Fotbal curs de aprofundare pregatire antrenori (2006), 164 pag sorin mirel ciolcă

SORIN-MIREL CIOLCĂ FOTBAL Curs de aprofundare. Pregătire antrenori

Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SORIN-MIREL CIOLCĂ FOTBAL. Curs de aprofundare. Pregătire antrenori / Ciolcă Sorin-Mirel, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 Bibliogr.

164 p., 20,5 cm.

ISBN 973-725-513-5 796.332 (078.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Universitatea Spiru Haret

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

SORIN-MIREL CIOLCĂ

FOTBAL CURS DE APROFUNDARE PREGĂTIRE ANTRENORI

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Cuprins

Cuvânt înainte …………………………………………………….….

7

Capitolul I – Antrenamentul sportiv în fotbal ……………………..

1. Definirea conceptului ……………………………………………...

2. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi …………………...

2.1. Metodele antrenamentului în fotbal …………………………..

3. Mijloacele antrenamentului în fotbal ……………………………...

4. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă …………………...

9 9 9 14 15 18

Capitolul II – Componentele antrenamentului în fotbal ………….

1. Pregătirea fizică ……………………………………………………

1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi …………………

1.2. Mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice ……………….

2. Pregătirea tehnică ………………………………………………….

2.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tehnice 3. Pregătirea tactică …………………………………………………..

3.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tactice 3.2. Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea principalelor acţiuni ale jocului (în condiţii de joc) ………….…………….

4. Pregătirea psihologică ……………………………………………..

5. Pregătirea biologică ………………………………………………..

6. Pregătirea teoretică ………………………………………………...

21 21 24 39 42 44 45 47

Capitolul III – Efortul în jocul de fotbal ……………………………

Capitolul IV – Forma sportivă ……………………………………...

71 74

Capitolul V – Periodizarea antrenamentului în fotbal ……………

77

Capitolul VI – Planificarea şi evidenţa antrenamentului în fotbal

82

Capitolul VII – Lecţia de antrenament în fotbal. Tipuri de antrenament 1. Lecţia de antrenament ……………………………………………..

2. Tipuri de antrenament ……………………………………………..

92 92 94

49 68 69 70

5

Universitatea Spiru Haret

Capitolul VIII – Selecţia în fotbal …………………………………..

1. Selecţia primară – stadiul I ………………………………………...

2. Selecţia secundară – stadiul II ……………………………………..

3. Selecţia finală – stadiul III ………………………………………...

97 97 100 103

Capitolul IX – Priorităţi în procesul de antrenament la copii şi juniori 1. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 6-10 ani ………..

2. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 10-14 ani ………

3. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 14-18 ani ………

107 107 117 128

Capitolul X – Competiţiile sportive de fotbal ……………………...

1. Definiţie …………………………………………………………...

2. Funcţiile competiţiilor sportive ……………………………………

3. Organizarea competiţiilor pe plan intern şi internaţional ………….

4. Competiţiile sportive în fotbal la nivelul juniorilor ……………….

135 135 135 136 136

Capitolul XI – Formarea echipelor de performanţă în fotbal …….

1. Aspecte metodice ………………………………………………….

2. Strategia operaţiunilor de formare a echipei ………………………

3. Personalitatea echipei de fotbal ……………………………………

138 138 139 140

Capitolul XII – Jocul oficial de fotbal ………………………………

1. Antrenorul şi jucătorul – factori de bază ai procesului de pregătire şi de performanţă …………………………………………………..

2. Şedinţa de analiză a ultimului joc …………………………………

3. Pregătirea pentru jocul următor ……………………………………

142 142 145 146

Capitolul XIII – Concepţia de joc şi de pregătire în fotbal ………..

148

Capitolul XIV – Accidentele jucătorilor de fotbal ………………...

1. Generalităţi ………………………………………………………...

2. Traumatismele părţilor moi ………………………………………..

3. Traumatismele articulaţiilor ……………………………………….

4. Leziunile meniscurilor …………………………………………….

5. Traumatismele osului şi periostului ……………………………….

Bibliografie …………………………………………………………..

153 153 154 156 157 158 161

6

Universitatea Spiru Haret

Cuvânt înainte

Fotbalul actual prezintă o serie de particularităţi care necesită o abordare ştiinţifică din partea tuturor specialiştilor implicaţi în această activitate.

Problematica obţinerii performanţelor în fotbalul actual reprezintă obiectivul principal al antrenorilor şi jucătorilor, conducătorilor de cluburi, managerilor, metodiştilor etc., care îşi unesc eforturile în scopul realizării acestui deziderat. În acest context, lucrarea surprinde aspectele importante şi noutăţile desprinse din procesul de antrenament şi jocul oficial, completând problematica cursului de specializare, vol. I, apărut în 2004.

Astfel, sunt prezentate metodele şi mijloacele folosite în pregătirea fotbaliştilor, componentele antrenamentului în fotbal şi mijloacele fizice, tehnice şi tactice pentru consolidare şi perfecţionare, efortul şi accidentele în jocul de fotbal, periodizarea, planificarea şi evidenţa pregătirii fotbaliştilor, lecţia de antrenament, concepţia de joc şi de pregătire, forma sportivă, selecţia în fotbal ş.a., problematică de actualitate şi de mare importanţă în activităţile de antrenament şi joc din fotbal.

Conţinutul acestei lucrări corespunde tematicii programelor de studiu şi se adresează, în primul rând, studenţilor anilor III şi IV de la facultăţile de Educaţie Fizică şi Sport, care aprofundează fotbalul ca disciplină de specialitate, viitori antrenori în acest domeniu de activitate.

Problematica abordată în această lucrare de specialitate poate fi utilă, după părerea mea, şi antrenorilor care sunt deja în activitate, indiferent de vârsta şi nivelul de pregătire al jucătorilor.

Autorul

7

Universitatea Spiru Haret

8

Universitatea Spiru Haret

Capitolul I ANTRENAMENTUL SPORTIV ÎN FOTBAL

1. Definirea conceptului Antrenamentul sportiv este „un proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu, gradat, de adaptare a organismului uman la eforturi fizice şi psihice intense, implicate de participarea în concursuri organizate pe diferite ramuri de sport”. (A. Dragnea, 1996) După R. Manno (1996), antrenamentul sportiv poate fi definit ca un proces complex de intervenţie, al cărui scop este învăţarea şi perfecţionarea tehnicii sub o formă simplă sau înlănţuită, pentru un individ, un grup sau o echipă, care vizează dezvoltarea calităţilor fizico-psihice, permiţând atingerea unor performanţe sportive maxime, în acord cu potenţialităţile subiectului, grupului sau echipei.

Antrenamentul sportiv este un sistem de pregătire sportivă, organizat pe componente biologice, motrice şi psihologice, dispus pe categorii de vârstă şi sex, în vederea obţinerii capacităţii de performanţă în competiţii, angrenând în activitate antrenori, sportivi, medici, psihologi, biologi, conducători, sponsori, cât şi factori ca: baza materială de antrenament şi condiţii, inclusiv factorii de climă. În sinteză, conceptul de antrenament poate fi definit ca „o idee generală despre caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, o abstractizare şi generalizare a experimentelor acumulate în timp” (A. Dragnea, 1996). În concept sunt cuprinse, deci, toate aspectele cu caracter metodologic, biologic, psihologic şi sociologic, ce caracterizează şi noţiunea de antrenament sportiv.

2. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi Obiectivele antrenamentului, dintre care cel mai important este dezvoltarea capacităţii de performanţă, determină şi alegerea metodelor, împletirea lor armonioasă şi acordarea unor note de valoare care de multe ori le particularizează atât de mult încât nu mai seamănă cu „originalele”. (A. Dragnea, 1996) 9

Universitatea Spiru Haret

În antrenamentul sportiv sunt cunoscute următoarele metode: ¾ pentru dezvoltarea capacităţii de efort şi a calităţilor motrice; ¾ pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnice şi tactice; ¾ pentru refacerea capacităţii de efort; ¾ de pregătire integrală.

Caracteristica esenţială a metodelor de antrenament este dată de relaţia dintre efort şi odihnă, adică dintre consumul energetic şi oboseala acumulată, pe de o parte, şi odihna necesară refacerii, pe de altă parte. În diferite metode ale antrenamentului, efortul poate fi standard, uniform (acelaşi în fiecare moment al exerciţiului) şi variabil, când se modifică ritmul în timpul efectuării sale. De asemenea, efortul poate fi continuu sau cu pauze (intervale) între diferite momente ale sale. În ce priveşte pauza, aceasta poate fi pasivă, când se aşteaptă restabilirea naturală a organismului, şi la valori programate, sau activă, prin efectuarea unei alte activităţi, diferită faţă de cea care a provocat oboseala.

Se cunosc trei tipuri de pauze: ¾ pauze care asigură refacerea completă a capacităţii de efort; ¾ pauze de mai scurtă durată, care favorizează refacerea incompletă a organismului; ¾ pauze mai lungi, care permit supracompensarea şi efectuarea următoarelor repetări pe fondul unei capacităţi de lucru mărite.

Metodele se folosesc în funcţie de volumul, intensitatea şi complexitatea efortului, necesare obţinerii unei adaptări în sensul dorit, precum şi asocierea acestora cu tipurile de pauze şi durata lor.

Repetarea poate fi efectuată pe părţi componente ale exerciţiului sau integral, ori prin combinarea acestor modalităţi.

Pentru a se produce modificările adaptative impuse de obiectivele antrenamentului, se recurge tot mai des la standardizarea activităţii, care presupune o serie de cerinţe ce trebuie îndeplinite, denumite de Matveev metoda „exerciţiului riguros standardizat” (complex de metode).

Prin standardizare înţelegem atribuirea unor note de valoare riguros stabilite exerciţiilor, asigurând, într-un anumit grad, răspunsul la solicitare şi având drept rezultat o formă de adaptare.

Variantele aplicării acestei metode în funcţie de faza de învăţare ar fi următoarele: exersarea în condiţii standard în faza învăţării 10

Universitatea Spiru Haret

iniţiale a mişcărilor (tehnicii) prin abordarea analitică (pe părţi); exersarea în condiţii standard în faza perfecţionării deprinderilor tehnice şi educarea calităţilor motrice prin exersarea pe părţi sau pe faze a exerciţiului (corespunzător abordării analitice), prin repetarea numai a unor mişcări ce implică unele grupe musculare sau calităţi motrice (corespunzător abordării analitice) şi prin repetarea integrală, în condiţii analoage concursului (corespunzător abordării globale) (A. Dragnea, 1996).

N. Matveev (1986), face o clasificare, ce are la bază relaţia dintre efort şi odihnă, în modul următor: Combinaţii de repetări în condiţii standard: a) exersare în condiţii standard, vorbind despre eforturi în tempo uniform şi moderat şi despre eforturi cu intervale (complete, incomplete şi supracompensat); b) exersarea eforturilor variate (alternativ), vorbind despre eforturi continue în tempo variat sau uniform şi despre eforturi cu intervale diferite în funcţie de sarcină.

La ambele subpuncte (a) şi (b) se folosesc: ¾ metode combinate: standard-variat, exersare progresivă, exersare cu interval în scădere; ¾ metode cu structură de circuit: exersare continuă, exersare continuă cu intervale, circuit cu intervale.

Dozarea efortului este facilă în cazul folosirii unei singure structuri motrice (alergare, înot, ciclism etc.) şi dificilă în cazul structurilor motrice complexe (jocuri sportive, lupte, judo etc.). În cazul repetărilor standardizate, structura mişcărilor suferă modificări neglijabile şi, din acest motiv, sunt folosite foarte des în consolidarea deprinderilor motrice şi în vederea adaptării organismului la un anumit nivel de solicitare.

După D. Steinhofer (1993), A. Dragnea şi colaboratorii (1996), metodele şi procedeele metodice de antrenament, bazate pe relaţia dintre efort şi odihnă, sunt prezentate în continuare.

Pentru rezistenţă: metoda eforturilor de lungă durată (continue, fără pauze) – procedee metodice: eforturi continue (extensive, intensive), eforturi variabile („Fartlek”, alternative); metoda eforturilor cu intervale (pauze ce asigură revenirea incompletă) – procedee metodice: eforturi extensive cu intervale de durată (scurte, medii, mari), eforturi intensive cu intervale de durată (scurte, medii, mari); metoda repetărilor (pauze ce asigură revenirea completă) – procedeul cu repetări: cu pauze de durată (scurtă, medie, mare).

11

Universitatea Spiru Haret

Pentru rezistenţă-forţă explozivă: metoda combinată cu repetări, cu intervale, cu refacere completă – procedee specifice ramurilor de sport.

Pentru forţă maximă: metoda repetărilor cu pauze de revenire completă – procedeul creşterii masei musculare (hipertrofie), procedeul greutăţilor mari şi maxime, eforturi „excentrice”, izometria, procedeul „piramidei” normală, incompletă (retezată) dublă.

Pentru forţă-viteză, forţă explozivă: metoda repetărilor cu pauze de revenire completă – procedeul forţă-viteză, procedee forţă-viteză în funcţie de ramura de sport (analitic, sintetic, variabil).

Pentru forţa de reacţie: metoda repetărilor cu pauze de revenire completă – procedeul forţei reactive („pliometric”).

Pentru forţa în regim de rezistenţă: metoda repetărilor cu pauze de revenire completă – procedeul rezistenţa în regim de forţă I (circuit); metoda eforturilor cu intervale şi revenire incompletă – procedeul rezistenţa în regim de forţă II (circuit).

Pentru viteza de deplasare: metoda repetărilor cu pauze de revenire completă şi neprecompensată – procedeul eforturilor cu viteză maximă, procedeul „coordinativ”, procedeul eforturilor supramaxime.

Pentru viteza în regim de forţă: metoda repetărilor cu pauze de revenire completă – procedeul forţei reactive, procedeul cu supraîncărcare.

Pentru viteza în regim de rezistenţă: metoda combinată cu repetări şi intervale, procedeul eforturilor intensive, procedeul distanţelor lungi sau al numărului foarte mare de repetări.

Pentru viteza de reacţie: metoda repetărilor cu pauze de revenire completă – procedeul reacţiei simple şi complete, procedeul anticipării, procedeul senzoriometric.

Pentru mobilitate şi supleţe: metoda repetărilor cu pauze de revenire completă – procedeul întinderii active şi pasive cu intermitenţe, procedeul Stretching 1 şi Stretching 2.

Pentru aptitudini motrice complexe: metoda competiţională – procedeul concursurilor de verificare; de antrenament; competiţional; şcoală.

Pentru formarea deprinderilor tehnice specifice ramurilor de sport: exersarea analitică (pe părţi) a deprinderii – procedeul analitic în tempo uniform, procedeul în tempo variat, procedeul analitic în paralel cu dezvoltarea calităţilor motrice sau a unor grupe musculare; exersarea globală a deprinderii tehnice – procedeul exersării globale în condiţii standard, procedeul exersării globale în condiţii variate şi competiţionale.

12

Universitatea Spiru Haret

Metoda analogiei Această metodă reprezintă un sistem de operaţii structurate pe criterii logice cu scopul reunirii într-un tablou explicativ a unor sisteme cantitativ şi calitativ diferite. Regulile generale de aplicare a analogiei, indiferent de natura sistemelor (concurs, lecţie de antrenament sportiv etc.) şi calitatea acestora, sunt determinate de operaţiile implicate de sistemul de comandă şi control. Astfel, două sisteme S1 şi S2 sunt considerate analoage dacă îndeplinesc următoarele condiţii (A. Dragnea, 1996): a) au un „ansamblu” de receptori ai informaţiei din mediul extern pe care să o codifice în limbaj propriu, cu care să poată efectua raţionamente, judecăţi şi alte operaţii. În cazul concursului, în care sunt angajaţi sportivii, informaţia este de natură regulamentară, din ambianţă (spectatori, condiţii de mediu, antrenori şi manageri etc.) sau de la adversari, iar în cazul sistemelor de exerciţii sau lecţii, receptorii sunt aceiaşi, numai că informaţia este diferită calitativ şi cantitativ, deşi uneori limbajul este acelaşi. Comunicarea dintre sportivi şi factorii externi se realizează într-un limbaj mai mult sau mai puţin cunoscut; b) posedă un ansamblu de operatori de prelucrare şi interpretare a informaţiei, stabilind soluţii de rezolvare în funcţie de scopul urmărit. În privinţa scopurilor, acestea pot fi imediate, intermediare şi finale; c) prezintă un ansamblu de reacţii de reglare, ca urmare a preluării informaţiei recepţionate din mediul extern. Reglarea reprezintă lupta sistemului pentru menţinerea propriei existenţe împotriva influenţelor din afara lui sau din interior. În orice sistem analog, procesul de reglare are trei parametri: durata, finalitatea şi eficienţa.

Sistemul analogic este înzestrat cu o verigă de feed-back pentru reglarea operativă sau în perspectivă. Referindu-ne la metoda analogiei, trebuie subliniate anumite aspecte importante, şi anume: analogia nu trebuie confundată în practică cu modelarea; analogia nu cuprinde orice sistem existent în antrenamentul sportiv, ci numai cele existente sau create în momentul dat. Această metodă operează cu similitudini, nu cu identităţi. Similitudinea presupune rezultate şi caracteristici apropiate (A. Dragnea, 1996).

Metoda analogiei poate fi aplicată în plan performanţial (al rezultatelor), funcţional (al comportamentului) şi structural (al compoziţiei şi valorii sale).

13

Universitatea Spiru Haret

Considerentele privind aplicarea acestei metode trebuie să cuprindă şi faptul că modelarea poate fi analogică (modele analogice), dar nu trebuie confundată metoda modelării cu cea a analogiei, ci trebuie înţelese ambele în corelaţie. Ambele metode se întregesc şi se unifică practic. Analogia din antrenamentul sportiv este dinamică, deoarece se referă la structuri procesuale sau de devenire, la structuri comportamentale performanţiale.

Metoda modelării Modelarea a fost înţeleasă în domeniul educaţiei fizice şi sportului atât ca metodă, cât şi ca principiu, fapt care dovedeşte aplicativitatea foarte extinsă pe care o are, dar şi unele imprecizii de ordin teoretic metodologic care au stat la baza interpretărilor. În antrenamentul sportiv, dar şi în alte domenii de activitate, metodele se aplică în sistem (sistem de metode), uneori atât de mult combinate încât nu mai seamănă cu cele descrise de metodologie, dar aceasta reprezintă doar rezultatul înţelegerii de către antrenori a esenţei aplicării creatoare a metodelor.

2.1. Metodele antrenamentului în fotbal Metodele antrenamentului sportiv în fotbal reprezintă modalităţile prin care antrenorii reuşesc să realizeze şi să evalueze pregătirea jucătorilor cu mai multă precizie, ţinând cont de modelarea antrenamentului în scopul optimizării randamentului fotbaliştilor în competiţiile oficiale.

Antrenorii folosesc diferite metode în funcţie de etapele pregătirii, de tipul antrenamentului, de particularităţile echipei proprii, de obiectivele de pregătire şi performanţă stabilite etc.

Aceste metode sunt de o mare varietate, cuprinzând atât metode generale, cât şi metode specifice pregătirii.

Dintre metodele generale enumerăm: ¾ explicaţia, demonstraţia, repetarea, corectarea; ¾ convorbirile, observarea, înregistrarea, dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor individuale şi corectarea deprinderilor tehnicotactice deficitare. În funcţie de metodele specifice folosite în fotbal, putem discuta despre următoarele tipuri de antrenamente: ¾ antrenamentul cu intervale nespecifice şi specifice fotbalului; 14

Universitatea Spiru Haret

¾ antrenamentul în circuit – diverse variante; ¾ antrenamentul cu învingerea propriei greutăţi; ¾ antrenamentul cu obiecte ajutătoare; ¾ antrenamentul sub presiune; ¾ antrenamentul specific analitic şi global; ¾ antrenamentul Fartlek (combinarea metodelor cu intervale şi Footing); ¾ antrenamentul Footing (pentru îmbunătăţirea rezistenţei cardiace la un volum de activitate îndelungată); ¾ antrenamentul în care se foloseşte testul Cooper (alergare 12 min); ¾ antrenamentul izometric; ¾ antrenamentul pentru dezvoltarea detentei; ¾ antrenamentul pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenţei (45 sec); ¾ antrenamentul în care se foloseşte metoda stretching-ului; ¾ antrenamentul tehnico-tactic; ¾ antrenamentul prin jocuri cu număr redus de jucători; ¾ antrenamentul la momentele fixe ale jocului; ¾ antrenamentul teoretic; ¾ antrenamentul autogen; ¾ antrenamentul în care se analizează jocul oficial în urma înregistrării lui (Ş. Miu şi F. Velea, 2002).

3. Mijloacele antrenamentului în fotbal Realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv în fotbal presupune utilizarea unui număr mare de exerciţii de diferite tipuri, aplicate în anumite condiţii igienice şi de mediu, precum şi folosirea unor dispozitive, instalaţii şi echipamente utilizate în cadrul unor metode sau combinaţii de metode.

Pornind de la principalele forme de organizare a activităţii folosite în procesul de antrenament din fotbal, se observă că fiecare din acestea, prin particularităţile pe care le posedă, impun anumite mijloace adecvate obiectivelor ce se propun a fi realizate.

Mijloacele antrenamentului sportiv se clasifică în modul următor: ¾ mijloace de antrenament (de lecţie); ¾ mijloace de refacere a capacităţii de efort; ¾ mijloace competiţionale.

Mijloace de antrenament (de lecţie) Acestea se împart în trei categorii: mijloace de pregătire generală; mijloace cu caracter mixt; mijloace de pregătire specifică.

15

Universitatea Spiru Haret

Mijloacele de refacere a capacităţii de efort În actuala etapă de dezvoltare a antrenamentului sportiv, refacerea organismului constituie o preocupare de primă importanţă pentru specialiştii domeniului, în vederea stabilirii cât mai exacte a conţinutului şi metodologiei acesteia. Numeroşi specialişti consideră refacerea organismului după efort ca factor al antrenamentului (sau pregătirea biologică pentru concurs ca factor al antrenamentului), evidenţiind importanţa ce trebuie acordată acesteia.

Mijloacele utilizate în refacere se împart în: ¾ specifice – care se dirijează medical; ¾ nespecifice – pedagogice, igienice – care pot fi aplicate de antrenor şi de sportiv.

O altă clasificare ia în evidenţă efectele exercitate asupra unor funcţii şi sisteme, iar alta ia în considerare domeniul căruia îi aparţine.

Pregătirea psihologică este un factor important al antrenamentului sportiv. Mijloacele specifice pregătirii psihologice folosite asigură un climat psihologic favorabil amplificării exerciţiilor fizice programate. Altă categorie de mijloace ale pregătirii psihologice se utilizează pentru intervenţia directă asupra proceselor şi fenomenelor psihice, în sensul activării sau refacerii lor.

Este cunoscut faptul că mijloacele celorlalte componente ale antrenamentului (pregătire fizică, pregătire tehnică, pregătire tactică etc.) influenţează şi sfera psihică, cu condiţia ca acestea să fie folosite, orientate în acest scop şi realist formulate.

Mijloace competiţionale Unii specialişti consideră că aceste mijloace constituie o componentă a antrenamentului, numită integrală, care se exersează în lecţiile şi microciclurile specifice finalului de etapă precompetiţională şi perioadei competiţionale.

Mijloacele cu caracter competiţional au forme şi conţinut diferite de la o ramură de sport la alta.

O formă aparte o au exerciţiile integrale de concurs în cadrul jocurilor sportive (K. Ghermănescu, 1983), care se referă la: ¾ jocul şcoală; ¾ jocul de antrenament; ¾ jocul de verificare; ¾ jocul competiţional.

16

Universitatea Spiru Haret

Jocul şcoală se poate organiza, în cazul fotbalului, handbalului, baschetului, rugbyului, la o poartă, la un coş sau bilateral, la ambele porţi sau coşuri. Se foloseşte, de regulă, când se urmăreşte învăţarea sau perfecţionarea anumitor procedee tehnico-tactice, în condiţii de joc, creşterea capacităţii de aplicare în joc a unor exerciţii mai dificile, asamblarea unor combinaţii tactice, învăţarea sau perfecţionarea sistemelor de joc. Partenerii trebuie să aibă o valoare mai scăzută decât formaţia care se antrenează (jucători juniori, de rezervă, categorii inferioare), pentru a favoriza punerea în practică a sarcinilor jocului. În aceste jocuri, antrenorii intervin şi pot opri temporar activitatea pentru explicaţii şi demonstraţii suplimentare, corectări etc.

Jocul de antrenament are ca scop fundamental perfecţionarea jocului bilateral, prin aplicarea oportună şi eficientă a fazelor şi sistemelor, omogenizarea cuplurilor şi echipei, a liniilor, precum şi prin aplicarea unor noi combinaţii tactice. Ca parteneri, se folosesc jucători de valori apropiate sau mai bune, dacă se consideră necesară o solicitare maximă în microciclul respectiv. Partenerul trebuie să aibă, pe cât posibil, aceleaşi caracteristici ca adversarul ce urmează a fi întâlnit într-un meci oficial. Aceste tipuri de jocuri se planifică o dată pe săptămână, de regulă la mijlocul acesteia (în ziua de joi), la ora la care urmează să se desfăşoare jocul oficial respectiv şi în condiţii de mediu şi organizatorice cât mai apropiate de acesta.

Jocul de verificare este considerat ca cel mai complex şi veridic test prin care se apreciază nivelul de pregătire al unei echipe (sau sportiv). Acesta se organizează într-o ambianţă cvasi-oficială, având ca partener o echipă de aceeaşi valoare. În cadrul acestor meciuri, nu se va urmări numai comportamentul echipei în ansamblu, ci şi modul în care jucătorii şi-au însuşit sistemele de apărare sau de atac, nivelul pregătirii fizice specifice, randamentul pe posturi etc.

Jocul competiţional nu trebuie confundat cu jocul oficial, deşi, orice participare la o competiţie oferă şi prilejul repetării în condiţii complete a celor învăţate în antrenamente. Jocurile competiţionale se organizează în mod amical, pentru pregătire, sub forma unor cupe sau bilaterale tradiţionale, înaintea competiţiilor oficiale. Prin ambianţa creată, aceste jocuri pun sportivii în situaţii foarte apropiate sau identice cu cele din jocurile oficiale. Jocurile respective se organizează 17

Universitatea Spiru Haret

în perioada competiţională, ele fiind concepute pe cât posibil modelat după concursul oficial la care urmează a se participa. Având în vedere că în această etapă se asigură finisarea pregătirii sportivilor şi intrarea în formă sportivă, jocurile competiţionale au un caracter integral, în sensul că pe lângă condiţiile regulamentare vor fi folosite şi procedeele de refacere medico-pedagogice stabilite pentru echipa respectivă şi tipul de efort depus. Jocul competiţional este ultima formă de organizare care se foloseşte pentru asamblarea finală a echipelor; în cadrul acestor jocuri întâlnim integral aplicată şi exersată modelarea antrenamentului.

La acestea, se mai adaugă jocul de omogenizare şi jocul de selecţie, frecvent folosite în antrenamentul specific jocului de fotbal.

Jocul de omogenizare se poate folosi şi înaintea celui competiţional, apelându-se la această formă în cazurile includerii de noi jucători în lot, după revenirea în echipă a celor recuperaţi după accidentări sau înaintea perioadei competiţionale.

Jocul de selecţie este considerat un mijloc competiţional folosit pe toată durata procesului de pregătire, indiferent de vârsta şi nivelul de pregătire al jucătorilor. Această formă de joc asigură eficienţa promovării juniorilor de perspectivă în grupele valorice de vârstă mai mare şi a unor jucători în echipe din eşaloane superioare, precum şi realizarea obiectivă a alcătuirii loturilor naţionale.

4. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă Fotbalul de performanţă cunoaşte o dezvoltare deosebită, având în vedere atât jocul în sine, competiţia, cât şi procesul de pregătire. În zilele noastre, fotbalul, ca de altfel sportul în general, a devenit un fenomen social, extrem de complex, cu implicaţii majore în viaţa cotidiană a jucătorilor şi nu numai.

Jocul de fotbal este considerat a fi un fotbal „total”, care este practicat de jucători „universali” sau „polivalenţi”, capabili să rezolve eficient atât faza de atac, cât şi faza de apărare.

Există opinia generală că fotbalul, ca de altfel toate jocurile sportive moderne, evoluează către un joc de forţă, uitând în unele cazuri concrete de fotbalul tehnico-tactic. Fotbalul de performanţă presupune dezvoltarea tuturor componentelor antrenamentului, deci nu numai a capacităţii fizice, chiar dacă este un joc caracterizat, din ce în 18

Universitatea Spiru Haret

ce mai mult, printr-o puternică adversitate. Astăzi, participarea jucătorului, prin acţiunile tehnico-tactice în timpul jocului, cere forme complexe de desfăşurare şi execuţie, atât sub aspect individual, cât şi colectiv.

Toate acţiunile şi execuţiile jucătorilor, atât ale apărătorilor, cât şi ale atacanţilor, se desfăşoară în condiţii de criză de spaţiu şi de timp. În acest sens, au apărut execuţiile simple şi rapide, dintr-o atingere, devierile sau săriturile peste minge (în ambele situaţii de joc). În fotbal a crescut viteza de joc, care dobândeşte un important conţinut tactic prin folosirea conştientă a avantajelor ce rezultă din alternările de tempo, schimbările rapide ale direcţiei de atac, declanşarea rapidă a contraatacurilor etc.

De asemenea, a crescut şi volumul de efort dinamic. În acest sens, din cercetările întreprinse de numeroşi specialişti, s-a ajuns la concluzia că, astăzi, un fotbalist aleargă, pe parcursul unei partide, în jur de 10 km: înaintaşii 8-9 km, mijlocaşii 9-10 km, fundaşii centrali 7-8 km, fundaşii laterali 8-9 km. În jocul de fotbal, se pune un accent deosebit pe factorul cognitiv în rezolvarea eficientă a situaţiilor apărute în timpul jocului; jucătorii trebuie să se informeze, în permanenţă, în legătură cu poziţia coechipierilor, adversarilor, distanţa faţă de poarta proprie şi adversă, în aşa fel, încât atunci când intră în posesia mingii să acţioneze eficient şi oportun.

Apariţia unui registru tehnico-tactic specific, caracterizat de un grad de perfecţionare tehnică care a dobândit o importantă încărcătură tactică, şi existenţa unor jucători de clasă sau super clasă, în cadrul echipelor de mare performanţă, contribuie decisiv la obţinerea rezultatului sportiv şi la creşterea spectacolului fotbalistic.

Trebuie subliniată şi importanţa jocului portarului în fotbal, conţinutul tehnico-tactic al acestuia, atât în apărare, cât şi în atac, rolul deosebit al fundaşilor laterali şi mijlocaşilor laterali în atac, care îndeplinesc sarcinile unor veritabile extreme (astăzi, nu mai există extremele clasice, echipele jucând cu un înaintaş sau doi înaintaşi centrali).

După majoritatea specialiştilor, se remarcă tendinţa în fotbalul de performanţă către jocul fără un coordonator specializat în cadrul fiecărei echipe. Practic, fiecare jucător, posesor al mingii, este coordonator în momentul respectiv, nefiind necesar, ca până acum câţiva ani, să existe un jucător specializat care să îndeplinească acest rol într-o echipă.

19

Universitatea Spiru Haret

Se observă, în fotbalul de performanţă, caracterul colectiv şi ofensiv al jocului, datorită exigenţelor sporite ale acestui sport în zilele noastre.

Echipele sunt preocupate să fie în posesia mingii cât mai mult timp, ţinându-se mingea cât mai departe de propria poartă, printr-o eficientă circulaţie de minge şi jucători, cunoscându-se faptul că „cea mai bună apărare este atacul”.

De asemenea, după pierderea mingii observăm folosirea eficientă a presingului, mai ales în jocul echipelor valoroase, cu o bună pregătire fizică şi psihică şi folosirea marcajului om la om (strict), în special în jumătatea proprie de teren (echipe din campionate puternice – Anglia, Italia, Franţa, Germania, Spania etc. sau naţionalele Braziliei, Argentinei, Olandei, Franţei etc.).

Se remarcă existenţa jucătorului de mare clasă (ideal ar fi să existe 2-3 jucători), în cadrul echipelor de performanţă, capabil să influenţeze decisiv rezultatul, prin rezolvarea eficientă a unor situaţii apărute în timpul jocurilor. Ne referim aici la jucători de câmp (fundaşi, mijlocaşi, înaintaşi) care prin prestaţiile lor (înscrierea unor goluri decisive, executarea unor pase eficiente, depunerea în teren a unui efort maxim, mobilizarea coechipierilor în momente dificile etc.), ca şi acelea ale portarilor au un rol extrem de important în fotbalul actual. Acestora nu le este permisă nici cea mai mică greşeală, deoarece sunt în postura de ultim apărător, dar nu de puţine ori s-au remarcat şi prin înscrierea unor goluri preţioase, în finalul jocurilor (mai ales din loviturile libere directe sau finalizarea unor lovituri de la colţ).

Se observă, în fotbalul actual, tendinţa către simplitate şi eficienţă, atât în atac, cât şi în apărare, deoarece condiţiile jocului impun aceasta ca o necesitate obiectivă.

Remarcăm folosirea, din ce în ce mai des, a şuturilor de la distanţă (de la 25-30 m faţă de poarta adversă) şi a centrărilor din viteză (şutate) în faţa porţii (valorificarea culoarelor laterale ale terenului pentru înscrierea golului).

De asemenea, echipele de valoare folosesc în apărare atât sistemul cu libero, cât şi cel cu patru apărători în linie, iar pentru finalizare, atacul poziţional (preponderent), dar şi contraatacul (extrem de eficient). Însă, pentru realizarea eficientă a acestora, trebuie să avem în echipă jucători foarte bine pregătiţi, iar antrenorii să le adapteze posibilităţilor proprii. În concluzie, pentru obţinerea performanţelor sportive superioare, jucătorii şi antrenorii, şi nu numai, trebuie, obligatoriu, să ţină cont de tendinţele jocului de fotbal, în cadrul unui proces organizat, sistematic, de perfecţionare continuă, atât practică, cât şi teoretică.

20

Universitatea Spiru Haret

Capitolul II COMPONENTELE ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL

1. Pregătirea fizică Prin pregătire fizică se înţelege „întregul sistem (ansamblu) de mijloace care asigură mărirea capacităţii funcţionale a organismului prin nivelul înalt de dezvoltare a calităţilor motrice şi specifice, ridicarea indicilor morfo-funcţionali pe fondul unei perfecte stări de sănătate” (I. Motroc, 1994).

Pregătirea fizică în jocul de fotbal prezintă două componente – pregătirea fizică generală şi pregătirea fizică specifică, care asigură creşterea randamentului fotbaliştilor atât în procesul de antrenament, cât şi în cadrul jocurilor oficiale.

Pregătirea fizică generală este o componentă de bază a antrenamentului şi jocului de fotbal, având un rol determinant în dezvoltarea capacităţilor morfologice şi funcţionale ale organismului, perfecţionarea capacităţii motrice a jucătorilor şi însuşirea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi specifice.

Pregătirea tehnică şi tactică se bazează, în primul rând, pe o pregătire fizică generală optimă, contribuind la obţinerea performanţelor superioare în fotbal.

Principalele obiective ale pregătirii fizice generale sunt următoarele: ¾ adaptarea la efort a funcţiunilor vitale ale organismului; ¾ dezvoltarea multilaterală şi proporţională a tuturor părţilor şi segmentelor corporale; ¾ dezvoltarea motricităţii generale a jucătorilor; ¾ completarea bagajului de priceperi şi deprinderi motrice de bază şi specifice.

Exerciţiile folosite în antrenament pentru pregătirea fizică generală trebuie să respecte anumite cerinţe, şi anume: 1) trebuie să ţină cont de perioadele specifice ale antrenamentului (pregătitoare, precompetiţionale şi competiţionale); 2) în funcţie de scopul lor, trebuie să fie dozate corespunzător (pentru motricitate specifică, pentru angrenare în efort etc.); 21

Universitatea Spiru Haret

3) trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă ale jucătorilor, caracteristicilor lor somatice etc.; 4) să fie folosite în sistem şi aplicate continuu pe o perioadă de 3-4 săptămâni; 5) efortul trebuie alternat cu pauze de refacere şi cu alte activităţi pentru relaxare (adaptate după V. Cojocaru, 2001).

Având în vedere că în fotbalul modern se impune din ce în ce mai mult jucătorul înzestrat cu un potenţial fizic ridicat, în metodica procesului de pregătire antrenorii trebuie să ţină cont de acest deziderat şi să acţioneze corespunzător.

Evoluţia fotbalului scoate în evidenţă necesitatea formării unor jucători echilibraţi din punct de vedere fizic, tehnic şi tactic, în scopul obţinerii rezultatelor aşteptate. În această idee, în antrenamentul modern se folosesc mijloace din haltere şi culturism, adaptate la specificul şi solicitările jocului de fotbal.

Creşterea randamentului fizic în jocul de fotbal şi, implicit, a capacităţii de performanţă a jucătorilor se poate obţine şi prin dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază. În jocul de fotbal, dintre acestea cele mai importante sunt alergările, săriturile şi echilibrul. În antrenamentul din fotbal se folosesc mijloace din atletism şi gimnastică, pentru dezvoltarea capacităţilor generale multifuncţionale şi motrice. În completarea acestora, se pot folosi cu eficienţă crescută şi mijloace din celelalte jocuri sportive, care prin solicitările lor fizice, tehnice, tactice şi psihice contribuie la îmbunătăţirea randamentului fotbaliştilor. Aceste jocuri şi sporturi complementare trebuie folosite în perioadele de pregătire în care se pune accentul pe latura fizică a jucătorilor. Alegerea acestora trebuie făcută cu mare atenţie, datorită implicaţiilor diferite asupra pregătirii jucătorilor, şi dozate corespunzător, pentru a nu se obţine efecte indirecte negative.

Pregătirea fizică specifică implică în practică folosirea atât a mijloacelor pregătirii fizice generale, cât şi a celor specifice fotbalului.

Prin acest tip de pregătire fizică se realizează adaptarea pregătirii fizice generale la solicitările fizice, tehnice, tactice şi psihice ale jocului şi la particularităţile fotbalului.

Calitatea pregătirii fizice specifice depinde de îmbinarea şi condiţionarea reciprocă optimă a celor două laturi ale pregătiri fizice – generală şi specifică.

22

Universitatea Spiru Haret

Componentele pregătirii fizice specifice depind de conţinutul şi structura elementelor tehnice şi tactice, de dinamica efortului de joc, ca şi de cerinţele conducerii mingii în colaborare (cu coechipierii) şi în opoziţie (cu adversarii).

Aceste componente sunt exprimate în capacităţile fizice cerute de acţiunile tehnico-tactice, de structura efortului de joc şi de motricitatea specifică – alergări, mişcări spontane, acţiuni de luptă cu adversarul ş.a.

Pregătirea fizică specifică este implicată direct în desfăşurarea eficientă a acţiunilor tehnico-tactice bazate pe dezvoltarea optimă a calităţilor motrice, adaptate în permanenţă la situaţiile extrem de complexe apărute în timpul jocului. În această idee, se va pune accent pe dezvoltarea echilibrată a ambelor laturi ale pregătirii (tehnico-tactică şi a calităţilor motrice), pe repartizarea diferită a ponderii calităţilor motrice pe parcursul procesului de antrenament, ţinând cont de etapele şi obiectivele acestuia, de vârsta şi nivelul general al jucătorilor, şi nu trebuie uitată alternarea corespunzătoare a efortului cu odihna şi refacerea. În ce priveşte dezvoltarea capacităţii fizice a jucătorilor în concordanţă cu efortul de joc (după V. Cojocaru, 2001), trebuie să se ţină cont în antrenamente de următoarele reguli metodice: 1) exerciţiile vor avea durată variabilă, similară cu durata eforturilor de joc (1-30 sec. – efort maxim, 1-200 sec. – efort mediu, 1-4 min. sau chiar 5 min. – efort redus); 2) pauzele de refacere vor avea durate inegale şi ordinea aleatorie (10-30-40 sec.); 3) exerciţiile nu trebuie să solicite viteza, forţa, rezistenţa într-o succesiune întâmplătoare; 4) efortul din timpul exerciţiilor trebuie realizat prin mijloace nespecifice sau specifice, cu o pondere sporită a acestora din urmă.

Calităţile motrice sunt cuprinse în toate acţiunile tehnico-tactice ale jocului, manifestându-se în formă generală sau ca părţi componente ale deprinderilor specifice.

Dezvoltarea acestora în antrenamentul din fotbal se realizează prin metode nespecifice şi specifice în funcţie de perioada, etapa, obiectivele şi nivelul de pregătire al jucătorilor, necesitând o abordare mai complexă, care face obiectul unui capitol separat. În problematica antrenamentului din fotbalul modern, se discută tot mai mult despre starea de adaptare a organismului care se con23

Universitatea Spiru Haret

cretizează în creşterea capacităţii de performanţă şi care este reprezentată de totalitatea unor capacităţi de diferite tipuri şi valori: capacitate motrică, de efort, de refacere, de concentrare a atenţiei, de joc, capacitate creativă ş.a. În fotbal, ca de altfel în toate sporturile, capacitatea de efort reprezintă obiectul întregului proces de pregătire, dezvoltarea acesteia având implicaţii majore asupra capacităţii de performanţă a jucătorilor. În această idee, se subliniază şi importanţa deosebită a pregătirii biologice, adică a refacerii şi a recuperării jucătorilor de fotbal, care se află într-o permanentă interrelaţie cu pregătirea fizică a acestora.

1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi În procesul pregătirii fizice se pleacă de la premisa că, deşi în proporţii foarte diferite, toate calităţile motrice sunt dezvoltabile şi educabile. Se urmăreşte realizarea unor disponibilităţi de performanţă superioare pentru fiecare calitate motrică, precum şi pentru toate calităţile motrice însumate (integrate).

După T. Predescu şi C. Negulescu (1998), nivelul superior (maximal) de exprimare a unei calităţi motrice suplineşte într-o oarecare măsură carenţele în dezvoltarea şi educarea altei calităţi motrice. S-a stabilit, totuşi, că, odată cu creşterea măiestriei sportive, posibilitatea de suplinire reciprocă a calităţilor motrice are tendinţă de restrângere.

Calităţile motrice sunt prezente în efectuarea oricărui act motric, dar procentul în care participă diferă: una dintre calităţi este dominantă (predominantă), iar celelalte se eşalonează diferenţiat, ca subdominante şi secundare. Calitatea motrică secundară ajută, în efortul specific, la valorificarea calităţii motrice dominante, mărindu-şi eficienţa, în special în executarea acţiunilor tehnico-tactice şi în cazurile de efort intens şi de oboseală. De asemenea, în actul motric, calităţile motrice se influenţează reciproc, aflându-se, deci, într-un raport de interdependenţă.

Manifestarea concomitentă şi respectiv interinfluenţarea calităţilor motrice este mult mai evidentă, mai caracteristică în jocul sportiv.

Această situaţie a condus la aşa-numitul „regim de manifestare al calităţilor motrice”.

24

Universitatea Spiru Haret

Conceptul de pregătire fizică nu trebuie limitat numai la dezvoltarea calităţilor motrice, ci şi la componentele motrice ale performanţei.

Pregătirea fizică se mai bazează pe premise anatomo-fiziologice, capacităţi coordinative, de reglare, şi pe capacităţi condiţionale.

Este cunoscut faptul că fiecare calitate motrică şi deprindere psiho-motrică îşi are substratul său morfo-funcţional şi, ca atare, excitantul (exerciţiul fizic) trebuie să se adreseze cu precădere acestui substrat care generează manifestarea capacităţii motrice respective. În caz contrar, exerciţiul respectiv nu are eficienţă.

Un alt aspect este acela că dozarea exerciţiului este particulară fiecărei capacităţi motrice. În consecinţă, problema dezvoltării calităţilor motrice nu poate fi abordată la general, ci separat pentru fiecare calitate motrică în parte. În fotbal, angajamentul fizic total, efortul depus uneori până la limitele superioare ale potenţialului biologic al jucătorilor pretinde existenţa unor calităţi motrice dezvoltate la un nivel foarte ridicat.

Lupta continuă pentru minge ce se desfăşoară în condiţiile unei încordări intense, pe parcursul unei perioade lungi, cuprinde cele mai variate acte motrice (mers, alergare, opriri bruşte, accelerări, sărituri, răsuciri, lovirea mingii cu piciorul, cu capul etc.).

Fotbalul necesită o varietate de calităţi motrice de bază din partea jucătorilor, calităţi care se întrepătrund între ele, realizând un joc cu un caracter extrem de complex.

A. Calitatea motrică viteza (capacitate condiţională), în înţelesul cel mai larg, reprezintă capacitatea omului de a efectua mişcările într-un timp cât mai scurt. Viteza este calitatea motrică care depinde şi este condiţionată de foarte mulţi factori, fiind, din acest punct de vedere, capacitatea cea mai complexă. Este unanim acceptat faptul că viteza este o calitate motrică mai mult înnăscută decât dobândită, constituind o zestre ereditară, fiind programată genetic.

Viteza poate fi îmbunătăţită prin antrenament sportiv, doar în proporţie de 18-20% şi depinde, în primul rând, de activitatea corespunzătoare a scoarţei cerebrale, respectiv, de calitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), ca: mobilitatea, forţa, intensitatea, tenacitatea, concentrarea. Factorul cel mai important al planului fiziologic este mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, respectiv, rapiditatea trecerii centrilor nervoşi motori din starea de excitaţie în starea de inhibiţie, şi invers.

25

Universitatea Spiru Haret

Tot ca factori ai planului fiziologic, care condiţionează viteza mişcărilor, mai sunt consideraţi şi excitabilitatea căilor nervoase senzitive şi motorii, excitabilitatea muşchiului, gradul de reactivitate, respectiv, viteza proprie a muşchiului.

Viteza, de asemenea, mai este condiţionată şi de anumiţi factori psihici, cum ar fi: capacitatea de mobilizare psihică, în general, şi capacitatea de concentrare a atenţiei, praguri absolut ridicate, cu mare putere de discriminare a analizatorilor implicaţi în senzaţia de înaintare şi, implicit, perceperea reală a vitezei mişcărilor, respectiv, aprecierea corectă a vitezei de deplasare (analizatorul tactil, kinestezic); echilibrul afectiv manifestat prin capacitatea de conservare a comportamentului motor specific în prezenţa unor factori de stres. În jocul de fotbal, întâlnim viteza sub următoarele forme de manifestare: 1. Viteza de deplasare. Pentru a intra în posesia mingii, jucătorii parcurg distanţe mai mici sau mai mari, cu anumite viteze, pentru a putea participa la rezolvarea acţiunilor tehnico-tactice individuale şi colective (jocul la ofsaid, marcaj-demarcaj, schimbul de locuri, undoi-ul, depăşirea, tatonarea etc.).

2. Viteza de reacţie. Dintre cele două forme ale sale – simplă şi complexă – forma complexă este cel mai des întâlnită, reacţia manifestându-se şi în funcţie de acţiunile coechipierilor şi adversarilor (executarea loviturilor libere directe şi indirecte, aruncarea de la margine etc.).

3. Viteza de execuţie. Aceasta se referă la efectuarea procedeelor tehnice cu viteză maximă (preluarea mingii, protejarea mingii, conducerea mingii, lovirea mingii cu piciorul şi cu capul etc.). Viteza de execuţie poate avea şi trăsături caracteristice în jocul de fotbal, legate de individualitatea jucătorilor din echipă.

4. Viteza de acceleraţie. Foarte importantă fiind capacitatea de surprindere a adversarului, se concretizează prin accelerări bruşte şi ruperi de ritm. Acest lucru se realizează în principal în fazele de atac, pe măsura apropierii de poarta adversă. În fotbalul actual, se pune mare accent pe viteză, antrenorii căutând să introducă în echipă cât mai mulţi jucători înzestraţi cu o astfel de calitate motrică (în toate formele ei de manifestare specifice jocului), pentru a obţine performanţele dorite.

Jocul de fotbal modern obligă antrenorii să se orienteze încă de la selecţie spre jucători de viteză.

26

Universitatea Spiru Haret

Viteza în condiţiile evoluţiei contemporane a fotbalului, în special a dinamismului său, rămâne efortul esenţial fizico-tehnico-tactic, pentru obţinerea iniţiativei în acest joc.

Dintre toate calităţile motrice, viteza este cea mai puţin perfectibilă, depinzând, în primul rând, de procesele nervoase înnăscute la jucători; pe de altă parte, ea trebuie să ţină pasul cu forţa şi rezistenţa, care sunt perfectibile, dar şi cu stereotipurile dinamice în continuă apariţie şi noutate, aceste elemente contribuind la frânarea dezvoltării vitezei (V. Cojocaru, 2001).

Dezvoltarea vitezei se bazează, în principal, pe repetare. Ca metodă pentru optimizarea vitezei, repetarea are în vedere practicarea unor genuri de efort specifice fotbalului; repetarea eforturilor specifice trebuie făcută în viteză maximă sau submaximă, în condiţii obişnuite, în condiţii uşurate şi cu îngreuieri. Efortul trebuie variat prin intensitatea lucrului, în sensul măririi frecvenţei de alergare în parcurgerea unei distanţe sau a mărimii vitezei de execuţie a deprinderilor specifice.

Dezvoltarea vitezei specifice fotbalului se realizează şi prin metoda repetării acţiunilor de joc, conform căreia efortul de viteză trebuie să se desfăşoare: ¾ pe distanţe specifice; ¾ prin executarea acţiunilor tehnico-tactice; ¾ în combinaţii cu exerciţii pentru forţă şi rezistenţă; ¾ pe durate variabile, alternând cu pauze; ¾ prin intermediul diferitelor jocuri pregătitoare.

B. Calitatea motrică rezistenţa (capacitate condiţională) reprezintă „capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienţei activităţii depuse, în condiţiile reprimării stării de oboseală” (A. Nicu, 1993) Prin termenul de rezistenţă, în sensul cel mai general, se înţelege capacitatea organismului de a face faţă oboselii fizice provocate de activitatea musculară.

Datorită celor trei surse de energie utilizabile pentru contracţie, existente în interiorul celulei musculare, vorbim de rezistenţă în regim anaerob alactacid, rezistenţă în regim anaerob lactacid, rezistenţă în regim aerob şi rezistenţă în regim mixt anaerob-aerob.

27

Universitatea Spiru Haret

Rezistenţa anaerobă, în general, depinde de rezervele musculare de energie de origine anaerobă – adenozintrifosfat (ATP), creatinfosfat (CP) şi glicogen.

Privind capacitatea anaerobă alactacidă, până în prezent, nu există nici un temei că sub influenţa antrenamentului se poate mări rezerva de fosfaţi. În schimb, se ştie că sedentarul este capabil să utilizeze numai 50% din rezervele sale de fosfaţi, iar antrenamentul duce această utilizare până la 90% sau chiar 100%. Un alt aspect relativ nou se referă la rolul reacţiei miokinazice (enzima miokinază favorizează degradarea ADP în AMP, cu degajare de energie).

Unul din factorii limitativi ai capacităţii anaerobe lactacide este considerată a fi activitatea enzimatică prea puţin intensă a LDH-ului (deshidrogenazei).

Creşterea capacităţii de efort aerob se poate rezuma la următoarele aspecte: ¾ mărimea conţinutului de glicogen al muşchiului; ¾ reducerea consumului de glicogen al muşchiului, respectiv, întârzierea epuizării rezervelor; ¾ modificarea grosimii fibrelor musculare şi creşterea densităţii capilarelor; ¾ modificarea echipamentului enzimatic şi creşterea concentraţiei în mioglobină; ¾ îmbunătăţirea capacităţii de captare şi de transport a oxigenului de către aparatul cardiovascular şi aparatul respirator, ca şi a capacităţii de utilizare a acestuia de către muşchi; ¾ creşterea capacităţii muşchiului de oxidare a grăsimilor.

Rezistenţa mai depinde, în anumite limite, de nivelul „forţei maxime optime” în regim dinamic, ca şi de nivelul forţei explozive, în raport cu mărimea încărcăturii (peste 30-40% din posibilităţile maxime) (A. Demeter, 1983, citat de C. Bota, 1994).

O categorie de factori de care mai depinde rezistenţa este cea care ţine de planul capacităţilor, proceselor şi stărilor psihice.

Pe prim plan se situează complexul motivaţional şi cel al intereselor. Stările emoţionale pot determina modificări ale capacităţii de rezistenţă – o emoţie relativ puternică produce o reacţie neurohormonală de activare a întregului sistem adrenalino-simpatic.

De asemenea, sfera proceselor volitive este larg implicată în capacitatea de rezistenţă.

28

Universitatea Spiru Haret

În jocul de fotbal, vorbim despre următoarele tipuri de rezistenţă (în funcţie de durata efortului şi a surselor energetice): 1) rezistenţă anaerobă – în cazul unor acţiuni tehnico-tactice individuale: marcaj-demarcaj, intrare în posesia mingii, conducerea mingii, finalizare, repliere etc.; 2) rezistenţă aerobă – specifică duratei jocului oficial de fotbal de cel puţin 90 de minute; 3) rezistenţă mixtă – întâlnită în fotbal datorită alternanţei fazelor şi acţiunilor de joc.

Rezistenţa specifică fotbaliştilor este de o importanţă determinantă pentru obţinerea unor performanţe superioare, cât şi pentru a putea susţine în mod corespunzător eforturile din antrenament.

Insuficienta dezvoltare a rezistenţei specifice conduce la o oboseală precoce, exclude posibilitatea realizării integrale a programului prevăzut sub aspectul metodelor şi mijloacelor preconizate.

O dezvoltare corespunzătoare, respectiv, creşterea capacităţii funcţionale a aparatului cardio-vascular şi a metabolismului muscular, asociată cu o rezistenţă de bază suficient dezvoltată, asigură eliminarea mai rapidă a substanţelor de uzură (oboseală) şi o ameliorare a amploarei şi rapidităţii proceselor de refacere.

Rezistenţa se combină în mod eficient în jocul de fotbal cu forţa şi viteza. Aceasta este una dintre cele mai perfectibile calităţi motrice, deoarece este determinată de dezvoltarea marilor funcţiuni (de tip constituţional) şi de cunoştinţele destul de avansate ale specialiştilor în metodica elaborării ei.

Dezvoltarea rezistenţei de joc se bazează pe mijloacele de dezvoltare ale rezistenţei generale ca substrat morfo-funcţional pentru rezistenţa specifică. Această rezistenţă specifică se manifestă în următoarele situaţii: ¾ pe toată durata jocului; ¾ în alergarea din timpul jocului, care cuprinde distanţe de 5-12 km; ¾ în timpul solicitărilor fizice, tehnice şi tactice ale unei acţiuni; ¾ la solicitările mai multor acţiuni corelate; ¾ la eforturi prelungite (sau repetate) de viteză; ¾ la eforturi repetate de forţă; ¾ la eforturi continue de exerciţii tehnice; ¾ la solicitările psiho-afective ale jocului (V. Cojocaru, 2001).

29

Universitatea Spiru Haret

Corelaţia dintre dezvoltarea rezistenţei generale şi a rezistenţei specifice are o dinamică impusă de obiectivele concrete ale etapelor de pregătire. Principalele mijloace de dezvoltare a rezistenţei generale a fotbaliştilor sunt alergările, care se practică prin variaţia volumului, intensităţii şi pauzelor. Rezistenţa specifică jucătorului de fotbal se dezvoltă prin metoda antrenamentului cu intervale, în principal.

Această metodă permite dezvoltarea rezistenţei, dar şi a vitezei, într-un efort cu intensităţi variabile, stabilite pe anumite durate şi distanţe, cu pauze corespunzătoare pentru odihnă-refacere. În acest sens, vorbim despre: ¾ metoda antrenamentului cu intervale, adaptată la specificul jocului, care reprezintă o necesitate metodică ce decurge din cerinţa dezvoltării rezistenţei în regim de viteză, specifică fotbalului; ¾ metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarea rezistenţei la durata jocului, care vizează utilizarea unor acţiuni tehnico-tactice de atac şi apărare, gradate ascendent; ¾ metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, care are în vedere că această formă de rezistenţă este solicitată la diverse acţiuni de apărare sau de atac, care durează aproximativ între 10 şi 30 secunde; ¾ metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarea capacităţii de efort cerute de joc, care se referă la perfecţionarea deprinderilor de joc, chiar în condiţiile acestuia, cu scopul de a se realiza o modelare a acestor deprinderi.

C. Calitatea motrică forţa (capacitate condiţională), reprezintă „capacitatea omului (biologică şi psihică) de a învinge o rezistenţă exterioară măsurată în kilograme cu ajutorul halterelor şi dinamometriei” (A. Nicu, 1993).

Această calitate determină în mare măsură viteza actelor motrice, contribuind totodată şi la creşterea considerabilă a numărului de repetări a acestora, adică a rezistenţei.

Implicată în sporirea vitezei de execuţie, această calitate influenţează şi coordonarea (îndemânarea). Deci, însuşirea oricărei tehnici şi valorificarea ei tactică depind, printre altele, şi de nivelul de dezvoltare a forţei.

Se cunoaşte faptul că efortul tipic pentru manifestarea forţei este contracţia musculară, care poate avea loc în următoarele condiţii: ¾ fără modificarea lungimii muşchilor, respectiv, în regim static (izometric); 30

Universitatea Spiru Haret

¾ cu modificarea lungimii muşchilor, respectiv, în regim dinamic (izotonic), şi care poate fi ori cu micşorarea lungimii – regim de învingere (miometric) – ori cu mărirea lungimii – regim de cedare (pliometric); De asemenea, manifestarea forţei depinde de mai mulţi factori de natură ereditară, fiziologici şi psihici.

Un factor fiziologic important este reprezentat de intensitatea şi concentrarea proceselor nervoase care reglează aparatul muscular, în special valoarea influxului nervos motor, în corelaţie cu factori care ţin de planul capacităţilor şi proceselor psihice – mobilizarea voluntară şi capacitatea de concentrare a atenţiei.

Forţa este condiţionată şi de structura fibrei musculare, respectiv, de compoziţia muşchiului din punct de vedere al raportului cantitativ dintre fibrele fazice şi cele tonice, fiind mai apt pentru efortul de forţă muşchiul mai bogat în fibre fazice.

Numărul fibrelor angrenate în efort poate fi reglat conştient, posibilitate care îşi găseşte exprimarea în capacitatea individului de a angrena în efort un număr cât mai mare de mioni (fascicule musculare primare), în raport cu mărimea rezistenţei ce trebuie învinsă. Această capacitate este dependentă de experienţa motrică şi se perfecţionează în procesul de antrenament. Rezervele energetice şi alimentarea cu sânge la nivelul muşchilor angrenaţi în efort constituie factori perfectibili ce condiţionează forţa musculară, fiind mai importanţi atunci când efortul este menţinut pe o durată mai lungă. În fotbal, deosebim o forţă generală, prin care înţelegem forţa la nivelul tuturor grupelor musculare, care realizează o hipertrofie şi are, ca efect, o dezvoltare fizică armonioasă, şi o forţă specifică, tipică fotbalistului, care realizează o dezvoltare la nivelul grupelor musculare interesate în execuţiile tehnico-tactice cu şi fără minge (în special, musculatura trenului inferior şi musculatura abdominală).

Această calitate motrică o întâlnim, în jocul de fotbal, după modul în care se combină cu celelalte calităţi motrice, şi anume: 1) forţa în regim de viteză (detentă) – pentru lovirea mingii cu capul sau în jocul portarului (în săritură) etc.; 2) forţa în regim de rezistenţă – lupta directă cu adversarul (unu contra unu); 3) forţa în regim de coordonare (îndemânare) – pentru lovirea mingii cu piciorul la diferite distanţe, lovirea mingii cu capul, pentru protejarea mingii, pentru executarea mişcărilor înşelătoare etc.

31

Universitatea Spiru Haret

În fotbalul actual, formele de manifestare a forţei sunt extrem de importante. Jocul modern se bazează pe forţa jucătorilor din toate compartimentele, angajaţi tot timpul într-o luptă pentru minge, în condiţii de criză de spaţiu şi de timp.

Capacitatea de performanţă în fotbal este influenţată şi determinată de următorii factori motrici subiectivi: coordonarea (îndemânarea), mobilitatea, priceperile motrice, deprinderile motrice etc.

Forţa depinde şi de activitatea centrilor nervoşi, de gradul de concentrare corticală şi de frecvenţa impulsurilor nervoase care comandă activitatea musculară. În fotbal, forţa este folosită mai mult pentru executarea unor elemente tehnico-tactice, de unde rezultă specificitatea ei.

Forţa generală, care stă la baza forţei specifice, în fotbal se dezvoltă prin folosirea metodei halterelor, prin metoda izometriei (creşterea tensiunii contracţiei interne a fibrelor musculare, fără scurtarea lor), ţinând cont de aspectele metodice legate de acestea.

Dezvoltarea forţei specifice, pentru jocul de fotbal, nu înseamnă decât o aplicare selectivă a metodelor generale referitoare la forţă, adică o adaptare specifică a acestora, vizând musculatura care acţionează preponderent în joc. Se folosesc metodele: izometriei, contracţiilor combinate (izometrice şi izotonice), jocurilor în condiţii speciale (nisip, zăpadă, teren desfundat) şi practicarea unor jocuri în care se folosesc mingi medicinale sau greutăţi ataşate la picioarele jucătorilor. În fotbal, se pot utiliza metode şi mijloace care se referă la dezvoltarea tuturor capacităţilor motrice, simultan.

Foarte importantă în fotbal este şi detenta, capacitatea jucătorului de a se desprinde de la sol, folosind viteza şi forţa, manifestându-se în situaţiile de lovire a mingii cu capul şi cu piciorul. Ea necesită o bună coordonare, echilibru, precum şi o tehnică adecvată intervenţiei la minge.

Metoda antrenamentului în circuit are în vedere corelarea armonioasă a dezvoltării capacităţilor motrice, viteză, rezistenţă, forţă în mod egal, fără a viza dezvoltarea cu precădere a vreuneia dintre ele. În fotbal, antrenamentul în circuit se referă la conţinutul mijloacelor, la folosirea unor exerciţii complexe de forţă-tehnică, viteză-tehnică, pe un fond general de rezistenţă şi la organizarea jocului. Exersarea trebuie să se facă pe terenul de joc, cu materiale specifice, folosind durate şi pauze de lucru inegale, adaptate efortului de joc.

32

Universitatea Spiru Haret

D. Calitatea motrică coordonare (îndemânare) (capacitate coordinativă) reprezintă „capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi corect acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o eficienţă crescută” (A. Nicu, 1993).

Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele coordonării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi rapide a deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate.

Deşi încă mult controversată de specialişti ca denumire (abilitate, capacitate de coordonare, precizie, inteligenţă motrică), această calitate este determinantă în procesele de dirijare şi reglare a mişcării.

Majoritatea specialiştilor definesc coordonarea (îndemânarea) ca fiind capacitatea motrică complexă (psiho-neuro-motrică) care are la bază capacitatea sistemului nervos central şi neuro-muscular de a determina mişcări fin diferenţiate, coordonate şi precise în timp şi în spaţiu, în cele mai variate condiţii de mediu şi de maximă spontaneitate.

Deci coordonarea (îndemânarea) depinde de: sistemul nervos central (gândirea, plasticitatea scoarţei), sistemul neuro-muscular (coordonarea), echilibrul, supleţea jucătorului.

Gradul de coordonare (îndemânare) la care ajunge un jucător este condiţionat de: tipul de activitate nervoasă superioară, vârsta de iniţiere, multilateralitatea şi polisportivitatea, măiestria sportivă, viaţa sportivă.

Referitor la formele de manifestare, vorbim de o coordonare (îndemânare) generală, adică cea în regim de viteză, forţă şi rezistenţă, şi de una specială, cea proprie diferitelor ramuri şi probe sportive.

Capacitatea de performanţă în fotbal este influenţată şi de această capacitate coordinativă. Echipele de performanţă au în componenţa lor cel puţin trei-patru jucători care posedă o coordonare (îndemânare) foarte bună. Aceasta este în legătură cu celelalte capacităţi motrice şi, în mod deosebit, cu aria motrică şi capacitatea de analiză de care dispune jucătorul respectiv. Un jucător cu un fond motric general şi specific bogat are mai multe posibilităţi de dirijare a mişcărilor (selecţionarea mişcărilor necesare acţiunii respective) cu economie de energie şi cu precizie. În mod deosebit, în jocul de fotbal sunt solicitate aspectele de diferenţiere kinestezică, capacitatea de orientare spaţială, capacitatea de echilibru şi capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptare optimă la modificările de situaţii).

33

Universitatea Spiru Haret

În mod frecvent, se spune despre un jucător de fotbal, care execută coordonat mişcări de picioare cu mingea, că este îndemânatic.

Oricum, această calitate se etichetează întotdeauna în raport cu un model subiectiv.

Coordonarea (îndemânarea) determină performanţa şi în fotbal, de nivelul ei depinzând valorificarea celorlalte aptitudini.

Aceasta reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă, prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi prin adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fotbalului, sau prin dobândirea altor deprinderi motrice de bază şi aplicative. Îndemânarea trebuie privită ca un sistem, prezentat în mod edificator de J. Weinek (1980) (citat de A. Dragnea, 1996). Îndemânare

Capacitate de conducere a mişcărilor

Coordonare – viteză

Capacitate de reacţie

Orientare spaţială şi temporală

Capacitate de adaptare şi readaptare motrică

Capacitate de învăţare motrică

Coordonare – mobilitate

Coordonare – rezistenţă

Capacitate de precizie

Capacitate de echilibru

Capacitate de analiză chinestezică

Capacitate de ritm

Capacitate de analiză staticodinamică vizuală şi staticodinamică acustică

Sistemul îndemânării şi componentele acesteia 34

Universitatea Spiru Haret

În fotbal, şi nu numai, coordonarea (îndemânarea) este în strânsă legătură cu celelalte calităţi motrice şi, în mod deosebit, cu aria motrică şi capacitatea de analiză de care dispune jucătorul. Un jucător cu un fond motric general şi specific bogat are mai multe posibilităţi de dirijare a mişcărilor (selecţionare a mişcărilor utile, necesare acţiunii respective), cu economie de energie şi precizie. În mod deosebit, în fotbal, sunt solicitate aspectele de diferenţiere kinestezică, capacitatea de orientare spaţială, capacitatea de echilibru, capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptare optimă la modificările de situaţii).

Dintre metodele cele mai eficiente pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării), în jocul de fotbal, se folosesc metoda variaţiei şi metoda combinării exerciţiilor, care constau în: ¾ variaţia poziţiilor iniţiale (de plecare, de lovire a mingii etc.); ¾ variaţia structurilor tehnice ca succesiune posibilă a procedeelor tehnice; ¾ variaţia înlănţuirilor de structuri tehnice; ¾ variaţia ritmului în execuţie; ¾ alternarea execuţiilor (cu piciorul drept, cu piciorul stâng); ¾ variaţia unghiurilor şi distanţelor de primire şi de transmitere a mingii (preluare, conducere, pasă, finalizare); ¾ schimbarea acţiunii (oprirea execuţiei unei structuri şi trecerea la o altă structură); ¾ fente care preced, compun sau succed acţiunea (combinarea procedeelor în cât mai multe variante de execuţie); ¾ micşorarea suprafeţei de lucru, jocuri pe terenuri reduse; ¾ variaţia sursei de informaţie (jocuri în inferioritate sau superioritate numerică, pe suprafeţe reduse) (după I. Motroc, 1994).

E. Calitatea motrică mobilitatea (capacitatea coordinativă) reprezintă „capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare” (A. Nicu, 1993).

Pentru nominalizarea acestei capacităţi motrice, în literatura de specialitate, se folosesc două noţiuni: mobilitatea (Harre, Şiclovan, Baroga) şi supleţea (Ozolin). După unii autori, acestea sunt sinonime, chiar dacă conceptul de mobilitate se referă mai degrabă la articulaţie (suprafaţa ei), ca sursă a amplitudinii mişcărilor, iar cel de supleţe, la elasticitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor.

35

Universitatea Spiru Haret

Mobilitatea se manifestă în însuşirea oricărei deprinderi motrice, micşorându-se durata învăţării atunci când este dezvoltată corespunzător. Şi în fotbal, în intenţia obţinerii unei tehnici de execuţie a unui element sau a unui procedeu cât mai eficient, practica antrenamentului a demonstrat că dezvoltarea capacităţii musculare diferenţiate (pe viteză, cursiv, forţă, rezistenţă) sau combinate nu asigură integral efectuarea mişcării cu precizie, cursiv şi economic. Este nevoie de încă ceva, de valorificarea acestei capacităţi dobândite, a cărei eficienţă, la rândul ei, depinde de amplitudinea mişcărilor determinată de mobilitate. În fotbalul actual, jucătorii rezolvă în mod eficient anumite acţiuni, care sunt aproape imposibile fără o bună mobilitate (deposedări, pase prin deviere, goluri înscrise din poziţii extreme etc.).

Trebuie remarcat faptul că şi în jocul de fotbal întâlnim aceste calităţi motrice, grupate în: calităţi motrice combinate şi calităţi motrice complexe. În cadrul calităţilor motrice combinate avem, de exemplu, viteză în regim de forţă (detentă), viteză în regim de rezistenţă, mobilitate în regim de viteză, mobilitate în regim de forţă şi calităţi motrice coordinative în regim de viteză, forţă şi rezistenţă. În fotbal, întâlnim calităţi motrice complexe, ca de exemplu: viteză-forţă în regim de coordonare şi rezistenţă. Evident că metodologia dezvoltării calităţilor motrice complexe preconizează mărirea apreciabilă a volumului efortului datorită dublării tuturor parametrilor. În fond, marea performanţă actuală a rezultat din creşterea considerabilă a valorilor indicatorilor programării şi a selecţiei structurilor (mijloacelor) compatibile cu caracteristicile jocului. În al doilea rând, trebuie precizat că factorul fundamental al jocului de fotbal îl constituie pregătirea tehnico-tactică, pe un fond solid de pregătire fizică şi psihologică.

Mobilitatea determină efectuarea eficientă a procedeelor tehnice şi a altor exerciţii pregătitoare sau însuşirea corectă a deprinderilor motrice de bază şi aplicative. Această eficienţă înseamnă, de fapt, uşurinţă, cursivitate, supleţe. În fotbal, mobilitatea are o importanţă deosebită în situaţii de joc mai speciale, care necesită o amplitudine mare a mişcărilor realizate, îndeosebi, de membrele inferioare (deposedări, lovirea mingii cu piciorul în condiţii de echilibru instabil, devierea mingii în extremis etc.). Toate aceste acţiuni tehnico-tactice, din timpul jocului, nu se pot efectua eficient fără o bună mobilitate, atât activă, cât şi pasivă.

36

Universitatea Spiru Haret

Pentru dezvoltarea mobilităţii se folosesc exerciţii active, pasive, dinamice, statice şi de relaxare, combinate, şi exerciţii de stretching. În fotbal, foarte utilizată este metoda stretching-ului, care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei faze: contracţia statică, relaxarea (relativ totală) şi întinderea lentă. Muşchiul sau grupa de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţie de întindere între 10 şi 80 secunde (S. Sőlveborn,1983, citat de A. Dragnea în 1996).

R. Manno (1996), împarte exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii în următoarele tipuri: ¾ mişcări simple de flexie şi de impulsie (tehnici balistice); ¾ mişcări cu timpi de resort (tehnici balistice); ¾ mişcări lansate (tehnici balistice); ¾ mişcări cu amplitudine redusă, aproape statice; ¾ mişcări cu amplitudine redusă, la limita amplitudinii pasive, cu contracţie izometrică.

Necesitatea dezvoltării mobilităţii, în cazul jucătorilor de fotbal, trebuie argumentată, dar acest proces se corelează cu dezvoltarea celorlalte calităţi motrice de bază, aspect important în creşterea performanţelor sportive. Ţinând cont de faptul că jucătorii de fotbal trebuie să rezolve optim situaţiile specifice din timpul jocului, rezultatul eficienţei procesului de pregătire fiind reprezentat de comportamentul învăţat, am considerat necesară prezentarea deprinderilor şi priceperilor motrice specifice jocului de fotbal.

Priceperile motrice împreună cu deprinderile formează baza comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad de adaptabilitate superioară la situaţiile în care este pus jucătorul (sportivul).

Putem defini priceperea ca fiind „posibilitatea dobândită prin învăţare de a executa o acţiune, atât pe plan real, cât şi mental, în condiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la eventualele schimbări” (Dicţionarul de pedagogie contemporană, 1996).

Priceperea mai poate fi caracterizată şi prin îndeplinirea unei acţiuni pe baza cunoştinţelor şi deprinderilor anterioare, prin alegerea şi aplicarea unor procedee în funcţie de condiţiile reale, schimbătoare, care pretind utilizarea acestora în mod raţional în fotbal. Când caracterizăm pe cineva drept „priceput” subînţelegem modul de rezolvare a situaţiilor pe baza a ceea ce se cunoaşte şi un nivel superior de înzestrare aptitudinală.

37

Universitatea Spiru Haret

Se cunoaşte faptul că există priceperi elementare şi priceperi superioare. În fotbal, importante sunt priceperile superioare.

Manifestându-se pe baza cunoştinţelor, acestea utilizează scheme operaţionale definite de V. Pavelescu, citat de M. Epuran, în 1990, prin trei caracteristici: 1) cunoaşterea unor operaţii sau procedee motrice ori mentale; 2) capacitatea de a alege cele mai potrivite mijloace pentru a obţine efectul urmărit; 3) pregătirea pentru acţiune (o schemă a unei acţiuni). În jocuri, deci şi în fotbal, modelul unei priceperi superioare care utilizează scheme operaţionale este furnizat de ceea ce numim, în mod curent, „deprinderi tactice”. Acestea sunt, de fapt, priceperi de tip superior, rezolvarea problemelor tactice ale luptei sportive neputându-se face numai pe fondul actelor învăţate la nivel de deprinderi, deoarece există întotdeauna un mare număr de situaţii pentru care nu s-au putut exersa răspunsuri stereotipe.

Deprinderile motrice pot fi definite drept calităţi ale actelor învăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie: coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatizare. În domeniul activităţilor corporale, formarea deprinderilor este un alt obiectiv important, deoarece perfecţionarea gestului motric este condiţia utilizării optimale a capacităţilor motrice şi psihice, în vederea obţinerii performanţei în fotbal, şi nu numai.

Deprinderile perceptiv-motrice constituie acea clasă de deprinderi în care sintezele operaţionale, se realizează pe baza particularităţilor perceptive ale situaţiei externe şi a reacţiilor motrice asociate acestora. Astfel de deprinderi sunt specifice şi fotbalului unde adversarul, obiectul de joc sau structurile tactice sunt variabile. Caracteristic acestor deprinderi este faptul că, pe măsură ce deprinderea se desăvârşeşte, performanţa dobândeşte stabilitate şi nu mai este influenţată de diferitele modificări ale ambianţei. În fotbal, capacitatea de performanţă mai este influenţată şi de deprinderile heteroconduse în care acţiunile decurg nu numai după intenţia şi programul jucătorilor, ci mai ales după structurile operaţionale ale adversarului şi de deprinderile complexe, care sunt parţial automatizate (autotehnice). În jocurile sportive vorbim, de fapt, de familii de deprinderi.

De asemenea, în fotbal, performanţa este determinată de deprinderile tehnice care constau din executarea mişcărilor cu măiestrie în 38

Universitatea Spiru Haret

condiţii de stabilitate relativă a ambianţei şi de deprinderile tactice, care cuprind, în primul rând, îmbunătăţirile specifice, mai mult sau mai puţin, standardizate ale deprinderilor tehnice în raport cu schimbarea situaţiilor şi intenţiilor adversarilor.

Aceste deprinderi sunt formate nu numai din mişcări de utilizare în scop tactic a deprinderilor tehnice, ci şi din deprinderi intelectuale, cuprinzând scheme operaţionale specifice de tip interpretativ şi decizional. Deprinderile tactice de tip strategic, operaţional şi decizional vor fi valorificate maximal în condiţiile unei gândiri anticipative şi creatoare.

1.2. Mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice Mijloace pentru dezvoltarea vitezei ¾ joc de glezne cu accelerare până la tempoul maxim – 4x20 m, p30” ¾ alergare cu genunchii sus, pe loc, cu tempou maxim 10”, 4 serii, p15” ¾ alergare cu spatele contra cronometru – 4x30”, p1’ ¾ alergare laterală contra cronometru pe 30 m, 4 rep, p1’ ¾ din diferite poziţii, reacţia la semnal sonor şi trecerea în alergare accelerată pe 20-30 m – 4 rep, p30” ¾ starturi de pe loc şi din mişcare – 4x10 m, p30” alergare de viteză: concursuri contra cronometru, cu start din picioare pe distanţe de 20,30,50,60 m şi cu start de jos pe 100 m, 2 serii, p30”-1’ ¾ ştafete şi concursuri pe 30,60 şi 100 m, 2 rep, p1’ ¾ lovirea mingii cu capul de pe loc şi din alergare sub formă de concurs – 2x15 rep, p2’ ¾ concurs de pase, dribling, şut la poartă – 3x5 rep, p2’ ¾ concurs de alergare cu conducerea mingii pe 10,20,30 m, 2 serii, p2’ ¾ concurs de alergare cu conducerea mingii printre jaloane (dribling) pe 20,30,50 m, 2 serii, p3’ ¾ concurs de şuturi la poartă de pe loc şi din alergare – 2 x 15 rep, p2’ Mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei ¾ alergări în pantă uşoară 600-800 m, 3 rep, p1’30”, I 80% ¾ serii de alergări în deal şi în vale 1-2’, distanţe de 300-600 m şi pauze de 30-60” 39

Universitatea Spiru Haret

¾ alergare la vale, urmată de alergare pe teren plat – 4 serii x30 m, p1’30”, I 80% ¾ alergare cu încărcătură 15 kg, pe distanţe de 30 m, 4 serii, p2’ ¾ alergare de 1’ cu intensitate medie, 3 serii, p30” ¾ alergare sub formă de întrecere pe 800-1500 m, 2 serii, p3-4’ ¾ serii de alergări 10x30 m în pantă, în 4,3 secunde, p1’ ¾ serii de alergări 4x200 m şi 8x100 m cu pauze de 1-2’ ¾ 3 serii de alergări pe 300-600 m cu pauze de 30-90” ¾ ştafetă sub formă de concurs, cu conducerea mingii pe 50-100 m, 2 serii, p1’ ¾ se pleacă de la linia de poartă, alergare accelerată pe distanţa de 16,5 m, lovirea mingii cu capul şi revenire în alergare 2/4, 5 serii pentru fiecare jucător, p1’ ¾ câte doi jucători situaţi la 10 m distanţă, faţă în faţă: la semnal, jucătorul care nu are mingea execută un sprint până aproape de partener şi loveşte mingea din volé, revenind tot în sprint, după 5 serii se inversează rolurile, p30” ¾ joc 1x1 la o poartă, câte trei atacuri fiecare jucător (alternativ); după fiecare serie, pase în doi până la centrul terenului şi se continuă exerciţiul – 4rep, p2’ ¾ joc 2x1 în suprafaţa de pedeapsă, în care apărătorul încearcă să deposedeze – 3’ cu 30” pauză Mijloace pentru dezvoltarea forţei ¾ alergare în pantă cu faţa şi cu spatele pe 30 m, 4 serii, p1’, I 85% ¾ alergare în nisip, apă, zăpadă pe 30 m, 4 serii, p1’, I 85% ¾ alergare pe teren variat cu treceri de obstacole pe 50 m, 3 serii, p2’, I 85% ¾ pas sărit cu haltere de 3 kg în mâini – 4x15 m, p1’ ¾ sărituri din ghemuit în ghemuit – 4x15 m, p45” ¾ sărituri cu haltera de 10 kg cu braţele îndoite la umăr şi ducerea ei deasupra capului – 4x10 rep, p2’ ¾ sărituri de o parte şi de alta a băncii de gimnastică, la coardă, peste porţi înalte de 1 m, cu bătaie pe ambele picioare – 4x10 rep, p30” ¾ exerciţii cu sărituri pe un picior şi pe două picioare pe scară – 4rep, p1’ ¾ săritura cangurului – din poziţia semighemuit, întinderea energică a membrelor inferioare şi a trunchiului, executând o săritură înaltă înainte şi aterizând apoi pe sol, tot în semighemuit, partenerul 40

Universitatea Spiru Haret

ţine gleznele executantului. Exerciţiul se desfăşoară continuu, într-o serie de 8-10 sărituri consecutive; după fiecare serie, 20-30” alergare relaxată pe loc sau cu scurte deplasări; ¾ genuflexiuni cu haltera de 20 kg – 4x20 rep, p3’ ¾ flotări, tracţiuni – 4x20 rep, p2’ ¾ aruncarea mingii medicinale de 3 kg de deasupra capului cu două mâini şi de la nivelul abdomenului (pe perechi) – 4x15 rep, p2’ ¾ din culcat dorsal îndoirea şi întinderea braţelor cu haltera de 20 kg – 4x10 rep, p1’30” ¾ transportarea partenerului sub formă de concurs (roaba, în spate, pe umeri) pe 20 m, 4 serii, p2’ ¾ ştafetă cu minge medicinală de 10 kg pe 15 m, 2 serii, p2’ ¾ fotbal „călare”, având fiecare câte un coechipier în spate, pe un teren de 20 x10 m, 4x4 perechi, 3-4’, după care se inversează rolurile ¾ jucătorii dispuşi în linie execută o flotare, ridicare rapidă şi lovirea mingii cu capul din săritură, 4x10 execuţii, cu pauză între serii de 45” ¾ jucătorii execută 10 genuflexiuni, sprint 10 m, lovirea mingii din volé, întoarcere tot în sprint 4x10 execuţii, pauză între serii de 1’ ¾ acelaşi exerciţiu, dar jucătorii execută sărituri cu genunchii la piept ¾ jucătorul execută, din minge oferită de coechipier, lovirea mingii cu capul, alternativ, din săritură şi din plonjon, pe o distanţă de 30 m, 4 serii, p3’ ¾ portarii execută, din minge oferită de coechipier, alternativ prinderea cu plonjon şi devierea ei peste bara transversală, 10 execuţii, după care se schimbă portarul, 5 serii ¾ lovirea mingii suspendate cu capul din săritură – 4x15 rep, p15” ¾ ştafetă sub formă de concurs, cu conducerea mingii sărind peste nişte porţi înalte de 1 m şi dispuse la 2 m distanţă între ele, mingea se introduce pe sub porţi, iar jucătorii execută o bătaie pe ambele picioare şi ridică genunchii la piept – 4x20 m, p30” Mijloace pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării) ¾ menţinerea mingii în aer cu piciorul şi cu capul, de pe loc şi din deplasare (simţul şi controlul mingii) – 4x30”, p30” 41

Universitatea Spiru Haret

¾ dribling printre jaloane cu piciorul drept şi stâng, pe 30 m, 4rep, p30” ¾ tragerea mingii cu talpa (înainte, înapoi, lateral) şi ridicarea ei cu menţinere în aer, se execută cu ambele picioare – 4x30”, p15” ¾ autopasă după 5-6 menţineri, preluare cu şiretul prin amortizare, se execută cu ambele picioare alternativ – 4x10 serii, p15” ¾ executarea unor pase prin deviere cu capul, cu pieptul, cu coapsa, cu piciorul – 4x10 rep, p15”; ¾ finalizare (tras) la poartă cu piciorul „neîndemânatic” – 4x20 rep, p15” ¾ joc bilateral cu mingea de rugby – 2x10’, p3’ Mijloace pentru dezvoltarea mobilităţii ¾ exerciţii de stretching pentru membrele inferioare, trunchi, membrele superioare şi articulaţiile gleznei, genunchiului, coxo-femurală, scapulo-humerală, cotului şi mâinii – 4x30”, p30” ¾ din stând cu membrele inferioare apropiate şi întinse, îndoirea trunchiului înainte şi apucarea gleznelor din partea posterioară. Prin intermediul unor tensiuni succesive, se caută să se apropie pieptul de genunchi, privirea va fi îndreptată înainte, iar spatele se va menţine cât mai drept. Treptat, se apucă membrele inferioare cât mai distal, astfel încât să fie determinată întinderea muşchilor gambei şi ai coapsei – 4x20”, p30” ¾ cu partener, din stând spate în spate, ridicare alternativă („clopotul”) – 4x15”, p15” ¾ cu partener, din aşezat faţă în faţă, aplecări alternative ale trunchiului înainte (vâslaşul”) – 4x15”, p15” 2. Pregătirea tehnică În fotbalul contemporan, tehnica jocului a atins un nivel ridicat de execuţie şi spectaculozitate din punct de vedere al exprimării specifice a jucătorilor.

De cele mai multe ori, perfecţiunea execuţiilor fotbaliştilor poate fi raportată la un nivel aproape artistic datorită varietăţii procedeelor, preciziei acţiunilor, automatizării şi subtilităţii lor. „Tehnica jocului de fotbal reprezintă totalitatea deprinderilor motrice specifice fotbalului (procedee tehnice) desfăşurate după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, având la bază 42

Universitatea Spiru Haret

capacităţile fizice ale jucătorilor, în vederea rezolvării eficiente şi oportune a situaţiilor tactice în atac şi apărare” (S. Ciolcă, 2005).

Pentru a înţelege performanţa în cadrul jocurilor sportive, trebuie să se pornească de la structura actului motric raportată la trei puncte fundamentale: 1) finalitatea mişcării; 2) programarea mişcării; 3) execuţia motrică.

Pregătirea tehnică presupune alcătuirea unui program motric bazat pe repetarea elementelor care în jocurile sportive (sporturi de situaţie) permit finalizarea unor acţiuni de atac şi apărare pe baza unei anumite intenţii de joc: şut, dribling, conducere, aruncare etc. (K. Schock, citat de R. Manno, 1996).

Obţinerea performanţelor superioare în fotbal, şi nu numai, se poate datora şi stilurilor proprii de executare a unor acte motrice, acţiuni, procedee tehnice de către unii jucători valoroşi.

Datorită eficacităţii şi felului în care sunt utilizate în scop tactic, acţiunile de executare a unor procedee tehnice sunt preluate de alţi jucători sau pot constitui variante noi ale unor procedee tehnice clasice.

Pentru pregătirea tehnică se folosesc metodele generale ale pedagogiei – exersarea, repetarea, corectarea şi cele ale învăţării şi perfecţionării fiecărui element sau acţiune în parte.

Conţinutul factorului tehnic constă în existenţa unor procedee şi elemente izolate (aproximativ 15%), corelate (40%), tehnic corelate între doi sau mai mulţi parteneri (45%), care trebuie adaptate condiţiilor de joc.

Se observă în fotbalul actual o tendinţă de simplificare a acţiunilor tehnice atât în atac, cât şi în apărare, realizându-se o cursivitate eficientă în ambele faze ale jocului, combinaţiile de elemente tehnice atingând un nivel ridicat de automatizare. În jocul de fotbal, ca de altfel în toate jocurile sportive, tehnica influenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor tactice de joc, în condiţii de adversitate şi cu economie de energie. Însuşirea unui bagaj de priceperi şi deprinderi de mişcare şi acţionare asupra mingii provoacă o solicitare superioară a sistemului senzorial (compararea informaţiilor interne cu cele externe şi raportarea lor la cele verbale), fapt care favorizează învăţarea corectă şi economică a tehnicii jocului de fotbal.

43

Universitatea Spiru Haret

De altfel, întreaga pregătire tehnică are la bază psihologia proceselor de pregătire, referindu-ne la psihologia învăţării, psihologia pregătirii şi psihologia evaluării (apreciere, notare).

2.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tehnice Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea tehnicii fără minge ¾ variante de mers şi de alergare, cu opriri şi plecări bruşte; cu sprint pe distanţe variate de 3,10,15,20 m – 4x10 serii, p1’, I 100%; ¾ schimbări de direcţie – 4x15”, p15”, I 100%; ¾ căderi şi ridicări de la sol – 4x30”, p30”, I 80%; ¾ sărituri, rostogoliri – 4x30”, p30”, I 85%; ¾ deplasare în poziţie fundamentală – înaltă, medie, joasă (portar) – 3x15 m, p30”, I 100%.

Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea tehnicii cu minge ¾ menţinerea mingii în aer prin lovituri alternative cu piciorul, coapsa, capul; după 4-5 execuţii, se va efectua o autopasă, în aşa fel încât mingea să poată fi ajunsă prin sprint înainte de a atinge solul; în continuare se va executa: a) preluare prin amortizare, urmată de conducere 5 m; b) preluare prin ricoşare, cu schimbarea direcţiei de deplasare cu 900; c) preluare prin amortizare sau prin ricoşare, conducere 5 m şi tras la poartă. Dozare: 4x2’, p30”, I 80%; ¾ 2 jucători faţă în faţă la o distanţă de 10 m; unul conduce mingea în viteză, celălalt se deplasează în întâmpinarea acestuia, executând deposedarea prin atac din faţă – alternativ, 4 rep, p30”; ¾ 2 jucători aşezaţi lateral la o distanţă de 2 m îşi dispută mingea care este trimisă de antrenor între aceştia; jucătorul care intră în posesia mingii încearcă să o protejeze, iar celălalt execută deposedarea prin atac din lateral – 6 rep, p30”, I 85%; ¾ pe perechi, jucătorii aşezaţi lateral, la o distanţă de 2 m; unul dintre aceştia se deplasează înainte conducând mingea în viteză către poartă, iar celălalt încearcă să execute deposedarea prin alunecare din spate – alternativ, 6 rep, p30”, I 85%; ¾ 2 jucători aflaţi în suprafaţa de pedeapsă; unul protejează mingea de pe loc şi din deplasare de atacul celuilalt – alternativ, 6x30”, p30”, I 85%; 44

Universitatea Spiru Haret

¾ jucătorii pleacă în conducerea mingii de la 30 m faţă de poartă, printre 5 jaloane aflate la 2 m distanţă între ele, finalizând cu şiretul plin din afara suprafeţei de pedeapsă – 10 rep (câte 5 cu fiecare picior), p30”, I 90%; ¾ pe perechi, un jucător cu mingea la picior, celălalt aflat la 10 m de acesta; primul pleacă în conducerea mingii încercând să depăşească adversarul prin mişcare înşelătoare pentru a finaliza din afara suprafeţei de pedeapsă – alternativ, 6 rep, p15”, I 90%; ¾ pase în doi pe 30 m cu schimb de locuri până în apropierea suprafeţei de pedeapsă, unde jucătorul cu mingea o opreşte (prin călcare), iar partenerul trage la poartă – alternativ, 8rep, p15”, I 90%; ¾ finalizare cu piciorul şi cu capul din centrări de pe ambele părţi ale direcţiei de atac, cu adversar activ, în condiţii de inferioritate şi superioritate numerică – 12 rep (6 cu capul şi 6 cu piciorul), p30”, I 90%; ¾ un jucător centrează din marginea suprafeţei de pedeapsă, celălalt aleargă printre 4 jaloane situate la 1 m distanţă între ele, execută o săritură cu rostogolire înainte peste o poartă înaltă de 1 m şi finalizează cu capul şi cu piciorul întâmpinând opoziţia unui apărător activ – 10 rep (5 cu capul şi 5 cu piciorul), p30”, I 90%; ¾ jucătorul A aruncă mingea, cu două mâini de deasupra capului, jucătorului C care se demarcă paralel cu linia de margine; înainte de aceasta, un alt jucător, B, se demarcă venind către jucătorul A, pentru a atrage atenţia apărătorilor; jucătorul C continuă acţiunea cu finalizare – 6 rep, p15”, I 85%; ¾ finalizare cu piciorul, din afara suprafeţei de pedeapsă pentru prinderea sau devierea mingii de către portar; se lucrează în „torent” – 5x fiecare, p30”, I 95%; ¾ centrări de pe părţile laterale ale terenului pentru prinderea sau boxarea mingii de către portar în suprafaţa de pedeapsă, în situaţii de 1x1, 2x2, 3x3, 4x4 – alternativ, 2x10 rep, p10”, I 90%; ¾ joc cu temă – 2x15’, p1’, I 90%; ¾ joc şcoală – 2x30’, p5’, I 80%; ¾ joc de verificare – 2x45’, p10’, I 100%.

3. Pregătirea tactică Pornind de la definiţia tacticii dată de A. Dragnea şi Silvia MateTeodorescu (2002), şi anume, „un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a competiţiilor de către sportiv, prin care acesta îşi valorifică 45

Universitatea Spiru Haret

toate capacităţile tehnice, fizice, psihice în vederea rezolvării situaţiilor problematice (de concurs) create de adversari, coechipieri şi ambianţă pentru obţinerea succesului”, subliniem în continuare importanţa şi complexitatea acestei componente a antrenamentului în ideea creşterii capacităţii de performanţă în fotbal.

Tactica este un element esenţial în materializarea concepţiei de joc a echipei, ţinând cont de eforturile şi acţiunile jucătorilor care colaborează într-un mod unitar în vederea atingerii obiectivului stabilit. „Tactica jocului de fotbal reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe desfăşurate atât în atac, cât şi în apărare, concepute şi organizate eficient, respectând legile jocului (regulamentul de joc) şi trăsăturile conduitei sportive, în scopul obţinerii unui rezultat favorabil” (S. Ciolcă, 2005) Rezolvarea eficientă a situaţilor tactice în atac şi apărare presupune, în primul rând, o pregătire fizică şi tehnică optimă a jucătorilor, valorificarea potenţialului şi specificului pregătirii echipei proprii, dar şi a carenţelor sesizate în pregătirea adversarilor. În antrenamentele echipelor de fotbal, trebuie să ţinem cont de faptul că pregătirea tactică subordonează celelalte componente, se face în paralel cu pregătirea tehnică şi în strânsă legătură cu pregătirea teoretică şi psihologică, se face progresiv prin creşterea gradului de dificultate, iar educarea gândirii tactice, a componentelor de manifestare a acesteia joacă un rol important în pregătirea tactică.

Pregătirea tactică se bazează pe o activitate mentală intenţionată de rezolvare a situaţiilor problematice specifice jocului de fotbal.

Această activitate conţine informaţiile stocate, informaţiile din joc şi rezolvarea corectă a situaţiilor apărute în timpul jocului. În fotbal, decizia este tot mai dificil de luat din cauza incertitudinii, imprevizibilului oferit de jocul în sine, desfăşurat în viteză tot mai mare şi în criză de spaţiu şi de timp.

Deoarece fotbalul modern este din ce în ce mai tacticizat, se impune o abordare specifică a metodicii pregătirii tactice.

Aceasta presupune folosirea unor metode moderne pentru îmbunătăţirea pregătirii tactice a fotbaliştilor, care, după A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002), ar fi următoarele: 1) metode de perfecţionare a capacităţii de repartizare a forţelor.

Aceasta se realizează prin repartizarea planificată a forţelor, a execuţiei precise a combinaţiilor tehnico-tactice şi depăşirea condiţiilor 46

Universitatea Spiru Haret

problematice din concurs (joc oficial), prin creşterea dinamismului şi intensităţii acţiunilor, prin creşterea volumului de efort, prin mărirea distanţelor, prelungirea duratei de joc şi lupta pentru un anumit rezultat, prin introducerea succesivă în cadrul diferitelor exerciţii a sportivilor odihniţi şi prin dezvoltarea capacităţii organismului de a se integra foarte repede în activitate; 2) metode de utilizare oportună a tehnicii în timpul întrecerii (joc oficial), care se referă la executarea exerciţiilor în condiţii ce necesită o alegere corectă a mijloacelor tehnice, introducerea adversarului, care acţionează cu o intensitate crescândă, la competiţiile cu parteneri ale căror acţiuni seamănă prin stilul lor cu lupta viitorului adversar (echipă), la sarcinile tactice care trebuie să dezvolte gândirea tactică, să stimuleze creativitatea sportivului şi spiritul de iniţiativă; 3) metode de perfecţionare a capacităţi de colaborare cu coechipierii care se realizează prin introducerea periodică în echipă a unor jucători de rezervă şi stăpânirea noilor combinaţii şi automatisme simultan cu perfecţionarea sistemului tactic principal; 4) metode de perfecţionare a capacităţii de trecere de la un sistem de acţiuni la altul în timpul întrecerii sportive (joc oficial), care se referă la trecerea de la anumite acţiuni şi combinaţii tehnico-tactice la altele, în funcţie de diferite semnale, la modificarea bruscă a condiţiilor, care impune sportivului o acţiune rapidă şi creatoare şi la organizarea de competiţii cu adversari care au stiluri diferite de a aborda întrecerea.

Aceste metode de perfecţionare a pregătirii tactice folosite singular nu sunt decisive pentru pregătirea integrală a jucătorilor. În fotbalul actual, perfecţionarea pregătirii tactice este asigurată numai printr-o combinare optimă a acestor metode cu sistemul general de pregătire.

3.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tactice ¾ din apropierea suprafeţei de pedeapsă, unul dintre fundaşii centrali transmite mingea vârfului de contraatac; acesta preia mingea pe direcţia de atac, o conduce până la 20-25 m de poarta adversă şi finalizează fiind urmărit de un apărător activ; celălalt vârf de contraatac se deplasează în aceeaşi direcţie pentru a primi o eventuală pasă – 5x fiecare, p1’, I 95%; 47

Universitatea Spiru Haret

¾ portarul repune mingea cu piciorul şi cu mâna la mijlocaşul stânga (dreapta), care o preia şi o transmite apoi la unul din vârfurile de atac; acesta va conduce mingea pe direcţia porţii adverse, întâmpinând opoziţia unui apărător activ, pentru finalizare – 5x fiecare, p1’, I 95%; ¾ apărătorul interceptează mingea, atât cu capul cât şi cu piciorul, după o accelerare de 20 m şi o pasă de-a lungul terenului, executată de la 30 m; mişcarea este continuă timp de 12-15 rep, p15”, I 95%; ¾ pe un teren de 50x40 m se execută o conducere rapidă a mingii de la linia de poartă, de către jucătorul B, care va trage la poartă; acesta finalizează de la 15-20 m de poartă, după ce a evitat prin dribling pe jucătorul A, care vine în întâmpinarea acestuia imediat după părăsirea în viteză a liniei de poartă opuse; după fiecare execuţie, jucătorii se îndreaptă către grupul opus celui de unde au plecat – 5x fiecare, p1’30”, I 90%; ¾ exerciţiu tehnico-tactic finalizat cu lovitură succesivă la poartă din dribling, desfăşurat sub formă de joc 1x1, 2x2, 3x3, pe un teren de 30x15 m, prevăzut cu porţi regulamentare apărate de portari; se urmăreşte o alternare rapidă a sarcinilor între jucători – 5x fiecare, 2x5’, p1’, I 95%; ¾ pe jumătate de teren, jucătorii dispuşi pe perechi; la semnal, jucătorii echipaţi în roşu pleacă în sprint, încercând să se demarce de adversarii lor (echipaţi în albastru), care vor să facă marcaj – alternativ, 2x2’, p30”, I 85%; ¾ jucătorul A execută o conducere a mingii de-a lungul liniei de margine a terenului, trecând în dribling printre 10 jaloane aşezate la distanţă de 1,5 m între ele; ajuns la linia de poartă, acesta efectuează o centrare înapoi la jucătorul B, care încearcă să finalizeze din suprafaţa de pedeapsă, fiind marcat de un apărător activ – 10x fiecare, p30”, I 85%; ¾ 2 şiruri de jucători sunt situate în dreptul cercului de la centrul terenului, lateral faţă de acesta, având în faţă, la 20 m, câte un apărător activ; din plecări alternative, fiecare jucător trimite o pasă precisă apărătorului care o retransmite, atacantul trăgând la poartă de la 25-30 m după un dribling executat în viteză – 10x fiecare (5 cu fiecare picior), p30”, I 90%; ¾ pe jumătatea terenului, 2 echipe, alcătuite din 4 jucători fiecare (plus portarul), îşi dispută mingea încercând să marcheze; cei 4 jucători de câmp, din fiecare echipă, sunt ajutaţi în acţiunile lor de doi coechipieri, aşezaţi în exteriorul liniilor laterale ale terenului – 2x7’, p1’, I 95%; 48

Universitatea Spiru Haret

¾ joc la 2 porţi apărate de portari, pe un teren de 15x30 m, între două echipe formate din trei jucători fiecare; jocul se desfăşoară din 23 pase, cu marcaj om la om; golul este valabil numai dacă este realizat din volè sau demivolè, din pasa unui coechipier – 2x4’, p1’, I 95%; ¾ exerciţii de perfecţionare a jocului de relaţie 1x1, 2x2, 3x3, 4x4, 5x5, în anumite zone ale terenului – 5’, p1’, I 95%; ¾ exerciţii pentru rezolvarea eficientă a unor situaţii de atac şi de apărare în inferioritate numerică 2x3, 3x4, 4x5 – 5’, p1’, I 95%; ¾ joc cu temă – 2x15’, p1’, I 90%; ¾ joc şcoală – 2x30’, p5’, I 80%; ¾ joc de verificare – 2x45’, p10’, I 100%.

3.2. Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea principalelor acţiuni ale jocului (în condiţii de joc) Exerciţiul 1 – perfecţionarea şuturilor la poartă Câte trei şiruri de câte trei jucători fiecare sunt orientate spre cele două porţi; pe rând, fiecare jucător pătrunde în viteză spre poartă driblând apărătorul activ şi şutează la poartă (exerciţiul se execută simultan şi la cealaltă poartă) (Fig. nr. 1).

Fig. nr. 1 49

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 2 – perfecţionarea şutului la poartă Jucătorii sunt dispuşi pe trei grupe de câte 2-3 jucători, în faţa lor aflându-se câte un coechipier puţin lateral la o distanţă de 10 m, la acelaşi nivel aflându-se câte un apărător. Jucătorul cu mingea pasează precis coechipierului, pătrunde, reprimeşte mingea, depăşeşte apărătorul prin cel mai eficient procedeu tehnic, apoi conduce mingea până la distanţa stabilită şi finalizează la poartă (Fig. nr. 2).

Fig. nr. 2

50

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 3 – finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare Jucătorul nr. 7 conduce mingea, depăşeşte apărătorul nr. 4 şi intră în suprafaţa de pedeapsă, aproape de linia de poartă, unde se află un număr egal de apărători şi înaintaşi. Acesta centrează înaintaşului central nr. 8, care, depăşind apărătorul nr.3, cu sau fără preluare, în funcţie de distanţa faţă de poartă şi reacţia apărătorului depăşit, şutează la poartă cu piciorul sau finalizează cu capul. În situaţia în care înaintaşul nr. 8 nu a reuşit să se demarce, centrarea va fi adresată înaintaşului nr. 9 (Fig. nr. 3).

Fig. nr. 3

51

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 4 – finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare Înaintaşii nr. 8 şi 9, simulând intenţia de a participa la finalizare, se plasează fiecare în urma apărătorilor 3 şi 5. Înaintaşul nr. 7, după ce depăşeşte apărătorul nr. 4 în dribling, ajungând aproape de linia de poartă şi intrând în suprafaţa de pedeapsă, centrează înaintaşului 8 sau 9, care se demarcă simultan pentru a finaliza cu capul sau cu piciorul (Fig. nr. 4).

Fig. nr. 4

52

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 5 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrul unor grupuri mici de jucători Se execută simultan la ambele porţi de către 2 grupe de jucători. În varianta 1, după ce a primit mingea de la portarul nr.2, jucătorul nr.

1 din şir pătrunde spre poartă conducând mingea până în marginea suprafeţei de pedeapsă de unde va finaliza (Fig. nr. 5).

Exerciţiul 6 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrul unor grupuri mici de jucători În varianta 2, jucătorul nr. 1 din şir, cu sarcină de apărător la cca 25 m, va acţiona în cele 3 ipostaze schimbând rolul, după ce jucătorul nr. 2 care finalizează la poartă din marginea suprafeţei de pedeapsă îi va lua locul (Fig nr. 5).

Fig. nr. 5 53

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 7 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrul unor grupuri mici de jucători Se poate executa simultan la ambele porţi, introducându-se încă un înaintaş pentru realizarea un-doi-ului. Înaintaşul nr. 3 primeşte mingea de la portarul nr. 2, pe care o transmite cu preluare sau direct prin deviere jucătorului nr.1 venit la sprijin. Se execută un-doi-ul între aceşti doi jucători, depăşindu-se apărătorul nr. 2, iar acţiunea se încheie cu finalizare la poartă realizată de către înaintaşul nr. 3. După fiecare execuţie, rolurile se inversează (Fig. nr. 6).

Fig. nr. 6 54

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 8 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrul unor grupuri mici de jucători Jucătorul nr. 8 pătrunde oblic spre poartă, primeşte mingea de la jucătorul nr.10, o transmite cu preluare sau deviere jucătorului nr. 9, care, depăşindu-şi adversarul direct, pătrunde oblic şi şutează la poartă după ce a primit mingea de la jucătorul nr. 8 (aceştia efectuează schimbul de locuri). După fiecare execuţie rolurile se inversează (Fig. nr. 7).

Fig. nr. 7

55

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 9 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrul unor grupuri mici de jucători Jucătorii sunt dispuşi pe trei grupe, având în faţa lor câte un apărător. Antrenorul se află la mijlocul terenului având un număr mai mare de mingi, începe exerciţiul pasând jucătorului nr. 11 care, după ce şi-a depăşit adversarul direct, pasează jucătorului nr. 9, realizând schimbul de locuri. Acesta pătrunde în suprafaţa de pedeapsă, trăgând apărătorul direct după el, pentru a crea culoar pentru finalizare jucătorului nr. 8 care primeşte centrarea de la jucătorul nr. 11. După fiecare execuţie, jucătorii îşi schimbă grupele (Fig. nr. 8).

Fig. nr. 8

56

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 10 – perfecţionarea finalizării la poartă prin circulaţie de minge şi jucători Se desfăşoară pe o jumătate de teren la două porţi, participând două echipe a câte 6-7 jucători fiecare.

La semnalul antrenorului, unul dintre portari degajează mingea propriilor jucători, care prin mişcări derutante şi prin pase precise pe poziţii viitoare îşi depăşesc adversarii, încercând să finalizeze. În momentul finalizării, celălalt portar îşi lansează echipa sa în atac (portarii au în preajma lor un număr mare de mingi) (Fig. nr. 9).

Fig. nr. 9 57

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 11 – perfecţionarea finalizării la poartă prin circulaţie de minge şi jucători Jucătorii sunt dispuşi în câte două perechi aflate la distanţă mare între ele, o pereche pe linia suprafeţei de pedeapsă şi una la linia de centru, care dispune de mai multe mingi.

Fiecare jucător din perechea de la centru pasează puternic şi precis corespondentului de pe linia suprafeţei de pedeapsă, care şutează la poartă cu sau fără preluare. După fiecare execuţie jucătorii schimbă locurile între ei (Fig. nr. 10).

Fig. nr. 10 58

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 12 – perfecţionarea finalizării la poartă prin circulaţie de minge şi jucători Se execută pe jumătate de teren de către 3 şiruri de jucători.

Jucătorii din şirul A încep exerciţiul pasând sub forma schimbului de locuri între 3 jucători, jucătorul care ajunge în marginea suprafeţei de pedeapsă şi se află în posesia mingii finalizând la poartă. După un anumit număr de execuţii, jucătorii schimbă locurile între ei (Fig. nr. 11).

Fig. nr. 11

59

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 13 – perfecţionarea aruncărilor de la margine În varianta 1, se simulează aruncarea mingii spre jucătorul nr.11, după care jucătorul nr.9 se demarcă primind mingea şi o pasează precis jucătorului nr. 11, care prin învăluire intră în posesia mingii şi şutează la poartă cu sau fără preluare (Fig. nr. 12).

Exerciţiul 14 – perfecţionarea aruncărilor de la margine În varianta 2, după executarea aruncării de la margine, jucătorul nr. 4 sprintează spre suprafaţa de pedeapsă, primeşte mingea de la jucătorul nr.9 şi o centrează tot acestuia, care s-a deplasat între timp în suprafaţa de pedeapsă şi finalizează la poartă (Fig. nr. 12).

Fig. nr. 12 60

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 15 – perfecţionarea loviturilor libere directe În faţa zidului format din 4-5 apărători, trei înaintaşi execută următoarea schemă: jucătorul nr. 10 se îndreaptă spre minge simulând şutul la poartă, moment în care jucătorul nr. 8 pătrunde pe lângă zid, primeşte mingea de la jucătorul nr. 10 şi centrează jucătorului nr. 9, care efectuează o învăluire şi şutează la poartă (Fig. nr. 13).

Fig. nr. 13

61

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 16 – perfecţionarea loviturilor libere directe În faţa zidului, jucătorul nr. 10 simulează şutul la poartă, după care schimbă direcţia de deplasare prin stânga zidului. În acel moment, jucătorii nr. 8 şi nr. 10 pătrund simultan, jucătorul nr. 8 pasează la jucătorul nr. 9, care fără preluare pasează la jucătorul nr. 5, acesta depăşeşte adversarul, pătrunde şi şutează la poartă fără preluare (Fig. nr. 14).

Fig. nr. 14

62

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 17 – perfecţionarea loviturilor de la colţ Exerciţiul este folosit pentru perfecţionarea preciziei loviturilor de la colţ, dar şi a şutului la poartă.

Jucătorii nr. 9 şi 10 stabilesc cu executanţii loviturilor de la colţ, jucătorii nr. 7 şi 11, locul şi direcţia aproximative ale poziţiei viitoare, în care se vor întâlni cu mingea pentru a finaliza eficient la poartă (Fig. nr. 15).

Fig. nr. 15

63

Universitatea Spiru Haret

Exerciţiul 18 – perfecţionarea loviturilor de la colţ Exerciţiul este folosit pentru perfecţionarea loviturilor de la colţ, dar şi pentru precizia preluărilor sau şuturilor la poartă din volé.

Jucătorii sunt dispuşi în şir la colţul terenului, fiecare având câte o minge. Jucătorii nr. 7 şi 11 pătrund spre poartă, iar în funcţie de traiectoria mingii trimisă de la colţ de jucătorul nr. 10, aceştia execută o preluare sau şutează din volé la poartă, în apropiere aflându-se coechipierul nr. 9, care încearcă să blocheze adversarul său direct.

Dacă mingea ajunge la jucătorul nr. 5, acesta va devia la jucătorii nr. 7 sau 11 pentru finalizare cu piciorul sau cu capul (Fig. nr. 16).

Fig. nr. 16 64

Universitatea Spiru Haret

Notă: Desenele şi descrierea mijloacelor tehnico-tactice prezentate sunt adaptate după I. Motroc şi F. Motroc, 1996.

Legendă

În scopul elaborării şi înţelegerii corespunzătoare a mijloacelor tehnico-tactice folosite în procesul de antrenament, trebuie prezentate şi zonele şi culoarele terenului de joc (Anexa 1 şi 2).

65

Universitatea Spiru Haret

Anexa 1 ZONELE TERENULUI DE JOC

ZONA

ZONA

ZONA

ATAC

ZONA

4

Ă APÃRARE

3

2 1

66

Universitatea Spiru Haret

25m 30m

30m

30m

25m

Anexa 2 Împãrtireaconvenţională conventionalãaaterenului terenuluipepeculoare culoare Împărţirea

CULOAR

CULOAR

2

STÂNGA

CULOAR

1

2

DREAPTA

CENTRAL

67

Universitatea Spiru Haret

4. Pregătirea psihologică Pregătirea psihologică este o componentă a întregului proces de pregătire (pregătire şi educaţie) a sportivului în şi în afara antrenamentului propriu-zis, având rol în formarea personalităţii acestuia, a capacităţii sale de autoconducere şi autoreglare.

Conţinutul pregătirii psihologice constă în dezvoltarea laturilor activităţii psihocomportamentale a sportivului care îi condiţionează acestuia o conduită eficientă în antrenament, atât în privinţa adaptării depline la solicitări şi stresuri, cât şi în privinţa desăvârşirii tehnicotactice şi rezolvării optime a situaţiilor problematice din cadrul jocurilor oficiale.

Se cunosc trei tipuri de pregătire psihologică, şi anume: de bază, specifică ramurii sau probei sportive şi pentru concurs.

Pregătirea pentru concurs (joc oficial) cuprinde întreg ansamblul de măsuri, acţiuni, eforturi întreprinse de sportivi şi tehnicieni în vederea obţinerii unei performanţe preliminare.

Se cunoaşte faptul că principala caracteristică a activităţii sportive constă din obţinerea performanţelor în condiţii competiţionale, de întrecere.

După M. Epuran (2001), „este necesar ca sportivul să înveţe şi conduite de comportare specifice concursului, să înveţe să se stăpânească, să-şi adapteze acţiunile la situaţiile grele sau surprinzătoare, să-şi păstreze prospeţimea psihică atât înainte, cât şi în timpul concursului, şi încă multe altele. Scopul pregătirii psihice pentru concurs constă din formarea la sportiv a unui sistem de atitudini şi conduite cu caracter operaţional şi reglator, prin care acesta să se adapteze suplu şi creator la situaţiile concursului şi la acţiunile adversarilor”. Însă tot după acelaşi autor, „oricâte metode s-ar folosi, oricât de sofisticate, dacă s-ar recurge pentru pregătirea psihică a unui concurs la cei mai renumiţi psihologi, toate acestea vor avea eficienţă redusă dacă nu se vor baza pe o solidă pregătire psihică generală” (M. Epuran, 1990).

Foarte important de ştiut pentru tehnicienii care activează în domeniul performanţei sportive este şi aspectul pe care trebuie să ne bazăm atunci când discutăm despre pregătirea psihică pentru concurs. În această idee, ne referim la două laturi, şi anume: pregătirea psihică generală pentru concurs şi pregătirea psihică pentru un anumit concurs.

Jocul de fotbal are drept caracteristică principală conduita inteligent-motrică, jucătorul putând rezolva situaţiile concrete din timpul jocului fie prin scheme învăţate, fie prin descoperirea altora, deci, printr-o rezolvare creatoare (euristică).

68

Universitatea Spiru Haret

Se subliniază astfel, încă o dată, importanţa deosebită şi necesitatea folosirii pregătirii psihologice în procesul de antrenament al tuturor sportivilor.

Remarcăm legătura dintre conţinutul psihologic al pregătirii fizice, tehnice, tactice, biologice cu procesul de dezvoltare permanentă a capacităţii de performanţă a sportivilor.

5. Pregătirea biologică În sportul contemporan, pregătirea biologică, reprezentată de refacerea capacităţii de efort şi de recuperarea sportivilor, a devenit o componentă extrem de importantă a procesului de antrenament.

Refacerea organismului după efort este reprezentată de mijloacele naturale şi artificiale provenite din mediul intern sau extern folosite în scopul accelerării proceselor de reechilibrare a funcţiilor organismului şi chiar a depăşirii capacităţii funcţionale actuale.

Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori, cum ar fi: gradul de antrenament şi forma sportivului, vârsta jucătorului, vechimea în sport, factorii extrasportivi (alimentaţia şi regimul de viaţă sportivă).

Activitatea fotbalistică presupune o serie de aspecte specifice de care antrenorii trebuie să ţină seama în procesul de dezvoltare permanentă a capacităţii de performanţă a jucătorilor. Ne referim aici la refacerea şi recuperarea permanentă, la faptul că efortul şi refacerea trebuie să corespundă cerinţelor competiţionale şi la condiţiile climatice în care se desfăşoară antrenamentele şi jocurile de fotbal. În acest context, se folosesc următoarele tipuri de refacere: ¾ refacerea prin repaus; ¾ refacerea prin odihnă; ¾ refacerea prin somn; ¾ refacerea dirijată; ¾ refacerea prin alimentaţie; ¾ refacerea medicamentoasă; ¾ refacerea în care se folosesc factori balneohidroterapeutici sau naturali; ¾ refacerea bazată pe regimul de viaţă specific al jucătorului.

Cunoaşterea capacităţii de refacere a fiecărui jucător din echipă este foarte importantă, deoarece contribuie efectiv la alcătuirea programului de pregătire al acestora, influenţând şi frecvenţa participării jucătorilor în cadrul anumitor jocuri (amicale, oficiale, turnee finale etc.).

69

Universitatea Spiru Haret

Recuperarea se referă în special la readucerea jucătorului la totala sa integritate fizică, fiziologică şi psihică în urma unor accidente (fracturi, entorse, afecţiuni articulare etc.), îmbolnăviri sau stări grave de supraantrenament. Indiferent de perioada în care se efectuează recuperarea unui jucător, trebuie să asociem mijloacele medicale, igienice etc., cu cele de recuperare psihică. În această idee, considerăm necesar să amintim traumatismele specifice importante care se întâlnesc frecvent la jucătorii de fotbal: entorse la nivelul gleznei şi genunchiului, traumatisme la nivelul genunchiului (în care sunt afectate ligamentele încrucişate, colaterale şi meniscurile), fracturi, crampe şi întinderi musculare, rupturi musculare, contuzii şi întinderi ligamentare. În fotbalul actual, pregătirea biologică are o importanţă deosebită, datorită specificului efortului şi al accidentelor destul de grave, care pot apărea în timpul jocurilor la nivel de mare performanţă, fiind necesare cunoaşterea şi aplicarea conţinutului psihologic al refacerii şi recuperării cu implicaţii majore în obţinerea unui nivel optim al capacităţii de performanţă al jucătorilor.

6. Pregătirea teoretică Prin pregătire teoretică se înţelege ansamblul cunoştinţelor de specialitate transmise de către antrenori în vederea aplicării în practică a unor noţiuni, principii, reguli folosite pentru optimizarea randamentului în competiţii.

Componentele de bază ale pregătirii teoretice sunt următoarele: ¾ cunoştinţe dobândite în urma pregătirii intelectuale generale; ¾ cunoştinţe de biomecanică, de fiziologie, de igienă, psihologie etc.; ¾ informaţii generale despre sport; ¾ noţiuni temeinice despre tehnica şi tactica jocului de fotbal; ¾ cunoaşterea precisă şi corectă a legilor jocului de fotbal ş.a.

Antrenorii împreună cu jucătorii trebuie să fie preocupaţi de o permanentă optimizare a pregătirii teoretice, fapt realizat atât în procesul de antrenament, cât şi în alte ocazii mai speciale (cantonament, zile de odihnă, vacanţă ş.a.).

Noutăţile apărute în jocul de fotbal actual şi tendinţele acestuia, modificările recente ale unor legi ale jocului impun o temeinică pregătire teoretică atât a antrenorilor, cât şi a jucătorilor, fără de care nu se pot obţine performanţele dorite şi nu se poate dezvolta capacitatea de performanţă a jucătorilor de fotbal.

70

Universitatea Spiru Haret

Capitolul III EFORTUL ÎN JOCUL DE FOTBAL

Efortul este rezultatul multiplelor solicitări (musculare, cardiorespiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman (omul) în timpul prestării unor activităţi de natură diferită. Solicitările (stimulii) sunt fenomenele-cauză care provoacă fenomenele-efect (reacţiile organismului) (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998).

Efortul sportiv este considerat a fi atât un stimul, un excitant adecvat, cât şi un factor de stres, în situaţia când acesta solicită mecanismele de adaptare ale organismului.

Capacitatea de efort fizic constă în posibilităţile sistemului muscular activ de a elibera, prin glicoliză anaerobă sau fosforilare oxidativă, energia necesară pentru producerea unui lucru mecanic cât mai mare posibil şi menţinerea acesteia timp cât mai îndelungat (I. Drăgan, 1989).

Solicitările la care este supus organismul sportivului sunt, în general, strâns legate de procesele metabolice de eliberare a energiei, care se produc sub imperiul aportului de oxigen, precum şi a refluxului de autoreglare a celorlalte sisteme funcţionale (respirator, cardiovascular etc.).

Astfel, vorbim despre: ¾ solicitări aerobe – în care nevoile de oxigen sunt acoperite în timpul desfăşurării efortului; ¾ solicitări anaerobe – în care efortul se desfăşoară în condiţiile unei datorii de oxigen (datorie „acoperită” abia după terminarea efortului); ¾ solicitări mixte – în care momentele de solicitare aerobă sunt intercalate cu momente, mai lungi sau mai scurte, de solicitare intensă anaerobă ( I. Drăgan, 1994).

Solicitările de natură mixtă sunt specifice jocurilor sportive, în fotbal având ca dominantă solicitările aerobe lactacide. În jocul de fotbal, vorbim despre un efort mixt, aerob-anaerob, în care sunt implicate cele trei procese de eliberare a energiei şi anume: 1) aerob; 2) anaerob alactacid; 3) anaerob lactacid.

Ca urmare, teoretic, se pot decala cele trei surse de energie utilizabile pentru contracţia musculară. De fapt, este vorba de descrierea şi 71

Universitatea Spiru Haret

resinteza ATP, pentru că numai transformarea ATP şi ADP+P poate elibera energia necesară contracţiei musculare, iar orice altă formă de energie va trebui să aibă ca finalitate resinteza ATP. Pe scurt (după L. Legros, 1980, citat de V. Cojocaru, 1995), aceste procese se caracterizează prin: 1) procesul anaerob alactacid se bazează fie pe transformarea ATP în ADP, fie pe resinteza ATP prin mijlocirea consumării „pool”-ului fosfaţilor (fosfocreatina) care se găseşte în celula musculară. El poate fi „susţinut” de procesul lactic care produce energia aşa-numită „secundară”; 2) procesul anaerob lactacid – dacă efortul continuă, rezerva de fosfocreatină se epuizează; următoarea sursă de energie, necesară contracţiei musculare, provine din transformarea glicogenului în lactat. Energia eliberată va permite, pe de o parte, sciziunea ADP în AMP şi resinteza AMP în ADP (calea aşa-zisă „primară”) şi, pe de altă parte, resinteza fosfocreatinei (calea aşa-zisă „secundară”); 3) procesul aerob – dacă efortul continuă cu intensitate crescută, acidul lactic, rezultat din transformarea glicogenului, anihilează acţiunea enzimelor care permit resinteza glicogenului, iar efortul nu mai poate fi continuat. Dacă efortul este mai puţin intens, o parte din glicogenul transformat în acid piruvic trece în ciclul de reacţii numit „ciclul lui Krebs”, unde, în prezenţa oxigenului, este resintetizat.

După cum se cunoaşte, posibilităţile aerobe şi anaerobe caracterizează pragul funcţional al metabolismului energetic (energogenezei), posibilităţile energetice ale individului. În timpul activităţii musculare, diferite mecanisme energetice se angajează diferit în lucru, respectiv, cu o desfăşurare fazică. În acest sens, A. Demeter (1972), menţionează: „De la începutul efortului, energogeneza îmbracă, pentru câteva minute, un aspect anaerob şi apoi mixt, anaerob-aerob, eforturile cu o durată mai mare de trei minute devin din ce în ce mai aerobe, iar cele cu o durată mai mare de 6 minute sunt exclusiv aerobe”. În jocul de fotbal, eforturile de tip anaerob alactacid şi lactacid alternează cu momente de refacere şi intraefort, momente în care, pe baza hiperventilaţiei pulmonare şi a energogenezei aerobe, se plăteşte o fracţiune mai mare sau mai mică din datoria contractată în timpul eforturilor anaerobe, în funcţie de nivelul mai ridicat sau mai scăzut al capacităţii (P. Bendiu, Gh. Untea, 1994).

Acest joc sportiv se bazează pe o complexitate de mişcări, cu şi fără minge, efectuate prin lupta directă cu adversarul, în condiţii mereu schimbătoare şi de colaborare cu coechipierii.

Efortul jucătorului de fotbal este caracterizat de lipsa acţiunilor ciclice, intensitatea jocului fiind submaximală, dar alternând, pe parcursul 72

Universitatea Spiru Haret

celor peste 90 de minute de joc, în funcţie de desfăşurare, efortul de intensitate maximală (anaerob) cu cel de intensitate minimală (aerob).

Prin urmare, efortul este diferit cantitativ şi calitativ, depinzând de: ¾ valoarea adversarului (la nivel de echipă şi de adversitate directă); ¾ condiţiile de joc (teren, spectatori, condiţii atmosferice); ¾ nivelul pregătirii fizice şi tehnico-tactice; ¾ postul ocupat în echipă; ¾ calitatea stărilor psihice (emotivitate, atenţie, gândire, percepţie etc.); ¾ strategia adoptată de echipa de conducere.

Efortul fizic în jocul de fotbal prezintă anumite caracteristici importante de care obligatoriu trebuie să ţinem cont în procesul de pregătire (I. Motroc şi V. Cojocaru, 1991).

Astfel, vorbim despre trei tipuri de dificultăţi, şi anume: 1) dificultăţi impuse de programul competiţional; 2) dificultăţi impuse de jocul în sine; 3) dificultăţi ce ţin de jucători.

Prima categorie se referă la durata lungă a programului competiţional care se desfăşoară pe o perioadă de circa 9 luni, la regularitatea jocurilor care produce o solicitare ritmică, la forma sportivă a jucătorilor cu caracter bianual (tur-retur) şi la problemele de formă sportivă privind programul echipei naţionale şi a echipelor de club angrenate în cupele europene.

Vorbind despre jocul în sine, ne referim la durata lungă a unui meci (peste 90 minute) comparativ cu durata altor sporturi, la terenul de joc de dimensiuni mari, la numărul mare de jucători, la desfăşurarea jocului în aer liber indiferent de condiţiile atmosferice, la activitatea pe întreg parcursul jocului care se desfăşoară în condiţiile participării permanente (individuale şi colective) şi mai ales la condiţiile de adversitate şi la cerinţele de solicitare ale fotbalului modern.

Dificultăţile ce ţin de jucători se referă la caracterul complex al efortului în jocul de fotbal, la caracteristica tipului de efort în fotbal, la efectuarea execuţiilor tehnico-tactice cu membrul inferior şi la complexitatea componentei tactice având în vedere dimensiunile mari ale terenului şi numărul mare de jucători.

Toate aceste aspecte subliniază caracterul specific şi complex al efortului din jocul de fotbal, precum şi extrem de variata activitate prestată în teren de jucători, cu implicaţii metodice deosebite în procesul de pregătire.

73

Universitatea Spiru Haret

Capitolul IV FORMA SPORTIVĂ

Forma sportivă (denumită de unii autori condiţie fizică optimă) reprezintă suportul obţinerii marilor performanţe, scopul final al antrenamentului jucătorilor programat într-un macrociclu de pregătire.

Aceasta reprezintă o stare superioară de adaptare concretizată în obţinerea celor mai bune performanţe în jocurile oficiale (campionatul intern, cupe europene, campionate europene şi mondiale).

Forma sportivă depinde de o serie de factori obiectivi şi subiectivi (A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002).

Dintre factorii obiectivi, enumerăm starea de sănătate, rezultatele obţinute în competiţii, rezultatele obţinute la probele de control, valorile indicilor funcţionali etc., iar dintre cei subiectivi, nivelul proceselor şi fenomenelor psihice, dorinţa de antrenament şi competiţie, încrederea în forţele proprii, capacitatea de refacere optimă etc.

De formă sportivă putem discuta începând chiar de la copii şi până la jucătorii de mare performanţă, cu precizarea că aceasta are un caracter ascendent, determinat de procesele de maturizare, nivelul aptitudinilor sportivilor, de stagiu de pregătire sportivă etc.

La jucătorii de mare performanţă, forma sportivă este mai stabilă decât la jucătorii începători, având o perioadă mai îndelungată de menţinere la nivel superior. Ţinând cont de cele trei perioade ale unui macrociclu, evidenţiem caracterul fazic al formei sportive, şi anume: ¾ perioada pregătitoare, corespunzătoare fazei de instalare sau de obţinere a formei sportive; ¾ perioada competiţională, corespunzătoare fazei de valorificare sau manifestare a formei sportive; ¾ perioada de tranziţie corespunzătoare fazei de scoatere organizată din formă şi refacere a capacităţii de efort.

Forma sportivă a jucătorilor este legată şi de calendarul competiţional existent în jocul de fotbal. Acesta fiind structurat în forma jocurilor de campionat tur-retur, este necesară valorificarea formei sportive o perioadă îndelungată (durata turului şi returului), aspect foarte dificil de realizat.

74

Universitatea Spiru Haret

În fotbal, jucătorii manifestă un randament optim aproximativ patru-cinci meciuri, după care urmează o perioadă de scădere de douătrei săptămâni şi din nou o creştere a randamentului pentru trei-patru săptămâni. Vârful de formă sportivă trebuie astfel obţinut, încât să fie la momentul jocului oficial (jocurilor) cel mai important din perioada competiţională.

Durata formei sportive individuale a jucătorilor de fotbal este influenţată de o serie de factori, dintre care enumerăm: ¾ vârsta jucătorilor şi motivaţia individuală pentru devenire sportivă (măiestrie sportivă) în fotbal; ¾ valoarea sportivă a jucătorilor – talentul pentru fotbal şi starea de antrenament; ¾ starea de sănătate perfectă, reprezentată de o economie funcţională maximă în repaus şi de posibilitatea de a se concentra şi răspunde cu întreaga energie situaţiilor de joc; ¾ capacitatea psiho-fizică a jucătorilor şi adaptarea lor la efortul variat din fotbal, prin executarea simplă, rapidă şi eficientă a mişcărilor cu şi fără minge; ¾ viteza de răspuns a organismului la cerinţele competiţiilor – jocuri interne şi internaţionale de mare răspundere, performanţă; ¾ valoarea adversarilor şi dificultatea competiţiilor la care participă echipa si jucătorii; ¾ alimentaţia, viaţa sportivă, excesele, abuzurile şi echilibrul total între substanţele toxice şi cele necesare refacerii; ¾ refacerea rapidă în condiţii diferite de anotimp, starea terenului etc. (cf. V. Stănculescu, 1999).

După acelaşi autor, menţinerea formei sportive în fotbal se poate realiza prin: alternarea efortului general cu cel specific, a celui aerob cu cel anaerob, schimbarea locului şi mijloacelor de antrenament, micşorarea duratei antrenamentelor, administrarea susţinătoarelor de efort, rezolvarea tuturor problemelor jucătorilor.

Scoaterea din formă sportivă a jucătorilor este necesară chiar dacă aceştia pot obţine încă rezultate bune şi se realizează la sfârşitul perioadei competiţionale sau după terminarea unei competiţii importante (turneu final al C.E. sau C.M.), prin scăderea volumului şi a intensităţii efortului şi trecerea la lucru nespecific (T. Petrescu şi O. Dehelean, 2001). În multe situaţii, se poate evidenţia ieşirea din formă sportivă a jucătorilor datorită unor factori perturbatori, cum ar fi: accidentările 75

Universitatea Spiru Haret

suferite de aceştia, regimul de viaţă necorespunzător, stări conflictuale, efectele suprasolicitării etc. În ceea ce priveşte pregătirea psihologică, se poate spune că aceasta are o importanţă deosebită în obţinerea performanţelor superioare prin atingerea formei sportive optime a jucătorilor în competiţiile majore din sezonul competiţional.

Nu de puţine ori, o echipă a reuşit să obţină un rezultat superior prinzând o formă sportivă optimă, datorită unei mobilizări psihice deosebite. În acest context, nivelul formei sportive se găseşte în strânsă legătură cu valoarea sportivă a jucătorilor, cu talentul şi disponibilităţile lor pentru performanţă, cât şi cu măiestria antrenorilor care stă la baza afirmării fotbaliştilor, atât pe plan intern, cât şi internaţional.

76

Universitatea Spiru Haret

Capitolul V PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL

În fotbal, ciclul anual de antrenament cuprinde următoarele perioade: ¾ pregătitoare; ¾ precompetiţionale; ¾ competiţionale; ¾ de tranziţie.

Fiecare perioadă are propriile obiective şi caracteristici, existând o relaţie importantă între ele şi calendarul competiţional, ţinând cont de specificul jocului de fotbal, în care perioadele pregătitoare au o durată de aproximativ 3 luni, iar cele competiţionale de 8 luni.

Perioada pregătitoare este consacrată, în primul rând, unei pregătiri de bază, în scopul realizării unei pregătiri fizice optime. În această perioadă, componentele antrenamentului au următoarele procentaje: ¾ pregătire fizică generală – 45%; ¾ pregătire fizică specifică – 15%; ¾ pregătire tehnică – 30%; ¾ pregătire tactică – 10 %.

Obiectivele majore ale perioadei pregătitoare sunt: ¾ asigurarea dezvoltării pregătirii fizice generale şi a capacităţilor motrice; ¾ consolidarea elementelor tehnice însuşite şi îmbogăţirea arsenalului tehnic cu procedee noi şi eficiente (completarea bagajului de deprinderi şi priceperi motrice); ¾ perfecţionarea acţiunilor tactice corespunzătoare propriei concepţii de joc; ¾ asigurarea unui climat de pregătire caracterizat prin muncă, disciplină, seriozitate; ¾ înlăturarea deficienţelor constatate la unele componente ale antrenamentului.

77

Universitatea Spiru Haret

În scopul îndeplinirii obiectivelor, perioada pregătitoare se împarte în două etape, prima fiind pentru pregătirea generală şi a doua pentru pregătirea specială (perioada precompetiţională).

Prima etapă vizează readaptarea organismului la un efort susţinut şi creşterea capacităţii funcţionale a acestuia, dezvoltarea complexă a capacităţilor motrice şi completarea bagajului de priceperi şi deprinderi motrice.

Mijloacele utilizate se deosebesc de cele competiţionale, având un caracter general sau fiind împrumutate din alte discipline sportive, în special din atletism şi gimnastică. În această etapă, antrenamentele echipelor de seniori vor avea la început o durată cuprinsă între 45 şi 60 minute, ajungând treptat la o durată de 180-200 minute la sfârşitul acestei perioade, pregătirea realizându-se în două, trei lecţii zilnice. Intensitatea va fi mai mică decât volumul de antrenament şi nu va depăşi la sfârşitul acestei etape 50-60%.

A doua etapă, perioada precompetiţională, urmăreşte instalarea formei sportive prin: ¾ dezvoltarea capacităţilor motrice specifice fotbalului; ¾ perfecţionarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structurile care se vor aplica în joc; ¾ pregătirea psihică specifică şi de concurs.

Pentru pregătirea fizică, se folosesc metode specifice şi mijloace tehnico-tactice corespunzătoare, atât în cadrul antrenamentelor colective, cât şi în cele individualizate.

Mijloacele tehnico-tactice se folosesc în condiţii apropiate de joc şi în condiţii de joc. Pregătirea capătă un caracter integral la sfârşitul acestei perioade, atunci când jocurile de verificare devin principalele mijloace de pregătire. În perioada precompetiţională, ponderea componentelor antrenamentului şi jocului este următoarea: ¾ pregătire fizică – 40%; ¾ pregătire tehnică – 30%; ¾ pregătire tactică – 15%; ¾ joc – 15%.

Perioada precompetiţională cuprinde tot două etape (pregătire generală şi specială), în care se urmăreşte dezvoltarea sau perfecţionarea următoarelor componente.

78

Universitatea Spiru Haret

În etapa de pregătire generală se va pune accentul pe dezvoltarea rezistenţei generale, forţei, mobilităţii generale, pe activităţi complementare şi de recuperare. În prima parte a etapei de pregătire specială, se va insista pe tehnica jocului cu minge, pe îmbunătăţirea rezistenţei generale în condiţii de joc, pe dezvoltarea forţei generale şi specifice, pe dezvoltarea mobilităţii generale în condiţii complexe (de joc) şi pe dezvoltarea vitezei (accent pe lucrul cu mingea).

Se va lucra cu o intensitate caracterizată printr-o creştere progresivă, în timp ce volumul şi durata antrenamentelor rămân constante. În partea a doua a etapei de pregătire specială, se urmăreşte îmbunătăţirea prestaţiei tehnico-tactice a jucătorilor în condiţii de joc, dezvoltarea formelor de manifestare a vitezei adaptate la condiţiile neprevăzute din timpul jocului, dezvoltarea rezistenţei specifice şi a forţei, punând accentul pe relaţia forţă-viteză (N. Comucci şi M. Viani, 1988).

Planificarea mijloacelor şi metodelor în această parte trebuie să includă jocuri la două porţi, cu o durată mărită progresiv (diferenţiat pentru copii, juniori şi seniori), până la obţinerea timpului regulamentar de joc. În ceea ce priveşte efortul, pregătirea se caracterizează prin scăderea volumului de lucru şi creşterea intensităţii, antrenamentele având o durată care scade treptat de la 150-200 minute la 90-120 minute.

Perioada competiţională are o specificitate aparte, având în vedere probleme legate de participarea echipelor la competiţiile oficiale, fus orar, deplasări etc.

Jocurile oficiale importante, fiind numeroase, solicitările competiţionale determină o abordare precisă a planificării antrenamentelor în această perioadă. În această idee, se urmăreşte: ¾ menţinerea capacităţii competiţionale a jucătorilor la cel mai ridicat nivel şi pe cât posibil creşterea acesteia; ¾ creşterea omogenităţii echipei; ¾ abordarea specifică pentru unele jocuri oficiale cu miză foarte mare; ¾ efectuarea unor pregătiri speciale cu jucătorii unor loturi reprezentative, în vederea realizării de către aceştia a unor performanţe internaţionale; ¾ menţinerea gradului de sănătate a componenţilor echipei.

79

Universitatea Spiru Haret

Volumul de lucru este reprezentat de următoarele procente: ¾ pregătire fizică – 20%; ¾ pregătire tehnică – 25%; ¾ pregătire tactică – 15%; ¾ joc – 40%. În primele două, trei săptămâni ale acestei perioade, caracterul antrenamentelor este aproape identic cu cel din etapa de pregătire specifică, în sensul scăderii volumului şi creşterii intensităţii, precum şi al menţinerii în ciclurile interjocuri a antrenamentelor de vitezăforţă şi a celor de rezistenţă în regim de viteză. În această perioadă, controlul medical devine un indicator care determină orientarea antrenamentului şi individualizarea acestuia. În timpul antrenamentelor colective, se folosesc mijloace specifice nivelului de pregătire al jucătorilor care alcătuiesc lotul echipei, punându-se accentul însă şi pe abordarea individuală a unor componente ale antrenamentului.

Echipele de mare performanţă, în perioada competiţională, pot desfăşura două antrenamente cu solicitare mare (efort maxim). Aceste antrenamente se vor desfăşura fie în două zile consecutive, fie cu intercalarea unei zile de refacere activă. În general, este bine ca antrenamentele din această perioadă să se desfăşoare la ora jocului oficial, iar pe cât posibil, echipa să se antreneze măcar o dată pe terenul pe care se dispută meciul.

Perioada competiţională în jocul de fotbal, în campionatul intern, cuprinde sezonul de toamnă (tur) şi sezonul de primăvară (retur).

Ambele sezoane conţin 13-17 săptămâni pentru echipele de mare performanţă (25-30 de jocuri oficiale – campionat, cupă, competiţii internaţionale). Antrenorii acestor echipe trebuie să ţină cont şi de faptul că pregătesc şi jucători care sunt convocaţi la diferite loturi reprezentative, având un număr mai mare de partide jucate în plus faţă de ceilalţi coechipieri.

Pregătirea continuă în această perioadă prin folosirea jocurilor şcoală, de verificare sau de pregătire, programate de obicei la mijlocul perioadei din cadrul unui microciclu de pregătire (de exemplu, dacă meciurile oficiale au loc duminica, meciurile amicale se programează în zilele de miercuri sau joi) şi care pot avea loc săptămânal. Pregătirea se desfăşoară după o modelare integrală, în care elementele tehnico-tactice şi fizice sunt efectuate în condiţii de solicitare complexă, caracteristice activităţii competiţionale.

80

Universitatea Spiru Haret

În antrenamente, pregătirea fizică are un caracter de individualizare analitică şi de omogenizare a rezistenţei specifice, punându-se accentul pe dezvoltarea capacităţilor motrice specifice fotbalului. De asemenea, se vor perfecţiona pregătirea tehnică şi cea tactică pen-tru susţinerea activităţii competiţionale, dar se va dezvolta şi gândirea tactică pe fondul unei pregătiri psihologice de concurs optime.

Perioada de tranziţie Această perioadă urmăreşte refacerea capacităţii de efort în vederea începerii unui nou ciclu de pregătire, cu asigurarea fazei de supracompensare pentru efortul viitor.

Asigurarea odihnei active în această perioadă se realizează prin reducerea treptată a efortului faţă de nivelul acestuia din perioada competiţională, eliminarea oboselii fizice şi nervoase, prevenirea surmenajului şi menţinerea indicilor de pregătire tehnico-tactică.

Durata acestei perioade este influenţată de nivelul de pregătire al jucătorilor, de stadiul în care se află, precum şi de „distanţa” până la momentul reînceperii antrenamentelor, la copii fiind de aproximativ 6-7 săptămâni, iar la jucătorii de performanţă, de 1-3 săptămâni.

Metodele şi mijloacele folosite în antrenamente se vor schimba, dar vor fi orientate spre menţinerea capacităţilor fizice ale jucătorilor, permiţând desfăşurarea la un nivel valoric optim a perioadei de tranziţie.

81

Universitatea Spiru Haret

Capitolul VI PLANIFICAREA ŞI EVIDENŢA ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL

În fotbal, planificarea şi evidenţa procesului de antrenament reprezintă o necesitate obiectivă în demersul obţinerii performanţelor superioare.

Prin planificare se înţelege „activitatea de elaborare amănunţită şi precisă a obiectivelor de instruire şi de performanţă, precum şi a mijloacelor, metodelor şi formelor de organizare adecvate scopurilor propuse” (A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002).

Elaborarea planurilor constituie o activitate ce trebuie realizată de către fiecare antrenor, indiferent de nivelul la care lucrează, respectând anumite cerinţe, cum ar fi: ¾ îmbinarea planurilor de perspectivă cu cele curente; ¾ precizarea verigii principale a pregătirii; ¾ îndeplinirea ritmică a planului; ¾ conducerea colectivă a activităţii de pregătire; ¾ controlul îndeplinirii planului; ¾ activitatea creatoare a antrenorului şi jucătorului.

Planificarea antrenamentului sportiv trebuie să se facă pe baza cunoaşterii profunde a conţinutului şi efectelor metodelor, mijloacelor şi formelor de pregătire, a altor factori cu influenţe pozitive şi chiar a celor perturbatori, a caracteristicilor specifice fotbalului, dar şi a posibilităţilor şi particularităţilor echipei şi jucătorilor.

Ciclurile de pregătire sunt formele generale ale structurii de organizare a antrenamentului, referindu-ne aici la: ¾ macrostructura sau structura ciclurilor mari de antrenament (în fotbal, două macrocicluri cu o durată de 6 luni); ¾ mezostructura sau structura ciclurilor de durată medie (în fotbal, cel mai frecvent se folosesc mezociclurile cu o durată de 4 săptămâni); ¾ microciclurile sau structura ciclurilor săptămânale, care cuprind succesiunea lecţiilor de antrenament din cadrul unei săptămâni.

82

Universitatea Spiru Haret

În această idee, vorbim despre următoarele planuri de pregătire: ¾ planul de perspectivă; ¾ planul anual; ¾ planul de etapă; ¾ planul săptămânal; ¾ planul de antrenament.

Planul de perspectivă conţine ideile importante, principiile, direcţiile principale de dezvoltare a procesului de pregătire pe o perioadă mai îndelungată de 2 ani (pregătire pentru campionat european sau mondial).

Elementele de conţinut ale acestui plan sunt: ¾ caracterizarea fotbalului pe plan mondial; ¾ concluziile analizei participării echipei la ultimul campionat mondial sau european; ¾ caracterizarea lotului echipei; ¾ prognoza rezultatelor pentru următoarea competiţie majoră; ¾ criteriile de selecţie; ¾ modelul pregătirii; ¾ modelul competiţional; ¾ elementele esenţiale de progres şi limită; ¾ locuri şi forme de pregătire pe ani şi etape; ¾ cerinţe organizatorice, administrative şi medicale ce trebuie asigurate.

Planul anual (pe macrociclu) (Anexa 1) reprezintă prima subdiviziune a planului de perspectivă şi are următoarele componente: ¾ calendarul competiţional; ¾ obiectivele de pregătire şi performanţă; ¾ periodizarea antrenamentului; ¾ mijloacele şi formele de pregătire; ¾ evoluţia formei sportive; ¾ caracterizarea nivelului de pregătire a jucătorilor; ¾ datele controlului medical.

Obiectivele de pregătire se referă la elementele de conţinut ale componentelor antrenamentului şi se stabilesc atât individual, cât şi pentru întreaga echipă.

Obiectivele de performanţă se referă la locul sau locurile pe care trebuie să se claseze echipa la sfârşitul competiţiei.

83

Universitatea Spiru Haret

Planul de etapă (pe mezociclu) (Anexele 2-4) se desprinde din planul anual şi realizează o planificare a pregătirii pe o perioadă de 3-6 săptămâni, cel mai frecvent fiind folosite mezociclurile de 4 săptămâni. În funcţie de caracteristicile şi locul etapei în cadrul perioadei respective, acest plan are următoarele componente: ¾ obiective intermediare de pregătire şi de performanţă; ¾ structura şi tipul ciclurilor săptămânale de antrenament; ¾ principalele grupe de mijloace; ¾ aprecieri asupra îndeplinirii obiectivelor planificate.

Planul săptămânal (pe microciclu) (Anexa 5) se realizează pentru o săptămână de pregătire, în care fiecare lecţie de antrenament are particularitatea sa, fiind în legătură permanentă cu celelalte lecţii, în scopul îndeplinirii obiectivelor respective.

Numărul şi tipul antrenamentelor dintr-un ciclu săptămânal de pregătire diferă de la o echipă la alta în funcţie de obiectivele urmărite, nivel şi condiţii de pregătire etc., antrenorii având un rol important în realizarea optimă a procesului de antrenament. Referitor la selecţionarea şi programarea mijloacelor, aceştia trebuie să asigure însuşirea şi perfecţionarea continuă a componentelor antrenamentului, să contribuie eficient la creşterea randamentului jucătorilor, să pregătească echipa în funcţie de particularităţile adversarului din jocul următor, să îndeplinească obiectivele intermediare şi operaţionale din ciclul săptămânal respectiv.

Planul de antrenament (lecţia de antrenament) (Anexa 6) reprezintă documentul de planificare cel mai operativ al antrenorului şi cuprinde o înşiruire metodică a mijloacelor de îndeplinire a obiectivelor propuse – exerciţii, dozare, indicaţii metodice, observaţii, prin intermediul fiecărei verigi din lecţia respectivă. În elaborarea planului de antrenament, trebuie să ţinem seama de: ¾ alternarea tipurilor de lecţie; ¾ numărul şi caracterul temelor care nu trebuie să depăşească posibilităţile de influenţare eficientă a acestora; ¾ precizarea structurii lecţiei în concordanţă cu tipul lecţiei.

Lecţia de antrenament este structurată pe trei părţi, şi anume: ¾ partea introductivă – încălzirea; ¾ partea fundamentală; ¾ partea de încheiere.

84

Universitatea Spiru Haret

În partea introductivă – încălzire –, se prezintă temele antrenamentului şi se realizează încălzirea generală şi specifică a jucătorilor pentru efortul din antrenament.

Partea fundamentală se referă la metodele şi mijloacele folosite pentru realizarea obiectivelor lecţiei (formaţii de lucru, dozare, jocuri cu temă etc.).

Revenirea organismului jucătorilor după efortul prestat în antrenament, cât şi prezentarea unor indicaţii metodice şi observaţii se realizează de către antrenori în partea de încheiere a lecţiei.

De asemenea, înainte de începerea lecţiei, antrenorul trebuie să ştie cu precizie starea terenului pe care se lucrează, numărul jucătorilor şi al materialelor ajutătoare, în scopul desfăşurării în condiţii corespunzătoare a antrenamentului respectiv.

Evidenţa antrenamentului se referă la înregistrarea sistematică şi obiectivă a unor date privind conţinutul pregătirii, precum şi a unor elemente care permit antrenorului să aprecieze activitatea propriilor jucători în funcţie de obiectivele stabilite în planurile de perspectivă şi curente, elaborate pentru diferite perioade.

Această activitate este în strânsă legătură cu planificarea antrenamentului şi se referă la fiecare jucător în parte (posturi), la grupe de jucători (compartimente) şi la întreaga echipă.

Antrenorul trebuie să aibă o evidenţă clară asupra procesului de pregătire al echipei, toate datele necesare fiind consemnate în caietul acestuia, care reprezintă cel mai important document de evidenţă.

Caietul antrenorului cuprinde date referitoare la evidenţa preliminară, curentă şi de bilanţ a activităţii jucătorilor. În general, în acest document de evidenţă, trebuie să se regăsească următoarele: ¾ graficul planului anual; ¾ calendarul competiţional; ¾ planurile de etapă, săptămânale şi de antrenament în funcţie de periodizare; ¾ datele individuale; ¾ datele controlului medical; ¾ fişele individuale pe componentele antrenamentului; ¾ testele fizice şi tehnico-tactice (rezultatele şi interpretarea acestora); ¾ prezenţa la antrenamente; ¾ evidenţa jocurilor oficiale şi amicale; ¾ acţiunile de selecţie.

85

Universitatea Spiru Haret

86

Universitatea Spiru Haret

ANEXA 2 PLAN DE ETAPĂ de la ............ până la .................

Perioada competiţională................

Echipa...........

Obiectivele etapei

Atacanţi

Mijlocaşi

Fundaşi

1. Consolidarea încadrării celor doi fundaşi centrali atât în jocul „de zonă”, cât şi „om la om”, în funcţie de fază, cu preluarea alternativă a rolului de libero.

2. Dezvoltarea capacităţii mijlocaşilor şi înaintaşilor de a recupera cât mai multe mingi de la adversar.

3. Îmbunătăţirea jocului la fazele fixe în atac şi apărare.

Fizic: 1. Dezvoltarea vitezei de reacţie şi execuţie 2. Dezvoltarea forţei 3. Dezvoltarea mobilităţii şi supleţei Mijloace: 1. Ex. de 1x1 pe zone diferite la 16 m 2. Ex. de forţă circuit, jocuri în suprafeţele de pedeapsă şi de poartă 3. Ex. de stretching Fizic: 1. Dezvoltarea rezistenţei (apărare şi atac) 2. Dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză Mijloace: 1. Alergare pe teren variat, nisip 2. Jocuri 8x8 pe jumătate de teren 3. Jocuri 4x4, 3x3 pe ¼ teren Fizic: 1. Dezvoltarea vitezei explozive 2. Îmbunătăţirea capacităţii de efort anaerob Mijloace: 1. Ex. cu mingea pe distanţe scurte pentru finalizare 2. Ex. de finalizare „sub presiune” 3. Jocuri 2x2, 3x3, în suprafaţa de pedeapsă

Tehnico-tactic: 1. Respingerea mingii cu capul din centrare 2. Precizia pasei lungi 3. Deposedările din faţă Mijloace: 1. Ex. teh.-tac. pe jumătate de teren 2. Ex. de pasare între 2-3 jucători 3. Ex. sub formă de joc 2x2, 2x3 Tehnico-tactic: 1. Recuperarea mingii în 2, 3 jucători 2. Lovirea mingii cu capul Mijloace: 1. Jocuri 3x3, 4x4 cu temă 2. Exerciţii cu adversari semiactivi şi activi pe zone specifice Tehnico-tactic: 1. Precizia pasei şi lovirii la finalizare 2. Calitatea centrării Mijloace: 1. Ex. de pasare şi tras la poartă 2. Structuri teh.-tac. specifice

87

Universitatea Spiru Haret

88

Universitatea Spiru Haret

89

Universitatea Spiru Haret

ANEXA 5 PLAN SĂPTĂMÂNAL Perioada competiţională.............

Echipa...........

Obiective 1. Individualizarea pregătirii pentru valorificarea optimă a disponibilităţilor fiecărui jucător.

2. Dezvoltarea calităţilor motrice combinate viteză în regim de forţă, rezistenţă în regim de viteză etc.

3. Automatizarea unor combinaţii tehnico-tactice specifice particularităţilor propriei echipe, atât în atac, cât şi în apărare.

4. Dezvoltarea capacităţii de gândire tactică în diferite situaţii ale jocului.

Antrenorul...........................

L M M J V S 20 20 20 20 20 20 70 70 15 35 30 30 30 30 50 15 90 15

90

Universitatea Spiru Haret

15

15

15

30

D

joc oficial

Clubul ...........................

Factorii antrenamentului/zile Pregătirea organismului pentru efort (min.)

Individualizare (min.)

Pregătirea fizică specifică (min.)

Pregătirea fizică generală (min.)

Pregătirea tactică (min.)

Pregătirea tehnică (min.)

Jocuri de verificare (min.)

Jocuri oficiale (min.) Şedinţe de pregătire şi analiză (min.)

ANEXA 6 PLAN DE ANTRENAMENT

1

2

Încălzirea Pregătirea organismului pentru efort (20’)

Partea fundamentală (40’)

Mijloace Alergare uşoară.

Lucru cu mingea individual.

Lucrul în 2 – pasă, preluare, menţinere – jonglerii.

Joc 4x2 din 2 atingeri Transmiteri ale mingii la 20-35m de pe loc, dar de pe zonele lor.

Pase în lung de linie şi diagonală.

Exerciţii 2x1 şi 1x2 pentru calitatea dublajului şi marcajului la 16m.

Exerciţii 2x2 cu schimb de adversar.

Pasă lungă şi accelerare din zonă.

3

Joc cu temă (25’)

4

Revenire (5’)

Mers cu respiraţie.

Exerciţii de relaxare.

Indicaţii

Accent pe precizia pasei lungi şi ieşirea din zona proprie în atac.

Inteligenţă în deposedare.

5

5’ 5’ 5’ 5’

Pauză

Structură antrenament

Durată

Nr. ctr.

Repetări

Grupa:........

Antrenamentul:........

Antrenor:............

Data:..............

Nr. jucători: 16 jucători Caracterul: Tehnico-Tactic Teren: Durata: 90’ Materiale: 8 mingi, 4 jaloane, 4 pieptăraşe. Intensitate: 60% Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a marcajului.

Observaţii Accent pe frecvenţa paselor şi intensitatea lucrului.

5’ 5’ 10’ 10’

Se va executa pe zona specifică fiecărui jucător.

10’

4x4 jocul liber, dar cu marcaj strict.

Se joacă la porţi mari.

91

Universitatea Spiru Haret

Capitolul VII LECŢIA DE ANTRENAMENT ÎN FOTBAL. TIPURI DE ANTRENAMENT 1. Lecţia de antrenament În procesul de pregătire din fotbal se folosesc, mai frecvent, lecţiile de antrenament structurate pe trei părţi – partea de introducere/încălzire, fundamentală şi de încheiere, în funcţie de perioada de pregătire, obiectivele şi conţinutul lecţiei, dar mai ales de nivelul de pregătire al jucătorilor.

Partea introductivă – încălzirea –, cuprinde organizarea colectivului, prezentarea şi explicarea conţinutului lecţiei, repartizarea jucătorilor pentru începerea exerciţiilor fizice, încălzirea generală şi specifică a jucătorilor. Încălzirea are durata cea mai mare în perioada pregătitoare (30 min.) şi cea mai mică în perioada competiţională (15 min.). Aceasta constă dintr-un complex de exerciţii fizice special selectate, executate de jucător în scopul pregătirii organismului pentru efortul din antrenament. În fotbal, vorbim despre o încălzire generală şi specifică a jucătorilor. Încălzirea generală trebuie să dezvolte capacitatea generală de lucru a organismului, în special prin intensificarea funcţiilor vegetative. Durata acestui tip de încălzire este cuprinsă între 5 şi 15 min. (durata ideală este de 10-15 min), în funcţie de nivelul de pregătire al jucătorului, dar mai ales de rezistenţa lui generală. Prima parte a încălzirii se încheie cu exerciţii care măresc amplitudinea mişcărilor, în antrenamentul colectiv, mai ales în perioada pregătitoare, aceasta poate fi înlocuită cu un joc de scurtă durată (10-15 min.), precedat de o alergare uşoară de 2-3 min. Încălzirea specifică trebuie să-l pregătească pe jucător pentru executarea primelor exerciţii din partea fundamentală, în fotbal fiind cele axate pe lucrul cu mingea.

Alegerea exerciţiilor este determinată de specificul şi temele lecţiei de antrenament, ţinând cont de particularităţile capacităţilor motrice ale jucătorilor, de tempoul şi ritmul execuţiilor care vor urma.

Astfel, se folosesc exerciţii asemănătoare cu primele mijloace din partea fundamentală.

92

Universitatea Spiru Haret

Pentru asigurarea unei încălziri eficiente, este bine ca între diferitele exerciţii să se introducă pauze (active sau pasive) cu durată de 1-2 min. Durata totală a încălzirii trebuie să fie de aproximativ 30-35 min. Încălzirea trebuie să respecte şi anumite cerinţe de ordin psihofiziologic, cum ar fi: ¾ înainte de începerea antrenamentului propriu-zis, este recomandabil ca jucătorii să practice un joc recreativ-distractiv, în scopul începerii lucrului într-o bună dispoziţie; ¾ este bine ca, în unele ocazii, o dată sosiţi pe terenul de joc, jucătorii să execute la comanda antrenorului o serie de acţiuni tehnicotactice, cum ar fi, de exemplu, un joc cu mingea, conducerea mingii, variante de pase într-o formă uşoară etc., în perechi sau în grupuri restânse, iar în alte ocazii, să facă încălzirea fără utilizarea mingii; ¾ o obişnuinţă bună este ca, înainte de a lua mingea de la antrenor, jucătorii să alerge timp de 12 min. (vara) sau 18 min. (iarna).

Când nu sunt condiţii, încălzirea se poate face de voie, dar cu atenţia concentrată la comenzile antrenorului; ¾ faza de încălzire poate fi făcută într-o stare de totală relaxare, prin jocuri, cum ar fi: „tăuraşul”, „măgarul la mijloc” sau fotbal-tenis.

Această activitate recreativă trebuie să fie precedată de câteva minute de alergare uşoară, pentru a se preveni eventualele accidentări (N. Comucci şi M. Viani, 1988).

Partea fundamentală are ca principale obiective creşterea nivelului de pregătire fizică generală şi specifică cu implicaţii în învăţarea tehnicii şi tacticii, dezvoltarea capacităţilor motrice ale jucătorilor, educarea calităţilor morale şi de voinţă, formarea deprinderilor şi priceperilor de executare independentă a acţiunilor tehnico-tactice şi a rezolvării acestora în situaţii noi, neprevăzute.

Exerciţiile pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii se execută imediat după încălzire, înainte ca jucătorii să resimtă oboseala. În funcţie de tipul lecţiei, la începutul părţii fundamentale, după aceste exerciţii, se folosesc mijloacele pentru dezvoltarea vitezei sau cele pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării), iar cele pentru dezvoltarea rezistenţei şi forţei, la sfârşitul părţii fundamentale. În fotbal, trebuie să ţinem cont de faptul că, dezvoltarea capacităţilor condiţionale şi coordinative este strâns legată de perfecţionarea tehnico-tactică a jucătorilor, ceea ce implică o abordare metodică specifică a procesului de pregătire.

93

Universitatea Spiru Haret

Durata acestei părţi este de aproximativ 80-90 min.

Partea de încheiere este obligatorie în toate lecţiile de antrenament, având ca scop scăderea treptată a efortului şi revenirea indicilor fiziologici ai jucătorilor la o stare apropiată de cea iniţială.

Se recomandă ca după un antrenament solicitant să nu se treacă brusc la odihnă. Pentru această parte, mijlocul cel mai bun îl constituie alergarea uşoară şi apoi mersul, plimbarea. Durata alergării este de 2-3 min., iar a mersului de 1-2 min. Încheierea lecţiei de antrenament se poate face uneori şi printr-un joc de durată mică (5-10 min.), numai în cazurile în care partea fundamentală nu a solicitat corespunzător jucătorii din punct de vedere psiho-motric (chiar şi în această situaţie, după joc sunt necesare 2-3 min. de exerciţii de relaxare).

La finalul fiecărei lecţii, antrenorul trebuie să discute cu jucătorii, să facă unele aprecieri asupra comportamentului acestora în antrenament şi asupra rezolvării obiectivelor propuse, recomandări etc.

Durata totală a părţii de încheiere a antrenamentului este de 5-10 min.

2. Tipuri de antrenament În scopul determinării unei tipologii a antrenamentului, lucrările de specialitate au împărţit procesul de pregătire în patru categorii: forme, genuri, tipuri, metode.

Astfel, în funcţie de formele de antrenament, discutăm despre: ¾ antrenament de iarnă; ¾ antrenament de vară; ¾ concurs de antrenament.

După genurile de antrenament, avem: ¾ antrenament tehnic, ¾ antrenament tactic; ¾ antrenament de condiţie; ¾ antrenament de pregătire fizică generală; ¾ antrenament de pregătire fizică specială; ¾ antrenament de compensaţie; ¾ antrenament complementar; ¾ antrenament de omogenizare; ¾ antrenament de rezistenţă; ¾ antrenament de viteză; ¾ antrenament extensiv; 94

Universitatea Spiru Haret

¾ antrenament intensiv; ¾ antrenament independent; ¾ antrenament individualizat; ¾ antrenament colectiv; ¾ antrenament combinat; ¾ antrenament psihoton; ¾ antrenament ideomotor.

După tipurile de antrenament, vorbim despre: ¾ antrenament principal; ¾ antrenament de concurs; ¾ antrenament la altitudine. În funcţie de metodele folosite în antrenament, ne referim la: ¾ antrenament autogen; ¾ antrenament funcţional; ¾ antrenament în circuit; ¾ antrenament cu intervale; ¾ antrenament cu repetări; ¾ antrenament izometric; ¾ antrenament izotonic.

Din punct de vedere psihopedagogic, în procesul de pregătire, se mai foloseşte: ¾ antrenamentul psihologic; ¾ antrenamentul psihosomatic; ¾ antrenamentul invizibil; ¾ testul de antrenament.

Din punct de vedere biologic, există: ¾ antrenamentul metabolic; ¾ antrenamentul neuromuscular; ¾ vagotonii de antrenament; ¾ supraantrenamentul; ¾ regimul de antrenament; ¾ antrenament aerob; ¾ antrenament anaerob.

Toate aceste tipuri de antrenament pot fi folosite de antrenori pe parcursul unui ciclu de pregătire, în funcţie de obiectivele de performanţă şi de pregătire, de etapele de pregătire în care se află echipa, de condiţiile şi nivelul de pregătire al jucătorilor, de vârsta acestora, de suportul financiar asigurat de club şi, nu în ultimul rând, de competenţele antrenorilor în raport cu cerinţele fotbalului actual.

95

Universitatea Spiru Haret

În fotbal, pe lângă aceste categorii de antrenament, mai există şi lecţia de antrenament suplimentară şi antrenamentul efectuat într-un cadru diferit de cel obişnuit, antrenamente pe care le voi descrie în continuare, fiind mai puţin cunoscute viitorilor antrenori de fotbal, care pot aprofunda problematica acestora în vederea optimizării procesului de pregătire.

Lecţia suplimentară se foloseşte în scopul creşterii nivelului de pregătire şi este alcătuită în special din exerciţii fizice care sunt executate de jucători în afara programului de antrenament respectiv, conform temei date de antrenor. Durata acestor exerciţii este între 30 şi 60 min. zilnic şi sunt axate, în principal, pe îmbunătăţirea capacităţii motrice şi tehnico-tactice a jucătorilor.

Jucătorii pot participa în mod independent şi în cadrul altor jocuri sportive, dar şi la practicarea altor sporturi individuale (schi, ciclism, canotaj ş.a.).

Antrenorii au obligaţia să elaboreze şi să le dea propriilor jucători teme individuale, în afara programului de pregătire, precizându-le exact complexele de exerciţii şi dozarea acestora.

Acest antrenament reprezintă o completare eficientă a pregătirii de bază şi un mijloc adecvat pentru obişnuirea jucătorilor cu acest regim de muncă independentă.

Antrenamentul efectuat într-un cadru diferit de cel obişnuit se foloseşte pentru a evita repetarea unor situaţii sau atmosfere de rutină şi de oboseală psihică, cauzată de monotonia locurilor şi condiţiilor de pregătire.

Schimbarea locului de antrenament prin desfăşurarea lecţiei în apropierea unei păduri, pe malul mării sau chiar pe un teren acoperit de zăpadă, reprezintă o noutate care poate să ofere avantaje sigure şi posibilităţi concrete de refacere (N. Comucci şi M. Viani, 1988).

Reducerea dimensiunilor terenului (folosirea terenurilor de handbal şi baschet) poate influenţa favorabil comportamentul jucătorilor, contribuind la consolidarea spiritului de echipă şi a climatului de înţelegere, în scopul rezolvării eficiente a situaţiilor neprevăzute din timpul jocului desfăşurate în criză de spaţiu şi timp.

De asemenea, folosirea unor metode, mijloace şi forme de pregătire cât mai variate contribuie la creşterea posibilităţilor individuale şi a randamentului colectiv al jucătorilor, fără a fi nevoie de eforturi deosebite din partea acestora.

96

Universitatea Spiru Haret

Capitolul VIII SELECŢIA ÎN FOTBAL

În literatura de specialitate, există numeroase definiţii ale selecţiei sportive, dintre care menţionez pe cea a lui A. Nicu (1993), şi anume „un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponibilităţilor înnăscute ale copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psihosociologice şi motrice) pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă”.

Selecţia poate fi inclusă pe primul loc în ierarhia componentelor antrenamentului, deoarece obţinerea performanţelor nu poate fi concepută fără etapele selecţiei, de la începutul pregătirii, pe toată durata ei şi chiar în timpul stadiului superior al măiestriei. De calitatea selecţiei iniţiale şi a celei efectuate pe toate treptele pregătirii va depinde randamentul muncii depuse în relaţia antrenor-jucător-echipă, respectiv, îndeplinirea obiectivelor de pregătire şi de performanţă.

Selecţia în fotbal, ca proces permanent, poate fi divizată în funcţie de stadiile de pregătire astfel: ¾ selecţia primară (stadiul I) – care începe la vârsta de 6-7 ani; ¾ selecţia secundară (stadiul II) – care se desfăşoară în 2 etape: 10-12 ani şi 12-14 ani; ¾ selecţia finală (stadiul III) – 14-18 ani. (Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori) 1. Selecţia primară – stadiul I Selecţia serveşte pentru alegerea copiilor pe care antrenorul îi poate pregăti în vederea întrecerilor sportive. Selecţia este un proces permanent. Scopul selecţionerului este acela de a găsi copii care să corespundă cerinţelor pe care le implică jocul de fotbal.

Până când se ajunge la selecţia primară, copilul se află la o vârstă fragedă, la care nu se poate spune cu probabilitate dacă acesta are talent pentru fotbal. De multe ori, alegerea unei activităţi sportive se face datorită părinţilor, prietenilor şi chiar întâmplător. Dar, decisiv nu este felul în care un copil a ajuns să practice fotbalul, ci posibilitatea ca 97

Universitatea Spiru Haret

mulţi copii să înveţe şi să iubească acest sport, fiindcă numai aşa pot fi aleşi dintre ei cei mai talentaţi. Pentru asta este necesară pregătirea.

Totodată, mai apare şi riscul unei alegeri pripite. Din această cauză, copii nu trebuie obligaţi, imediat după prima întâlnire cu selecţionerul, să devină fotbalişti. Un copil de 6 sau chiar 9 ani nu este conştient de capacităţile şi înclinaţiile pe care le are, iar părinţii şi învăţătorii nu pot spune cu siguranţă ce fel de talent posedă. Mai corect ar fi dacă un copil s-ar confrunta şi cu alte sporturi, mai ales la şcoală. Dacă este talentat şi se simte atras de fotbal, există o mai mare certitudine ca el să rămână în domeniu şi să continue pregătirea.

Prima întâlnire cu selecţionerul trebuie să aibă loc când copiii au 6 ani (selecţie primară). La această vârstă, copilul este capabil să înveţe regulile de bază, pe care le implică un antrenament. Cu cât este mai complexă această întâlnire, cu atât sunt mai sigure informaţiile obţinute.

Această primă întâlnire trebuie să cuprindă următoarele criterii: ¾ controlul medical; ¾ examinarea capacităţilor tehnice de joc ale copilului; ¾ examinarea capacităţilor tactice pe care copilul le posedă; ¾ aptitudinile fizice; ¾ evaluarea personalităţii (se face cu ajutorul antrenorului sau a profesorului); ¾ capacitatea de joc.

Selecţionerul trebuie să se informeze la ce nivel de pregătire au ajuns copii, precum şi ce cunoştinţe fotbalistice posedă, întrucât există şi copii talentaţi, care, din păcate, nu au avut parte de o pregătire adecvată. Cu alte cuvinte, selecţionerul trebuie să ţină seama de inteligenţa copilului (orientarea copilului în teren), de viteza acestuia, de vioiciunea-vigoarea copilului, de talia acestuia, de trăsăturile psiho-sociale şi, nu în ultimul rând, de starea de sănătate (cea mai importantă).

Pentru copiii care au trecut cu bine de prima întâlnire cu selecţionerul, este nevoie să se asigure posibilităţi corespunzătoare de antrenament. Copiii sunt astfel mândri că au fost acceptaţi într-o echipă şi pot asista regulat la pregătire. De aceea, este indicat ca de copii să se ocupe un antrenor cu experienţă, un bun pedagog, care, pe lângă procesul de pregătire, să organizeze şi diferite competiţii sportive.

Dacă aceste condiţii nu sunt respectate, există posibilitatea ca nivelul de pregătire al copilului să nu fie cel mai bun, iar acesta să se decidă să renunţe la fotbal pentru a-şi alege un alt sport.

98

Universitatea Spiru Haret

Criterii biologice (6-8 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 6 ani = 195 7 ani = 205 Criterii antropometrice

Vârsta 6 ani 7 ani

Talia 126 cm 130 cm

Greutatea 23 kg 26 kg

Criterii fiziologice

6 ani

7 ani

Repaus

56 cm

59 cm

Inspiraţie

60 cm

63 cm

Expiraţie

55 cm

58 cm

Diametrul bitrohanterian

19,3 cm

20,1 cm

Capacitate vitală

1000 ml

1200 ml

Criterii motrice

6 ani

7 ani

Viteză pe 50 m

10,5 sec.

10 sec.

Lungime de pe loc

125 cm

135 cm

Rezistenţă pe 600 m

2,64 min.

2,57 min.

Aruncare minge oină

11 m

14 m

Menţinut în atârnat

38 sec.

43 sec.

Abdomen

15-17x

17-19x

Mobilitate coxo-femurală

48 cm

51 cm

Criterii biologice (8-10 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 8 ani = 195 9 ani = 205 Criterii antropometrice

Vârsta 8 ani 9 ani 10 ani

Talia 133 cm 137 cm 144 cm

Greutatea 29 kg 33 kg 36 kg

99

Universitatea Spiru Haret

Criterii fiziologice

8 ani

9 ani

10 ani

Repaus

62 cm

66 cm

69 cm

Inspiraţie

66 cm

69 cm

73 cm

Expiraţie

61 cm

64 cm

66 cm

21 cm

22,9 cm

23, 8 cm

1200-1400 ml

1400-1700 ml

1700-2000 ml

Diametrul bitrohanterian Capacitate vitală Criterii motrice

8 ani

9 ani

10 ani

Viteza pe 50 m

9,5 sec.

9 sec.

8,7 sec.

Lungime de pe loc

142 cm

152 cm

162 cm

Rezistenţă pe 600 m

2,50 min.

2,45 min.

2,36 min.

Aruncare minge oină

18,7 m

23,7 m

27,1 m

Menţinut în atârnat

48 sec.

53 sec.

57 sec.

Tracţiuni

-

-

3-4x

Abdomen

20-21x

21 -22x

22-23x

Mobilitate coxo-femurală

53 cm

55 cm

57 cm

2. Selecţia secundară – stadiul II Acest stadiu corespunde promovării copiilor cu perspectivă de afirmare, odată cu începerea treptată a pregătirii acestora, conform cerinţelor fotbalului de performanţă.

Se continuă selecţia iniţială (care corespunde copiilor şi juniorilor mici) şi începe selecţia secundară (juniori II).

De selecţia iniţială se ocupă, în exclusivitate, antrenorii care pregătesc grupele de copii şi juniori. Ei au ca obiectiv principal căutarea în permanenţă şi în orice situaţie a elementelor talentate şi analizarea însuşirilor prin prisma modelului de selecţie şi orientare (criterii de selecţi, teste, evaluare).

100

Universitatea Spiru Haret

Măsurile organizatorice care facilitează selecţia iniţială şi secundară sunt: ¾ organizarea admiterii în grupele de începători (pe baza criteriilor de selecţie şi a testelor) a tinerilor promovaţi în urma competiţiei finale, din cadrul grupelor de pregătire şi a celor depistaţi în urma unor acţiuni speciale de selecţie (triale), la nivelul cluburilor sau asociaţiilor sportive. ¾ acţiunile de selecţie iniţială şi secundară să se realizeze în condiţii organizatorice, ireproşabile; ¾ constituirea grupelor de pregătire să reprezinte o acţiune desfăşurată cu mare exigenţă, deoarece efectele sunt în măsură să asigure calitatea procesului de pregătire; ¾ promovarea jucătorilor la un nivel superior (condiţie esenţială a progresului şi a creşterii măiestriei lor sportive), să aibă un caracter permanent, pe baza unor criterii obiective; ¾ stabilirea exactă a programului de selecţie şi popularizarea lui prin mass-media; ¾ pregătirea selecţiei în cele mai bune condiţii materiale (mingii şi alte accesorii); ¾ stabilirea colaboratorilor şi a sarcinilor care le revin.

Criterii biologice (10-12 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 11 ani = 270 12 ani = 285 Criterii antropometrice

Vârsta 11 ani 12 ani

Talia 148 cm 153 cm

Greutatea 40 kg 44 kg

Criterii fiziologice

11 ani

12 ani

Repaus

69 cm

73 cm

Inspiraţie

73 cm

81 cm

Expiraţie

66 cm

74 cm

Diametrul bitrohanterian

23,8 cm

25,9 cm

Capacitate vitală

2000-2300 ml

2300-2500 ml

101

Universitatea Spiru Haret

Criterii motrice

11 ani

12 ani

Viteză pe 50m

8,5 sec

8,4 sec

Lungime de pe loc

168 cm

173 cm

Rezistenţă pe 1000m

3,30 min.

2,50 min.

Aruncare minge oină

29,7 m

32 m

Tracţiuni

4-6x

6-7x

Abdomen

23-24 x

24-25 x

Mobilitate coxo-femurală

55 cm

56 cm

Criterii biologice (12-14 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 13 ani = 334 14 ani = 335 Criterii antropometrice

Vârsta

Talia

Greutatea

13 ani

161 cm

51 kg

14 ani

164,7 cm

51,6 kg

Criterii fiziologice

13 ani

14 ani

Repaus

75 cm

76 cm

Inspiraţie

85 cm

86 cm

Expiraţie

74 cm

75 cm

Capacitate vitală

2500-2800 ml

2800-3200 ml

Criterii motrice

13 ani

14 ani

Viteza pe 50 m

8,3 sec.

8,1 sec.

Lungime de pe loc Rezistenţă pe 1000 m

178 cm

200 cm

2,20 min.

2 min.

Aruncare minge oină

34,3 m

36 m

Tracţiuni

7-8x

8-10x

Abdomen

25-26x

30-35x

102

Universitatea Spiru Haret

3. Selecţia finală – stadiul III În comparaţie cu selecţia primară şi chiar cu cea secundară, în care principalele criterii se refereau la starea de sănătate, dezvoltarea morfo-funcţională cu mare pondere ereditară (viteză, explozie, detentă, coordonare), selecţia finală reclamă o altă orientare a acestor criterii.

Acum, eşantionul din care se face alegerea este format din jucători consacraţi, cei mai buni la vârsta lor, cu experienţă competiţională, de data aceasta primând calităţile neuro-psihice, cele care pot asigura unui jucător valoarea din punct de vedere fizic, tehnic, tactic şi aspiraţia către marea performanţă.

Acest stadiu de selecţie se caracterizează prin: ¾ creşterea numărului de antrenamente individualizate pe săptămână; ¾ creşterea numărului de jocuri oficiale (juniori A,B) pe an competiţional; ¾ solicitarea crescută la efort psihic şi fizic; ¾ consolidarea tuturor cunoştinţelor şi deprinderilor pe componentele antrenamentului, cu accent pe latura psihologică a acestora.

Vom fi cu toţii de acord că stadiul III de pregătire şi ultimul al eşantionului de juniori trebuie să reprezinte „laboratorul” care să furnizeze cât mai multe elemente talentate şi de excepţie pentru Lotul naţional de juniori, dar şi pentru echipele de divizie.

Abordând această vârstă 14-18 ani, mai ales din punct de vedere psiho-social, respectiv adolescenţa, ea reprezintă perioada cea mai complexă, precedând tinereţea, etapă a dezvoltării personalităţii umane.

Adolescenţa juvenilă se caracterizează prin: ¾ dezvoltarea conştiinţei de sine; ¾ afirmarea propriei personalităţi; ¾ integrarea treptată în valorile vieţii. În această perioadă, atât dezvoltarea intelectuală, cât şi cea afectivă, motivaţia şi interesele se întrepătrund în originalitatea personalităţii adolescentului. Pe plan intelectual, adolescentul a atins un bun nivel al cunoaşterii realităţii, funcţiile de percepţie şi prelucrare a informaţiei fiind bine dezvoltate şi sprijinindu-se atât pe o bună capacitate de mobilizare a atenţiei, pe o bună rezistenţă la eforturile intelectuale, cât şi prin prezenţa unor interese cognitive. Gândirea care a dobândit nivelul abstractizării este critică, înclinată spre problematizare. Formarea conştiinţei de sine este un proces îndelungat, care începe cu schiţarea schemei corporale, din prima copilărie, şi se încheie, în adolescenţă, când cuprinde atât raportarea individului la sine, 103

Universitatea Spiru Haret

cât şi a acestuia la ceilalţi, nu numai într-un anumit moment, într-o ipostază izolată, ci în dinamica vieţii şcolare, sportive şi sociale.

Comparaţia cu alţii, aprecierile, analizele critice, mai ales, ale acţiunilor şi rezultatul lor conduc la formarea unei imagini despre sine, pe care însuşi adolescentul urmăreşte să o transforme după un model ales de el. Adolescentului îi place să fie lăudat, apreciat, remarcat, el acordă atenţie înfăţişării exterioare şi de cele mai multe ori conştiinţa de sine, amorul propriu, îl fac să se autocontemple şi să se supraevalueze. Sentimentele adolescentului sunt puternice, în mare măsură interiorizate şi exclusive.

Ele sunt mai mult conştientizate, deşi stau sub influenţa imaginaţiei. Setea de cunoaştere, curiozitatea pentru ce este nou, şi înclinaţia pentru ceea ce este deosebit şi spectaculos ca şi dinamismul afectiv şi comportamentul fac din adolescent un receptor foarte reactiv şi versatil.

Iată cum ar trebui să arate o psihogramă a jucătorului de fotbal în devenire.

Aptitudini psihomotrice: ¾ coordonarea generală; ¾ coordonarea vizual-motorie; ¾ reactivitate (timp de reacţie la stimuli în situaţii simple sau complexe); ¾ sensibilitatea kinestezică; ¾ precizie şi eficienţă în actul psihomotor, echilibru dinamic.

Aptitudini psihointelectuale: ¾ calităţi ale atenţiei (concentrare, stabilitate, volum); ¾ memorie; ¾ procese perceptive şi reprezentare spaţială; ¾ spirit de observaţie; ¾ capacitate de înţelegere; ¾ gândire logică, tehnico-tactică, capacitate imaginativă.

Cerinţe pentru sfera emoţională şi voliţională: ¾ rezistenţă la stresul generat de factorii de ambianţă; ¾ rezistenţă la tensiune emoţională, stabilitate psihică; ¾ capacitate de autocontrol; ¾ receptivitate faţă de sarcini, echilibru comportamental; ¾ perseverenţă în acţiuni, combativitate.

Nivel de cunoştinţe: ¾ de cultură generală; 104

Universitatea Spiru Haret

¾ de specialitate; ¾ specifice activităţii de soluţionare a sarcinilor în echipă.

De aceea, o activitate, şi, poate, chiar cea mai importantă în domeniul sportului de performanţă, pe care trebuie să o îndeplinească antrenorul de fotbal, mai nou educatorul, este cea de psiholog.

Cunoştinţele de specialitate, experienţa ca jucător vor fi lipsite de valoare dacă antrenorul nu reuşeşte să-şi motiveze astfel jucătorii, încât aceştia să-şi poată etala optim capacitatea de performanţă pe parcursul competiţiei. Aşadar, dacă le cerem lor seriozitate, noi trebuie să dăm dovadă de mult profesionalism în pregătirea lor, pentru că, aşa cum am văzut, ei înţeleg foarte bine fenomenul fotbalistic, nu ne rămâne decât să ştim bine să-i motivăm. Puţinele cunoştinţe teoretice, lipsa informaţiilor face ca pregătirea jocurilor, precum şi analiza acestora să lase mult de dorit la vârsta lor.

Perioada cea mai importantă pentru dobândirea unei bune pregătiri, nu numai atletice, la vârsta de 14-18 ani, un antrenament bine dozat şi bine coordonat la aceste vârste conduce la ameliorarea lentă a performanţei.

Această nouă etapă, adolescenţa fotbalistică, poate fi caracterizată ca o etapă de schimbare a proprietăţilor corporale, de perfecţionare funcţională. Avem toate premisele fizice şi psihice pentru ca prin pregătire să ne apropiem de modelul jucătorului senior. Este acum important să întărim articulaţiile şi muşchii, să dezvoltăm elasticitatea, precum şi forţa membrelor inferioare.

Particularităţile selecţiei finale: ¾ spre deosebire de selecţia de la nivelul celorlalte stadii, aici, la echipa de seniori a clubului, pot promova nu numai jucătorii din propria pepinieră, dar şi jucătorii din alte centre de pregătire, confruntându-i între ei; întrecerea, de care depinde soarta fiecăruia, este acerbă, solicitarea psihomotrică fiind maximă; ¾ abia aici se vor vedea antrenorii care au urmărit rezultatul şi cei care au crescut valori autentice, polivalente, dar tot adevărat este că una sau mai multe valori nu pot creşte decât într-o echipă bună de juniori; ¾ de asemenea, tot o particularitate a acestui stadiu îl reprezintă şi intenţia celor care i-au selecţionat de a le da curaj acestor jucători, prin plasarea lor la divizia C sau chiar D. Fără urmărirea îndeaproape a jucătorilor la antrenamente şi jocuri, aceştia se vor plafona, ceea ce va umbri şi activitatea celor care au participat (antrenori) la ridicarea lor de până atunci.

105

Universitatea Spiru Haret

Criteii biologice (14-16 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 15 ani = 336 16 ani = 337 Vârsta 15 ani 16 ani

Criterii antropometrice

Talia 169,3 cm 170 cm

Greutatea 55,6 kg 63 kg

Criterii fiziologice

15 ani

16 ani

Repaus

77 cm

85 cm

Inspiraţie

86 cm

91 cm

Expiraţie

76 cm

84 cm

Capacitate vitală

3300-3800 ml

3800-4000 ml

Criterii motrice

15 ani

16 ani

Viteză pe 50 m

7,8 sec

7,6 sec

Lungime de pe loc

210 cm

220 cm

Rezistenţă pe 1500 m

< 7 min

< 6,3 min

Tracţiuni

8-10x

10-12x

Abdomen

35x

40x

Criteriile biologice (16-18 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 17 ani = 355 18 ani = 355 Criterii antropometrice

Vârsta 17 ani 18 ani

Talia 175 cm 175-180 cm

Criterii motrice Viteza pe 50 m Rezistenţă: testul Cooper 12 min Detentă Forţă: Flotări Tracţiuni Genuflexiuni (dr., stg.)

Menţinerea mingii în aer cu piciorul (30sec): Cu piciorul drept (dreptaci) Cu piciorul stâng (dreptaci) Menţinerea mingii în aer cu capul (30 sec.)

Greutatea 64,8 kg 65-75 kg

17 ani 7 sec.

18 ani 6-6,5 sec.

3100 m

3300 m

45-50 cm

50-55 cm

20x 11x 15/10

25 13x 18/12

20x 15x 20x

25x 20x 25x

106

Universitatea Spiru Haret

Capitolul IX PRIORITĂŢI ÎN PROCESUL DE ANTRENAMENT LA COPII ŞI JUNIORI

1. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 6-10 ani (cf. Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori, 2003) Caracteristic pentru vârsta de 6-10 ani este interesul copiilor pentru sport. Acest interes joacă un rol important în procesul de pregătire. Copilul se bucură când joacă fotbal şi, de aceea, trebuie folosite anumite metode, jocuri şi exerciţii, pentru a-i pregăti mai bine.

La această vârstă, copilul începe să aibă simţul mingii şi, de asemenea, se pot identifica cei cu aptitudini pentru acest sport. Nu se poate începe însă imediat cu predarea regulilor de joc, deoarece nu pot fi atenţi şi concentraţi prea multă vreme.

Musculatura nu este bine dezvoltată şi ar putea duce la scăderea randamentului. Astfel, cele mai indicate sunt exerciţiile individuale precum şi cele colective şi chiar meciurile (jocurile) scurte. Prin aceste exerciţii, copiii învaţă să lucreze în echipă, să fie atenţi la coechipieri şi la adversari, să se bucure când câştigă, dar să şi înveţe să accepte înfrângerile. Elemente simple pot fi incluse în exerciţii, iar antrenorul nu trebuie să intervină des în jocul copiilor, răbdarea fiind esenţială în procesul de pregătire al copiilor.

Cu cât înaintează în vârstă, copiii devin mai conştienţi de regulile impuse de către antrenor. Copiii de 9 şi 10 ani pot efectua şi exerciţii mai dificile fiindcă se pot concentra mult mai uşor decât cei de 7 sau 8 ani.

Circulaţia, sistemul respirator, aparatul locomotor se îmbunătăţesc, ceea ce stabilizează evoluţia în cadrul antrenamentului. De asemenea, la 9 şi 10 ani, jocurile de grup şi de echipă pot fi mai puternice. Folositoare pentru această categorie de vârstă sunt exerciţiile cu mingea, precum şi diversele forme de joc.

Aspecte metodice la vârsta de 6-8 ani La această grupă de vârstă, se lucrează pe grupe mici de jucători (maximum 12), în condiţii izolate de joc. 50% din timp se alocă pregătirii fizice şi pentru şcoala alergării, iar 50% se alocă deprinderilor de ordin tehnic.

107

Universitatea Spiru Haret

La vârsta de 6-8 ani, copiii trebuie să facă trei antrenamente pe săptămână cu durata de 45-50 minute fiecare.

Se folosesc jocuri cu temă 3x3, în care se pune accent pe corectitudinea execuţiilor.

Aspecte metodice la vârsta de 8-10 ani La această grupă de vârstă, se lucrează pe grupe medii de jucători (maximum 14), în condiţii izolate de joc. 45% din timp se alocă pregătirii fizice şi pentru şcoala alergării, 45% se alocă deprinderilor de ordin tehnic şi 10%, deprinderilor tactice.

Antrenamentele vor fi tot de 3 ori pe săptămână, dar durata se schimbă, în loc de 45 minute, acestea vor dura 60-70 minute fiecare.

Se folosesc jocuri cu temă 3x3 în care se pune accent pe corectitudinea execuţiilor.

Pregătirea tehnică a copiilor de 6-8 ani Pregătirea tehnică nu se poate baza doar pe învăţarea anumitor mişcări ci trebuie să se ţină cont şi de condiţiile pe care le implică jocul de fotbal. Astfel, cele mai indicate sunt exerciţiile de presing, cele făcute într-un tempo mai ridicat, cele făcute pe spaţii mai strâmte, dar şi cele care oferă soluţii la situaţiile mai complicate de joc.

Tehnica şi tactica alcătuiesc o unitate. Doar pregătirea tehnică nu formează un jucător. De aceea, antrenamentul tehnic trebuie să se afle mereu în legătură cu tactica individuală.

Pornim de la premisa că începătorii au intrat, până la această vârstă, în contact cu elementele de bază ale tehnicii fotbalistice. Pe această premisă se şi bazează întreaga teorie. Cum coordonarea mişcării nu este încă dezvoltată la copii de 6 până la 8 ani, trebuie ca antrenorul să înceapă cu predarea formelor simple ale tehnicii fotbalistice. Desigur, după aceea, antrenorul trebuie să predea elementele tehnice care corespund fiecărui copil. De aceea, în această fază este recomandat ca antrenorul să înceapă cu exerciţiile de mişcare cele mai simple şi acestea să se facă individual. Astfel, copilul se poate concentra mult mai uşor, decât dacă ar avea un partener de lucru.

Explicaţia dată de antrenor trebuie să fie cât mai simplă, clară şi pe înţelesul tuturor, pentru ca cei mici să recunoască uşor ţelul şi scopul întrebuinţării acestor elemente tehnice. Asta îl ajută pe antrenor, care va putea folosi elementele predate în jocul celor mici.

108

Universitatea Spiru Haret

Un rol esenţial îl are şi demonstraţia acestor elemente tehnice.

Antrenorul trebuie să facă aceste exerciţii în faţa copiilor şi trebuie, de asemenea, să-i lase pe ei să le prezinte. Astfel, este mult mai uşor ca un copil să fie mai atent dacă prezintă exerciţiul în faţa celorlalţi.

Copilul trebuie să fie atent şi activ în timpul antrenamentului şi trebuie să cunoască ce, cum şi de ce sunt utilizate exerciţiile.

Pregătirea tehnică a copiilor de 8-10 ani Când un copil începe să practice fotbalul, antrenorul trebuie să înceapă cu exerciţiile tehnice cele mai simple. Fără aceste exerciţii copilul nu va fi capabil să joace. Pentru început, este indicat să se facă anumite exerciţii cu mingea. Pentru asta, sunt necesare anumite forme de exerciţii pentru a-i învăţa tehnica de bază, forme de întreceri, precum şi jocuri scurte, la care copiii să se folosească atât de mâini, cât şi de picioare.

Exerciţii tehnice cu mingea care pot fi efectuate cu mâinile: prinderea mingii de pe loc sau în mişcare; aruncarea mingii spre un coechipier sau la perete; lovirea mingii încet, apoi repede, mai întâi normal, ca mai apoi să se folosească şi schimbări de direcţie, forme de joc sau concursuri efectuate în doi sau în grupuri.

Exerciţii tehnice cu mingea care pot fi efectuate cu picioarele: forme de joc efectuate cu latul, oprirea mingii cu talpa sau cu latul, conducerea mingii în linie dreaptă, iar apoi oprirea lui cu talpa, conducerea mingii cu schimbări de direcţie, tragere la poartă.

Exerciţii tehnice cu mingea care au un grad de dificultate mai ridicat: jonglarea mingii cu piciorul şi cu capul, împingerea mingii cu latul, preluarea mingii de pe loc şi în mişcare, conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi de tempo, lovirea mingii cu capul spre poartă, fentarea unui adversar, preluarea mingii şi centrare spre poartă.

Este imposibilă aprecierea tehnicii de joc dacă aceasta este examinată în afara unei situaţii date, a unui complex de împrejurări, care o condiţionează, dacă nu este determinat obiectivul tactic sau de joc care trebuie realizat sau a cărei realizare este urmărită.

Principalele elemente tehnice ale jucătorilor de câmp pentru categoria de vârsta 6-10 ani sunt următoarele: 1) simţul mingii; 2) lovirea mingii cu ambele picioare; 109

Universitatea Spiru Haret

3) lovirea mingii cu capul; 4) preluarea; 5) conducerea mingii; 6) mişcarea înşelătoare.

Prinicipalele elemente tehnice ale jocului portarului pentru categoria de vârsta 6-10 ani sunt următoarele: 1) poziţia fundamentală; 2) deplasările în teren; 3) prinderea mingii; 4) boxarea mingii; 5) plonjonul – căderile.

Este vârsta perfecţionării şutului la poartă şi a exerciţiilor pentru însuşirea combinaţiilor între 2 sau 3 jucători. Între 6 şi 10 ani se pune accent pe formarea şi consolidarea simţului şi controlului mingii, lovirea cu capul şi piciorul şi iniţierea în tehnica de bază.

Greşelile şi utilizarea elementelor tehnice pentru jucătorii de câmp 1. Simţul mingii Greşeli – nu se lucrează cu ambele picioare – se folosesc mai mult exerciţii statice – lipsa exerciţiilor care folosesc aparatură ajutătoare etc.

2. Lovirea mingii cu ambele picioare Greşeli – aşezarea piciorului de sprijin prea departe, în spatele sau în faţa mingii – glezna nu este încordată şi piciorul în extensie în momentul lovirii, înclinarea trunchiului pe spate etc.

3. Lovirea mingii cu capul Greşeli – mingea nu este lovită cu fruntea – în momentul lovirii se închid ochii – nu se apreciază traiectoria mingii

Utilizare – pentru învăţarea acţiunilor tehnico-tactice de bază – pentru depăşirea adversarului – finalizare etc.

Utilizare – la finalizare – pentru schimbarea direcţiei de joc – pentru executarea paselor – pentru respingerea mingilor în apărare etc.

Utilizare – la finalizare – în executarea paselor în atac şi respingerea mingii în apărare – la păstrarea mingii prin demarcări

110

Universitatea Spiru Haret

4. Preluarea Greşeli – contactul cu mingea se face prin mişcări rigide – nu se amortizează la intrarea în posesia mingii etc.

5. Conducerea mingii Greşeli – jucătorul nu imprimă o mişcare de „retro” prin loviturile aplicate mingii – mingea este atinsă de jucător având glezna încordată – mingea se depărtează prea mult de picior – privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii etc.

6. Mişcarea înşelătoare Greşeli – corpul are o poziţie prea înaltă – nu este sesizat momentul dezechilibrului adversarului pentru a fi depăşit – viteza de trecere a centrului de greutate de pe un picior pe celălalt este mică etc.

Utilizare – schimbarea direcţiei de joc – în continuarea pregătirii altor execuţii de transmitere a mingii – la finalizare etc.

Utilizare – în scopul demarcării coechipierilor – pentru schimbarea direcţiei de atac – pentru depăşirea adversarului etc.

Utilizare – în situaţiile de intrare în posesia mingii şi de păstrare a ei – în depăşirile individuale – în schimbarea direcţiei de joc etc.

Greşelile şi utilizarea elementelor tehnice ale jucătorului specializat pe postul de portar 1. Poziţia fundamentală Greşeli – greutatea corpului nu este repartizată pe ambele picioare – corpul nu se află într-o poziţie optimă-genunchii nefiind flexaţi suficient şi orientaţi pe direcţia mingii etc.

Utilizare – portarul poate întreprinde cu uşurinţă orice mişcare pentru a interveni cu eficienţă asupra mingii etc.

111

Universitatea Spiru Haret

2. Deplasările în teren Greşeli – nu se apreciază corect, de către portar, distanţa până la minge şi traiectoria mingii în situaţiile de deviere şi boxare – deplasarea se face cu paşi mari, fapt pentru care portarul nu poate efectua rapid eventualele schimbări de direcţie etc.

Utilizare – contribuie la rezolvarea cu eficienţă a celorlalte elemente tehnice cu minge din jocul portarului etc.

3. Prinderea mingii Greşeli – nu se apreciază traiectoria mingii şi tăria şutului – deplasarea nu se face cu paşi mărunţi şi în poziţie joasă – mingea nu se duce la piept după prindere etc.

Utilizare – pentru repunerea mingii în joc cu uşurinţă şi rapiditate, câştigarea de spaţiu şi timp – pentru intrarea în posesia mingii, – în declanşarea rapidă a contraatacului etc.

4. Boxarea mingii Greşeli – lipsa de coordonare între elan, mişcarea membrelor superioare şi lovirea mingii – lovirea mingii se face cu membrele superioare întinse, fapt ce diminuează forţa de lovire etc.

Utilizare – când mingea nu poate fi prinsă, în suprafaţa de pedeapsă unde numărul jucătorilor care participă la acţiune este mare, portarul intervine în ultimul moment pentru a evita intrarea mingii în poartă etc.

5. Plonjonul-căderile Greşeli – contactul cu solul nu se face cu partea laterală a corpului (gambă, coapsă, şold, torace, membru superior) – se execută plonjonul în direcţia barelor porţii (pericol de accidentare).

Utilizare – câştigarea de spaţiu şi timp pentru intrarea în posesia mingii, la acţiunile de finalizare ale adversarului terminate cu şut puternic şi prin surprindere etc.

Consideraţii de ordin tactic Practicarea fotbalului de către copii înseamnă, de fapt, includerea acestora, conştient sau inconştient, într-un anumit sistem de joc. Acest sistem este un cadru în care copilul are posibilitatea, împreună cu coechipierii lui, să rezolve anumite situaţii de joc.

112

Universitatea Spiru Haret

Sistemele de joc s-au schimbat în trecut şi se mai schimbă şi astăzi în intervale mai lungi sau mai scurte de timp. Sistemul de joc îşi atinge scopul în momentul în care are o structură modernă şi dacă se potriveşte cu pregătirea tactică şi tehnică a jucătorilor, precum şi cu capacităţile fizice.

Pentru categoriile de vârstă mai mici, cum ar fi 6-8 ani şi 8-10, ani punctul central îl constituie jocul în general. La această categorie de vârstă, gândirea tactică nu este încă dezvoltată. Pentru jocul individual sau colectiv nu este ncesară planificarea situaţiilor, ci improvizarea unor situaţii de moment. Este necesar însă să se folosească anumite exerciţii care să stimuleze întreaga echipă. Mai târziu, copiilor li se vor preda exerciţii concrete, individuale şi, la început, exerciţii tactice mai uşoare, utile pentru fazele de atac şi de apărare în care sunt implicaţi doi, maximum, trei jucători.

Cracteristicile tacticii la 8-10 ani sunt determinate de: 1) formarea deprinderilor de bază; 2) stimularea formării gândirii tactice prin jocuri, şcoală; 3) plecare rapidă în atac spre zonele libere; 4) preluarea mingii, urmată de schimbarea direcţiei de acţiune prin pasă la cel mai indicat coechipier.

Tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective, organizate, coordonate unitar şi raţional, atât în apărare, cât şi în atac.

Acţiunile tactice se desfăşoară în faţa propriei porţi, la mijlocul terenului, sau în faţa porţii adverse.

La toate echipele de copii, va trebui să se remarce iniţierea următoarele trăsături tactice esenţiale, în vederea pregătirii ulterioare: cel mai bine, iar sarcinile zilei respective au fost îndeplinite.

1) prezenţa fundaşului central de acoperire în organizarea jocului de apărare şi de atac; 2) îmbunătăţirea jocului fără minge, în care să apară circulaţia jucătorilor în atac şi apărare, pe toată lăţimea şi adâncimea terenului; 3) aplicarea consecventă şi promptă a marcajului, pentru a nu periclita sistemul defensiv din cauza unor adversari liberi în faţa porţii; 4) schimbarea ritmului de joc în fazele de atac şi accelerarea lui la finalizarea acţiunilor ofensive; schimbarea ritmului se va face prin mişcare rapidă, fără minge, precum şi cu schimbări de direcţie şi viteză maximă; 113

Universitatea Spiru Haret

5) apariţia în joc a unor scheme şi manevre proprii echipei care să creeze elemente surpriză, speculând slăbiciunile adversarilor.

Astfel, se începe modelarea pregătirii ţinând cont de modelul de joc al echipelor de juniori şi seniori.

Principiile de bază ale antrenamentului la copiii de 6-10 ani Copiii trebuie să stea cât mai mult timp posibil în posesia mingii.

Nu se vor folosi tacticile care să permită copiilor să stea în linie dreaptă.

Antrenamentul va fi oprit în momentul în care copiii se simt cel mai bine, iar sarcinile zilei respective au fost îndeplinite.

Pasele, fentele cu mingea să fie nelipsite de la fiecare antrenament.

Antrenorul trebuie să dea dovadă de creativitate. El nu va uita că lumea copiilor este plină de imaginaţie. Pentru copii, personajele din desenele animate reprezintă mai mult decât o pasă de joc. De aceea, antrenorul va îmbina tacticile de joc cu imaginaţia şi, nu în ultimul rând, va trebui să-şi trateze jucătorii ca pe nişte copii, şi nu ca pe adulţi.

Jucătorii aflaţi la această vârstă învaţă mult mai repede dacă se află frecvent în posesia mingiei. Logic ar fi ca antrenorul să formeze mai multe grupe, care să joace pe porţiuni mici de teren.

Deşi sunt încă mici, copiii au nevoie de disciplină. Pentru asta e nevoie ca antrenorul să fie ferm în legătură cu comportamentul pe care-1 acceptă în timpul jocului. De asemenea, el trebuie să spună ce nu îngăduie în timpul pregătirii.

Antrenorul îşi va aleage cu grijă limbajul pe care îl foloseşte în momentul în care comunică cu jucătorii. Trebuie utilizat un limbaj care să permită fiecărui jucător să participe la exerciţii, fără să se simtă exclus.

Antrenorul îşi va exprima bucuria şi satisfacţia prin diferite modalităţi, care să-i permită să intre mai bine în contact cu jucătorii. În continuare, prezentăm, spre exemplificare, două planuri de antrenament.

114

Universitatea Spiru Haret

PLAN DE ANTRENAMENT – 1 Grupa: 6-8 ani Antrenamentul: Antrenor: Data: Nr. Jucători: 12 Caracterul: Fizic – Tehnic Durata: 50 min Teren: Intensitatea: 70% Materiale: 12 mingi Obiective: dezvoltarea vitezei de reacţie şi învăţarea lovirii mingii cu latul şi cu şiretul plin.

1

Încălzirea Pregătirea organismului pentru efort (15 min.)

Exerciţii

– alergare uşoară – joc de glezne – alergare cu genunchii sus – pas sărit – pas săltat – alergare uşoară şi alergare lansată -complex de gimnastică – ridicarea alternativă a unui genunchi după un anumit număr de paşi.

– pendularea gambei înapoi după un anumit număr de paşi – alergarea accelerată la semnal.

– lovirea mingii cu piciorul (minge oferită de partener) – pase în doi – menţinerea mingii în aer – lovirea mingii cu capul (minge oferită de partener)

2

Partea fundamentală (20 min.)

3

Joc cu temă (10 min.)

4

Revenirea (5min.)

– alergare uşoară cu mişcări de respiraţie

Indicaţii

– la exerciţiile pentru viteza de reacţie se asigură pauze pentru revenirea completă – la exerciţiile pentru lovirea mingii se folosesc distanţe mici pentru învăţarea corectă a mişcării

5

2x 2x 2x 2x 2x

Pauze

Structură antrenament

Durată

Nr. crt.

Rep.

Dozare Observaţii

5' 5’

– se pune accent pe execuţia corectă

5’

3x 30m 10’

10x 10’ 5m

3 : 3 cu accent pe lovirea mingii cu latul

– mingea se loveşte cu latul şi şiretul – lovirea mingii cu capul se face de pe loc

– se foloseşte teren redus cu porţi mici, fără portar

115

Universitatea Spiru Haret

PLAN DE ANTRENAMENT – 2 Grupa: 8-10 ani Antrenamentul: Antrenor: Data: Nr. Jucători: 16 Caracterul: Tehnic Teren: Intensitatea: 70% Materiale:16 mingi, 10 jaloane, 16 pieptăraşe Durata: 70 min Obiective: Învăţarea conducerii mingii cu şiretul plin şi îmbunătăţirea deplasării jucătorilor.

1

2

3

– alergare uşoară – alergare cu paşi adăugaţi – alergare cu genunchii sus – alergare cu joc de glezne – alergare cu paşi încrucişaţi – alergare lansată – complex de gimnastică – conducere-pasă-reprimirepreluare-şut la poartă – conducerea mingii printre jaloane (ştafetă, concurs) Partea fundamentală – pasă la un jucător marcat, reprimire, deplasare, pasă (35 min.) (alternativ) şi finalizare Încălzirea Pregătirea organismului pentru efort (20 min.)

6' 2x 2x 2x 2x 2x

8’

Revenirea (5min.)

5

Indicaţii

Observaţii

– se execută cu intensitate mică şi medie accent pe amplitudine

6’ 10’

4x 20m 10’ 2x 20m 15’ 4x 20m

Joc cu temă 4 : 4, cu accent pe posesia mingii şi deplasare (10 min.)

4

Pauze

Exerciţii

Durată

Nr. Structură crt. antrenament

Rep.

Dozare

– alergare uşoară cu mişcări de resipraţie – mobilitate – variante de mers–lucru de braţe, respiraţie – se foloseşte preluarea prin amortizare – conducerea mingii se execută atât cu stângul, cât şi cu dreptul

116

Universitatea Spiru Haret

– atenţie la depărtarea mingii de piciorul jucătorului – accent pe deplasarea jucătorilor pe zone libere

– se foloseşte teren redus

2. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 10-14 ani (cf. Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori, 2003) În această etapă de pregătire, organismul copiilor suferă modificări importante, privind înălţimea şi greutatea, concomitent cu o dezvoltare şi perfecţionare a funcţiilor sale. Este etapa în care copiii îşi schimbă esenţial calitatea diferitelor sisteme şi organe, prin apariţia de noi funcţii.

La această vârstă, dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici ai organismului trebuie să stea în atenţia antrenorului, care, prin mijloace adecvate, va acţiona sistematic asupra tuturor grupelor musculare, atât analitic, cât şi global. Recomandăm ca acest lucru să se facă în fiecare antrenament, urmărindu-se asigurarea unei prelucrări calitative a musculaturii şi articulaţiilor. Şi în această etapă se va continua dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice – a coordonării, vitezei (sub toate formele de manifestare), rezistenţei – şi se va începe lucrul şi pentru dezvoltarea forţei generale şi specifice (mai ales prin folosirea unor mijloace analoage jocului şi jocului propriu-zis). Detenta, mobilitatea, supleţea, echilibrul şi coordonarea trebuie să fie dezvoltate corespunzător, datorită contribuţiei lor la perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice solicitate de condiţiile dificile ale jocului.

Atenţia antrenorului va fi îndreptată în mod deosebit asupra învăţării şi perfecţionării acţiunilor tehnico-tactice cât mai corect şi în concordanţă cu cerinţele fotbalului contemporan. Se va urmări, în mod deosebit, precizia şi utilitatea deprinderilor tehnico-tactice, în condiţiile variate ale jocului. Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice trebuie să se facă în regimul diferitelor calităţi motrice şi pe un fond sporit de însuşiri psihice, dintre care menţionăm orientarea în spaţiu, gândirea, atenţia şi voinţa de a realiza obiectivele propuse.

Exerciţiile alese vor fi efectuate prin intermediul unor jocuri, ştafete, întreceri, aceasta neexcluzând exerciţiile special construite pentru învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice, ca şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice.

La selecţionarea exerciţiilor vom ţine cont de: ¾ procedeul tehnic sau conţinutul tactic care vizează exerciţiul respectiv; ¾ înlănţuirea procedeului tehnic cu alte procedee; 117

Universitatea Spiru Haret

¾ numărul de executanţi; ¾ dinamica exerciţiului; ¾ prezenţa adversarilor; ¾ utilizarea unor aparate ajutătoare; ¾ crearea unor condiţii de întrecere etc.

Deja, în această etapă de pregătire, mai ales în ultimul an, tinerii jucători trebuie să aibă însuşite cunoştinţele şi deprinderile necesare acţionării (dinamicii jocului) în cadrul sistemului cu patru fundaşi (variantele sale), ca o cerinţă a participării la competiţiile organizate pe plan local. Competiţia ca şi jocurile amicale vor constitui, pe lângă teste, un excelent mijloc de verificare a pregătirii.

La 14 ani, avem de-a face cu o subordonare a pregătirii cerinţelor jocului, a sarcinilor legate de post, în atac şi în apărare, a dinamicii jocului (echipa ca un tot unitar) în cele două situaţii fundamentale ale jocului – atacul şi apărarea.

Planificarea efortului: Efort aerob 55% puls 120-140 Efort mixt 30% puls 140-160 Efort anaerob 15% puls 160-180 Planificarea tipului de antrenament: Dezvoltarea morfo-funcţională şi a capacităţilor motrice 30% Dezvoltarea fizică specifică 20% Exersare tehnică 15% Acţiuni de joc tehnico-tactice 15% Joc 20% Aspecte metodice la vârsta de 10-12 ani La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii apropiate de joc, cu adversari semiactivi.

Grupele vor fi constituite din 16 jucători, iar ponderea componentelor antrenamentului trebuie să fie următoarea: 40% pentru pregătire fizică şi şcoala alergării, 40% pentru pregătirea tehnică, 10 % pentru pregătirea tactică şi 10% pentru pregătirea teoretică.

Durata antrenamentului este de 90 minute, de 3-4 ori pe săptămână, şi se va pune acccent pe corectitudinea execuţiilor.

Aspecte metodice la vârsta de 12-14 ani La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii apropiate de joc, cu adversari semiactivi.

118

Universitatea Spiru Haret

Grupele vor fi constituite din 18 jucători, iar ponderea componentelor antrenamentului trebuie să fie următoarea: 30% pentru pregătire fizică şi şcoala alergării, 30% pentru pregătirea tehnică, 20 % pentru pregătirea tactică, 10% pentru pregătirea teoretică şi 10% pentru pregătirea psihologică.

Durata antrenamentului este de 90 minute, de 4-5 ori pe săptămână şi se va pune acccent pe corectitudinea execuţiilor.

Organizarea procesului de pregătire Ca şi în pregătirea celorlalte categorii de jucători, forma de bază a organizării pregătirii copiilor rămâne lecţia de antrenament, completată de activitatea independentă a tinerilor şi de jocurile amicale şi oficiale. În privinţa lecţiilor, a conceperii conţinutului şi desfăşurării acestora, antrenorii vor acorda întreaga atenţie următoarelor cerinţe: ¾ conţinutul lecţiilor din aceeaşi săptămână (3 sau 4) să fie stabilit la începutul fiecărui ciclu, astfel ca, prin înlănţuirea elementelor componente ale acestora (tehnică, tactică, pregătire fizică etc.), precum şi a obiectivelor respective, să constituie un sistem de lecţii, cu o funcţionalitate bine definită; ¾ în fiecare ciclu săptămânal de lecţii, chiar de-a lungul perioadei competiţionale, vor fi repetate procedeele tehnice şi acţiunile tactice fundamentale şi, cu aceeaşi consecvenţă, exerciţiile de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi a indicilor morfologici ai corpului.

Concomitent cu repetarea acestor elemente de bază, în sistemul de lecţii se va cuprinde şi îmbogăţirea continuă a arsenalului tehnicotactic, prin însuşirea de noi execuţii şi acţiuni, precum şi perfecţionarea acelor procedee preferate ale jucătorilor care le dau posibilitatea să-şi valorifice, în condiţii superioare de eficienţă, aptitudinile lor individuale; ¾ în toate ciclurile săptămânale de lecţii, se va acorda prioritate însuşirii aprofundate şi corecte a componentelor pregătirii şi, în nici un caz, limitării acestui proces numai la cerinţele strâns legate, dar limitative, ale desfăşurării jocurilor de campionat. Aceeaşi interpretare se va acorda şi pregătirii copiilor corespunzător cerinţelor posturilor îndeplinite în echipă. La această vârstă, specializarea strictă pe posturi constituie o eroare metodică; ea nu poate fi situată înaintea necesităţii de a stăpâni temeinic elementele fundamentale ale tehnicii şi ale jocului bilateral.

119

Universitatea Spiru Haret

Cu privire la eleborarea fiecărei lecţii de antrenament, atenţia antrenorilor este îndreptată spre respectarea următoarelor cerinţe: ¾ fiecare lecţie să precizeze cu claritate obiectivele ce urmează a fi îndeplinite de componenţii echipei, stabilindu-se astfel aportul specific, independent al fiecărei lecţii, la întregirea şi îmbogăţirea continuă a fondului pregătirii copiilor. Concomitent cu stabilirea temelor şi în funcţie de posibilitatea oferită de caracterul desfăşurării exerciţiilor respective, se vor preciza şi obiective educative, strâns legate de cultivarea în rândul copiilor a disciplinei, atenţiei, spiritul novator, a rapidităţii gândirii, dârzeniei etc; ¾ alegerea celor mai eficiente mijloace şi metode de îndeplinire a temelor lecţiei. Această cerinţă implică programarea acelor exerciţii care prin structura şi efortul ce-l solicită să influenţeze cât mai deplin necesităţile pregătirii. Cu alte cuvinte, esenţialul constă în selectarea şi predarea exerciţiilor confirmate ca eficiente de practica avansată a fotbalului contemporan şi nu a unei mari varietăţi de structuri, multe, dar fără eficienţa necesară. În pregătirea copiilor se va porni, de asemenea, de la cerinţe ca procedeele tehnice predate să corespundă cu execuţiile prezente în fotbalul modern şi nu a celor care prin caracterul lor astăzi sunt depăşite; ¾ dozarea judicioasă a volumului şi intensităţii efortului. În această direcţie, antrenorii se călăuzesc după cerinţa metodică, larg răspândită astăzi, corespunzător căreia volumului mare de activitate trebuie să-i corespundă o intensitate scăzută, şi invers. În general, se poate reţine faptul că pregătirea copiilor, fiind dominată de cerinţa acumulărilor, a unui volum de lucru sporit, are o mare însemnătate pentru obţinerea unor indici corespunzători de progres; ¾ folosirea raţională a timpului alocat lecţiei. Îndeplinirea acestei cerinţe implică organizarea judicioasă a activităţii elevilor, asigurându-se cantitatea de muncă, precum şi intensitatea de efort necesare formării şi perfecţionării deprinderilor şi calităţilor motrice prevăzute pentru a fi realizate în lecţia respectivă. Organizarea lucrului pe compartimente, individual sau cu întreaga echipă, alternarea acestor procedee de organizare a colectivului, trebuie să optimizeze îndeplinirea obiectivelor urmărite, înlăturarea irosirii timpului prin activităţi neeficiente; ¾ paralel cu organizarea lucrului cu tot colectivul, trebuie să fie stimulată şi activitatea individuală a copiilor.

120

Universitatea Spiru Haret

Corespunzător acestei cerinţe, antrenorii alternează efectuarea exerciţiilor cuprinse în planurile de lecţii dinainte stabilite cu cele preferate de copii sau cu „variaţiuni pe aceeaşi temă”, dar executate individual, fără controlul nemijlocit al antrenorilor. Crearea unor momente în care activitatea copiilor în cadrul lecţiei se desfăşoară la iniţiativa lor răspunde cerinţei de creştere a răspunderii personale faţă de pregătirea lor proprie şi, totodată, constituie un bun prilej de stimulare a orientării independente a spiritului novator.

Jocurile amicale şi oficiale, ca altă formă de organizare a pregătirii copiilor, amplifică posibilitatea pregătirii superioare a tinerilor fotbalişti, deoarece, prin intermediul lor, se îmbogăţeşte mereu capacitatea de a concura, cerinţă specifică activităţii sportive.

După felul jocurilor, mai ales a celor amicale, ele pot căpăta un caracter preponderent de pregătire (denumite jocuri şcoală, jocuri cu temă etc.), de verificare (omogenizarea echipei, încercarea unei noi formule a competenţei acesteia) şi de competiţie, în care ponderea cade asupra aplicării diferitelor acţiuni tehnico-tactice şi perfecţionării acestora.

Cu privire la cealaltă formă a organizării pregătirii, activitatea independentă a copiilor se referă la practicarea de către jucători, în timpul lor liber, a unor exerciţii suplimentare, capabile să le întregească pregătirea. Ea se desfăşoară sub forma gimnasticii zilnice, a exersării unor procedee tehnice deficitare sau în scopul obţinerii, în execuţia lor, a unei remarcabile virtuozităţi etc. Toate formele folosite în activitatea independentă a copiilor, mai ales dacă sunt frecvent exersate, pot contribui la dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului, la perfecţionarea execuţiilor tehnico-tactice şi a nivelului calităţilor motrice, componente de mare însemnătate pentru realizarea randamentului superior.

Conţinutul tactic al principalelor procedee de lovire a mingii cu piciorul specifice vârstei de 10-14 ani Lovirea mingii cu şiretul plin se foloseşte, cu precădere, în cazul: ¾ paselor; ¾ degajărilor; ¾ schimbării direcţiei de atac; ¾ lansărilor; ¾ trasului la poartă; ¾ deschiderilor.

121

Universitatea Spiru Haret

Lovirea mingii cu latul se foloseşte, cu precădere, în cazul: ¾ paselor scurte; ¾ finalizării din imediata apropiere a porţii.

Lovirea mingii cu şiretul interior se foloseşte în cazul: ¾ trasului la poartă; ¾ degajărilor; ¾ lansărilor; ¾ schimbării direcţiei de atac.

Lovirea mingii cu şiretul exterior se foloseşte în cazul: ¾ paselor scurte şi surprinzătoare; ¾ trasului la poartă; ¾ devierilor.

Lovirea mingii cu călcâiul se foloseşte în cazul: ¾ paselor surprinzătoare trimise coechipierilor plasaţi în spatele celui ce execută.

Lovirea mingii cu şiretul interior şi exterior, în general, dezvăluie, cu o anumită întârziere, direcţia spre care va fi trimisă mingea şi, din acest motiv, pasele efectuate prin aceste procedee capătă denumirea „marcate”.

Conţinutul tactic al principalelor procedee de lovire a mingii cu capul specifice vârstei de 10-14 ani Lovirea mingii cu fruntea se foloseşte în cazul: ¾ finalizării la poartă din săritură şi plonjon; ¾ duelului aerian; ¾ paselor înainte; ¾ degajărilor.

Lovirea mingii cu creştetul se foloseşte în cazul: ¾ duelului aerian pentru pasarea peste adversari; ¾ paselor, coechipierii fiind plasaţi în spatele executantului; ¾ depăşirii adversarului, prin conducerea în continuare a mingilor ce sar din terenul de joc.

Lovirea mingii cu una din părţile laterale ale capului se foloseşte în cazul: ¾ paselor laterale (stânga-dreapta); ¾ finalizării la poartă din centrări; ¾ degajării mingiilor centrate de adversari.

122

Universitatea Spiru Haret

Conţinutul tactic al principalelor procedee de preluare a mingii specifice vârstei de 10-14 ani Preluarea cu latul sau cu exteriorul piciorului se foloseşte în cazul: ¾ intrării în posesia mingii; ¾ schimbarea direcţiei de acţionare cu mingea (spre stânga sau dreapta); ¾ opririi temporare a mingii; ¾ depăşirii adversarului, mai ales când preluarea se combină cu fente, driblinguri; ¾ construirii atacului şi contraatacului; ¾ element intermediar de asigurare a combinaţiilor între coechipieri.

Preluarea cu pieptul se foloseşte cu deosebire în cazul: ¾ readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, în vederea continuării acţiunii; ¾ schimbării direcţiei de acţionare, trunchiul răsucindu-se în sensul respectiv; ¾ opririi mingilor ce sar din sol, în vederea continuării acţiunii; ¾ depăşirii adversarilor la mingile cu traiectorie semiînaltă ce sar în apropierea acestora.

Preluarea cu capul se foloseşte cu deosebire în cazul: ¾ readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, în vederea continuării acţiunii; ¾ schimbării direcţiei de acţionare, trunchiul răsucindu-se în sensul respectiv; ¾ depăşirii adversarului la mingile ce sar în apropierea acestuia.

Preluarea cu coapsa se foloseşte cu deosebire în cazul: ¾ readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, în vederea continuării acţiunii; ¾ depăşirii adversarului la mingile ce sar în apropierea acestuia.

Procedeele indicate mai sus sunt cele mai frecvent folosite, dar ele nu epuizează gama largă a preluărilor, acestea putându-se efectua şi cu talpa, cu vârful labei piciorului (îndeosebi a mingilor ce cad pe verticală) etc.

Prin conţinutul lor tactic preluările au o mare însemnătate, dar, cu toate acestea, abuzul de astfel de execuţii poate avea şi un caracter negativ, deoarece creează pericolul temporizării excesive a jocului.

Dinamica jocului modern se caracterizează printr-o deosebită cursivitate a jocului – realizată prin pase directe – şi, în acest sens, 123

Universitatea Spiru Haret

preluările trebuie folosite judicios, cu deosebire a celor ce frânează nejustificat fluxul partidei. Pasele directe, fără preluări prealabile, mai ales când fazele de joc permit efectuarea acestora, îşi păstrează întâietatea, dar totuşi, din sfera instruirii, preluările nu pot fi excluse.

Conţinutul tactic al principalelor procedee de conducere a mingii specifice vârstei 10-14 ani Conducerea mingii la nivelul solului, fără vreo intervenţie din partea adversarului, se foloseşte cu deosebire în cazul: ¾ câştigării de teren pentru a iniţia atacuri; ¾ favorizării coechipierilor de a scăpa de marcajul strict al adversarilor; ¾ dislocării unui jucător din dispozitivul liniilor echipei adverse şi odată cu aceasta sporirea şansei de a acţiona cu mai multă eficienţă.

Conducerea mingii la nivelul solului, jucătorul fiind presat îndeaproape de către adversar – acţiunea are un caracter determinat şi se foloseşte cu deosebire în cazul: ¾ deposedării adversarului de minge, iar acesta urmăreşte jucătorul pentru recuperare; ¾ depăşirii unuia sau mai multor adversari; ¾ atragerea adversarului pentru a permite o nouă grupare a coechipierilor; ¾ iniţierii unui atac sau contraatac pe cont propriu; ¾ combinaţiilor cu alţi coechipieri. În conducerea mingii cu piciorul, o deosebită atenţie se acordă obişnuirii tinerilor jucători cu protejarea acesteia, nu numai în sensul menţinerii ei la o distanţă apropiată de cel ce o efectuează, ci şi a interpunerii între minge şi adversar a corpului jucătorului respectiv. La un adversar aflat în partea stângă, conducerea mingii se recomandă a fi efectuată cu piciorul drept, şi invers; Conducerea mingii prin aer cu piciorul se foloseşte cu deosebire: ¾ în cazul depăşirii adversarilor prin săltarea mingii peste aceştia; ¾ potrivirii mingii pentru a fi degajată, şutată, centrată, lansată etc. cu un picior sau altul; Conducerea mingii prin aer cu capul se foloseşte cu deosebire în cazul: ¾ câştigării de teren, în condiţiile în care, în momentul respectiv, mingea fiind în aer, nu poate fi manevrată cu unul din picioare; ¾ depăşirii adversarilor prin săltarea mingii peste aceştia; înaintării prin pase cu capul între coechipieri.

124

Universitatea Spiru Haret

În încheierea consideraţiilor asupra conţinutului tactic al conducerii mingii, este necesar a fi subliniată ideea că acest gen de execuţii îmbogăţeşte tezaurul tehnic al jucătorului, dar cunoscând adevărul elementar că mingea „aleargă” mai repede decât fotbalistul, conducerea ei poate fi folosită numai atunci când se doreşte să se creeze un real avantaj tactic. Orice abuz în conducerea mingii, mai ales la copii, poartă în el germenul nociv al frânării repetate a jocului, meteahnă inadmisibilă într-o şcoală a fotbalului modern.

Conţinutul tactic al mişcărilor înşelătoare (a fentelor) specifice vârstei 10-14 ani Mişcările înşelătoare (fentele) se folosesc cu deosebire în cazul: ¾ depăşirii adversarului; ¾ creării superiorităţii numerice în atac; ¾ mişcării acţiunilor reale ce urmează a fi întreprinse; ¾ creării unor poziţii favorabile de tras la poartă; ¾ surprinderii adversarilor prin acţiuni neaşteptate; ¾ evitării luptei directe cu adversarii.

La această vârstă, se continuă iniţierea şi învăţarea acţiunilor tactice de bază în atac şi apărare, punându-se accentul şi pe rezolvarea anumitor situaţii tactice în condiţii apropiate de joc (cu adversari semiactivi). Se pot învăţa şi anumite scheme tactice folosite în finalizare şi la executarea momentelor fixe ale jocului. În atac, se insistă pe învăţarea paselor, un-doi-ului, demarcajului, iar în apărare, pe recuperarea mingii, tatonare, marcaj.

Principii de bază ale antrenamentului Jocul – capacitate individuală crescută şi jocul colectiv 7:7; aplicarea de reguli modificate; satisfacţia eforturilor de integrare în club.

Jucătorul – ataşat faţă de grup; dezvoltarea spiritului autocritic; imitarea modelului.

Echipa – nevoia de disciplină.

Antrenorul – sensibil, entuziasm pentru fotbal; bun organizator; capacitatea de a fi un exemplu.

Antrenamentul – dezvoltarea capacităţilor de bază; introducerea concepţiei-cheie; jocuri în grupuri mici; aspecte amuzante de antrenament viteză şi mobilitate.

Mediul – preocupare pentru legătura şcoală-grup, condiţii bune de antrenament şi joc. În continuare, prezentăm, spre exemplificare, două planuri de antrenament.

125

Universitatea Spiru Haret

1.

Încălzire Pregătirea organismului pentru efort (15’)

2.

Partea fundamentală (40’)

3.

Joc cu temă (20’)

4.

Revenire (5’)

5.

Indicaţii

Exerciţii Alergare uşoară.

Complex de gimnastică.

Joc de mişcare „Cursa pe numere”.

5’ 5’ 5’

Conducerea mingii în linie dreaptă.

Conducerea mingii printre jaloane.

Conducerea mingii cu tras la poartă.

Tras la poartă după preluare.

Tras la poartă din minge trimisă de portar.

7x7 pe ½ de teren cu accent pe finalizare.

Alergare uşoară cu mişcări de respiraţie.

Mers cu mişcări de relaxare.

Se corectează în permanenţă orice mişcare.

La trasul la poartă se pune accent pe lovirea cu şiretul plin, din mişcare.

8’

Pauze

Structură antrenament

Durată

Nr. crt.

Repetări

PLAN DE ANTRENAMENT – 1 Grupa: 11-12 ani Antrenamentul: Antrenor: Data: Nr. Jucători: 16 Caracterul: Tehnico-Tactic Teren: Intensitatea: 70% Materiale:10 mingi, 10 jaloane, 16 pieptăraşe Durata: 80 min Obiective: Consolidarea conducerii mingii şi finalizării la poartă cu şiretul plin.

8’ 8’ 8’ 8’

126

Universitatea Spiru Haret

Observaţii Jucătorii dispuşi în coloană; se face numărătoarea pentru fiecare şir. Atunci când A strigă un număr, cel strigat aleargă prin dreapta şirului, ocolind primul şi ultimul jucător.

Se lucrează pentru ambidextrie.

Se pune accent pe lovirea cu şiretul plin.

Se folosesc porţi normale.

1

Încălzirea Pregătirea organismului pentru efort (15’)

2

Partea fundamentală (60’)

3

Joc cu temă (10’)

4

Revenire (5’)

5

Indicaţii

Mijloace Alergare uşoară.

Exerciţii din şcoala alergării şi săriturii.

Exerciţii de gimnastică, mobilitate.

Exerciţii dinamice.

Joc de mişcare.

Centrare din conducere.

Centrare precedată de un doi.

Centrare precedată de un pas lung.

Finalizare la poartă din conducere – 16 m.

Finalizare la poartă după preluare executată de la 16 m.

Finalizare la poartă din minge aşezată la 16 m.

8x8, golul venit din centrare egal cu 5 puncte.

Mers cu respiraţie.

Exerciţii de gimnastică.

Se pune accent pe lovirea mingii cu şiretul interior la centrare şi lovirea mingii cu şiretul plin în trasul la poartă.

Corectări în permanenţă.

5’

Pauză

Structură antrenament

Durată

Nr. ctr.

Repetări

PLAN DE ANTRENAMENT – 2 Grupa: 12-13 ani Antrenamentul: Antrenor: Data: Nr. Jucători: 18 Caracterul: Tehnico-Tactic Teren: Intensitatea: 50% Materiale:10 mingi, 18 pieptăraşe Durata: 90 min Obiective: Consolidarea centrării şi lovirii mingii cu piciorul.

Observaţii Se execută cu intensitate medie.

5’ Coordonare braţe-picioare.

5’

10’ 10’ 10’ 10’

Se corectează în permanenţă poziţia piciorului de sprijin la centrare.

Se folosesc unghiuri diferite de finalizare.

10’ Se joacă între careurile de 16 m, la porţi normale.

127

Universitatea Spiru Haret

3. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 14-18 ani (cf. Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori, 2003) Aspecte metodice la vârsta 14-16 ani La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii de joc cu adversari activi.

Grupele vor fi constituite din 18 jucători, iar ponderea componentelor antrenamentului este următoarea: 30% pentru pregătirea fizică şi şcoala alergării, 40% pentru pregătirea tehnico-tactică, 15% pentru pregătirea teoretică, 10 % pentru pregătirea psihologică şi 5% pentru pregătirea biologică (refacere şi recuperare).

Durata unui antrenament va fi de 90-110 minute, de 4-5 ori pe săptămână, şi se va pune accent pe corectitudinea execuţiilor.

Aspecte metodice la vârsta 16-18 ani La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii de joc cu adversari activi.

Grupele vor fi constituite din 22 jucători iar ponderea componentelor antrenamentului este următoarea: 30% pentru pregătirea fizică, 30% pentru pregătirea tehnico-tactică, 5% pentru pregătirea teoretică, 30 % pentru pregătirea psihologică şi 5% pentru pregătirea biologică (refacere şi recuperare).

Durata unui antrenament va fi de 90-120 minute, de 5-6 ori pe săptămână, şi se va pune accent pe corectitudinea execuţiilor.

Pregătire fizică Priorităţi în pregătire – formarea de jucători puternici, abili şi agresivi, conform modelului de jucător pentru această vârstă.

Obiective: ¾ individualizarea pregătirii pentru valorificarea la maximum a disponibilităţilor fiecărui jucător, a capacităţilor motrice de bază şi ridicarea capacităţii de efort aerob (61-65ml/kg corp, pentru vârste de 14-16 ani, 66-70ml/kg corp, pentru vârsta de 16-18 ani); ¾ atingerea unor indici corespunzători ai capacităţii de efort anaerob prin solicitarea progresivă şi intensivă a principalelor grupe musculare şi a marilor funcţiuni; ¾ dezvoltarea mobilităţii, supleţei, coordonării; ¾ dezvoltarea calităţilor motrice izolat şi integrate în cadrul execuţiilor tehnico-tactice, a calităţilor motrice combinate: rezistenţă 128

Universitatea Spiru Haret

în regim de viteză, viteză în regim de coordonare, viteză în regim de forţă şi rezistenţă în regim de coordonare; ¾ dezvoltarea forţei de lovire cu piciorul şi capul, pentru portari, prinderea şi repunerea mingii în joc (cu mâna şi piciorul), a forţei în lupta cu adversarul direct şi în condiţii de solicitare la maximum a capacităţilor motrice.

Pregătirea tehnică Priorităţi în pregătire – consolidarea structurilor tehnice şi tactice în condiţii de solicitare la maximum a capacităţilor motrice pentru sporirea eficacităţii la recuperare, construcţie şi finalizare.

Obiective: Pentru atac: ¾ consolidarea preluărilor, pasării şi conducerii mingii în condiţii de joc (viteză de acţiune); ¾ consolidarea finalizării la poartă în forţă, direct sau prin întoarcere, în colţul scurt sau lung, cu piciorul sau capul, precum şi prin deviere sau peste portarul ieşit în întâmpinare; ¾ consolidarea execuţiilor specifice sarcinilor pe posturi: apărătorii închiderea culoarelor, intrarea în posesia mingii; mijlocaşii lansări, deschideri, finalizare la poartă, schimbarea direcţiei de joc; înaintaşii- centrări în viteză, pase redublate, devieri, obţinerea de 11 m, finalizare cu tras la poartă.

Pentru apărare: ¾ consolidarea deposedărilor din faţă, din lateral, din spate şi prin alunecare; ¾ consolidarea jocului aerian.

Pentru portari: ¾ consolidarea lovirii mingii cu piciorul, a aruncării mingii din mână şi pe jos prin rostogolire, din lateral şi peste umăr; ¾ consolidarea blocajului.

Pregătirea tactică Priorităţi în pregătire – adaptarea superioară a pregătirii tactice individuale şi colective de atac şi de apărare la cerinţele modelului de joc, care sunt următoarele: ¾ dezvoltarea capacităţii de gândire tactică; ¾ consolidarea acţiunilor tehnico-tactice, în condiţii de adversitate, în diferite variante de organizare a jocului; 129

Universitatea Spiru Haret

¾ sprijinul permanent al purtătorului de minge, pentru păstrarea posesiei mingii, organizarea atacului până la realizarea scopului jocului, înscrierea golurilor.

Obiective Pentru atac: ¾ consolidarea acţiunilor tehnico-tactice, legate de jocul fără minge, deplasarea după pasă, obţinerea superiorităţii numerice; ¾ consolidarea jocului în 2, 3 jucători; ¾ automatizarea unor combinaţii tactice specifice particularităţilor echipei; ¾ automatisme la fazele fixe.

Pentru apărare: ¾ închiderea pătrunderilor spre poarta proprie prin folosirea atentă a marcajului şi dublajului apărătorului care marchează posesorul de minge; ¾ consolidarea presingului colectiv, retragerea din zona de atac la distanţe optime pentru a se putea realiza acesta; ¾ consolidarea acţiunilor de apărare la momentele fixe, schimbul de adversari.

Pentru portari: ¾ consolidarea jocului în suprafaţa de pedeapsă în regim de tehnică şi motricitate specifică; ¾ paşi laterali sau adăugaţi-plonjon-priză la minge; ¾ întâmpinarea mingii-retragere-boxare sau deviere; ¾ închiderea unghiului-blocarea mingii-degajarea mingii; ¾ lupta în spaţiul aglomerat, cu prinderea sau respingerea mingii.

Pregătirea teoretică Priorităţi în pregătire – asigurarea unei pregătiri teoretice cu scopul lărgirii cunoştinţelor şi stimularea participării active în joc, concretizată prin folosirea optimă a mijloacelor tehnico-tactice şi psihofizice.

Obiective: ¾ însuşirea regulilor de bază privind jocul fără minge şi cu minge, circulaţia mingii în atac, precum şi a jocului în apărare cu libero, dar şi în linie; ¾ analiză periodică a randamentului individual şi colectiv în cadrul jocului organizat.

130

Universitatea Spiru Haret

Pregătirea psihologică Priorităţi în pregătire – pregătirea la un nivel superior şi în condiţii de solicitare psihică a celorlalţi factori ai antrenamentului, pentru a spori încrederea în forţele proprii şi determinarea abordării jocului într-un spirit de mare competitivitate.

Obiective: ¾ cultivarea spiritului de combativitate în atac şi în apărare, prin folosirea cu precădere în pregătire a formelor de luptă în limitele regulamentului de joc; ¾ dezvoltarea personalităţii sportivului pe fondul trăsăturilor de voinţă şi de caracter specifice jucătorului de fotbal.

Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 14-16 ani Jocul – competiţii supravegheate cu grijă, 11 contra 11.

Jucătorul – autocritic; angajament puternic, ţinând seama de echipă, recunoaşterea normelor şi a regulilor aplicabile la adulţi, dorinţa de a ajunge la maturitate deplină, dezvoltarea rapidă, mentală şi fizică.

Echipa – nevoia de un obiectiv şi o conduită comună, spirit de echipă.

Antrenorul – personalitate puternică, cunoştinţe de fotbal, entuziasm, calităţi de organizator.

Antrenamentul – cunoştinţele fundamentale exersate sub presiune; strategie şi tactică în contextul jocului de 11; jocuri tactic structurate; creşterea exigenţelor mentale şi fizice; fixarea unor obiective în cadrul antrenamentului; intensificarea atitudinii pozitive; explicarea scopurilor exerciţiilor; stimularea imaginaţiei.

Mediul – prezenţa spectatorilor, a prietenilor, a părinţilor, a antrenorilor; condiţii bune pentru antrenament şi joc; echipamentul, fanioanele etc. trebuie să iasă în evidenţă (să aibă impact).

Perioada de 16-18 ani poate fi critică pentru jucători, aceştia putând abandona practicarea fotbalului datorită mai multor cauze, cum ar fi: ¾ aşteptări imposibil de satisfăcut; ¾ atracţia altor domenii; ¾ lipsa succesului; ¾ accidentări; 131

Universitatea Spiru Haret

¾ lipsa posibilităţilor de a juca; ¾ comportamentul necorespunzător faţă de grup; ¾ presiuni externe.

Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 16-18 ani Jocul – meciuri exigente; jocuri regulamentare; recompensele şi alţi stimulenţi trebuie să existe ca la adulţi.

Jucătorul – încredere în sine; stăpânirea sentimentelor fără teama de influenţe exterioare; mândrie personală; mândria de a aparţine unui club, unei echipe naţionale; capacitatea de a construi relaţii cu ceilalţi; nevoia de atenţie, de securitate, de înţelegere.

Echipa – aspiraţie la o cauză comună; nevoia de spirit de echipă; direcţie; jucători-cheie; înţelegere colectivă; manifestări de încredere, de concentrare şi de dorinţa de a învinge; asumare de responsabilităţi.

Antrenorul – bine informat, experimentat, cunoscător al tuturor aspectelor; capabil de a vorbi clar; insistent cu disciplina; să nu se îndoiască de puterea sa; calităţi de conducător (şef); convingător.

Antrenamentul – simularea unor condiţii reale; joc tactic şi organizare a echipei; repetiţii mentale; exersări în situaţii de mare presiune; programe variate; nevoia de a satisface dorinţa de competiţie a jucătorului; momente scurte de intensitate maximă; automotivaţie; incitarea jucătorilor de a face propuneri.

Mediul – bune condiţii de antrenament şi de joc; public impresionant, întreţinerea entuziasmului publicului, a oficialilor, a presei, a televiziunii etc. În continuare, prezentăm, spre exemplificare, două planuri de antrenament.

132

Universitatea Spiru Haret

1

Încălzirea Pregătirea organismului pentru efort (15’)

2

Partea fundamentală (50’)

3

Joc cu temă (20’)

4

Revenire (5’)

5

Indicaţii

Mijloace Alergare uşoară.

Complex de gimnastică.

Exerciţii de supleţe şi stretching.

Joc 4x2 în careuri, 10x10 – 2 atingeri.

Joc de mişcare.

Doi jucători la minge, pase de pe loc.

Acelaşi exerciţiu din deplasare.

Pase din deplasare cu accelerare la finalizare (diagonală).

Suveici de 4 jucători şi 3 conuri.

Dribling cu tras la poartă de la 16 m, centru, stânga, dreapta.

1x1 semiactiv la 16 m.

8x8 între careurile de 16m, 2 atingeri, a 3-a pasă este lungă.

Mers cu respiraţie.

Ex. de mobilitate, supleţe.

Orice exerciţiu să aibă finalizare.

De la această vârstă, prezenţa adversarului semiactiv este absolut necesară.

Pauză

Structură antrenament

Durată

Nr. ctr.

Repetări

PLAN DE ANTRENAMENT - 1 Grupa: 14-16 ani Antrenamentul: Antrenor: Data: Nr. Jucători: 18 Caracterul: Tehnico-Tactic Teren: Intensitatea: 70% Materiale: 10 mingi, 18 pieptăraşe, 10 beţe, 10 jaloane Durata: 90 min Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a driblingului.

Observaţii

5’ 7’

Accent pe amplitudine.

3’ 5’ 5’ 10x 10’ 10x 10x

10’

Se lucrează alternativ şi în viteză.

10’ 10’ Se joacă la porţi normale apărate de portari.

133

Universitatea Spiru Haret

1

2

Încălzirea Pregătirea organismului pentru efort (20’)

Partea fundamentală (50’)

3

Joc cu temă (15’)

4

Revenire (5’)

5

Indicaţii

Mijloace

Complex de gimnastică: exerciţii dinamice, exerciţii de supleţe, exerciţii de stretching, exerciţii în 2 jucători.

Exerciţii din şcoala alergării, combinate cu exerciţii din şcoala săriturii.

Joc 4x2 liber, obligatoriu, a 3-a pasă va fi 2 un-doi.

Suveici în 5 jucători, la mijloc se execută un-doi-uri.

Exerciţii de finalizare din un-doi pe unghiuri diferite, fără adversar.

Exerciţii de finalizare cu jucător mobil la 16 m.

Exerciţii de un-doi, dar cu adversar semiactiv la 16 m.

Aceleaşi exerciţii pe zone diferite de teren.

Pauză

Structură antrenament

Durată

Nr. ctr.

Repetări

PLAN DE ANTRENAMENT – 2 Grupa: 16-18 ani Antrenamentul: Antrenor: Data: Nr. jucători: 20 jucători Caracterul: Tactic Teren: Durata: 90’ Materiale: 10 mingi, 10 jaloane, 20 pieptăraşe.

Intensitate: 60% Obiective: Consolidarea un-doi-ului la finalizare şi a contraatacului.

Observaţii

10’ Accent, pe amplitudine.

5’

5’ 10’ 10’

Mers cu respiraţie.

Jonglerii cu mingea individual.

Obişnuiţi să accelereze după pasă, să mărească viteza de deplasare a lui şi a mingii prin un-doi, aproape de careul advers.

134

Universitatea Spiru Haret

Pentru fiecare jucător, 2 repetări.

10’

Jucătorul fix pe 16 m.

10’

Spaţiu mare pentru apărători.

10x

8x8/9x9 pe tot terenul, cu accent pe un-doi-uri finalizate cu gol.

Intensitate medie. În careuri 10/10 m.

10’ Porţi normale, apărate de portari.

Capitolul X COMPETIŢIILE SPORTIVE DE FOTBAL

1. Definiţie Competiţiile sportive pot fi considerate ca forţe motrice în dezvoltarea istorică a sportului, ale căror funcţii şi forme de manifestare s-au diferenţiat pe parcursul modificărilor sociale, reflectând calitatea convieţuirii sociale (A. Krüger, 1994).

Termenul competiţie este derivat din noţiunile întrecere şi luptă, provenind din latinescul campus (câmp de bătălie) (F. Kluge, 1967).

Competiţiile sportive dovedesc dezvoltarea istorică a disciplinelor sportive, se conformează regulamentelor şi informează despre sensul şi obiectivele activităţilor sportive. În acest sens, G. Thiess (1978) caracterizează competiţia sportivă ca o comparaţie a performanţelor sportive între persoane individuale, respectiv echipe, după reguli şi norme stabilite, precum şi ca un fenomen social. D. Harre (1986) subliniază importanţa deosebită a competiţiei pentru formarea şi accentuarea performanţei competiţionale, a aptitudinilor şi însuşirilor psihice, care determină performanţa. În sinteză, competiţiile sportive reprezintă o activitate specifică în cadrul unor manifestări organizate în mod planificat, în care compararea performanţelor între diferiţi sportivi, grupe şi echipe sportive reprezintă elementul esenţial în evaluare, pe baza unor reguli şi moduri de comportament specific unei discipline sau probe sportive. Ele se desfăşoară ca o relaţie culturală specifică între participanţi, între aceştia şi arbitrii, antrenori, instructori, precum şi între sportivi şi spectatori.

2. Funcţiile competiţiilor sportive Funcţiile competiţiilor sportive constau din problemele şi efectele ce s-au cristalizat în dezvoltarea socială, au fost sistematizate tematic şi pot fi demonstrate pentru domeniile conexe.

Vorbim despre funcţii generale şi funcţii speciale. În funcţiile generale, se încadrează acelea care sunt universal valabile şi generează toate efectele şi cerinţele, indiferent de specificul 135

Universitatea Spiru Haret

disciplinei sportive, şi care se includ în domeniile respective; ele se referă la sportivi, arbitri, oficiali, ziarişti, spectatori.

După D. Lühnenschloss (1987) şi O. Grupe (1993), citaţi de R. Manno (1996), funcţiile generale sunt: ¾ funcţia culturală; ¾ funcţia comercială; ¾ funcţia de comunicare; ¾ funcţia de politică sportivă.

Dintre funcţiile speciale amintim: ¾ funcţia de pregătire sportivă; ¾ funcţia educativă.

Cele două tipuri de funcţii ale competiţiilor sportive contribuie la evidenţa, în sens pozitiv, a performanţei sportive şi accentuarea capacităţii de performanţă.

3. Organizarea competiţiilor pe plan intern şi internaţional Ţinând cont de modul de disputare al competiţiilor sportive şi de disciplina sportivă respectivă, avem următoarele patru categorii de sisteme: ¾ sistemul pe baza locurilor ocupate – principiul de bază: cei mai buni dintr-o competiţie – după stabilirea acestora – se califică pentru întrecerea sportivă următoare; ¾ sistemul K.O. – principiul de bază: cel care pierde este eliminat; ¾ sistemul cu aducţiune de puncte – principiul de bază: fiecare contra celuilalt (este posibil să existe şi jocuri tur-retur); ¾ sistemul pe bază de clasament – principiul de bază: se stabilesc locurile de la 1 la n.

Este posibilă şi o combinaţie a sistemelor (în general, se aplică la sistemele de aducţiune de puncte şi K.O.).

4. Competiţiile sportive în fotbal la nivelul juniorilor În ţara noastră, selecţia şi pregătirea copiilor şi juniorilor se realizează în mod organizat, în unităţi specializate, care aparţin de Ministerul Educaţiei şi Cercetării (M.E.C.), şi anume: ¾ cluburi sportive şcolare (cu secţii de fotbal); ¾ licee cu profil sportiv (cu clase de fotbal); ¾ unităţi şcolare cu clase speciale de fotbal; 136

Universitatea Spiru Haret

¾ cluburi de copii şi în secţiile de fotbal ale cluburilor şi asociaţiilor sportive care sunt organizate conform statutului elaborat de Federaţia Română de Fotbal (F.R.F.), de Asociaţia Municipală de Fotbal Bucureşti (A.M.F.B.) şi de Asociaţiile Judeţene de Fotbal (A.J.F.).

Competiţiile sportive organizate de M.E.C. sunt: ¾ „Cupa speranţelor” – pentru elevii de 11-12 ani; ¾ „Olimpiada fotbalului şcolar”, în colaborare cu A.J.F., fazele superioare fiind preluate de F.R.F. Competiţiile sportive organizate de F.R.F. şi puse în practică de A.M.F.B. şi A.J.F. sunt: ¾ campionatul naţional al juniorilor I (18 ani); ¾ campionatul naţional al juniorilor II (17 ani); ¾ campionatul naţional al juniorilor III (16 ani); ¾ campionatul naţional al juniorilor cadeţi (15 ani); ¾ campionatul naţional al juniorilor mici (14 ani); ¾ competiţiile la nivelul copiilor, care se desfăşoară în cadrul cluburilor, şi anume, pentru copiii de 8-14 ani.

De asemenea, A.M.F. Bucureşti (fiind organizată ca şi A.J.F., îşi desfăşoară activitatea după structura competiţională elaborată de F.R.F.) organizează campionatul de copii şi juniori (pe vârstele prezentate mai sus), pentru echipele provenite de la cluburile ce activează în categoriile Divizia D, Divizia C, Divizia B, Divizia A. Pentru copiii de 10-12 ani, cluburile sportive, cu sprijinul A.M.F., organizează campionatul de mini-fotbal pe Municipiul Bucureşti.

Vorbind despre competiţiile internaţionale, trebuie să subliniem faptul că acestea sunt organizate de către cele două foruri importante, şi anume: Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie (F.I.F.A.) şi Uniunea Europeană de Fotbal Asociaţie (U.E.F.A.). În acest sens, F.I.F.A. organizează: ¾ Campionatul Mondial Coca-Cola, pentru juniori la vârsta de 19 ani; ¾ Campionatul Mondial J.V.C., pentru juniori în vârstă de 17 ani.

U.E.F.A. organizează: ¾ Campionatul European de juniori sub 18 ani; ¾ Campionatul European de juniori sub 16 ani.

După cum se observă, trebuie remarcat calendarul competiţional, bogat, la nivelul juniorilor în fotbal, atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

137

Universitatea Spiru Haret

Capitolul XI FORMAREA ECHIPELOR DE PERFORMANŢĂ ÎN FOTBAL 1. Aspecte metodice Echipa sportivă poate fi comparată cu un grup social de dimensiuni reduse (grup mic alcătuit din 2-40 componenţi), special constituit şi bine organizat (sau grup formal de la englezescul „formal”) în toată forma, exact, regulat, aşa cum ar fi un „grup de muncă” alcătuit în vederea efectuării unor lucrări pretenţioase sau un grup de luptă menit să întreprindă operaţii militare speciale (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998). În ambele situaţii, se aleg persoane specializate care-şi cunosc bine rolurile ce trebuie să le îndeplinească în vederea obţinerii scopului urmărit.

Echipele de jocuri sportive profesioniste, în general, se formează prin racolarea celor mai talentaţi jucători care ating pragul capacităţii maxime de performanţă sau care fac faţă cu prisosinţă exigenţelor impuse de competiţiile de mare anvergură la care participă. În această acţiune, sunt implicaţi directorul tehnic, antrenorul principal şi antrenorii secunzi, directorul de marketing. În prima etapă (de racolare a jucătorilor), directorul tehnic este ajutat efectiv de ceilalţi membri ai echipei tehnice (team-work-ului), în rest, antrenorul principal acceptă sugestiile numai dacă sunt conforme cu realitatea.

Echipa de jocuri sportive este un sistem social finalist performanţial, care conţine următoarele tipuri de elemente: ¾ sportivii şi repartizarea lor pe posturi; ¾ acţiunile (comportamentul sau conduita lor în teren) reprezintă chintesenţa sistemului propriu-zis, deoarece sistemul presupune o mulţime de acţiuni; ¾ relaţiile de colaborare dintre sportivi.

Scopul final al acestui grup de acţiuni este performanţa sportivă.

Orice echipă privită ca un sistem are (poate avea) mai multe sisteme sau structuri organizatorice.

Structura de bază a echipei este o componentă a modelului de joc, care precizează posturile pe care le ocupă constant cei mai buni jucători 138

Universitatea Spiru Haret

(titulari) sau modul de organizare al formaţiei de joc care facilitează obţinerea celor mai bune rezultate. În fotbal, spre exemplu, avem: 1 portar, 4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 înaintaşi.

Structura funcţională a echipei este o caracteristică specifică structurii de bază a echipei, în sensul că antrenorul trebuie să găsească formula optimă de echipă capabilă de cel mai înalt randament posibil. Aceasta se referă, deci, la optimizarea relaţiilor de colaborare şi cooperare dintre jucători, în vederea creşterii eficienţei în joc a formaţiei din teren.

Alcătuirea echipei defineşte numărul total de jucători care intră în componenţa echipei. Ne referim aici la numărul titularilor, dar şi al rezervelor. „Jucătorii de rezervă” vor fi trataţi cu foarte mare atenţie, deoarece aceştia trebuie să fie capabili oricând să îi înlocuiască pe jucătorii titulari, iar în viitor, după o pregătire temeinică, îi pot depăşi din punct de vedere valoric pe cei din formula de bază.

2. Strategia operaţiunilor de formare a echipei În activitatea practică, se întâlnesc două variante strategice fundamentale de formare a echipelor puternice, şi anume: ¾ alcătuirea echipei pentru finalităţi sportive maxime; ¾ formarea echipei pentru finalităţi sportive maxime în funcţie de materialul uman de care dispunem (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998).

Prima variantă este valabilă pentru toate echipele de performanţă deja formate şi pentru care sunt asigurate toate condiţiile de a dobândi capacitatea maximă de performanţă.

Se pleacă de la un nivel de performanţă dat şi se schimbă tot ce este necesar pentru a realiza un model de joc competitiv pe plan internaţional. Aceasta presupune parcurgerea următoarelor operaţiuni: 1) elaborarea modelului prospectiv de joc (finalităţi prospective); 2) analiza şi optimizarea structurii de bază a echipei; 3) alcătuirea echipei sau definitivarea componenţei echipei; 4) stabilirea rolului şi a sarcinilor pe posturi; 5) stabilirea relaţiilor de colaborare dintre sportivi; 6) optimizarea procesului de pregătire; 7) asigurarea activităţii de management sau organizarea, conducerea şi controlul întregii activităţi de către echipa tehnică sau teamwork-ul; 8) evaluarea capacităţii de performanţă în cele mai importante competiţii internaţionale.

139

Universitatea Spiru Haret

A doua variantă de formare a unei echipe puternice are ca punct de plecare valoarea jucătorilor pe care-i avem la dispoziţie şi elaborarea unui model prospectiv de joc care să fructifice (exploateze) la maximum potenţialul de performanţă de care dispun aceştia. Dinamica echipei este relativ constantă pe o perioadă mai scurtă de timp (1-2 ani). Această variantă se poate aplica pentru formarea echipelor reprezentative (loturi naţionale), unde sunt chemaţi cei mai buni jucători din campionatul intern şi pentru echipele de club (asociaţii) în care dinamica grupului este foarte mică.

Operaţiunile metodologice de formare a echipei, în cea de a doua variantă, sunt: 1) evaluarea capacităţii de performanţă a jucătorilor; 2) alcătuirea structurii de bază a echipei; 3) alcătuirea echipei sau definitivarea componenţei echipei; 4) stabilirea rolului şi sarcinilor pe posturi; 5) stabilirea relaţiilor de colaborare dintre posturi; 6) optimizarea procesului de pregătire; 7) evaluarea capacităţii de performanţă în cadrul competiţiilor oficiale. Şi în această variantă, trebuie să existe preocupări pentru creşterea motivaţiilor de performanţă ale echipei şi ale fiecărui jucător în parte.

Numai motivaţiile sunt în stare să mărească coeziunea şi spiritul de echipă.

După M. Epuran (1990), „realizarea coeziunii grupului este un proces de modelare socială, necesitând acordarea tendinţelor şi intenţiilor individuale şi contopirea lor într-o atmosferă afectivă”.

3. Personalitatea echipei de fotbal Personalitatea echipei de fotbal (echipa de jocuri sportive) apare şi este înţeleasă ca un fenomen de extindere a conceptului de entitate individuală la cea de entitate colectivă (comunităţi, etnii, clase, familii, grup social).

Personalitatea echipei de jocuri sportive se distinge printr-o structură de elemente bio-psiho-sociologice asemănătoare (comune) sportivilor care o alcătuiesc şi care, în urma experienţei comune de convieţuire, ajung la o similitudine de trăsături psihice manifeste (observabile), aşa cum ar fi atitudinile, comportamentul şi conduita grupală (D. ColibabaEvuleţ, I. Bota, 1998).

140

Universitatea Spiru Haret

Comportamentul şi conduita echipei sunt rezultatul relaţiilor psiho-sociale, valorii sportivilor, trebuinţelor şi motivaţiilor sportivilor, antrenorilor şi managerilor. Cel mai important factor care influenţează în mod determinant comportamentul fiecărui sportiv, în cadrul grupului, este învăţarea socială, considerat ca un proces de achiziţionare a experienţei sociale. În cadrul echipei, fiecare jucător încearcă să se conformeze regulilor sociale instituite sau neinstituite.

Ambele categorii de reguli sunt consolidate din experienţa anterioară, iar orice jucător nou venit (tineretul mai ales) încearcă să imite modelul comportamental constatat.

F. Antonelli şi A. Salvini (1978), citaţi de R. Manno (1996), scot în evidenţă rolul antrenorului în creşterea eficienţei unei echipe sportive.

Această eficienţă depinde de următorii factori: ¾ factori care asigură realizarea obiectivelor de performanţă: competitivitatea, disciplina sportivă, rigiditatea rolurilor, relaţiile utilitare, comunicarea formală, decizii pe verticală, ierarhia şi autoritatea; ¾ factori care menţin coeziunea: colaborarea, participarea şi comunicarea spontană, relaţiile afective, deciziile în grup, colectivul şi democraţia.

Personalitatea echipei de jocuri sportive rezultă din: ¾ istoricul (vârsta), tradiţiile, popularitatea, rezultatele, marile personalităţi sportive care au evoluat în decursul timpului până în momentul de faţă; ¾ caracterul elitist de alegere a sportivilor, dar şi a tehnicienilor cu o înaltă probitate, competenţă profesională; ¾ contribuţiile echipei în dezvoltarea ramurii sportive puse în discuţie; ¾ capacitatea managerială a clubului de a asigura toate resursele necesare pregătirii şi participării în concurs.

141

Universitatea Spiru Haret

Capitolul XII JOCUL OFICIAL DE FOTBAL 1. Antrenorul şi jucătorul – factori de bază ai procesului de pregătire şi de performanţă Definirea antrenorului ca „o persoană calificată care posedă noţiuni tehnice specifice adaptate antrenamentului unui sportiv sau al unei echipe” nu reuşeşte decât în mod parţial să configureze conţinutul şi funcţiile inerente din cadrul acestei profesii (R. Manno, 1996). În plus, angajarea interdisciplinară tot mai mare pe care se bazează în prezent administrarea unui club de fotbal profesionist lărgeşte enorm sfera de competenţă a fiecărui tehnician.

Antrenorul este principalul responsabil al celui care, pe bună dreptate, este considerat patrimoniul cel mai valoros al clubului, adică lotul de jucători care determină în ultimă instanţă succesele şi progresul clubului respectiv, reprezentând în general partea sa activă.

Trebuie să evidenţiem faptul că munca unui antrenor este evaluabilă numai dacă este privită pe o perioadă mai îndelungată, dar acest lucru nu se prezintă astfel în practică. Mă refer aici la numărul mare de schimbări ale antrenorilor pe parcursul unui campionat, la nivelul unei singure echipe.

Conducătorii de cluburi dornici de obţinerea performanţei într-un timp cât mai scurt nu au răbdarea necesară pentru ca antrenorii să-şi poată proba valoarea, alegând soluţia schimbării lor. De multe ori, chiar şi în campionatul nostru, au fost demişi antrenori care au venit la conducerea echipelor în urmă cu mai puţin de o lună de zile. În fotbalul profesionist, antrenorii semnează un contract cu clubul unde sunt angajaţi, în care sunt stipulate cu precizie obligaţiile şi drepturile acestora.

Personalitatea antrenorului este alcătuită dintr-un ansamblu de însuşiri, din care nu trebuie să lipsească: ¾ capacitatea energizantă în stare să stimuleze, activizeze şi să mobilizeze echipa (sportivii); ¾ trăsături caracteriale din care să nu lipsească ţinuta şi conduita morală, pasiunea, perseverenţa şi dârzenia; ¾ aptitudini de educator; 142

Universitatea Spiru Haret

¾ aptitudini de psiholog; ¾ abilităţi intelectuale – inteligenţa verbală, spiritul de observaţie, rapiditatea gândirii, imaginaţia, memoria, atenţia distributivă, spiritul pragmatic şi logic; ¾ aptitudini de conducător şi organizator.

Toate aceste însuşiri completate de o bună pregătire profesională a antrenorilor pot duce la obţinerea performanţelor aşteptate, dacă şi clubul oferă condiţiile corespunzătoare (bază materială, suport financiar etc).

Valoarea antrenorilor nu este legată de volumul (uneori imens) de muncă, de varietatea preocupărilor, de energia fizică şi nervoasă consumată, ci de rezultatul sportiv. Fiecare rezultat sportiv în parte te urcă şi te coboară pe scara profesională. Omul-cheie care îşi asumă răspunderea în toate împrejurările este antrenorul. În fotbalul actual (ca de altfel în toate sporturile), antrenorul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, şi anume: ¾ să fie el însuşi o persoană care trebuie să înveţe; ¾ să pătrundă în tainele ştiinţelor complexe; ¾ să-şi amelioreze continuu capacităţile profesionale de bun demonstrant, metodist, pedagog, psiholog, sociolog, cercetător al propriei activităţi desfăşurată cu jucătorii (echipa) şi a tuturor fenomenelor (evenimentelor) care trebuie stăpânite; conducător şi organizator; ¾ să-şi schimbe mentalitatea şi conduita didactică, în acest sens este bine de ştiut că trebuie să antrenăm astăzi ce se va juca mâine pentru a obţine performanţele aşteptate. În zilele noastre, întâlnim şi o categorie aparte de tehnicieni, şi anume, antrenorii-jucători. Este vorba de acei sportivi care la apusul carierei îşi schimbă‚ „peste noapte” echipamentul de jucător cu cel de antrenor. În cel mai bun caz, aceştia vor lucra mai bine dacă pe parcursul formării lor ca sportivi au avut de-a face cu tehnicieni buni, de la care au moştenit o metodologie bună de antrenament.

O pregătire teoretică sistematică realizată în paralel cu activitatea de jucător (sau imediat după abandonarea carierei competiţionale) i-ar face deosebit de eficienţi pentru ramura sportivă în care deja s-au consacrat, dar numai în calitate de sportivi. Dubla funcţie jucător-antrenor este o practică care s-a dovedit până acum ineficientă.

O altă problemă interesantă este aceea a relaţiei dintre antrenori şi jucătorii titulari şi rezerve. Această relaţie în fotbalul actual, în care miza jocurilor a crescut foarte mult, este în general asociată cu frecvente posibile conflicte. Din acest motiv, se recomandă antrenorilor să devină 143

Universitatea Spiru Haret

mai receptivi în relaţia cu jucătorii. Această receptivitate include capacitatea de a face diferenţă între diversele tipuri de lider (autoritar, cu un acut simţ practic, energic şi impulsiv, simpatic şi agreabil, abordabil şi comunicativ) şi avantajele şi dezavantajele lor prin raportare la performanţă şi afectivitate.

Antrenorii vor fi pregătiţi în legătură cu diferite procedee de stabilizare, îmbunătăţire sau diminuare a statutului jucătorilor titulari şi rezerve, ajungând să conştientizeze consecinţele acţiunilor lor asupra atitudinii şi motivaţiei jucătorilor. Se recomandă ca antrenorii să folosească posibilităţi cât mai eficiente de comunicare directă cu titularii, dar şi cu rezervele. Procedând astfel, cel puţin unele conflicte cu efecte în detrimentul performanţei individuale şi de echipă pot fi rezolvate (sau evitate) înainte de a lua proporţii. Pe cât posibil, jucătorii trebuie să deţină statutul de rezerve doar un timp limitat, pentru a se evita evoluţia spre categoria de jucători problemă.

Fără a intra în problemele specifice activităţii antrenorului din perioadele pregătitoare, precompetiţionale, competiţionale (sarcini şi atribuţii), pe care le vom discuta în cadrul altei prelegeri, voi trece, în continuare, la expunerea unor aspecte importante, legate de un alt factor de bază în procesul de pregătire şi de performanţă, şi anume, jucătorul. În funcţie de potenţialul biomotric, psihic şi tehnico-tactic atins de jucători, se stabilesc: ¾ obiectivele de performanţă şi de pregătire; ¾ concepţia de joc şi de pregătire; ¾ metodele şi mijloacele de pregătire; ¾ formarea echipei de performanţă.

Jucătorii sunt apreciaţi după modelul jucătorului de performanţă ţinând cont de starea de sănătate, tipul somatic, nivelul marilor funcţii ale organismului, capacitatea motrică, capacitatea psihică, nivelul pregătirii biologice (refacere-recuperare).

Problema pregătirii jucătorului factor favorizant, determinant pentru obţinerea performanţelor superioare, trebuie să devină o dominantă pe tot parcursul procesului de antrenament, în care antrenorii, prin competenţa lor profesională şi cu sprijinul efectiv al cluburilor, vor asigura condiţii optime celor selectaţi, şi anume: ¾ regimul alimentar corespunzător vârstei; ¾ aplicarea permanentă a refacerii şi recuperării; ¾ menţinerea legăturii cu şcoala, familia, locul de muncă, asigurarea climatului şi ambianţei optime în antrenament; 144

Universitatea Spiru Haret

¾ urmărirea evoluţiei jucătorului din toate punctele de vedere prin fişa individuală complexă, care va însoţi fotbalistul de la nivelul selecţiei până la fotbalul de mare performanţă. Şi în fotbalul de performanţă din ţara noastră, unde există cluburi profesioniste (în special Diviziile A şi B), relaţiile dintre acestea şi jucători sune reglementate printr-un contract încheiat între cele două părţi. Prin acest contract sunt stabilite statutul fiecărui jucător în cadrul echipei, obligaţiile şi drepturile care revin fiecărei părţi semnatare etc.

Vorbind de obţinerea performanţei de către jucători, trebuie să discutăm şi despre influenţa familiei şi viaţa particulară a fotbaliştilor.

Ambianţa familială, acceptarea, sprijinul, încurajarea, regimul de odihnă şi alimentaţie etc. sunt condiţiile necesare jucătorului pentru a se dărui pregătirii şi performanţei. Familiile dezorganizate şi cu condiţii necorespunzătoare, uneori, determină ratarea unor jucători cu un potenţial de perspectivă. În momentele grele, jucătorul găseşte un adevărat refugiu de linişte şi înţelegere în cadrul familiei sale.

Viaţa personală a jucătorului se referă la timpul petrecut în afara activităţii cu echipa, al cărui conţinut se poate identifica cu ceea ce este cunoscut sub numele de antrenament invizibil. Succint, viaţa personală se reduce la odihna activă şi pasivă (activităţi de relaxare, somnul), regimul alimentar, mediul familial, relaţiile sociale, veghere asupra sănătăţii şi integrităţii biologice, evitarea viciilor (fumatul, consumul de alcool şi altele), preocupări cu profil practic, cultural şi artistic.

2. Şedinţa de analiză a ultimului joc Înainte de intra in subiect, considerăm necesară prezentarea succesului acţiunilor pe care antrenorul le va întreprinde de la un joc la altul.

Luni – prima zi după joc – în cabinetul metodic, apoi pe teren, face analiza jocului de duminică prin exemplificări concrete.

Luni până vineri – antrenamentele planificate, în care pregăteşte jocul pentru duminica viitoare, pe lângă obiectivele şi mijloacele cu termen lung.

Vineri sau sâmbătă – pregătirea teoretică a meciului viitor.

Pentru realizarea unei analize eficiente, antrenorul trebuie să dispună de argumente precise referitoare la comportarea fiecărui jucător şi a echipei în ansamblu.

Cluburile puternice pot dispune de un metodist, celelalte apelează la antrenorul secund. Acesta, dotat cu creion şi hârtie, va efectua o serie de înregistrări asupra unui jucător anume şi a echipei în ansamblu.

145

Universitatea Spiru Haret

Având la dispoziţie aceste date, plus cele reţinute de el însuşi (antrenorul principal) şi notate sistematic în seara zilei de după joc, poate trece la analiza meciului desfăşurat. În cazul unei victorii sunt bine venite felicitările de rigoare (ponderate însă), în cazul unei înfrângeri, cu tact pedagogic, antrenorul va scoate în evidenţă cauzele principale care au determinat eşecul.

Exemplificările pot fi efectuate pe tablă magnetică sau chiar pe teren. În cazul existenţei unei înregistrări, misiunea îi este uşurată, devenind mult mai eficientă prin economisirea timpului.

Analiza va cuprinde aspecte ale evoluţiei echipei în ansamblu cu referiri la: ¾ îndeplinirea planului tactic (DA,NU), sistemul etc. ¾ disciplina tactică (respectată sau nu); ¾ la nevoie, analiza pe compartimente de antrenament; ¾ cauzele primirii golurilor; ¾ aportul şi eficienţa jucătorilor (traseul) care au contribuit la marcarea golurilor; ¾ spiritul de echipă, dăruirea până la epuizare din primul până la ultimul minut de joc (puterea de luptă); ¾ varietatea procedeelor de pasare (scurte, lungi) şi a şuturilor la poartă (cu piciorul, cu capul); ¾ eficacitatea acţiunilor la fazele fixe de joc în atac şi apărare; ¾ colaborarea şi eficienţa liniilor fundaşilor mijlocaşilor şi atacanţilor (în atac şi apărare); ¾ starea sănătăţii jucătorilor (accidentaţi, bolnavi. recuperabili); ¾ aportul jucătorilor tineri sau nou-veniţi in echipă; ¾ aportul celor mai buni jucători (golgeterul echipei); ¾ durata (comparativ cu adversarul) păstrării mingii etc. ¾ în continuare, antrenorul prezintă analiza individuală a jucătorilor pe posturi.

3. Pregătirea pentru jocul următor După analiza ultimului joc, antrenorul trece la desfăşurarea antrenamentelor zilnice, încercând să corecteze, prin mijloace specifice, neajunsurile semnalate. În acest timp, pregăteşte jucătorii şi echipa în ansamblu, corespunzător caracteristicilor adversarului următor.

Eficienţa acestei pregătiri va depinde în mare măsură de studierea adversarului prin: ¾ date asupra ultimului joc (pozitive-negative); ¾ jucători noi, jucători recuperaţi, jucători eficienţi, accidentări etc.; 146

Universitatea Spiru Haret

¾ sistemul de joc obişnuit; ¾ locul în clasament; ¾ starea de spirit; ¾ vizionarea de pe casete a 1 sau 2 jocuri ale adversarului (ultimele) etc.

Dacă este posibil, în mijlocul săptămânii (miercuri, joi), se angajează un meci de antrenament cu o echipă al cărei joc-sistem, calităţi etc. sunt asemănătoare cu ale adversarului de duminică. Cu acestă ocazie, se pot încerca soluţii (variante) tactice diferite pentru eliminarea neajunsurilor proprii, dar şi eficacitatea celor prevăzute, în lupta cu adversarul. Dacă nu există o asemenea posibilitate, pentru acest antrenament se recurge la un joc-şcoală cu proprii jucători.

Pregătirea meciului următor începe deci încă de la reluarea antrenamentelor (de luni). Zilnic, antrenorul, având şi informaţii cât mai detaliate asupra adversarului, folosind cele mai indicate şi eficiente mijloace tehnico-tactice, teoretice şi psihice, introduce jucătorii – întreaga echipă – în atmosfera jocului următor, în aşa fel încât jucătorii, cunoscând bine tactica preconizată şi încrederea în posibilităţile lor, pot aborda jocul cu o tensiune nervoasă cât mai scăzută. La aprecierea antrenorului, sâmbătă sau duminică, cu câteva ore înaintea jocului (etapă acasă), poate organiza o şedinţă a jocului (în sală – cu tablă magnetică), în care să sistematizeze principalele probleme (eventual, vreo informaţie de ultimă oră), legate de joc şi să stabilească lotul ce va apărea pe foaia de arbitraj, dar şi formaţia ce va intra în teren.

Cele două decizii vor reflecta mereu eficienţa muncii sale şi măiestria pedagogică.

Tendinţa actuală (oglindită şi de abandonarea treptată a netei distincţii terminologice dintre titulari şi rezerve), de a crea un grup omogen de jucători, fără nici o diferenţiere sau subordonare ierarhică şi funcţională, contribuie la pregătirea celor mai bune condiţii în vederea efectuării celor mai dificile selecţii de stabilire a lotului pentru joc.

Tot mai mulţi antrenori consideră că în echipa lor toţi jucătorii sunt titulari şi toţi sunt rezerve, fapt ce are o confirmare reală şi o valoare afectivă. În acest fel, se pot evita apariţia unor tensiuni, nesiguranţă, nerăbdare în rândul jucătorilor.

La alegerea aşa-ziselor rezerve, se va ţine seama, pe lângă valoarea jucătorilor, şi de capacitatea lor de a se adapta rapid (după intrarea în teren) la cerinţele jocului, la rezolvarea unor defecţiuni apărute în angrenajul echipei.

147

Universitatea Spiru Haret

Capitolul XIII CONCEPŢIA DE JOC ŞI DE PREGĂTIRE ÎN FOTBAL

Concepţia de joc reprezintă „ansamblul caracteristicilor de joc elaborate de o anumită şcoală sau federaţie de fotbal având la bază idei orientative noi, principii, forme şi sisteme de joc preluate şi adaptate la specificul temperamental, tradiţie, climă şi disponibilităţi tehnico-tactice ale propriilor jucători” (I. Motroc, 1994).

Noţiunea de concepţie de joc include elemente sau cerinţe ale componentelor antrenamentului. Deşi internaţională, din punct de vedere al conţinutului esenţial şi al sursei care îi generează evoluţia, concepţia de joc devine naţională prin elementele adaptate şi eventual, reorientată după necesităţi. La elaborarea ei se are în vedere tot ce este caracteristic şi mai eficient în jocul actual propriu, precum şi tendinţele acestuia pe plan mondial.

Concepţia de pregătire cuprinde ansamblul de idei, soluţii şi obiective de pregătire şi de performanţă, rezultat din cerinţele concepţiei de joc, în scopul organizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ pe o treaptă superioară, în perspectiva următorilor 2-4 ani (I. Motroc, 1994).

Concepţia de pregătire elaborată în mod ştiinţific rezultă din analiza profundă a eficienţei şi stadiului performanţei la nivel internaţional, dar şi a celui intern, pe diferite niveluri (echipe naţionale, Diviziile A, B, C, juniori), după fiecare campionat mondial şi european.

După I. Ionescu, C. Dinu (1982), concepţia de joc poate cuprinde: ¾ abordarea ofensivă, defensivă sau egală a luptei; ¾ sistemul de joc; ¾ organizarea atacului şi apărării; ¾ corelaţiile tactice între parteneri; ¾ modul depăşirii individuale şi colective a adversarului; ¾ utilizarea tactică a vitezei de joc; ¾ calitatea jocului colectiv şi constructiv; ¾ măsurile de anihilare a adversarului; ¾ combinaţiile specifice; ¾ sistemul de suplinire şi corectare reciprocă; ¾ perimetrul de activitate a posturilor din echipă; 148

Universitatea Spiru Haret

¾ rolul şi distribuţia coordonării tactice în teren; ¾ criteriile de selecţie a echipei; ¾ strategia de bază a jocului şi tactica specială; ¾ strategia momentelor esenţiale ale luptei; ¾ corelaţia între disciplina-program şi creativitatea individuală.

De asemenea, după aceeaşi autori, concepţia de pregătire reflectă atitudinea, mentalitatea şi acţiunea antrenorului cu privire la procesul pedagogic de antrenament fizic, tehnic şi psihic al jucătorilor, precum şi de pregătire complexă în vederea jocului cu echipa adversă. În acest sens, concepţia de pregătire cuprinde: ¾ interpretarea şi abordarea separată şi corelată a parametrilor efortului: volum, intensitate, durată, complexitate; ¾ atitudinea faţă de acţiunea metodică de lucru în antrenament; ¾ atitudinea faţă de organizarea şi planificarea procesului de antrenament; ¾ atitudinea faţă de factorii fizici, tehnici, tactici şi psihici ai jocului, ponderea şi preferinţa abordării lor; ¾ interpretarea caracterului ştiinţific al antrenamentului; ¾ stilul de conducere şi organizare a antrenamentului şi jocului; ¾ nivelul autoimpus de responsabilitate, exigenţă şi seriozitate în tratarea problemelor de antrenament şi joc; ¾ capacitatea de dozare a efortului în antrenament; ¾ felul interrelaţiilor cu jucătorii pe parcursul antrenamentului şi jocului; ¾ modul de pregătire şi conducere a jocului.

D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota (1998), prezintă o abordare ştiinţifică a problematicii concepţiei de joc şi pregătire, din punctul de vedere al antrenorului, care în fotbalul (sportul) contemporan se confruntă cu o serie de dificultăţi în procesul, extrem de greu şi complex, de obţinere a performanţelor superioare.

Antrenorul trebuie să se bazeze numai pe acele idei, convingeri, prejudecăţi care pot rezolva eficient o anumită situaţie concretă (reală), adică să rezolve eficient traseul: situaţie-soluţie pragmatică-rezultat final.

Autorii, menţionaţi mai sus, prezintă în figura 6 aspectele importante legate de noţiunea de concepţie, în cadrul activităţii antrenorului.

149

Universitatea Spiru Haret

Model de pregătire

Model de joc

Concepţie

Concepţia de joc pe plan internaţional

Concepţia unitară de joc pe plan naţional

Modele de referinţă (loturile naţionale)

Modele performanţiale de nivel formativ (ierarhice)

Orienterea procesului de pregătire Obiective Resurse Programe Strategie Planificare Aplicare în practică Evaluare

Modele ierarhice de pregătire -lot naţional seniori -seniori Divizia A - tineret; lot naţional -juniori I; lot naţional - juniori II; lot naţional - juniori III; lot naţional

- copii

Concepţia antrenorului

Model de joc pentru echipa proprie

Model de pregătire pentru echipa proprie

(după D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota, 1998) 150

Universitatea Spiru Haret

Din această schemă trebuie să reţinem următoarele aspecte: ¾ concepţia este o componentă (subsistem) a (al) modelului de joc aflat în relaţie biunivocă (determină şi este determinată) cu modelul de pregătire; ¾ întregul circuit se axează pe noutăţile din tactică, tehnică, idei şi principii de joc, aparatură, regulament strategii etc., şi pe dinamica concepţiei, de la nivel internaţional, naţional, al antrenorului, şi invers.

La nivel internaţional, concepţia de joc şi pregătire întruneşte şi sintetizează toate informaţiile şi noutăţile care apar pe acest plan: ¾ Ce este nou în joc şi în pregătire? ¾ Care este comportamentul performanţial al echipei şi jucătorilor? ¾ În ce condiţii se realizează aceste performanţe? ¾ Care sunt „fenomenele cauză” care produc „fenomenele efect”? ¾ Care tendinţe (caracteristici) sunt accesibile de a fi extrapolate în concepţia unitară de joc şi pregătire pe plan naţional?

Dezvoltarea continuă a jocului, exigenţele competiţiei, ideile antrenorilor etc. oferă noutăţi în concepţia de joc şi pregătire, existând o preocupare permanentă pentru creşterea capacităţii de performanţă.

Pe plan naţional, ar trebui să existe o concepţie unitară de joc şi pregătire, dacă specialiştii din fotbal ajung la o unitate de vederi, ţinând cont de răspunsurile date la două întrebări, după cum urmează: ¾ Cum trebuie să joace echipele noastre? ¾ Cum trebuie să se pregătească echipele noastre?

Concepţia unitară de joc surprinde atât strategia de concurs, cât şi tactica de joc.

Aceasta presupune sintetizarea unui model de joc (concurs), în care sunt implementate componentele fundamentale ale originalului (tactică, tehnică, capacitate fizică şi psihică), care se potrivesc însuşirilor jucătorilor noştri şi specificului naţional, precum şi utilizarea lui în scop strategic.

De asemenea, tactica de joc ne oferă o serie de elemente structurale observabile, cum ar fi: structura echipei, formele şi sistemele de joc, combinaţiile sistemelor, principii de acţionare în sistem, reguli (de atac şi apărare). În stabilirea strategiei de concurs şi a concepţiei tactice de joc, trebuie să ţinem cont de următoarele aspecte: ¾ caracteristicile jocului practicat de cele mai valoroase echipe din lume; ¾ tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial; 151

Universitatea Spiru Haret

¾ valorificarea disponibilităţilor de excepţie (talentului) ale fotbaliştilor noştri.

Pentru a-şi amplifica eficienţa, aceste trei aspecte puse în discuţie trebuie să acţioneze sinergic şi în conexiune. În mod asemănător cu elaborarea concepţiei de joc se elaborează şi concepţia de pregătire, valorificând relaţia biunivocă dintre modelul de joc şi modelul de pregătire.

Concepţia unitară de joc şi pregătire pe plan naţional înseamnă de fapt un model optim de adaptare a modelului ideal (internaţional) la condiţiile concrete din ţara noastră.

Concepţia antrenorului va fi mai eficientă cu cât va reuşi să aleagă cele mai bune idei de joc, care să valorifice la maximum disponibilităţile jucătorilor. Ţinând cont de recomandările federaţiei, antrenorul elaborează modelul de joc pentru echipa proprie, care este construit (ulterior corectat) în funcţie de comportamentul performanţial realizat de jucători în perioada precedentă (tur, retur, sezon).

Respectând operaţiunile proiectării didactice ştiinţifice se poate elabora modelul de pregătire pentru echipa proprie. În acest sens, se pleacă de la rezolvarea eficientă a relaţiei dintre obiectivele de performanţă ale modelului de joc şi obiectivele instrucţionale ale modelului de pregătire.

152

Universitatea Spiru Haret

Capitolul XIV ACCIDENTELE JUCĂTORILOR DE FOTBAL

1. Generalităţi În condiţiile practicării fotbalului actual, datorită angajamentului total, jucătorii sunt expuşi uneori la accidentări, care se produc mai rar în antrenamente, dar destul de frecvent în jocurile oficiale.

Se cunoaşte faptul că în jocul de fotbal întâlnim aproximativ 2936% din totalul traumatismelor sportive.

Patologia specifică jocului de fotbal se grupează în trei categorii, şi anume: a) leziuni macrotraumatice; b) leziuni microtraumatice; c) leziuni hiperfuncţionale (P. Bendiu şi Gh. Untea, sub coordonarea I. Drăgan, 1994).

Leziunile macrotraumatice pot fi acute sau cronice. Cele acute sunt în principal caracterizate de o instalare bruscă şi precisă într-un anumit moment desfăşurării antrenamentului şi jocului. Sunt considerate externe cele la care agentul traumatic mecanic provine din exterior, cu acţiune directă sau indirectă (fiind elementul etiopatogenic declanşator), şi interne, cele la care nu există element extern (de exemplu, ruptura musculară). Leziunile cronice au o dublă origine: cronicizarea celor acute, insuficient tratate, şi apariţia celor distrofice, consecinţă directă a unor traumatisme repetate.

Leziunile microtraumatice sunt acelea care au drept cauză un traumatism de intensitate minoră, dar repetat în cazul unor mişcări monotipe, care prin modificările de tip distrofic la nivelul anumitor formaţii anatomice pot genera substratul microscopic al leziunii.

Cauzele care le produc pot fi legate de terenul de joc (îngheţat, denivelat, prea moale sau prea dur), de condiţiile meteorologice nefavorabile, de echipamentul necorespunzător (crampoane improprii terenului de joc etc.), de acţiunile adversarului (atacă neregulamentar sau loveşte din cauza unor carenţe tehnico-tactice etc.), de maniera de arbitraj (arbitrul prea îngăduitor cu unii jucători care folosesc frecvent acţiuni dure 153

Universitatea Spiru Haret

asupra adversarului sau absenţa antrenorilor de la unele antrenamente, când în timpul unor jocuri se pot întâmpla accidente mai mult sau mai puţin intenţionate).

Leziunile hiperfuncţionale sunt cauzate de anumite modificări de ordin enzimatic, biochimic şi histochimic, localizate la nivelul unor formaţii anatomice, fără a exista elementul traumatic.

Cele mai frecvente zone accidentate în jocul de fotbal sunt: membrele inferioare, membrele superioare, trunchiul, abdomenul, faţa şi capul, prezente în această ordine.

2. Traumatismele părţilor moi Contuzia este o afecţiune traumatică frecvent întâlnită, care reprezintă aproximativ 32% din totalul traumatismelor survenite la fotbalişti.

Reprezintă strivirea într-o măsură mai mare sau mai mică a părţilor moi – piele, ţesut adipos, muşchi – prin lovire sau presare. Cel mai des le întâlnim la nivelul membrelor inferioare, dar nu lipsesc nici de la alte niveluri.

Tabloul clinic în contuziile uşoare se manifestă prin durere şi discretă incapacitate, iar uneori apare o echimoză.

Plăgile reprezintă secţionarea pielii, cu sau fără interesarea ţesuturilor subiacente. Acestea se produc prin contactul părţilor moi cu corpuri străine ascuţite (de pe terenurile de joc sau din jurul lor), dar mai ales prin lovirea cu ghetele sau cu crampoanele. Ca şi contuzia, plaga este frecvent întâlnită la nivelul membrelor inferioare, dar nu lipseşte nici din alte zone (abdomen-torace, braţe, cap, gât).

Leziunile musculare sunt produse de o contracţie bruscă a unui muşchi în anumite situaţii favorizante şi reprezintă 10,25% din totalul traumatismelor fotbalistice. Printre cauzele predispozante menţionăm: existenţa unei spasmofilii congenitale, circulaţii sangvine deficitare ş.a.

Printre factorii favorizanţi amintim efortul brusc şi violent fără o prealabilă încălzire, în condiţiile unui climat rece şi umed, dar şi greşelile metodice concretizate prin antrenarea inegală a anumitor grupe agoniste, în detrimentul grupelor antagoniste. Astfel, numărul mare de leziuni musculare în fotbal, ce survin la musculatura posterioară a coapsei, se datorează tocmai unei mari diferenţe de tonus şi forţă a acestor grupe, rezultată din neglijenţa antrenării lor, deşi musculatura agonistă (cvadricepsul crural) este solicitată prin excelenţă în fotbal. Factorul comun care creează acelaşi efect, ruptura musculară, rezidă din lipsa sinergismului dintre activitatea agoniştilor şi a antagoniştilor. Lipsa 154

Universitatea Spiru Haret

aceasta de sinergie este mai evidentă la începutul antrenamentului sau jocului când sportivul nu s-a încălzit bine, deci nu s-au permeabilizat sinapsele şi nu s-a prestabilit imaginea complexă şi coordonată a mişcării.

Lipsa de sinergism se manifestă şi la sfârşitul competiţiei, când efortul prelungit face să înceapă scăderea controlului nervos superior al coordonării, ca şi eficienţa mecanismelor reflexe locale (muşchi-articulaţie-muşchi). Printre cauzele favorizante mai sunt incriminate carenţele alimentare şi vitaminice, condiţiile meteorologice grele, echipamentul sportiv necorespunzător, potenţialul biologic scăzut datorită unor excese şi a unei vieţi nesportive, precum şi unele greşeli în procesul de refacere.

Cauze declanşatoare ale leziunii sau rupturii musculare pot fi şi contuziile directe provocate de un adversar, dar mai frecvent forţele opozante interne (contracţia musculară sau frânarea bruscă a mişcării) sau externe (împingerea jucătorului de către adversar).

După întinderea ei, leziunea musculară poate fi: fibrilară (când sunt lezate câteva fibre), fasciculară (când sunt interesate câteva fascicule ale muşchiului), fibro-fasciculară (care reuneşte unul-două fascicule rupte şi leziunile fibrilare asociate) sau totală (când leziunea interesează o bună parte sau în totalitate corpul muscular).

Localizarea cea mai frecventă a leziunilor musculare o întâlnim, în fotbal, la nivelul cvadricepsului femural, ischiogambierilor, adductorilor coapsei, tricepsului sural. În cazul rupturilor musculare, sportivul accidentat va fi transportat direct la spital pentru a fi supus intervenţiei chirurgicale, singurul mod corect de rezolvare.

Evoluţia şi prognosticul sunt în general favorabile, dacă sportivului i se acordă asistenţă medicală de specialitate, de calitate, încă din primele momente ale producerii accidentului. Foarte multe recidive apar din cauza unor tehnicieni, care, dornici de a-şi vedea jucătorul în formaţia de bază, forţează reintrarea, bazându-se de multe ori numai pe afirmaţia sportivului, care, din motive uşor de bănuit, spune că se simte bine, leziunile în curs de cicatrizare rupându-se, accident ce duce la dublarea perioadei de inactivitate.

Leziunile tendoanelor pot surveni brusc, în urma unui traumatism iniţial, sau lent, în urma producerii unor modificări dismetabolice locale, printr-o suprasolicitare a segmentului respectiv. În afara acestor cauze, mai pot concura şi o serie de factori predispozanţi şi favorizanţi, cum ar fi: tulburările circulatorii, deprinderile motrice greşite, tulburările endocrine, deficienţele alimentare şi vitaminice, condiţiile meteorologice nefavorabile ş.a.

155

Universitatea Spiru Haret

La fotbalişti, ca forme anatomoclinice întâlnim: tendinita patelară şi cea a tendonului cvadricipital, formaţiuni componente ale aparatului extensor al genunchiului; tendinita complexului tendinos „laba de gâscă” – o formă particulară de leziune a tendonului distal comun al semitendinosului şi semimembranosului la nivelul genunchiului; tendinita achiliană.

Ruptura de tendon apare de obicei la sportivii care au prezentat o tendinită netratată sau insuficient supravegheată. Se întâmplă ca la o mişcare bruscă, aceştia să acuze o durere vie, ca o tăietură de cuţit, urmată de incapacitatea funcţională a segmentului. În fotbal, se întâlnesc şi o serie de forme particulare de leziuni ale muşchilor şi tendoanelor, cum ar fi: mioentezita extremităţii inferioare a muşchiului drept abdominal, care prin caracterul trenant şi dificultatea tratării produce mari neplăceri sportivilor.

3. Traumatismele articulaţiilor Entorsele sunt leziuni traumatice ale aparatului capsulo-ligamentararticular, prin punerea lui sub tensiune forţată în timpul unei mişcări exagerate ca amplitudine sau greşite din punct de vedere al direcţiei.

Pot fi de diferite grade de gravitate în funcţie de mărimea leziunilor.

Cea mai afectată articulaţie la fotbalişti este articulaţia gleznei (46,8% din totalul entorselor), urmată de cea a genunchiului (26,6%), la nivelul metatarsienelor, şi altele.

Entorsa gleznei prezintă trei mari varietăţi clinice, în funcţie de caracteristicile anatomo-funcţionale şi de mecanismul biomecanic care o produce. Astfel, vorbim de entorsa externă care este determinată de o mişcare inversă şi în care se produc leziuni ale ligamentelor astragalocalcanean lateral, astragaloscafoidian şi calcaneocuboidian. În cazul entorsei interne, aceasta se produce prin mecanismul de eversiune, când sunt lezate ligamentele tibioastragaliene, de cele mai multe ori fiind însoţită şi de fractura peroneului. Entorsa anterioară se produce prin extensia forţată a gleznei şi se caracterizează prin leziuni capsulare anterioare.

Entorsa genunchiului are incidenţă destul de mare în rândul fotbaliştilor. Articulaţia genunchiului, având o capsulă articulară bogat inervată, este puternic afectată de producerea entorsei, fiind foarte dureroasă.

Odată apărută durerea, se produce contractura, care, la rândul ei, favorizează durerea, şi astfel cercul vicios se reia, repetându-se amplificat.

Entorsele genunchiului pot fi simple sau complicate. În cele simple, este interesat numai un ligament colateral, intern sau extern, iar la cele 156

Universitatea Spiru Haret

complicate, se asociază şi leziunile ligamentelor încrucişate, ale meniscurilor şi altele.

Entorsele piciorului se referă la afectarea traumatică a unor articulaţii din scheletul acestui mic segment. Se întâlnesc entorse tarsometatarsiene şi metatarsofalangiene.

Luxaţiile apar atunci când extremităţile osoase care alcătuiesc o articulaţie sunt îndepărtate prin traumatism de le raporturile lor normale şi sunt menţinute în această poziţie.

Faţă de entorsă, luxaţia traumatică implică încă două elemente de gravitate, şi anume: dislocarea permanentă a suprafeţelor articulare şi leziuni articulare şi periarticulare extinse.

Dintre toate localizările luxaţiilor, în fotbal, le întâlnim mai frecvent la nivelul articulaţiilor umărului şi cotului, datorită plonjoanelor acrobatice ale portarilor, aterizărilor pe umăr ale jucătorilor de câmp, şocurilor prin cădere sau lovire a cotului ş.a. Modul şi promptitudinea cu care este repus în mod corect segmentul deplasat asigură o evoluţie şi un prognostic favorabil. Insuficienta recuperare asociată şi unei hipofuncţii musculare sun cauzele multor luxaţii recidivante, a căror rezolvare presupune în mod obligatoriu intervenţia chirurgicală.

Disjuncţiile şi diastazisurile sunt două afecţiuni traumatice care interesează articulaţiile fixe. Disjuncţia echivalează cu entorsa şi se rezumă la o simplă forţare a aparatului capsuloligamentar. Diastazisul echivalează cu luxaţia, capetele segmentelor osoase schimbându-şi raporturile anatomice.

La fotbalişti, se întâlnesc la nivelul articulaţiilor tibioperoniere superioare şi inferioare. Disjuncţia tibioperonieră inferioară însoţeşte, de obicei, entorsele tibiotarsiene, când scoaba tibioperonieră este forţată de mişcarea de rotaţie a piciorului. O complicaţie mai gravă a acesteia o constituie diastazisul tibioperonier inferior. Prezenţa unei asemenea afecţiuni produce mari neplăceri sportivului, făcând dificilă sau chiar imposibilă continuarea practicării fotbalului.

4. Leziunile meniscurilor Meniscurile sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, care se găsesc în cavitatea articulară şi se interpun între condilii femurali şi platourile tibiale. Întrucât condilul femural intern este mai coborât decât cel extern, suprasolicitarea acestuia explică frecvenţa de trei ori mai mare a leziunilor meniscului intern faţă de cel extern.

157

Universitatea Spiru Haret

Mişcările de flexie-extensie ale genunchilor imprimă meniscurilor o deplasare antero-posterioară. Din punct de vedere biomecanic, mişcările genunchiului scot în evidenţă că flexia acestuia, de peste 70 de grade, se asociază şi cu o rotaţie internă progresivă a gambei până la 20 de grade.

Majoritatea rupturilor de menisc intern se produc în urma unei forţe interne, care impune genunchiului semiflectat o mişcare de extensie bruscă cu rotaţie internă. În fotbal, acest lucru se întâlneşte destul de frecvent, jucătorul având sprijinul pe un singur picior cu genunchiul flexat, imprimându-i-se o mişcare dezechilibrantă, care duce la extensia bruscă a genunchiului şi la o rotaţie internă. Traumatismul direct, care se soldează cu ruptura meniscului se întâlneşte numai în mod excepţional.

Dintre factorii favorizanţi care duc la ruptura meniscurilor menţionăm: deformaţiile congenitale ale axelor genunchilor (valg, chisturi de menisc), preexistenţa unui proces reumatismal degenerativ, execuţii sportive deficitare, existenţa unei stări de oboseală a membrelor inferioare, terenul de joc necorespunzător şi factorii meteorologici nefavorabili (noroi, gheaţă, zăpadă îngheţată).

5. Traumatismele osului şi periostului În jocul de fotbal, datorită agresiunilor ce pot apărea, sunt afectate destul de des osul şi periostul, învelişul său. Agentul traumatizant poate fi de natură internă (inerţia corpului sau contracţia bruscă şi puternică a unor grupe musculare) sau externă (lovirea directă de către adversar sau de către un obiect intermediar). În funcţie de intensitatea, sensul şi suprafaţa de acţiune a forţei traumatizante este afectat fie periostul, fie osul sub forma unor deranjamente trabeculare, fisuri sau a unor fracturi.

Periostita acută traumatică este de cele mai multe ori rezultatul unei lovituri directe asupra unei regiuni în care osul este acoperit cu puţine straturi moi. În jocul de fotbal, cele mai expuse zone sunt regiunea tibială anterioară şi maleolele tibioperoniere. Întâlnim însă şi periostite care se produc în urma jocurilor şi antrenamentelor repetate pe terenuri tari sau a alergărilor pe distanţe lungi pe şosele, efectuate în timpul perioadelor pregătitoare.

Periostita dinamică a pubisului este cauzată de microtraumatismele repetate survenite la acest nivel, ca urmare a solicitărilor mecanice 158

Universitatea Spiru Haret

consecutive ale membrelor inferioare. Se întâlneşte mai frecvent la fotbaliştii care folosesc mai mult procedeul de lovire a mingii cu latul, suprasolicitând simfiza pubiană prin poziţia bazinului, dar apare şi atunci când antrenamentele şi jocurile se desfăşoară în mod repetat şi prelungit pe terenuri grele, jucătorii fiind obligaţi să lovească mingea din poziţii mai puţin obişnuite şi pregătite.

Fisurile osoase sunt leziuni care implică numai o porţiune variabilă a acestora, corticala rămânând, de obicei, întreagă. Se produc când forţa traumatizantă are o intensitate medie, iar la fotbalişti se întâlnesc mai frecvent la nivelul tibiei, peroneului, maleolelor acestora, metatarsienelor şi falangelor.

Fracturile caracterizate prin întreruperea continuităţii oaselor se datorează agenţilor traumatici interni sau externi, de forma unor lovituri, tasări, mişcări bruşte contrariate, forfecări, rotări ş.a. Fracturile pot fi închise şi deschise, după cum traiectul fracturii pătrunde sau nu în spaţiul articular.

Traumatismele craniocerebrale se întâlnesc mai rar în jocul de fotbal, dar prezintă un mare interes datorită gravităţii şi efectelor pe care le pot avea, ţinând cont de viteza şi masa agentului traumatizant, de felul corpului contondent, de durata şi direcţia factorului traumatizant.

Ele pot fi deschise şi închise, gravitatea lor fiind determinată de afectarea substanţei nervoase. Cele mai frecvente forme clinice întâlnite la fotbalişti sunt: comoţia cerebrală şi contuzia cerebrală.

Traumatismele toracelui sunt relativ frecvent întâlnite la fotbalişti datorită lovirii de către adversar cu o parte a corpului, căderii jucătorului în urma unei sărituri la minge, căderii adversarului peste toracele jucătorului căzut, rănirilor cu un corp ascuţit de către adversar (crampoanele adversarului). Frecvent, se întâlnesc contuziile simple toracice, compresia toracică, contuzia acestuia cu fracturare a una-două coaste.

Traumatismele abdomenului se produc în cazul lovirii abdomenului de către adversar cu pumnul sau piciorul, izbirea abdomenului de către minge, strivirea abdomenului sub greutatea adversarului căzut peste el.

Avem de-a face de cele mai multe ori cu contuzii abdominale simple, dar din nefericire pot exista şi traumatisme închise cu leziuni de organe.

Traumatismele aparatului urogenital pot fi produse de diferiţi agenţi cu acţiune directă sau indirectă. Prin acţiune directă la nivelul rinichiului, prin prinderea acestuia între două feţe vulnerante sau prin tamponarea dorso-ventrală a rinichiului, se pot provoca leziuni de diferite grade: infiltraţii sangvine, rupturi extrarenale, fisuri corticale, zdrobiri şi chiar rupturi 159

Universitatea Spiru Haret

totale. Asupra vezicii urinare, traumatismele intervin în special când este plină şi o pot rupe, în raport cu violenţa şocului. Acţiunea directă a agenţior traumatici în regiunea perinoescrotală pot determina leziuni ale organelor terminale al aparatului urogenital.

Afecţiunile hiperfuncţionale (de suprasolicitare) ale aparatului locomotor sunt rezultatul suprasolicitărilor acestuia în anumite condiţii şi pe fondul unor tulburări generale. Formele clinice ale acestor afecţiuni la nivelul aparatului locomotor sunt: miozita, tendinita, ligamenita, meniscita, capsulita, aponevrozita, iar în cazul afectării concomitente a două sau mai multor ţesuturi histologice, apar forme anatomo-clinice combinate, cum ar fi: mioentezita, tenosinovita ş.a., cele mai frecvente localizări la membrele inferioare fiind la aparatul capsuloligamentar, muşchi şi tendoane.

160

Universitatea Spiru Haret

BIBLIOGRAFIE

BENEDEK, E. şi PÁLFAI, I. – Bazele ştiinţifice ale antrenamentului.

Orientări şi tendinţe în fotbal – Fotbal 600 exerciţii, vol I-II., Bucureşti, C.C.P.S., 1986.

BOTA, Cornelia – Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, ANEFS, 1994.

BUŞE, Ion şi OGODESCU, D.S. – Fotbalul sinergic, Timişoara, Editura Facla, 1982.

CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Fotbal – Curs de specializare. Vol I., Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.

CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Modelul de joc şi modelarea pregătirii juniorilor pentru fotbalul de performanţă, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2004.

CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Capacitatea de performanţă în fotbal, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2005.

CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Tehnica şi tactica jocului de fotbal. Curs de bază, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.

CIOLCĂ, Sorin-Mirel şi GRIGORE, Gheorghe – Fotbalul – mijloc asociat al kinetoterapiei, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2005.

COLIBABA-EVULEŢ, Dumitru şi BOTA, Ioan – Jocuri sportive – teorie şi metodică, Bucureşti, Editura Aldin, 1998.

COJOCARU, Viorel – Curs de fotbal – specializare, Bucureşti, A.N.E.F.S., 1994.

COJOCARU, Viorel – Fotbal – Noţiuni generale, Bucureşti, Editura Axis Mundi, 2001.

COJOCARU, Viorel – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii, Bucureşti, Editura Axis Mundi, 2002.

COMUCCI, Nicola şi VIANI, Marco – Manualul antrenorului de fotbal, Bucureşti, C.N.E.F.S., 1988.

Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

DRAGNEA, Adrian – Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996.

161

Universitatea Spiru Haret

DRAGNEA, Adrian şi MATE-TEODORESCU, Silvia – Teoria sportului, Bucureşti, Editura FEST, 2002.

DRĂGAN, Ioan şi colab. – Medicina sportivă aplicată, Bucureşti, Editura Editis, 1994.

EPURAN, Mihai – Modelarea conduitei sportive, Bucureşti, Editura SportTurism, 1990.

EPURAN, Mihai – Metodologia cercetării activităţilor corporale, Bucureşti, FEST, 2005.

EPURAN, Mihai, HOLDEVICI, Irina şi TONIŢA, Florentina – Psihologia sportului de performanţă. Teorie şi practică, Bucureşti, FEST, 2001.

GHEORGHE, Daniel – Teoria antrenamentului sportiv, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005.

Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori (lucrare colectivă), Bucureşti, Editura Axis Mundi, 2003.

IONESCU, Ion şi DINU, Cornel – Fotbal, concepţia de joc, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1982.

IONESCU, Mihai şi TUDORAN, Mircea – Fotbal de la A la Z. Fotbalul românesc de-a lungul anilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984.

LEALI, G. – L'allenamento e l'addesttramento calcistico durante il periodo evolutivo, Societa Stampa Sportivo, Roma, 1983.

MANNO, Renato – Bazele antrenamentului sportiv, Bucureşti, M.T.S.C.C.P.S., S.D.P., 371-374, 1996.

MANUŞARIDE, Chiriac şi GHEMIGEAN, Chevorc – Aproape totul despre fotbal, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986.

MANUŞARIDE, Chiriac – Regulamentul jocului de fotbal adnotat, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977.

MIU, Ştefan şi VELEA, Florin – Fotbal. Specializare, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002.

MOTROC, Ion – Sportul la copii şi juniori – fotbal, Bucureşti, CNEFS, 1989.

MOTROC, Ion – Problemele teoriei şi metodicii antrenamentului în fotbal, Bucureşti, CNEFS, 1989.

MOTROC, Ion – Fotbal de la teorie la practică, Bucureşti, Editura Rodos, 1994.

MOTROC, Ion şi COJOCARU, Viorel – Fotbal. Curs de bază, Bucureşti, ANEFS, 1991.

MOTROC, Florin şi MOTROC, Adrian – Fotbal – curs de bază. Tehnicatactica, Bucureşti, Editura Universităţii din Piteşti, 1999.

NICU, Alexe – Raţionalizarea antrenamentului sportiv, Bucureşti, C.C.P.S., 1992.

NICU, Alexe – Planificarea antrenamentului sportiv – Modele, Bucureşti, C.C.P.S., 1992.

162

Universitatea Spiru Haret

1993.

NICU, Alexe – Antrenamentul sportiv modern, Bucureşti, Editura Editis,

NICU, Alexe – Istoria execiţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002.

PETRESCU, Teodor şi DEHELEAN, Ovidiu – Fotbal. Curs de bază, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000.

PETRESCU, Teodor şi DEHELEAN, Ovidiu – Fotbal. Probleme de antrenament şi joc, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001.

Sinteze. Învăţământ la distanţă, anul I (lucrare colectivă), Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005.

STĂNCULESCU, Victor – Ghidul antrenorului de fotbal, Bucureşti, Editura Stadion, 1982.

STĂNCULESCU, Victor – Ghidul antrenorului profesionist de fotbal pentru 364 zile ale unui an competiţional, Braşov, Editura Transilvania Expres, 1989.

SOLVEBORN, Sven, A. – Stretching, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., 1988.

SVARŢ, V.B. şi HRUSCEV, S.V. – Aspecte medico-biologice ale orientării şi selecţiei sportive, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., 1986.

Teoria antrenamentului, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 359-361, 1995.

Teoria competiţiei, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 1995.

Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Editura Stadion, 1978.

THOMAS, Jerry, R. şi NELSON, Jack, K. – Metodologia cercetării în activitatea fizică, Bucureşti, C.C.P.S. – S.D.P., 375-377, 1996.

TODEA, Septimiu, Florian – Metodica educaţiei fizice şi sportive, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001.

WEIN, H. – Imparare il calcio, Editura Meditarenee, Roma, 1994.

WEINEK, Jurgen – Biologie du sport, Bucureşti, M.T.S. – C.C.P.S., S.D.P., nr. 365-366, 1995.

163

Universitatea Spiru Haret

Redactor: Maria CERNEA Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ Coperta: Marilena BĂLAN Bun de tipar: 13.02.2006; Coli tipar: 10,25 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 316.97.90; www.spiruharet.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro 164

Universitatea Spiru Haret