitatea de joc; Criterii biologice (6-8 ani) Indice de nutriŃie: 6 ani = 195 7 ani = 205 Vârsta Talie Greutatea Criterii 6 ani 126 cm 23 kg antropometrice 7 ani 130 cm 26 kg Criterii fiziologice

6 ani

7 ani

Repaus

56 cm

59 cm

InspiraŃie

60 cm

63 cm

ExpiraŃie

55 cm

58 cm

Diametrul bitrohanterian

19,3 cm

20,1 cm

Capacitate vitală

1000 ml

1200 ml

Criterii motrice

6 ani

7 ani

Viteză pe 50 m

10,5 sec.

10 sec

Lungime de pe loc

125 cm

135 cm

RezistenŃă pe 600 m

2,64 min

2,57 min

Aruncare minge oină

11 m

14 m

MenŃinut în atârnat

38 sec

43 sec

Abdomen

15-17x

17-19x

Mobilitate coxo-femurală

48 cm

51 cm

Criterii biologice (8-10 ani) Indice de nutriŃie: 8 ani = 195 Criterii antropometrice

9 ani = 205 Vârsta 8 ani 9 ani 10 ani

Talie 133 cm 137 cm 144 cm

Greutatea 29 kg 33 kg 36 kg

Criterii fiziologice Repaus InspiraŃie ExpiraŃie Diametrul bitrohanterian Capacitate vitală

8 ani

9 ani

10 ani

62 cm

66 cm

69 cm

66 cm

69 cm

73 cm

61 cm

64 cm

66 cm

21 cm

22,9 cm

23, 8 cm

1200-1400 ml

1400-1700 ml

1700-2000 ml

Criterii motrice

8 ani

9 ani

10 ani

Viteza pe 50m

9,5 sec

9 sec

8,7 sec

Lungime de pe loc

142 cm

152 cm

162 cm

RezistenŃă pe 600m

2,50 min

2,45 min

2,36 min

Aruncare minge oină

18,7 m

23,7 m

27,1 m

MenŃinut în atârnat

48 sec

53 sec

57 sec

TracŃiuni

-

-

3-4x

Abdomen

20-21x

21 -22x

22-23x

Mobilitate coxo-femurală

53 cm

55 cm

57 cm

2. SelecŃia secundară (stadiul II) Acest stadiu corespunde promovării copiilor cu perspectivă de afirmare, odată cu începerea treptată a pregătirii acestora, conform cerinŃelor fotbalului de performanŃă. Se continuă selecŃia iniŃială (care corespunde copiilor şi juniorilor mici) şi începe selecŃia secundară (juniori II).

Măsurile organizatorice care facilitează selecŃia iniŃială şi secundară sunt: Organizarea admiterii în grupele de începători (pe baza criteriilor de selecŃie şi a testelor) a tinerilor promovaŃi în urma competiŃiei finale, din cadrul grupelor de pregătire şi a celor depistaŃi în urma unor acŃiuni speciale de selecŃie (triale), la nivelul cluburilor sau asociaŃiilor sportive.

AcŃiunile de selecŃie iniŃială şi secundară să se realizeze în condiŃii organizatorice, ireproşabile.

Constituirea grupelor de pregătire să reprezinte o acŃiune desfăşurată cu mare exigenŃă, deoarece efectele sunt în măsură să asigure calitatea procesului de pregătire.

Promovarea jucătorilor la un nivel superior (condiŃie esenŃială a progresului şi a creşterii măiestriei lor sportive), să aibă un caracter permanent, pe baza unor criterii obiective.

Stabilirea exactă a programului de selecŃie şi popularizarea lui prin mass-media.

Pregătirea selecŃiei în cele mai bune condiŃii materiale (mingii şi alte accesorii).

Stabilirea colaboratorilor şi a sarcinilor care le revin.

Criterii biologice (10-12 ani) Indice de nutriŃie: 11 ani = 270 12 ani = 285 Vârsta Talie Greutatea Criterii 11 ani 148 cm 40 kg antropometrice 12 ani 153 cm 44 kg Criterii fiziologice Repaus

11 ANI

12 ANI

69 cm

73 cm

InspiraŃie

73 cm

81 cm

ExpiraŃie

66 cm

74 cm

Diametrul bitrohanterian

23,8 cm

25,9 cm

Capacitate vitală

2000-2300 ml

2300-2500 ml

Criterii motrice

11 ani

12 ani

Viteză pe 50m

8,5 sec

8,4 sec

Lungime de pe loc

168 cm

173 cm

RezistenŃă pe 1000m

3,30 min

2,50 min

Aruncare minge oină

29,7m

32m

TracŃiuni

4-6x

6-7x

Abdomen

23-24 x

24-25 x

Mobilitate coxo-femurală

55 cm

56 cm

Criterii biologice (12-14 ani) Indice de nutriŃie: 13 ani = 334

14 ani = 335 Criterii antropometrice

Vârsta

Talie

Greutatea

13 ani

161 cm

51 kg

14 ani

164,7 cm

51,6 kg

Criterii fiziologice Repaus

13 ani

14 ani

75 cm

76 cm

InspiraŃie

85 cm

86 cm

ExpiraŃie

74 cm

75 cm

2500-2800 ml

2800-3200 ml

Capacitate vitală

Criterii motrice

13 ani

14 ani

Viteza pe 50m

8,3 sec

8,1 sec

Lungime de pe loc RezistenŃă pe 1000m

178 cm

200 cm

2,20 min

2 min

Aruncare minge oină

34,3 m

36 m

TracŃiuni

7-8x

8-10x

Abdomen 25-26x 30-35x 3. SelecŃia finală (stadiul III) În comparaŃie cu selecŃia primară şi chiar cu cea secundară, în care principalele criterii se refereau la starea de sănătate, dezvoltarea morfo-funcŃională cu mare pondere ereditară (viteză, explozie, detentă, coordonare), selecŃia finală reclamă o altă orientare a acestor criterii.

Acest stadiu de selecŃie se caracterizează prin: creşterea numărului de antrenamente individualizate pe săptămână; creşterea numărului de jocuri oficiale (juniori A,B, tineret speranŃe) pe an competiŃional; solicitarea crescută la efort psihic şi fizic; consolidarea tuturor cunoştinŃelor şi deprinderilor pe componentele antrenamentului, cu accent pe latura psihologică a acestora. Iată cum ar trebui să arate o psihogramă a jucătorului de fotbal în devenire.

Aptitudini psihomotrice: coordonarea generală; coordonarea vizual-motorie; reactivitate (timp de reacŃie la stimuli în situaŃii simple sau complexe); sensibilitatea kinestezică;

precizie şi eficienŃă în actul psiho motor, echilibrul dinamic.

Aptitudini psihointelectuale: calităŃi ale atenŃiei (concentrare, stabilitate, volum); memorie; procese perceptive şi reprezentare spaŃială; spirit de observaŃie; capacitate de înŃelegere; gândire logică, tehnico-tactică, capacitate imaginativă.

CerinŃe pentru sfera emoŃională şi voliŃională: rezistenŃă la stresul generat de factorii de ambianŃă; rezistenŃă la tensiune emoŃională, stabilitate psihică; capacitate de autocontrol; receptivitate faŃă de sarcini, echilibru comportamental; perseverenŃă în acŃiuni, combativitate.

Nivel de cunoştinŃe: de cultură generală; de specialitate; specifice activităŃii de soluŃionare a sarcinilor în echipă.

ParticularităŃile selecŃiei stadiului III: spre deosebire de selecŃia de la nivelul celorlalte stadii, aici, la echipa de seniori a clubului pot promova nu numai jucătorii din propria pepinieră, dar şi jucătorii din alte centre de pregătire confruntându-i între ei, întrecerea este acerbă, de care depinde soarta fiecăruia, solicitarea psihomotrică fiind maximă; abia aici se vor vedea antrenorii care au urmărit rezultatul, şi cei care au crescut valori autentice, polivalente, dar tot adevărat este că una sau mai multe valori nu pot creşte decât într-o echipă bună de juniori; de asemenea, tot ca o particularitate a acestui stadiu îl reprezintă şi intenŃia celor care i-au selecŃionat, de a le da curajul acestor jucători prin plasarea lor la divizia C sau chiar D, fără urmărirea îndeaproape a lor la antrenamente şi jocuri, nu face decât să blameze jucătorii şi să umbrească activitatea celor care au participat (antrenori) la ridicarea lor de până atunci.

Orientativ Criteii biologice (14-16 ani) Indice de nutriŃie: 15 ani = 336 16 ani = 337 Vârsta Talie Greutatea Criterii 15 ani 169,3 cm 55,6 kg antropometrice 16 ani 170 cm 63 kg Criterii fiziologice Repaus InspiraŃie ExpiraŃie Capacitate vitală

15ani 77 cm 86 cm 76 cm 3300-3800 ml

Criterii motrice Viteză pe 50 m Lungime de pe loc RezistenŃă pe 1500 m TracŃiuni Abdomen Criteriile biologice (16-18 ani) Indice de nutriŃie: 17 ani = 355 18 ani = 355 Criterii antropometrice Criterii motrice Viteza pe 50m RezistenŃă: testul Cooper 12min Detentă

16 ani 85 cm 91 cm 84 cm 3800-4000 ml

15 ani 7,8 sec 210 cm < 7 min 8-10x 35x

Vârsta 17 ani 18 ani

16 ani 7,6 sec 220 cm < 6,3 min 10-12x 40x

Talie 175cm 175-180cm

Greutatea 64,8 kg 65-75kg

17 ani 7 sec

18 ani 6-6,5 sec

3100m 45-50cm

3300m 50-55cm

ForŃă: Flotări TracŃiuni Genuflexiuni (dr., stg.)

MenŃinerea mingii în aer cu piciorul (30sec): Cu piciorul îndemânatic Cu piciorul neîndemânatic MenŃinerea mingii în aer cu capul (30sec) 1.

2.

3.

4.

5.

20x 11x 15/10

25 13x 18/12

20x 15x 20x

25x 20x 25x

Întrebări: DefiniŃi selecŃia ?

Care sunt stadiile selecŃiei?

Care sunt criteriile selecŃiei primare?

Care sunt particularităŃile selecŃiei finale?

Cum trebuie să arate o psihogramă a unui jucător de fotbal?

Tema 16 – Periodizarea antrenamentului în fotbal

În fotbal ciclul anual de antrenament cuprinde următoarele perioade: pregătitoare; precompetiŃionale;competiŃionale; de tranziŃie.

Perioada pregătitoare este consacrată în primul rând unei pregătiri de bază în scopul realizării unei pregătiri fizice optime. În această perioadă, componentele antrenamentului au următoarele procentaje: pregătire fizică generală – 45%; pregătire fizică specifică – 15%; pregătire tehnică – 30%; pregătire tactică – 10 %. (Ş. Miu şi F. Velea, 2002) Obiectivele majore ale perioadei pregătitoare sunt: asigurarea dezvoltării pregătirii fizice generale şi a capacităŃilor motrice; consolidarea elementelor tehnice însuşite şi îmbogăŃirea arsenalului tehnic cu procedee noi şi eficiente (completarea bagajului de deprinderi şi periceperi motrice); perfecŃionarea acŃiunilor tactice corespunzătoare propriei concepŃii de joc; asigurarea unui climat de pregătire caracterizat prin muncă, disciplină, seriozitate; înlăturarea deficienŃelor constatate la unele componente ale antrenamentului. În scopul îndeplinirii obiectivelor, perioada pregătitoare se împarte în două etape, prima fiind pentru pregătirea generală şi a doua pentru pregătirea specială (perioada precompetiŃională).

Prima etapă vizează readaptarea organismului la un efort susŃinut şi creşterea capacităŃii funcŃionale a acestuia, dezvoltarea complexă a capacităŃilor motrice şi completarea bagajului de priceperi şi deprinderi motrice. Mijloacele utilizate se deosebesc de cele competiŃionale având un caracter general sau fiind împrumutate din alte discipline sportive, în special din atletism şi gimnastică.În această etapă antrenamentele echipelor de seniori vor avea la început o durată cuprinsă între 45-60 minute, ajungând treptat la o durată de 180-200 minute la sfârşitul acestei perioade, pregătirea realizându-se în două, trei lecŃii zilnice. Intensitatea va fi mai mică decât volumul de antrenament şi nu va depăşi la sfârşitul acestei etape 50-60%.

Perioada precompetiŃională, urmăreşte instalarea formei sportive prin: dezvoltarea capacităŃilor motrice specifice fotbalului; perfecŃionarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structurile care se vor aplica în joc; pregătirea psihică specifică şi de concurs. (T. Petrescu şi O. Dehelean, 2001) Pentru pregătirea fizică se folosesc metode specifice şi mijloace tehnico-tactice corespunzătoare, atât în cadrul antrenamentelor colective cât şi în cele individualizate. Mijloacele tehnico-tactice se folosesc în condiŃii apropiate de joc şi în condiŃii de joc. Pregătirea capătă un caracter integral la sfârşitul acestei perioade, atunci când jocurile de verificare devin principalele mijloace de pregătire. În perioada precompetiŃională ponderea componentelor antrenamentului şi jocului este următoarea: pregătire fizică – 40%; pregătire tehnică – 30%; pregătire tactică – 15%; joc – 15%.

Perioada precompetiŃională cuprinde tot două etape (pregătire generală şi specială) în care se urmăreşte dezvoltarea sau perfecŃionarea următoarelor componente. În etapa de pregătire generală se va pune accentul pe dezvoltarea rezistenŃei generale, forŃei, mobilităŃii generale, pe activităŃi complementare şi de recuperare. Planificarea mijloacelor şi metodelor în această parte trebuie să includă jocuri la două porŃi cu o durată mărită progresiv (diferenŃiat pentru copii, juniori şi seniori), până la obŃinerea timpului regulamentar de joc.

Perioada competiŃională are o specificitate aparte, având în vedere probleme legate de participarea echipelor la competiŃiile oficiale, fus orar, deplasări etc. Jocurile oficiale importante, fiind numeroase, solicitările competiŃionale determină o abordare precisă a planificării antrenamentelor în această perioadă. În această idee se urmăreşte: menŃinerea capacităŃii competiŃionale a jucătorilor la cel mai ridicat nivel şi pe cât posibil creşterea acesteia;

creşterea omogenităŃii echipei; abordarea specifică pentru unele jocuri oficiale cu miză foarte mare; efectuarea unor pregătiri speciale cu jucătorii unor loturi reprezentative, în vederea realizării de către aceştia a unor performanŃe internaŃionale; menŃinerea gradului de sănătate a componenŃilor echipei. (V. Cojocaru, 1995) Volumul de lucru este reprezentat de următoarele procente: pregătire fizică – 20%; pregătire tehnică – 25%; pregătire tactică – 15%; joc – 40%. În primele două, trei săptămâni ale acestei perioade, caracterul antrenamentelor este aproape identic cu cel din etapa de pregătire specifică, în sensul scăderii volumului şi creşterii intensităŃii, precum şi al menŃinerii în ciclurile interjocuri a antrenamentelor de viteză-forŃă şi a celor de rezistenŃă în regim de viteză. În această perioadă controlul medical devine un indicator care determină orientarea antrenamentului şi individualizarea acestuia. Pregătirea se desfăşoară după o modelare integrală, în care elementele tehnico-tactice şi fizice sunt efectuate în condiŃii de solicitare complexă, caracteristice activităŃii competiŃionale. (T. Petrescu şi O. Dehelean, 2001) În antrenamente, pregătirea fizică are un caracter de individualizare analitică şi de omogenizare a rezistenŃei specifice, punându-se accentul pe dezvoltarea capacităŃilor motrice specifice fotbalului. De asemenea, se vor perfecŃiona pregătirea tehnică şi cea tactică pentru susŃinerea activităŃii competiŃionale dar se va dezvolta şi gândirea tactică pe fondul unei pregătiri psihologice de concurs optime.

Perioada de tranziŃie.

Această perioadă urmăreşte refacerea capacităŃii de efort în vederea începerii unui nou ciclu de pregătire, cu asigurarea fazei de supracompensare pentru efortul viitor.

Asigurarea odihnei active în această perioadă se realizează prin reducerea treptată a efortului faŃă de nivelul acestuia din perioada competiŃională, eliminarea oboselii fizice şi nervoase, prevenirea surmenajului şi menŃinerea indicilor de pregătire tehnico-tactică.

Durata acestei perioade este influenŃată de nivelul de pregătire al jucătorilor, de stadiul în care se află, precum şi de „distanŃa” până la momentul reînceperii antrenamentelor, la copii fiind de aproximativ 6-7 săptămâni, iar la jucătorii de performanŃă este de 1-3 săptămâni.

Metodele şi mijloacele folosite în antrenamente se vor schimba dar vor fi orientate spre menŃinerea capacităŃilor fizice ale jucătorilor, permiŃând desfăşurarea la un nivel valoric optim a perioadei de tranziŃie. Întrebări: 1.EnumeraŃi perioadele unui ciclu anual de pregătire?

2.EnumeraŃi obiectivele perioadei pregătitoare?

3.Care este ponderea componentelor antrenamentului în perioada precompetiŃională? MotivaŃi răspunsul!

4.MenŃionaŃi obiectivele perioadei competiŃionale şi ponderea componentelor antrenamentului?

5.Ce urmăreşte perioada de tranziŃie?

Tema 17 – Cantonamentul în jocul de fotbal Obiectivul general al perioadei pregătitoare este acela de a dobândi un grad de pregătire care să permită instalarea şi menŃinerea formei sportive pe toată durata perioadei competiŃionale interne şi internaŃionale. Elementul central al acestei perioade este cantonamentul, care asigură baza necesară pentru optimizarea procesului de pregătire.

Cantonamentul reprezintă o pregătire centralizată, concentrată pe anumiŃi factori, ca pondere, şi este folosit, cu precădere , de către echipe atunci când se doreşte o acumulare controlată sau o intrare organizată într-o formă sportivă sau când se pregăteşte echipa pentru un început de campionat, un turneu ori o suită de jocuri de o importanŃă majoră. Pe lângă aspectul acumulărilor fizice şi tehnico-tactice cantonam,entul are rolul unei odihne, uneori destul de active, al unei relaxări, al unei convieŃuiri şi unei comuniuni sufleteşti între jucătorii ce formează lotul echipei aflate în cantonament.

Rolul cantonamentului - în principal, mijloc de pregătire - mijloc de cunoaştere de către echipa tehnică a tuturor jucătorilor - mijloc de testare şi cercetare a calităŃilor fizice şi intelectuale - mijloc de supraveghere comportamentală Cantonamentul asigură dobândirea unui grad superior de pregătire care să permită instalarea şi menŃinerea formei sportive pe o durată cât mai mare. Perioada pregătitoare prezintă anumite obiective: - controlul medical - pregătirea fizică generală şi specială - pregătirea tehnico-tactică generală şi specifică - studierea regulamentului de joc - îmbunătăŃirea şi perfecŃionarea procedeelor tehnice specifice situaŃiei de joc - îmbunătăŃirea organizării jocului propriu în atac şi apărare şi a concepŃiei de joc

Durata, conŃinutul, structura şi mijloacele ei crează premisele pentru dobândirea formei sportive, respectând principiul progresivităŃii efortului şi atacând simultan toŃi factorii antrenamentului.

Sarcinile generale - creşterea treptată a capacităŃii de efort - creştetrea generală a nivelului de dezvoltare a capacităŃilor fizice de bază şi specifice - însuşirea de deprinderi motrice variate, ce reprezintă un bagaj util pentru perfecŃionarea procedeelor tehnicotactice - ataşamentul jucătorilor faŃă de munca de pregătire, printr-o participare activă şi creatoare Întrebări: 1. Care este obiectivul perioadei pregătitoare?

2. Ce reprezintă cantonamentul?

3. Care sunt obiectivele perioadei pregătitoare?

4. EnumeraŃi sarcinile generale ale perioadei pregătitoare?

5. RealizaŃi la alegere un ciclu săptămânal de pregătire perioada pregătitoare- cantonament!

Tema 18 – Planificarea şi evidenŃa în antrenamentul de fotbal Prin planificare se înŃelege „activitatea de elaborare amănunŃită şi precisă a obiectivelor de instruire şi de performanŃă, precum şi a mijloacelor, metodelor şi formelor de organizare adecvate scopurilor propuse”. (A. Dragnea şi S. Mate-Teodorescu, 2002).

Elaborarea planurilor constituie o activitate ce trebuie realizată de către fiecare antrenor indiferent de nivelul la care lucrează respectând anumite cerinŃe cum ar fi: îmbinarea planurilor de perspectivă cu cele curente;precizarea verigii rincipale a pregătirii;îndeplinirea ritmică a planului;conducerea colectivă a activităŃii de pregătire; controlul îndeplinirii planului; activitatea creatoare a antrenorului şi jucătorului. Ciclurile de pregătire sunt formele generale ale structurii de organizare a antrenamentului, referindu-ne aici la: macrostructura sau structura ciclurilor mari de antrenament (în fotbal, două macrocicluri cu o durată de 6 luni); mezostructura sau structura ciclurilor de durată medie (în fotbal, cel mai frecvent se folosesc mezociclurile cu o durată de 4 săptămâni); microciclurile sau structura ciclurilor săptămânale, care cuprind succesiunea lecŃiilor de antrenament din cadrul unei săptămâni. În această idee, vorbim despre următoarele planuri de pregătire: planul de perspectivă; planul anual; planul de etapă; planul săptămânal; planul de antrenament.

Planul de perspectivă conŃine ideile importante, principiile, direcŃiile principale de dezvoltare a procesului de pregătire pe o perioadă mai îndelungată de 2 ani (pregătire pentru campionat european sau mondial).

Elementele de conŃinut ale acestui plan sunt: caracterizarea fotbalului pe plan mondial; concluziile analizei participării echipei la ultimul campionat mondial sau european; caracterizarea lotului echipei; prognoza rezultatelor pentru următoarea competiŃie majoră; criteriile de selecŃie; modelul pregătirii; modelul competiŃional; elementele esenŃiale de progres şi limită; locuri şi forme de pregătire pe ani şi etape; cerinŃe organizatorice, administrative şi medicale ce trebuie asigurate.

Planul anual (pe macrociclu) reprezintă prima subdiviziune a planului de perspectivă şi are următoarele componente: calendarul competiŃional;obiectivele de pregătire şi performanŃă;periodizarea antrenamentului; mijloacele şi formele de pregătire; evoluŃia formei sportive; caracterizarea nivelului de pregătire a jucătorilor; datele controlului medical.

Obiectivele de pregătire se referă la elementele de conŃinut ale componentelor antrenamentului şi se stabilesc atât individual, cât şi pentru întreaga echipă. Obiectivele de performanŃă se referă la locul sau locurile pe care trebuie să se claseze echipa la sfârşitul competiŃiei.

Planul de etapă (pe mezociclu) se desprinde din planul anual şi realizează o planificare a pregătirii pe o perioadă de 3-6 săptămâni, cel mai frecvent fiind folosite mezociclurile de 4 săptămâni. În funcŃie de caracteristicile şi locul etapei în cadrul perioadei respective, acest plan are următoarele componente: obiective intermediare de pregătire şi de performanŃă; structura şi tipul ciclurilor săptămânale de antrenament;principalele grupe de mijloace; aprecieri asupra îndeplinirii obiectivelor planificate.

Planul săptămânal (pe microciclu) se realizează pentru o săptămână de pregătire în care fiecare lecŃie de antrenament are particularitatea sa fiind în legătură permanentă cu celelalte lecŃii, în scopul îndeplinirii obiectivelor respective. Numărul şi tipul antrenamentelor dintr-un ciclu săptămânal de pregătire diferă de la o echipă la alta în funcŃie de obiectivele urmărite, nivel şi condiŃii de pregătire etc, antrenorii având un rol important în realizarea optimă a procesului de antrenament. Referitor la selecŃionarea şi programarea mijloacelor, aceştia, trebuie să asigure însuşirea şi perfecŃionarea continuă a componentelor antrenamentului, să contribuie eficient la creşterea randamentului jucătorilor, să pregătească echipa în funcŃie de particularităŃile adversarului din jocul următor, să îndeplinească obiectivele intermediare şi operaŃionale din ciclul săptămânal respectiv.

Planul de antrenament (lecŃia de antrenament) reprezintă documentul de planificare cel mai operativ al antrenorului şi cuprinde o înşiruire metodică a mijloacelor de îndeplinire a obiectivelor propuse – exerciŃii, dozare, indicaŃii metodice, observaŃii, prin intermediul fiecărei verigi din lecŃia respectivă. În elaborarea planului de antrenament trebuie să Ńinem seama de: alteranarea tipurilor de lecŃie;numărul şi caracterul temelor care nu trebuie să depăşească posibilităŃile de influenŃare eficientă a acestora; precizarea strucutrii lecŃiei în concordanŃă cu tipul lecŃiei.

LecŃia de antrenament este strucurată pe trei părŃi şi anume: partea introductivă - încălzirea;partea fundamentală;partea de încheiere. În partea introductivă - încălzire se prezintă temele antrenamentului, şi se realizează încălzirea generală şi specifică a jucătorilor pentru efortul din antrenament. Partea fundamentală se referă la metodele şi mijloacele folosite pentru realizarea obiectivelor lecŃiei (formaŃii de lucru, dozare, jocuri cu temă etc). Revenirea organismului jucătorilor după efortul prestat în antrenament cât şi prezentarea unor indicaŃii metodice şi observaŃii, se realizează de către antrenori în partea de încheiere a lecŃiei. De asemenea, înainte de începerea lecŃiei, antrenorul trebuie să ştie cu precizie starea terenului pe care se lucrează, numărul jucătorilor şi al materialelor ajutătoare în scopul desfăşurării în condiŃii corespunzătoare a antrenamentului respectiv.

EvidenŃa antrenamentului se referă la înregistrarea sistematică şi obiectivă a unor date privind conŃinutul pregătirii, precum şi a unor elemente care permit antrenorului să aprecieze activitatea propriilor jucători în funcŃie de obiectivele stabilite în planurile de perspectivă şi curente eleborate pentru diferite perioade.

Această activitate este în strânsă legătură cu planificarea antrenamentului şi se referă la fiecare jucător în parte (posturi), la grupe de jucători (compartimente) şi la întreaga echipă. Antrenorul trebuie să aibă o evidenŃă clară asupra procesului de pregătire al echipei, toate datele necesare fiind consemnate în caietul acestuia, care reprezintă cel mai important document de evidenŃă. Caietul antrenorului cuprinde date referitoare la evidenŃa preliminară, curentă şi de bilanŃ a activităŃii jucătorilor. În general, în acest document de evidenŃă, trebuie să se regăsească următoarele: graficul planului anual;calendarul competiŃional;planurile de etapă, săptămânale şi de antrenament în funcŃie de periodizare;datele individuale;datele controlului medical;fişele individuale pe componenetele antrenamentului;testele fizice şi tehnicotactice (rezultatale şi interpretarea acestora);prezenŃa la antrenamente; evidenŃa jocurilor oficiale şi amicale;acŃiunile de selecŃie. Întrebări: 1. Ce este planificarea?

2. Care sunt ciclurile de pregătire?

3. Care sunt elementele de conŃinut ale unui plan de perspectivă?

4. Ce este evidenŃa?

5. Ce trebuie să cuprindă un document de evidenŃă?

Tema 19 – LecŃia de antrenament în fotbal. Tipuri de antrenament LecŃia de antrenament În procesul de pregătire din fotbal se folosesc, mai frecvent, lecŃiile de antrenament structurate pe trei părŃi – partea de introducere/încălzire, fundamentală şi de încheiere, în funcŃie de perioada de pregătire, obiectivele şi conŃinutul lecŃiei, dar mai ales de nivelul de pregătire al jucătorilor.

Partea introductivă - încălzirea, cuprinde organizarea colectivului, prezentarea şi explicarea conŃinutului lecŃiei, repartizarea jucătorilor pentru începerea exerciŃiilor fizice, încălzirea generală şi specifică a jucătorilor. Încălzirea are durata cea mai mare în perioada pregătitoare (30 min) şi cea mai mică, în perioada competiŃională (15 min). Aceasta constă dintr-un complex de exerciŃii fizice special selectate, executate de jucător în scopul pregătirii organismului pentru efortul din antrenament. În fotbal, vorbim despre o încălzire generală şi specifică a jucătorilor. Încălzirea generală trebuie să dezvolte capacitatea generală de lucru a organismului, în special prin intensificarea funcŃiilor vegetative. Durata acestui tip de încălzire este cuprinsă între 5-15 min (durata ideală este de 10-15 min), în funcŃie de nivelul de pregătire al jucătorului, dar mai ales de rezistenŃa lui generală. Prima parte a încălzirii se încheie cu exerciŃii care măresc amplitudinea mişcărilor, în antrenamentul colectiv, mai ales în perioda pregătitoare, aceasta poate fi înlocuită cu un joc de scurtă durată (10-15 min), precedat de o alergare uşoară de 2-3 min. Încălzirea specifică trebuie să-l pregătească pe jucător pentru executarea primelor exerciŃii din partea fundamentală, în fotbal fiind cele axate pe lucrul cu mingea. Alegerea exerciŃiilor este determinată de specificul şi temele lecŃiei de antrenament, Ńinând cont de particularităŃile capacităŃilor motrice ale jucătorilor, de tempoul şi ritmul execuŃiilor care vor urma. Astfel, se folosesc exerciŃii asemănătoare cu primele mijloace din partea fundamentală. Pentru asigurarea unei încălziri eficiente, este bine ca între diferitele exerciŃii să se introducă pauze (active sau pasive) cu durată de 1-2 min. Durata totală a încălzirii trebuie să fie de aproximativ 30-35 min. Încălzirea trebuie să respecte şi anumite cerinŃe de ordin psiho-fiziologic, cum ar fi:

înainte de începerea antrenamentului propriu-zis, este recomandabil ca jucătorii să practice un joc recreativ – distractiv, în scopul începerii lucrului într-o bună dispoziŃie; este bine ca, în unele ocazii, o dată sosiŃi pe terenul de joc să execute la comanda antrenorului o serie de acŃiuni tehnico-tactice, cum ar fi de exemplu, un joc cu mingea, conducerea mingii, variante de pase într-o formă uşoară, etc, în perechi sau în grupuri restânse, iar în alte ocazii, să facă încălzirea fără utilizarea mingii; o obişnuinŃă bună este ca, înainte de a lua mingea de la antrenor, jucătorii să alerge timp de 12 min (vara) sau 18 min (iarna). Când nu sunt condiŃii, încălzirea se poate face de voie, dar cu atenŃia concentrată la comenzile antrenorului; faza de încălzire poate fi făcută într-o stare de totală relaxare prin jocuri, cum ar fi „tăuraşul”, „măgarul la mijloc” sau fotbal-tenis. Această activitate recreativă trebuie să fie precedată de câteva minute de alergare uşoară pentru a se preveni eventualele accidentări. (N.Comucci şi M. Viani, 1988).

Partea fundamentală are ca principale obiective creşterea nivelului de pregătire fizică generală şi specifică cu implicaŃii în învăŃarea tehnicii şi tacticii, dezvoltarea capacităŃilor motrice ale jucătorilor, educarea calităŃilor morale şi de voinŃă, formarea deprinderilor şi priceperilor de executare independentă a acŃiunilor tehnico-tactice şi a rezolvării acestora în situaŃii noi, neprevăzute. ExerciŃiile pentru învăŃarea şi perfecŃionarea tehnicii şi tacticii se execută imediat după încălzire, înainte ca jucătorii să resimtă oboseala. În funcŃie de tipul lecŃiei, la începutul părŃii fundamentale, după aceste exerciŃii, se folosesc mijloacele pentru dezvoltarea vitezei sau cele pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării), iar cele pentru dezvoltarea rezistenŃei şi forŃei, la sfârşitul părŃii fundamentale. Durata acestei părŃi este de aproximativ 80-90 min.

Partea de încheiere este obligatorie în toate lecŃiile de antrenament având ca scop scăderea treptată a efortului şi revenirea indicilor fiziologici ai jucătorilor la o stare apropiată de cea iniŃială.Se recomandă ca după un antrenament solicitant să nu se treacă brusc la odihnă. Pentru această parte, mijlocul cel mai bun îl constituie alergarea uşoară şi apoi mersul, plimbarea. Durata alergării este de 2-3 min, iar a mersului de 1-2 min.Încheierea lecŃiei de antrenament se poate face uneori şi printr-un joc de durată mică (5-10 min), numai în cazurile în care partea fundamentală nu a solicitat corespunzător jucătorii din punct de vedere psiho-motric (chiar şi în această situaŃie, după joc sunt necesare 2-3 min de exerciŃii de relaxare).La finalul fiecărei lecŃii, antrenorul trebuie să discute cu jucătorii, să facă unele aprecieri asupra comportmentului acestora în antrenament şi asupra rezolvării obiectivelor propuse, recomandări etc Durata totală a părŃii de încheiere a antrenamentului este de 5-10 min.

Tipuri de antrenament În scopul determinării unei tipologii a antrenamentului, lucrările de specialitate au împărŃit procesul de pregătire în patru categorii: forme, genuri, tipuri, metode.

Astfel, în funcŃie de formele de antrenament, discutăm despre: antrenament de iarnă; antrenament de vară; concurs de antrenament.

După genurile de antrenament avem: antrenament tehnic, antrenament tactic; antrenament de condiŃie; antrenament de pregătire fizică generală; antrenament de pregătire fizică specială; antrenament de compensaŃie; antrenament complementar; antrenament de omogenizare; antrenament de rezistenŃă; antrenament de viteză; antrenament extensiv; antrenament intensiv; antrenament independent; antrenament individualizat; antrenament colectiv; antrenament combinat; antrenament psihoton; antrenament ideomotor.

După tipurile de antrenament, vorbim despre: antrenament principal; antrenament de concurs; antrenament la altitudine. În funcŃie de metodele folosite în antrenament, ne referim la: antrenament autogen; antrenament funcŃional; antrenament în circuit; antrenament cu intervale; antrenament cu repetări; antrenament izometric; antrenament izotonic.

Din punct de vedere psihopedagogic, în procesul de pregătire, se mai foloseşte: antrenamentul psihologic; antrenamentul psihosomatic; antrenamentul invizibil; testul de antrenament.

Din punct de vedere biologic, există: antrenamentul metabolic; antrenamentul neuromuscular; supraantrenamentul; regimul de antrenament; antrenament aerob; antrenament anaerob. În fotbal, pe lângă aceste categorii de antrenament, mai există şi lecŃia de antrenament suplimentară şi antrenamentul efectuat într-un cadru diferit de cel obişnuit, antrenamente pe care le voi descrie în continuare, fiind mai puŃin cunoscute viitorilor antrenori de fotbal, care pot aprofunda problematica acestora în vederea optimizării procesului de pregătire.

LecŃia suplimentară se foloseşte în scopul creşterii nivelului de pregătire şi este alcătuită în special din exerciŃii fizice care sunt executate de jucători în afara programului de antrenament respectiv, conform temei date de antrenor. Durata acestor exerciŃii este între 30-60 min. zilnic şi sunt axate în principla pe îmbunătăŃirea capacităŃii motrice şi tehnico-tactice a jucătorilor. Jucătorii pot participa în mod independent şi în cadrul altor jocuri sportive, dar şi la practicarea altor sporturi individuale (schi, ciclism, canotaj ş.a.). Antrenorii au obligaŃia să elaboreze şi să le dea propriilor jucători teme individuale, în afara programului de pregătire, precizându-le exact complexele de

exerciŃii şi dozarea acestora. Acest antrenament reprezintă o completare eficientă a pregătirii de bază şi un mijloc adecvat pentru obişnuirea jucătorilor cu acest regim de muncă independentă.

Antrenamentul efectuat într-un cadru diferit de cel obişnuit, se foloseşte pentru a evita repetarea unor situaŃii sau atmosfere de rutină şi de oboseală psihică cauzată de monotonia locurilor şi condiŃiilor de pregătire.

De asemenea, folosirea unor metode, mijloace şi forme de pregătire cât mai variate, contribuie la creşterea posibilităŃilor individuale şi a randamentului colectiv al jucătorilor, fără a fi nevoie de eforturi deosebite din partea acestora. Întrebări: 1.

2.

3.

4.

5.

Ce este lecŃia de antrenament?

Care sunt părŃile unei lecŃii de antrenament?

Care sunt obiectivele părŃii fundamentale?

Care sunt criteriile de clasificare ale antrenamentului?

ClasificaŃi antrenamentul din punct de vedere psihopedagogic şi biologic?

Tema 20 – CompetiŃiile sportive CompetiŃiile sportive pot fi considerate ca forŃe motrice în dezvoltarea istorică a sportului , ale căror funcŃii şi forme de manifestare s-au diferenŃiat pe parcursul modificărilor sociale, reflectând calitatea convieŃuirii sociale. (A. Krüger, 1994). CompetiŃiile sportive dovedesc dezvoltarea istorică a disciplinelor sportive, se conformează regulamentelor şi informează despre sensul şi obiectivele activităŃilor sportive. În sinteză, competiŃiile sportive reprezintă o activitate sportivă ce se desfăşoară în cadrul unor manifestări sportive organizate în mod planificat, în care compararea performanŃelor între diferiŃi sportivi, grupe şi echipe sportive reprezintă elementul esenŃial în stabilirea şi evaluarea pe baza unor reguli şi moduri de comportament specific unei discipline sau probe sportive.

FuncŃiile competiŃiilor sportive constau din problemele şi efectele ce s-au cristalizat din dezvoltarea socială, au fost sistematizate tematic şi pot fi demonstrate pentru domeniile conexe. Vorbim despre funcŃii generale şi funcŃii speciale. În funcŃiile generale se încadrează acelea care sunt universal valabile şi generează toate efectele şi cerinŃele indiferent de specificul disciplinei sportive şi care se includ în domeniile respective; ele se referă la sportivi, arbitri, oficiali, ziarişti, spectatori. După D. Lühnenschloss (1987) şi O. Grupe (1993), citaŃi de R. Manno, 1996, funcŃiile generale sunt: funcŃia culturală; funcŃia comercială; funcŃia de comunicare; funcŃia de politică sportivă. Dintre funcŃiile speciale amintim: funcŃia de pregătire sportivă; funcŃia educativă. Cele două tipuri de funcŃii ale competiŃiilor sportive contribuie la evidenŃa, în sens pozitiv, a performanŃei sportive şi accentuarea capacităŃii de performanŃă.

Organizarea competiŃiilor pe plan intern şi internaŃional łinând cont de modul de disputare al competiŃiilor sportive şi de disciplina sportivă respectivă, avem următoarele patru categorii de sisteme: sistemul pe baza locurilor ocupate – principiul de bază: cei mai buni dintr-o competiŃie – după stabilirea acestora – se califică pentru întrecerea sportivă următoare; sistemul K.O. – principiul de bază: cel care pierde este eliminat; sistemul cu aducŃiune de puncte – principiul de bază: fiecare contra celuilalt (este posibil să existe şi jocuri turretur); sistemul pe bază de clasament – principiul de bază: se stabilesc locurile de la 1 la n.

Este posibilă şi o combinaŃie a sistemelor (în general se aplică la sistemele de aducŃiune de puncte şi K.O.).

CompetiŃiile sportive în fotbal la nivelul juniorilor În Ńara noastră, selecŃia şi pregătirea copiilor şi juniorilor, se realizează în mod organizat, în unităŃi specializate, care aparŃin de Ministerul EducaŃiei şi Cercetării (M.E.C.) şi anume: cluburi sportive şcolare (cu secŃii de fotbal); licee cu profil sportiv (cu clase de fotbal); unităŃi şcolare cu clase speciale de fotbal; cluburi de copii, şi în secŃiile de fotbal ale cluburilor şi asociaŃiilor sportive care sunt organizate conform statutului elaborat de FederaŃia Română de Fotbal (F.R.F.), de AsociaŃia Municipală de Fotbal Bucureşti (A.M.F.B.) şi de AsociaŃiile JudeŃene de Fotbal (A.J.F.).

CompetiŃiile sportive organizate de M.E.C. sunt: „Cupa speranŃelor” pentru elevii de 11-12 ani; „Olimpiada fotbalului şcolar” în colaborare cu A.J.F., fazele superioare fiind preluate de F.R.F. CompetiŃiile sportive organizate de F.R.F. şi puse în practică de A.M.F.B. şi A.J.F. sunt: campionatul naŃional al juniorilor I (18 ani); campionatul naŃional al juniorilor II (17 ani); campionatul naŃional al juniorilor III (16 ani); campionatul naŃional al juniorilor cadeŃi (15 ani); campionatul naŃional al juniorilor mici (14 ani); competiŃiile la nivelul copiilor care se desfăşoară în cadrul cluburilor, şi anume pentru copii de 8-14 ani. De asemenea, A.M.F. Bucureşti (fiind organizată ca şi A.J.F., desfăşurându-şi activitatea după structura competiŃională elaborată de F.R.F.) organizează campionatul de copii şi juniori (pe vârstele prezentate mai sus) pentru echipele provenite de la cluburile ce activează în categoriile Divizia D, Divizia C, Divizia B, Divizia A. Pentru copiii de 10-12 ani, cluburile sportive, cu sprijinul A.M.F., organizează campionatul de mini-fotbal pe Municipiul Bucureşti. Vorbind despre competiŃiile

internaŃionale, trebuie să subliniem faptul că acestea sunt organizate de către cele două foruri importante, şi anume: FederaŃia InternaŃională de Fotbal AsociaŃie (F.I.F.A.) şi Uniunea Europeană de Fotbal AsociaŃie (U.E.F.A.). În acest sens, F.I.F.A. organizează: Campionatul Mondial Coca-Cola, pentru juniori la vârsta de 19 ani; Campionatul Mondial J.V.C., pentru juniori în vârstă de 17 ani. U.E.F.A. organizează: Campionatul European de juniori sub 18 ani; Campionatul European de juniori sub 16 ani. După cum se observă, trebuie remarcat calendarul competiŃional, bogat, la nivelul juniorilor în fotbal, atât pe plan naŃional, cât şi internaŃional. Întrebări: 1.

Ce este competiŃia?

2.

Care sunt funcŃiile competiŃiiei sportive?

3.

EnumeraŃi sistemele de organizare a competiŃiilor!

4.

Care sunt competiŃiile desfăşurate la nivelul juniorilor?

5.

EnumeraŃi competiŃiile organizate de FIFA şi UEFA! Tema 21 – Accidentele jucătorilor de fotbal În condiŃiile practicării fotbalului actual, datorită angajamentului total, jucătorii sunt expuşi uneori la accidentări, care se produc mai rar în antrenamente, dar destul de frecvent în jocurile oficiale. Se cunoaşte faptul că în jocul de fotbal întâlnim aproximativ 29-36% din totalul traumatismelor sportive.

Patologia specifică jocului de fotbal se grupează în trei categorii şi anume: leziuni macrotraumatice; leziuni microtraumatice; leziuni hiperfuncŃionale. (P. Bendiu şi Gh. Untea, 1994) Leziunile macrotraumatice pot fi acute sau cronice. Cele acute sunt în principal caracterizate de o instalare bruscă şi precisă într-un anumit moment al desfăşurării al antrenamentului şi jocului. Sunt considerate externe cele la care agentul traumatic mecanic este din exterior, cu acŃiune directă sau indirectă, este elementul etiopatogenic declanşator şi leziuni interne cele la care nu există element extern (de exemplu, ruptura musculară). Leziunile cronice au o dublă origine: cronicizarea celor acute insuficient tratate sau datorită leziunilor distrofice, consecinŃă directă a unor traumatisme repetate.

Leziunile microtraumatice sunt acelea care au drept cauză un traumatism de intensitate minoră, dar repetat în cazul unor mişcări monotipe care prin modificările de tip distrofic la nivelul anumitor formaŃii anatomice pot genera substratul microscopic al leziunii. Cauzele care le produc pot fi legate de terenul de joc (îngheŃat, denivelat, prea moale sau prea dur), de condiŃiile meteorologice nefavorabile, de echipamentul necorespunzător (crampoane improprii terenului de joc etc.), de acŃiunile adversarului (atacă neregulamentar sau loveşte din cauza unor carenŃe tehnico-tactice etc.), de maniera de arbitraj (arbitrul prea îngăduitor cu unii jucători care folosesc frecvent acŃiuni dure asupra adversarului sau absenŃa antrenorilor de la unele antrenamente când în timpul unor jocuri se pot întâmpla accidente mai mult sau mai puŃin intenŃionate).

Leziunile hiperfuncŃionale sunt cauzate de anumite modificări de ordin enzimatic, biochimic şi histochimic, localizate la nivelul unor formaŃii anatomice, fără a exista elementul traumatic. Cele mai frecvente zone accidentate în jocul de fotbal sunt: membrele inferioare, membrele superioare, trunchiul, abdomenul, faŃa şi capul, prezente în această ordine.

2. Traumatismele părŃilor moi Contuzia este o afecŃiune traumatică frecvent întîlnită, care reprezintă aproximativ 32% din totalul traumatismelor survenite la fotbalişti. Reprezintă strivirea într-o măsură mai mare sau mai mică a părŃilor moi – piele, Ńesut adipos, muşchi- prin lovire sau presare. Cel mai des le întîlnim la nivelul membrelor inferioare, dar nu lipsesc nici de la alte niveluri. Astfel, numărul mare de leziuni musculare în fotbal , ce survin la musculatura posterioară a coapsei, se datorează tocmai unei mari diferenŃe de tonus şi forŃă a acestor grupe,rezultată din neglijenŃa antrenării lor, deşi musculatura agonistă (cvadricepsul crural) este solicitată prin excelenŃă în fotbal. Cauze declaşantoare ale leziunii sau rupturii musculare pot fi şi contuziile directe provocate de un adversar, dar mai frecvent forŃele opozante interne (contracŃia musculară sau frânarea bruscă a mişcării) sau externe (împingerea jucătorului de către adversar). Localizarea cea mai frecventă a leziunilor musculare o întâlnim, în fotbal, la nivelul cvadricepsului femural, ischiogambierilor, adductorilor coapsei, tricepsului sural. În cazul rupturilor musculare, sportivul accidentat va fi transportat direct la spital pentru a fi supus intervenŃiei chirurgicale, singurul mod corect de rezolvare.

La fotbalişti, ca forme anatomoclinice întâlnim: tendinita patelară şi cea a tendonului cvadricipital, formaŃiuni componente ale aparatului extensor al genunchiului; tendinita complexului tendinos ’’laba de gâscă’’ - o formă particulară de leziune a tendonului distal comun al semitendinosului şi semimembranosului la nivelul genunchiului; tendinita achiliană. În fotbal, se întâlnesc şi o serie de forme particulare de leziuni ale muşchilor şi tendoanelor, cum ar fi: mioentezita extremităŃii inferioare a muşchiului drept abdominal, care prin caracterul trenant şi dificultatea tratării produce mari neplăceri sportivilor.

3. Traumatismele articulaŃiilor Entorsele sunt leziuni traumatice ale aparatului capsulo-ligamentar- articular, prin punerea lui sub tensiune forŃată în timpul unei mişcări exagerate ca amplitudine sau greşite din punct de vedere al direcŃiei.

Pot fi de diferite grade de gravitate în funcŃie de mărimea leziunilor. Cea mai afectată articulaŃie la fotbalişti este articulaŃia gleznei (46,8% din totalul entorselor), urmată de cea a genunchiului (26,6%), la nivelul metatarsienelor şi altele. Entorsa genunchiului are incidenŃă destul de mare în rândul fotbaliştilor. ArticulaŃia genunchiului, având o capsulă articulară bogat inervată, este puternic afectată de producerea entorsei, fiind foarte dureroasă. Odată apărută durerea se produce contractura care la rândul ei Dintre toate localizările luxaŃiilor, în fotbal, le întâlnim mai frecvent la nivelul articulaŃiilor umărului şi cotului, datorită plonjoanelor acrobatice ale portarilor, aterizărilor pe umăr ale jucătorilor de câmp, şocurilor prin cădere sau lovire a cotului ş.a. Modul şi promptitudinea cu care este repus în mod corect segmentul deplasat asigură o evoluŃie şi un prognostic favorabil. Insuficienta recuperare asociată şi unei hipofuncŃii musculare sun cauzele multor luxaŃii recidivante a căror rezolvare presupune în mod obligatoriu intervenŃia chirurgicală. La fotbalişti se întâlnesc la nivelul articulaŃiilor tibioperoniere superioare şi inferioare. DisjuncŃia tibioperonieră inferioară însoŃeşte, de obicei, entorsele tibiotarsiene, când scoaba tibioperonieră este forŃată de mişcarea de rotaŃie a piciorului. O complicaŃie mai gravă a acesteia o constituie diastazisul tibioperonier inferior. PrezenŃa unei asemenea afecŃiuni produce mari neplăceri sportivului, făcând dificilă sau chiar imposibilă continuarea practicării fotbalului.

4. Leziunile meniscurilor Meniscurile sunt formaŃiuni fibrocartilaginoase care se găsesc în cavitatea articulară şi se interpun între condilii femurali şi platourile tibiale. Majoritatea rupturilor de menisc intern se produc în urma unei forŃe interne, care impune genunchiului semiflectat o mişcare de extensie bruscă cu rotaŃie internă. În fotbal acest lucru se întâlneşte destul de frecvent, jucătorul având sprijinul pe un singur picior cu genunchiul flexat, imprimându-i-se o mişcare dezechilibrantă, care duce la extensia bruscă a genunchiului şi la o rotaŃie internă. Traumatismul direct, care se soldează cu ruptura meniscului se întâlneşte numai în mod excepŃional.

5. Traumatismele osului şi periostului În jocul de fotbal, datorită agresiunilor ce pot apare, sunt afectate destul de des osul şi periostul, învelişul său.

Agentul traumatizant poate fi de natură internă (inerŃia corpului sau contracŃia bruscă şi puternică a unor grupe musculare) sau externă (lovirea directă de către adversar sau de către un obiect intermediar). În funcŃie de intensitatea, sensul şi suprafaŃa de acŃiune a forŃei traumatizante este afectat fie periostul, fie osul sub forma unor deranjamente trabeculare, fisuri sau a unor fracturi. În jocul de fotbal, cele mai expuse zone sunt regiunea tibială anterioară şi maleolele tibioperoniere. Întâlnim însă şi periostite care se produc în urma jocurilor şi antrenamentelor repetate pe terenuri tari sau a alergărilor pe distanŃe lungi pe şosele, efectuate în timpul perioadelor pregătitoare. Se întâlneşte mai frecvent la fotbaliştii care folosesc mai mult procedeul de lovire a mingii cu latul, suprasolicitând simfiza pubiană prin poziŃia bazinului, dar apare şi atunci când antrenamentele şi jocurile se desfăşoară în mod repetat şi prelungit pe terenuri grele, jucătorii fiind obligaŃi să lovească mingea din poziŃii mai puŃin obişnuite şi pregătite. Traumatismele craniocerebrale se întâlnesc mai rar în jocul de fotbal dar prezintă un mare interes datorită gravităŃii şi efectelor pe care le pot avea, Ńinând cont de viteza şi masa agentului traumatizant, de felul corpului contondent, de durata şi direcŃia factorului traumatizant. Ele pot fi deschise şi închise, gravitatea lor fiind determinată de afectarea substanŃei nervoase.

Cele mai frecvente forme clinice întâlnite la fotbalişti sunt: comoŃia cerebrală şi contuzia cerebrală. Traumatismele toracelui sunt relativ frecvent întâlnite la fotbalişti datorită lovirii de către adversar cu o parte a corpului, căderii jucătorului în urma unei sărituri la minge, căderii adversarului peste toracele jucătorului căzut, rănirilor cu un corp ascuŃit de către adversar (crampoanele adversarului). Frecvent se întâlnesc contuziile simple toracice,compresia toracică, contuzia acestuia cu fracturare a una-două coaste. Traumatismele abdomenului se produc în cazul lovirii abdomenului de către adversar cu pumnul sau piciorul, izbirea abdomenului de către minge, strivirea abdomenului sub greutatea adversarului căzut peste el. Avem de-a face de cele mai multe ori cu contuzii abdominale simple, dar din nefericire pot exista şi traumatisme închise cu leziuni de organe. Întrebări: 1. Care sunt leziunile micro şi macrotraumatice şi care este legătura lor cu fotbalul?

2. Ce ştiŃi de traumatismele părŃilor moi?

3. GăsiŃi legătura dintre traumatismele articulaŃiilor şi fotbal!

4. Care sunt cele mai frecvente leziuni la nivelul meniscului în fotbal? JustificaŃi!

5. Care sunt cele mai expuse zone osoase în jocul de fotbal? JustificaŃi!

V. BIBLIOGRAFIE A. Obligatorie 1. Ciolcă, Sorin Mirel, Tehnica si tactica jocului de fotbal. Curs de bază. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2006.

2. Ciolcă, Sorin Mirel, Fotbal - Curs de aprofundare. Pregătire antrenori. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2006.

3. Miu, Stefan si Velea, Florin, Fotbal. Specializare. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2002.

B. Facultativă 1. Ghidul antrenorului de fotbal – copii si juniori (lucrare colectivă), Bucuresti, Editura Axis Mundi, 2003.

2. Petrescu, Teodor si Dehelean, Ovidiu, Fotbal. Probleme de antrenament si joc. Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2001 3. Popescu, F., Metodologia învăŃării tehnicii jocurilor sportive, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2003.

4. Popescu, F., Pregătirea fizică în jocurile sportive, Editura fundaŃiei România de Mâine, Bucuresti., 2004.