De ale mele, de a valma - ioan ganea christu

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma Vol. I

Bucureşti - EDITURA PRIVIREA 2010

ACEASTĂ CARTE A APĂRUT LA EDITURA PRIVIREA A ASOCIAŢIEI LIGA ALBANEZILOR DIN ROMÂNIA CU SPRIJINUL GUVERNULUI ROMÂNIEI

Copyright © 2010 Editura Privirea toate drepturile rezervate Reproducerea parţială sau totală a textului din această lucrare este posibilă numai cu acordul scris al Editurii Privirea Copertă: Ioan GANEA-CHRISTU Tehnoredactare: Ioan GANEA-CHRISTU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GANEA-CHRISTU, Ioan De-ale mele, de-a valma/

Ioan GANEA-CHRISTU - Bucureşti: Privirea, 2010 ISBN 978-973-1936-05-5

821.135.1-32

“Am scris această carte, eu”, cu gândul la rude, prieteni, colegi care au trecut prin viaţa mea, mi-au lăsat amintiri pe care le-am povestit şi altora, şi am vrut să rămână pe hârtie, cel puţin pentru mine, pentru atunci când, cine ştie ?, voi avea răgazul să-mi răsfoiesc propriul jurnal – « ca să-l numesc aşa ».

Şi-am scris această carte, eu, în virtutea inerţiei, după terminarea tezei de doctorat şi descătuşarea din rigorile inginereşti.

Făcând o reformă prin maldărele de hârtii legate de teză, am dat peste notiţele din tinereţe, încercările mele scriitoriceşti şi mi-a încolţit ideea de a le desprăfui şi de a le completa cu mici istorioare, momente, gânduri din viaţa mea, unele semi-hazlii, sau tragi-comice, pe care le-am considerat, cât de cât interesante.

Am început prin a le ordona cronologic, apoi prin a le grupa pe tematici, gen: De-ale armatei; De-ale şcolii; De-ale familiei; De-ale dragostelor; De-ale serviciului; De-ale diverselor, ... dar, parcă nu se delimitau / apropiau suficient. Aşa că le-am amestecat ca pe cărţile de joc şi le-am înşirat “de-a valma”.

Sper să nu vă pară rău pentru timpul afectat citirii lor şi privirii desenelor şi decoraţiunilor pe care le-am anexat în acest prim volum.

Autorul

Cuprins Pag. PORNIREA ▼

7

De-ale prozei DE-ALE ARMATEI ARMA _TA. Prima zi Aniversare Primăvara Întuneric de vis Răsărit Buletin meteo Un veselar destul de vesel DE-ALE ŞCOLII 30 de ani de la absolvirea liceului Hai la sport DE-ALE DOCTORILOR Tot aşa...

Plicurile La oculist Doctorilor DE-ALE MORŢILOR Cu mortu’ în lift La morgă Ajută-mă, naşule!

Veşnică pomenire DE-ALE SERVICIULUI Un deal cu sâni Experienţa capitalistă Pentru rubrica “Nostalgia comunismului” Extaz şi agonie Cum am ajuns - doctor inginer DE-ALE COPILĂRIEI Cosmogonică puerilă Bunicul Străbunicul Primul foc Al doilea foc Dans magic Dans nebun

8 10 11 11 12 13 13 15 16 18 18 19 20 21 22 23 24 26 27 29 30 31 34 34 35 36 37 38 39

DE-ALE ALBANEZILOR Dans popular Interviu DE-ALE POLIŢIŞTILOR Prima experienţă A doua experienţă DE-ALE JAPONEZILOR Începutul Gafa Recepţia DE-ALE DIVERSELOR Fuserăm naşi Şi starurile mor, nu-i aşa?

41 42 44 45 46 46 46 48 50

▼

De-ale poeziei

53

▼

De-ale picturii

69

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

PORNIREA Prima încercare scriitoricească a pornit dintr-o puternică marcare în urma decesului stupid al unei colege de serviciu de-a mamei. La cea vârstă mi s-a părut o Doamnă extraordinară, o mamă model, a cărei soartă a decis să se întoarcă dintr-o delegaţie de serviciu cu o zi mai devreme, pentru a se afla într-un avion care s-a prăbuşit !

Am vrut să scriu tot ce ştiam şi ce am încercat să mai aflu despre această femeie care a avut un astfel de sfârşit nedrept …

N-am reuşit să adun suficient material; dar mi-au rămas în memoria vizuală (foarte dezvoltată în detrimentul celei a numelor, numerelor de telefon, versurilor etc.) chipul încântător, atrăgător, cu un păr ondulat, roşcat care atingea uşor rama aurie a ochelarilor; eleganţa vestimentaţiei, vocea calmă şi caldă, comportamentul ireproşabil ... Într-un birou semiîntunecos, puţin misterios, Doamna mă primea cu bomboane, blocuri de desen de diferite mărimi, pixuri, pensule şi acuarele, truse de creioane colorate, de foarte bună calitate. La una din aceste truse am ţinut foarte mult, încât am păstrat-o până când am transmis-o fiicei mele, care, la patru ani, bineînţeles, a terminat-o imediat. Mai păstrez un creionaş căruia i-am adaptat un prelungitor şi pe care l-am scanat pe coperta acestei lucrări ...

A fost prima care mi-a evaluat aptitudinile artistice, m-a încurajat şi ajutat cu materialele necesare (a doua a fost învăţătoarea şi al treilea, profesorul de desen din clasele 5 – 8). ▼ A doua etapă a fost în armată; nouă luni din viaţă, irosite, amplasate cât se poate de nimerit: la 20 de ani ... şi cu griji şi fără bani (vorbe adaptate ale cântecului). Şi cum s-a întâmplat la majoritatea colegilor mei, o despărţire atât de lungă (apelez la altă vorbă, cea cu ochii care nu se văd …) a dus la încheierea, prin retragere, a primei iubiri, fără cel mai mic reproş.

De aici multe subiecte, frământări şi naşterea multora dintre aceste pagini.

7

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE ARMATEI ARMA _TA. Prima zi Am “prins” armata la TR (pentru cei mai tineri – termen redus de 9 luni – între admiterea la facultate şi primul an de studii).

După ce, cu o seară înainte am organizat un « ceai » de despărţire şi de pomină, am fost condus la gară de familie şi prietenă.

Pentru trenul de Caracal era prevăzută, prin comisariatul militar, o suplimentare de patru vagoane din care s-au ataşat doar două. Nebunia amplasării “diplomatelor” din placaj, burduşite cu fel de fel, ne-a răpit timpul afectat lacrimilor, sărutărilor, durerii despărţirii temporare sau definitive...

Uciu-ciuciu pleacă ţugu ... ca-n scenele de război ...

Ajungem după vreo 5 ore în gara oraşului renumit pentru răsturnarea carului cu “deştepţi” şi câteva alte anomalii. Abia mai târam valizele cu pricina pe o căldură exagerată pentru sfârşitul lui septembrie, pe jos câţiva km.

La unitatea de tancuri suntem întâmpinaţi cu şi mai multă “căldură”: - Lăsaţi valizele “încolonate” şi treceţi pe la Nicu!

Am aflat că Nicu era frizerul unităţii, cel care ne-a tuns pe toţi la zero, cu toate că majoritatea, disciplinaţi, avuseseră grijă să se tundă cât mai scurt.

După câteva ore, toate “bostanele” se aflau într-o mişcare browniană pentru a-şi alege un pat într-un dormitor cu 88 de locuri ... şi iute, adunarea la cazarmanent, la câteva clădiri depărtare, unde erau şi spălătoarele cu apă caldă.

Fiind foarte aproape de luna octombrie, după baie, am primit ţinuta de iarnă, cu izmene, cămaşă, costum de postav gros, cu bonetă, cu tot ce trebuie. Şi ce bocanci ... Şi ce gogoaşă cu ceai de la cantină (era duminică seara) şi ce somn … şi ce deşteptare la ora 5 … şi ce reproşuri asupra lentoarei echipării pentru adunarea la raport …

Aflasem că din seria trecută, un grup de 7 TR-işti au « violat-o în unitate » pe fata comandantului adjunct ! De acolo buna primire…

La primul raport ne-am prezentat toţi cei 250 ; am fost repartizaţi pe companii şi pe plutoane după înălţime. “Lent. majorul” plutonului meu, după o trecere prin faţa fiecăruia, m-a ales pentru sectorul sălii de studiu (la sfârşit mi-a spus că i-a plăcut de ochii mei ; alţii au fost repartizaţi la WC-uri, spălătoare, dormitoare, alei externe rigole etc. Era bună treaba la sala respectivă în care erau nişte panoplii cu subansamblele principalelor sisteme ale vehiculelor auto (arma ta – auto) : 8

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

- Tovarăşu’ gradu’... nume..., dimineaţa te echipezi, arânjezi patu’, caţi chia, dai fuga, descui, inţi-n să’i, arânjezi la mantăi; faci focu’, ştergi prafu’ şi faci ordine permanentă…

- Să trăiţi, am înţeles !

Cum ordinea nu era prea greu de întreţinut, aveam tot timpul după ce aprindeam focul (când era cazul), să scriu. Şi-am scris …

După micul dejun, în fapt masa de dimineaţă cu mâncare gătită (cartofi, fasole, varză, prin alternanţă) şi nelipsitul ceai negru cu acea substanţă (in)ofensivă, avem întâlnire cu « omu » cu fata de care scriam : - Să trăiţi tov. colonel !

- Băi, leşinaţilor ...

- Să trăiţi tov. colonel !

Am repetat de vreo 5 ori şi tot n-a fost suficient de tare şi la unison pentru uriaşul de peste 2 metri.

- În 5 minute aduceţi valizele ! Executaa...rea !

Brambureală, nedumerire, tamponări pe uşa prin care trebuia să iasă 88 de valize în minutele care includeau şi alinierea acestora, în faţa companiei.

- Desfaceţi şi puneţi conţinutul în careu ... Într-o jumătate de oră s-a ridicat un morman de şosete de lână împletite cu dragoste şi grijă maternă, fulare, maieuri, batiste, ţigări şi brichete (apropo, eram printre cei 6 din 88 care nu fumam), cafele, fructe, conserve, sticle cu spirtoase, doctorii, cărţi, fotografii, bricege multifuncţionale, ...

- Locotenent cutare, ia doi soldaţi şi verifică dormitoarele !

După 15 minute s-au mai adus două coşuri cu sticle, borcane, ţigări, cafele, …

Noi nu scoteam un cuvânt, nu mişcam în front, ne gândeam la cum ne vom recupera lucrurile amestecate în aşa dezordine, dar a rezolvat-o colonelul : - Locotenent cutare, cheamă o grupă de trupeţi să ridice marfa ! Şi dusă a fost ... Să fie primite ! Am recuperat a doua zi cărţile, fotografiile şi doctoriile.

Aşa ne-a crescut brusc, gradul de patriotism, dragostea de ţară şi faţă de superiori ...

- Să trăiţi “bine”, tov. colonel !

9

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Aniversare Zorii unei anume duminici...

Câteva ore şi voi păşi în cel de-al treilea deceniu de viaţă ...

20 de ani !

Prea mulţi şi prea puţini ca să mă bucur îndeajuns sau să-mi pară rău că i-am împlinit.

La auzul trompetei punctuale, deschid ochii şi vreau să văd o lume nouă, un alt decor ...

Mă întind însă, mă fac mai mare. Deodată, un ordin răstit mă aruncă direct în bocanci. Mă frec cu zăpadă pe tâmple, să-mi albesc gândurile, să-mi aduc aminte că cei dragi m-ar fi întâmpinat cu toată dragostea pe care o simt acum umbrită de distanţă.

Dar nu aş putea spune cum aş fi dorit să întâmpin cei 20 de ani.

Uneori, voiam să zbor undeva, departe de aceste lumi, să zbor mai iute ca lumina şi de acolo, obosit de drum să-mi revăd proiectat filmul vieţii.

Alteori, aş fi stat nemişcat în starea profundei meditaţii, să mă concentrez asupra viitorului ...

Dar se vede treaba că nu sunt pregătit pentru nici una din aceste extremităţi. Şi-apoi, la această vârstă, în acest timp şi spaţiu n-ar trebui să-mi aştept cuminte viitorul şi să nu-mi fac decât datoria de a-i aşterne în cale priceperea şi sârguinţa mea ?

Azi e, totuşi, ANIVERARE !

Citisem undeva că poetul Nicolae Labiş, când a împlinit 20 de ani, a sărbătorit singur, resemnat, într-o cameră de hotel, scriind un poem despre prietenii închipuiţi care-i stau alături pe scaunele goale...

Mă voi ocupa mai mult de prezent !

- Mulţumesc pentru “La mulţi ani !” –ul respectiv tuturor celor pe care vă simt aproape !

10

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Primăvara E o duminică luminoasă în care evadez din lumea armelor şi trăiesc alături de cei dragi.

Am venit dimineaţa în zori, odată cu deşteptarea soarelui ce a dat alarma luminii, a căldurii, a vieţii; mi-a fost dor de camera cu geamurile larg deschise, de mirosul de curăţenie şi de cel al florilor din vaza de pe masă, al aerului rece şi proaspăt al dimineţii de primăvară.

E o duminică din cele multe pe care mi le amintesc şi pe care parcă abia acum o trăiesc cu adevărat.

Mă dor ochii de atâta lumină; nici gând să încerc să-i plimb spre calea soarelui...Stau încruntat şi genele-mi dansează rogvaiv-ul neastâmpărat.

Ca o morgană, asfaltul parcă ud de dogoarea primăverii îmi înmoaie întrun pastel culorile ce nu scapă nici ochiului celui mai puţin obişnuit să observe şi să găsească aici, o încântare.

După amiază, în parc. Invazia de tinereţe şi voioşie, place naturii, mângâie şi trăieşte şi ea sărutul, gustă din farmecul lui, şi câte flori, atâtea iubiri...

Luăm trenuleţul copiilor şi păstrăm biletul dintr-o crenguţă de măr înflorit.

- Suntem prea mari, sau prea mici ? Nu contează, ne amăgim că suntem liberi să facem şi să credem orice...

Ne desfătăm cu albul intens al varului ce contrastează armonios cu pământul îngrijit al rondurilor în care s-au aşezat, cu migală, zambilele ...

Mă opresc la flori ... Întuneric de vis Întuneric. Întuneric beznă de parcă aş ţine ochii închişi.

Până afară am de mers pe un culoar întunecat şi asemeni unui orb, mi-e teamă, să nu apară brusc vreun obstacol.

M-aş opri, ca să nu mă izbesc de ceva; mi-ar fi mai uşor dacă aş întinde mâinile lateral, să bâjbâi, dar n-o fac. Merg, merg mai repede şi clipesc des, chiar vreau să mă lovesc, să ating ceva real...

Afară, tot întuneric: oare nu mai văd bine, sau deloc ? Mă uit la cer şi desluşesc perfect stelele cu strălucirea lor dintotdeauna. Încep să alerg; m-aş putea împiedica şi pe aici de pietre; drumul nu e pavat ...

Alerg mai repede, mai repede şi privesc numai spre cer. Mi-am ales o steluţă şi o urmez.

11

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Anul acesta parcă e un an lumină, sau un an întuneric, prea mare mi se pare distanţa pe care o străbat. Şi prea negru viitorul...

M-am trezit pe un cearceaf alb...

Răsărit Din foişorul meu de foc ascult îndepărtarea şoaptei liniştite a nopţii.

Se limpezeşte cerul turnând tot mai multă viaţă peste marea de cerneală din imensul acesta necuprins; clipeşti odată şi nici nu simţi că a mai pălit albastrul. Ca într-o alergare spre capătul tunelului, se face mai lumină, mai lumină... Nu mai eşti în braţele mele să ne uităm încântaţi, când la soare, când în ochii noştri şi să ne mai sărutăm...

Din când în când, un pufăit de locomotivă mă anunţă că lumea e trează.

Altădată, la o astfel de oră nu trăiam decât emoţia şi grija de a nu uita ceva, de a nu întârzia la trenul ce avea să ne ducă la valurile de brazi ori la valurile de mare ...

Iată bleul limpede, ba nu mai e limpede şi mi-ar părea rău să nu întâmpin Soarele, să-l prind în braţe tocmai când păşeşte pe Pământul nostru.

Poate şi din cauza frigului, sunt nerăbdător să văd cum norul de sânge, ce pare întinat pe o imensă sticlă udă din văzduh, va domina locşorul nostru.

Ah ! Nu va mai apărea; o crăpătură în nor mi-arată doar o costiţă, ba nu, e prima şi parcă atinsă de o substanţă coagulantă, pânza mea sângerie se încreţeşte; norii sunt conturaţi caligrafic, o hârtie creponată cu margini tivite în aur.

Mă uit numai într-acolo, căci de-ntorc capul, ceva din verdele odihnit al unei crengi de salcâm îmi obturează orizontul... Deodată, totu-i numai cer: - Soarele !

Mai jos decât mă aşteptam. E roşu şi magnific; un zeppelin care salută zâmbind. Nu sunt capabil să-i măsor puterea ... Iar e galben-roz şi roş’ ... mai mare ca altădată, într-un contur perfect.

Cu precizia navelor cosmice, accelerează doar luciul razelor difractate de pomişorul ce m-ajută să privesc în continuare printre frunzele lui; fără el naş mai putea rezista, deja nu mai am culoare în ochi... Pentru a o reproduce, pictorilor le-ar trebui culoarea – strălucitor ...

Un nor uşor îi tricotează o vestuţă de sidef cu dungă abia vădită.

Acum am soare şi-n peniţă, cu soare parcă scriu. Dar mâna mi-e totuşi, rece.

Un ciripit mă cheamă să văd la streaşina învechită, cuibul cald de suflul vieţii.

12

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Trebuie să plec şi eu, să-mi pun bine hârtiuţa. Îmi iau soare cu mine, căci de-am mai stat pe loc, m-a gonit ameninţându-mă că-mi voi pierde lumina tot trândăvind lângă el.

Norii s-au cam supărat; se întorc destul de grăbiţi. Într-o succesiune cromatică, lasă să se desfăşoare toată splendoarea contururilor aprinse în cavalcada luptei cu suliţele de foc, ce reuşesc să-i străpungă. Pleacă cu vântul şi vin alţii ... Superb ritual ceresc !

Aş veni şi mâine dar, pot spera că va fi mai minunat ca acum ?

- La revedere, Soare, dar, te rog, vino cu mine !

Buletin meteo Timp rece, bun pentru sculptorii pământului cu ... târnăcopul.

Gheaţa de la sol a fost acoperită de zăpadă, iar vântul moderat a aşezato şi-n grămezi mai mari care, normal, nu trebuie trecute cu vederea, ci cu ... lopăţica. În dormitorul de cazarmă cu 88 de paturi (176 de bocanci, şi tot atâţia ciorapi !), vânt slab cu intensificări din sectorul geamurilor sparte; e bun că deplasează masa de aer cald de provenienţă dubioasă.

Dacă nu eşti obişnuit, te trage curentul la urechi şi din cauza vocabularului “foarte popular” cu rafale de cuvinte noi, din care nu pot să dau exemple.

Temperatura medie corporală este de 390 C, astfel încât, pentru amatorii de drumeţii se recomandă în acest caz, “infermelia – la tusa măgărască”.

Un veselar destul de vesel Trăiesc divina comedie în sala de mese, decor în care cu un halat de o nuanţă ce aminteşte de albul mult căutat de cătane, o bonetă aşişderea şi cu un ditamai polonicul, împart în stânga şi-n dreapta hămesiţilor, specialitatea casei ... armatei.

Prin toate derivaţiile numelui meu, fel de fel de onomatopee şi înjurături gingaşe, sunt, hai să zicem, strigat să-i dau unuia o lingură cu coada întreagă, altuia o porţie dublă, un “crocodil” mai mare, ...

Pleacă (ne)mâncaţii şi-n urma lor ... spală sergente 120 de castroane, tot atâtea tacâmuri şi alte “halea”, ca imediat să mături şi să freci o punte slinoasă de 250 m2.

13

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Poţi pleca în sfârşit, băieţii s-au culcat, ai liniştea ideală compunerii unui anunţ publicitar: “Soţie formidabilă, pardon, bărbat perfect, caut nevastă care să fie frumoasă, iubitoare, să poată face copii sănătoşi pe care să-i înveţe arta veselăriei. Subsemnatul, în curând liberat, cu săptămâna de miere făcută la cantina popotei şi-n gardă cu ore suplimentare, rog amatoarele a telefona la ... zilnic între orele 0 şi 24, cu excepţia celor de masă, când spăl vasele.

Cu multă curăţenie în toate cele !”

Veselarul “vesel”

14

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE ŞCOLII 30 de ani de la absolvirea liceului Totul a pornit de la o frumoasă iniţiativă a două colege de la o clasă paralelă. Se ştie că pentru finalizarea unei astfel de acţiuni este nevoie de multă muncă depusă cu seriozitate, pe care toţi cei care au reuşit să răspundă « prezent » cu emoţie şi nostalgie, au apreciat-o aşa cum se cuvine.

Frumoasă zi, aceasta de 3 iunie, care a făcut să ne îndreptăm paşii vreo 60 de foşti « tineri liceeni» la « Ion Creangă » spre locurile în care etapa de patru ani de formare pentru viaţă a reprezentat pentru fiecare, cu siguranţă, cea mai trainică amintire.

Unii, prea puţin schimbaţi, alţii greu de recunoscut (doar după anumite trăsături) sau pe care i-am confundat cu vreun fost profesor; eram toţi oameni aşezaţi, cu început de burtă şi chelie sau păr grizonat, respectiv doamnele cu părul vopsit, mai toţi cu ochelari, dar nici unul cu fumuri de « ajuns profesional » sau materialo-socialo-politic. Toţi păream aceiaşi liceeni egali în faţa profesorilor, aşezaţi în aceleaşi bănci în care am învăţat, am făcut poznele inerente vârstei, ne-am pregătit cât am putut fiecare pentru « lupta cu viaţa ». În decorul sărbătoresc, o parte din profesorii de odinioară au strigat cataloagele : - Andreescu Andrei !

- Prezent, am absolvit după liceu …, lucrez la …, sunt căsătorit, am copii mari care învaţă sau lucrează la …

- Barbu Bogdan !

- Prezent, am absolvit IPB-ul …, lucrez la o bancă …, sunt căsătorit, am copii în America, vilă la Poiană,…

- Constantinescu !

- Prezent, am absolvit Politehnica, am un job la termopane, o casă la ţară, a bunicilor; fără termo... …………………………………………………………………

- Ganea Ioan !

- Prezent ! Eu … am 4 hoteluri, 12 maşini de lux, 6 case ca Năstase, intenţionez să mai cumpăr un judeţ şi altele pe care vi le voi spune mai târziu. Toate acestea, din munca de cercetător într-un institut naţional… E trist, pentru tagma noastră inginerească, dacă nu mă puteţi crede în acest an 2005 !

15

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Poate, la următoarea întâlnire. Vă urez succes, tuturor !

Despre marea absentă, regretată de majoritatea foştilor colegi, tocmai prima mea dragoste de adolescent, care nu a fost de găsit, locuind în provincie, mă întrebau toţi colegii : - Cum de nu mai ştii nimic de …?!.

Ne-am depănat amintirile şi actualităţile, mai pe larg, la un restaurant ... Şi aşa cum ne-am notat telefoane, adrese etc. aşa le-am uitat în cine ştie ce agende, poate până la 40 de ani de la…

Hai la sport Într-o tabără de liceeni de la Năvodari se organiza un campionat de fotbal între elevi. Am fost selecţionat împreună cu prietenul meu, în echipa Bucureştiului, prietenul fiind pentru început rezervă. După pauză, văzând că antrenorul nu-l introduce şi pe el, începe să mă roage să-l las în locul meu.

Jucam bine, echipa era în avantaj, mă bucuram de aclamaţiile colegelor şi nu prea eram hotărât să mă retrag de bună voie.

Meciul se desfăşura pe un teren de handbal cu bitum. La un moment dat, sau un moment mult aşteptat de prietenul meu, după ce dădusem al doilea gol şi eram cu ochii la galerie, alergând bucuros spre centrul terenului cu tricoul pe cap, un adversar îmi pune o piedică şi las pe caldarâm o albă dâră de piele din genunchiul drept... Parcă era trasată cu o bucată de BCA, o dungă groasă de 4 cm şi lungă de 1 m.

Antrenorul îl alege pe prieten să mă însoţească la cabinetul medical al taberei. La început nu sângera, se vedea doar osul rotulei, alb; abia după intervenţia asistentei mi-am dat seama cât de julit era genunchiul în acea zonă... S-a vindecat după o lună. ▼ Profesorul din liceu ne învăţa în fiecare trimestru câte o disciplină sportivă, printre care şi boxul. După 2-3 săptămâni de antrenamente dure, făcea o selecţie pentru competiţia cu alte licee. M-a selecţionat şi aici, nu atât pentru forţă, cât pentru, zicea el, fantezie şi joc de picioare. După două victorii, ajung în finală cu un adversar înalt şi slab de la liceul Şincai, unde se şi ţinea competiţia.

Profesorul mă învaţă, că atunci când se aude gongul de începere să mă năpustesc asupra lunganului şi să-l atac prin surprindere, lovindu-l repede şi continuu. Aşa am făcut. Băiatul, năucit, s-a închis în gardă şi a suportat

16

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

rafalele fără să poată riposta cu nicio lovitură vreo 30 de secunde... Parcă eram la antrenament cu sacul.

Galeria, din care nu lipseau colegele de la liceul meu era în picioare: - Ga-nea, Ga-nea, Ga-nea, ...

Arbitrul, opreşte pentru puţin lupta inegală, moment prost pentru a întoarce capul spre grupul care mă aclama, să mai fac şi un semn triumfător cu mănuşa.

Atunci, adversarul, probabil enervat şi dezmeticit, mi-a aplicat pe la spate o scatoalcă în ureche, cu mănuşa deschisă şi ... m-am trezit ridicat de arbitru şi de profesorul-antrenor, auzind doar cu cealaltă ureche: - Învigător, prin descalificarea adversarului, pentru lovitură neregulamentară ... EU !

Frumoasă victorie, “gustată” din plin. A fost şi ultimul meci; nu m-am mai prezentat în finala competiţiei ... ▼ În studenţie, eram printre puţinii bucureşteni din facultate (nici 5 %), dar mergeam des pe la colegii din cămin, mai ales în zilele în care aveam ore de sport. Ca în cea în care trebuia să jucăm fotbal, care îmi plăcea.

Dar, amicul meu, nu şi nu: hai să jucăm tenis, măcar un set, acum când sunt terenurile libere…

- Măi, să vezi, aş prefera fotbalul, mai colectiv, poate găseşti alt amator ...

Nimic !

- Lasă şi tu pe săptămâna viitoare, … la, la, la...

Cedez cu greu, dar cedez ca de obicei în faţa amicului, ne echipăm, alegem “sculele”, facem bagajele, ajungem la teren, aranjăm fileul, mai îndreptăm câte ceva din denivelările zgurei şi “hai pă tenis”.

Ca orice tenisman, o mică încălzire cu na-ţi-o ţie - dă-mi-o mie, dar mai mult cu alergatul pentru recuperarea mingilor ...

Să continuăm cu nişte servicii ... S-a nimerit să fie mai multe mingi în partea mea de teren şi am servit primul.

Bat mingea de câteva ori, o înalţ şi zbang ! ... direct în ochiul colegului.

Dureri, zgură în ochi, lăcrimări, umflături, reproşuri ... Hai înapoi la cămin, gata cu distracţia ...

Intenţionat să fi fost şi n-aş fi reuşit în două vieţi să ochesc aşa perfect ... ochiul.

17

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE DOCTORILOR

Tot aşa ...

Simţeam o durere surdă, suportabilă, ca de febră musculară la gambe.

Mă prezint, după ce am încercat la încă cinci cabinete, la un profesor doctor specialist...

După o oarecare consultaţie şi trimiteri la analize, îmi pune un diagnostic şi îmi prescrie un tratament cu şoc de aspirină...

După o săptămână: - Domnule doctor ... tot aşa...

Atunci să încercăm cu prednison.

Părea ceva grav, tratamentul greu, sever. Peste o lună: - Domnule doctor ... tot aşa ...

Mă prezint la al 13-lea profesor, neurolog de renume; consultaţia la el acasă, un conac boieresc, copleşitor, cu mobilă şi tablouri de epocă, totul dichisit, de bun gust... Ciocănele la genunchi, zgârieturi pe talpă, mers în poante, pe călcâie ... şi decide: Platfus. Branţuri speciale şi mai vorbim peste o lună.

- Dar, ştiţi, ... am făcut armata şi acolo era un criteriu major ...

- Dragă, uite ce e, eu am avut pacienţi care mi s-au plâns că le ţiuie urechea şi le-am spus şi lor că pot trăi toată viaţa, bine merçi, cu acest ţiuit.

Părerea mea e că n-ai nimic, doar o senzaţie de durere în muşchi, pe care zici că o suporţi. O să ai impresia asta toată viaţa ...

- Depinde cât va fi de lungă ...

- N-ai nimic, mergi sănătos, dacă zici că poţi merge pe bicicletă, joci fotbal, urci pe munte şi pe scări, ...

- Sănătate şi dvs. Dom’ doctor ! În fond, am plecat liniştit, parcă nici nu mă mai durea...

Au mai trecut 25 de ani şi … tot aşa … E, totuşi, bine că n-a evoluat ...

Plicurile Ca orice om, am avut şi eu nevoie de o intervenţie chirurgicală.

După câteva crize atroce de bilă (în urma uneia din ele, după o tentativă îndelungată de vomă, mi s-au spart vasele sanguine din globul ocular şi arătam ca extratereştrii cu ochii roşii) m-am hotărât să ... laparascopică.

18

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

O fostă colegă de şcoală, care lucra la Spitalul de Urgenţă mi-a recomandat să merg la camera de gardă unde era de serviciu soţia unui chirurg anume şi m-a programat. Întâmplător, directorul meu, auzind de suferinţa care îşi aducea aminte de mine din ce în ce mai des, s-a oferit şi m-a însoţit la spital, unde acelaşi chirurg (din vreo sută, de nu-i mai ştia numele) o operase de curând, cu rezultate foarte bune, pe soţia lui.

Interesant din toată afacerea a fost acţiunea de dat “plicul”. Am fost însoţit către sala de operaţii de un rezident. Acolo, patru asistente tinere miau zis să las pijamaua într-un coş. Problema nu era că nu mai aveam pijamaua pe mine, ci faptul că într-un buzunar aveam un plic albastru pentru doctorul chirurg şi unul roz pentru anestezistă (aflasem că este o “ea”). Suma era aproximativă, rezultată dintr-un studiu de piaţă cu colegii de suferinţă din salon.

Mă aşează don’şoarele pe masa de operaţie, gol puşcă şi se pregătesc să mă lege de mâini în vederea anestezierii...

- Numai puţin, vă rog, am o ... chestiune în coş... M-am dus aşa cum eram şi mi-am luat plicurile, pe care le-am pus sub mine.

A venit şi doctorul care m-a întrebat dacă vreau să mă uit la meci (era campionatul mondial de fotbal din America).

- Întâi luaţi, vă rog, ce e sub mine că mă jenează... (a înţeles omu’ şi a rezolvat-o fără jenă).

După câteva întrebări despre fotbal, la care am răspuns până la un punct, m-am trezit bine merçi, ameţit, în salon, înconjurat de familie.

La oculist Ca inepuizabilul şi veşnic “nevorbitul” Florin Piersic, măi, fraţilor, să vă mai zic una: Când a început să nu-mi mai ajungă mâna îndepărtând ziarul pentru a-l putea citi, m-am programat la o policlinică cu plată, pentru control. Am ales din lista doctorilor, pe doamna directoare a spitalului de ochi. Nume mare ...

Pentru mine, număr de ordine mic: 2. Program: 14–16. La casă: - Nu plătiţi şi fundul de ochi ?

- Nu ştiu încă dacă e cazul ... Dar plătesc.

A venit şi şefa pe la 15,30, a invitat 5 dintre cei 15 pacienţi care aşteptau “liniştiţi” cu bonurile de ordine în mână; după 5 minute, alţi 5, după care îmi vine şi mie rândul la 16 fix (doar aveam bonul cu numărul 2 !), adresându-mise cam în genul: - Cu tine ce e măi, ţâcă ?

19

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

- Doamnă, a venit vremea să pun şi eu ochelari de citit... Pentru control şi stabilirea dioptriilor.

- Ia loc.

Aduce o trusă arhaică, vizibilă cu ochiul liber – fără ochelari, cel puţin după geanta în care o păstra. Îmi pune, la repezeală, o serie dintre piese (lentile): - Acum, vezi bine ?

Până să hotărăsc răspunsul ... o schimbă: - Da’ cu asta ?

- Doamnă, le schimbaţi prea repede, ...parcă cu prima ...

- Da’ ce, suntem copii ?

- Bine ... Prima.

- Şi trecem la ochiul stâng: - Cu asta e bine ?

Ezit.

- Da’ cu asta ?

- Nu pare nici o diferenţă ... De fapt, de mult timp, cu acesta văd mai neclar ....

- Vai, nu e-n regulă. Ai fost la vreun control până acum ?

- Nu, doamnă doctor; nu m-a deranjat, citesc bine cu ambii ochi, simultan...

- Vai de mine ... E foarte grav, ai copii ? Pe ei i-ai consultat, că e ereditar şi tu, inconştient ... Adu copilul urgent, mâine dimineaţă, la spital... cu toate că la vârsta asta e mai greu de făcut ceva ...

M-a pus pe gânduri ... La 16,10 ieşeam năucit, cu un bilet în mână, fără să-mi fi făcut fundul de ochi, plătit destul de scump ca de altfel şi consultaţia la categoria profesori; nu eram sigur nici de corectitudinea mărimii dioptriilor ....Peste alte 5 minute ieşeau, “rezolvaţi” toţi pacienţii din cabinet.

Doctorilor Fiind bolnav m-am adresat, În felul meu, Mai multor doctori; m-au consultat În felul lor Dar, cu toate că m-am prezentat, În felul meu, Ei nu m-au vindecat În nici un fel...

20

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE MORŢILOR Cu mortu’ în lift O povestioară, poate hazlie pentru unii, neimplicaţi direct, macabră pentru alţii, prostească pentru majoritatea, a fost păţania cu înmormântarea unei rubedenii faţă de care aveam nişte obligaţii. Întâmplarea a făcut că nu s-au potrivit deloc programările cu slujba, capela, groparii ... şi eram singurul liber la ora la care putea să vină, adus de mine, un popă bătrân la căpătâiul decedatei într-un apartament la etajul 5 (stabilisem cu altul care n-a mai putut veni că nu e din parohie, şi altele). Şi-a făcut părintele datoria creştinească în casa decedatei şi a coborât cu dascălul spunându-mi că mă aşteaptă afară la maşină... Mă uit după ei, de la balcon … aşteptau liniştiţi.

Eu, singur cu ... Am dus sicriul pe bucăţi cu liftul la parter ... vă daţi seama că s-au cam deranjat componentele interioare, ţinându-l vertical. Norocul meu că nu era o femeie robustă şi devenise destul de rigidă. O împachetez într-o pătură, blochez uşa liftului în poziţie “deschis”, strâng bine “pătura” în braţe şi intru în lift ... Până aici a fost bine, dar cum să închid uşile şi cu care mână să apăs butonul (sau a cui ?). Simţindu-i obrazul rece lipit de al meu, parcă am coborât 100 de etaje, nu 5 (acum mă gândesc la partea bună a lucrurilor: în acea perioadă se oprea frecvent curentul...).

Ce mai, cu piciorul, cu cotul, cu nasul, am reuşit să “ieşim” din lift şi apoi să fixez decedata, fără pătură, într-o poziţie cât mai firească. Plus capacul.

Părintele şi dascălul doar că nu şi-au aprins câte o ţigară, aşteptându-mă.

- Da’, n-aţi mai avut pe nimeni !?

- Nu, părinte, nu era nevoie ...

Cu o penultimă picătură de vlagă fizică şi psihică, am ieşit să caut nişte ajutoare pentru a încărca lucrarea în break-ul prprietate personală. Se îndură un trecător şi cu o mână de la dascăl s-a mai făcut un pas.

- Doamne ajută ! Hai la cimitir, de unde îl angajasem pe părinte şi unde ajunseseră şi câteva rude: - Cum te-ai descurcat, Ionică ? A fost greu ?

- Nu... Încă una şi mă duc ... după ea !

21

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

La morgă A murit un unchi pe care l-am găsit, în urma unei înştiinţări telefonice de la un trecător, căzut într-o piaţă. De fapt, nu l-am mai găsit acolo, pentru că până să ajung, a fost luat de o ambulanţă şi dus la morgă. Caută-l printre cadavrele înşirate, aliniate în mai multe secţii...

- Ia vedeţi şi în hala 2 , 3, 4,... Ăsta e ?

Nu pot să descriu priveliştea şi mirosul (nu i-ar face plăcere nici unui cititor)... În sfârşit l-am identificat. Du-te şi adu actele de identificare, haine, sicriu, formalităţi de scoatere...

Medicul legist, răspunzător cu autopsierea, diagnosticul şi, probabil, cu îmbălsămarea, nici nu putea începe operaţia fără o « vodcă bună » - De unde ? întreb un angajat oarecare.

- De la bufetul din incintă. Vedeţi că îi place numai cea polară, cu eticheta neagră... cam 200.

Să fie primită ! pentru că sunt convins că o merită, după cum am văzut condiţiile şi rezultatul muncii (cred că nici n-ar putea rezista altfel).

- Ai adus ceva haine ? mă întreabă o ţigancă zdravănă care se ocupa cu îmbrăcatul şi aşezatul în sicriu.

I le dau împreună cu 200 lei.

- Asta e numai înţolitul...

Am înţeles, îi mai dau 200 şi aştept... şi aştept... după care încep s-o caut; îmi spune un brancardier că s-a terminat schimbul 1 şi a plecat, dar crede că lucrarea e gata, puteţi să-l luaţi...

Identifică acum conţinutul sicrielor... Bun, ăsta e ... Cum îl duc la maşină ?

- Păi cu formele de la doctor şi plata la casierie vi-l duc eu dacă... 200.

Peste altă oră am pornit spre capela cimitirului la care se terminase programul, nu se ştia unde este cheia şi nici cine să dea aprobarea pentru depunere... Am rezolvat-o, până pentru a doua zi, cu paznicul, cu... 200!

22

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Ajută-mă, naşule !

Mă sună singurul nostru fin, că are probleme cu tatăl său bolnav, pe care îl aduce la un spital din Bucureşti, pentru un control, dar mai are probleme şi cu maşina – bineînţeles, o Dacie.

Mă învoiesc de la serviciu şi plec, glonţ, la spitalul cu pricina.

Din nefericire pentru finul, tatăl nu mai avea nici o problemă... murise în maşină, de vreo jumătate de oră, fără ca el să-şi dea seama; credea că dormea...

Medicii de gardă nu puteau interna decât un bolnav viu... Dacă l-ar fi oprit la morga spitalului, birocraţia complica şi mai mult lucrurile...

Ne-au sfătuit să-l fixăm într-o poziţie cât mai naturală şi să-l ducem acasă.

Afară, lapoviţă de toamnă târzie; umezeala, dar nu numai ea, se opunea pornirii motorului; schimbă bujii, platină, condensator... sub umbrelă.

Nu mai mergea nici semnalizarea... În fine, văzând starea în care se afla bietul fin, m-am oferit să-i conduc hârbul până la Ploieşti, fără să atragem atenţia poliţiştilor asupra stării pasagerului din spate.

Am anunţat, telefonic, restul familiei.

Omul stătea la bloc, la etajul 3. L-am urcat !

Acolo, bocete, fâstâceală...

- Dar cum ? Că doar s-a dus la un control !

Panică, disperare, brambureală: ce să facem mai întâi ? Alergătură după doctorul constatator, certificat de deces, preot, pompe funebre, cimitir, pomană, telefoane la rude şi prieteni,...

Finul a plecat să rezolve cât mai multe din cele enumerate, iar eu, singurul bărbat pe lângă două vecine în vârstă, am fost rugat să ajut la spălat şi îmbrăcat (n-am să descriu operaţiunile !) în condiţiile în care nu curgea apa (se “dădea” numai după ora 20 !), nu aveau rezerve ... şi decedatul se rigidizase... L-am rezolvat cu nişte spirt medicinal, oţet şi 1 litru de apă minerală ...

După ce am terminat, cum m-am priceput, (pentru că nu mai intrau pantofii, i-am tăiat la şireturi şi călcâie) l-am aşezat în locul indicat...

Mă uit la ceas, îmi cer scuze, că aş vrea să plec la gară; doamnele îşi cer şi ele că nu mi-au dat un pahar cu apă, că dacă aş vrea să mănânc ceva, ... Mâncare îmi mai trebuia ! Şi-am plecat pe jos la gară. După miezul nopţii îmi recuperam maşina parcată în curtea spitalului. Nu ne-am mai auzit de atunci ...

23

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Veşnică pomenire La înmormântarea tatălui meu, am scris şi am citit (cum am putut) aceste rânduri la cimitir: Tatălui nostru căruia vreau ca la sfârşitul ultimului drum să-i aduc un omagiu ...

Tatălui nostru, aceluia a cărui simplitate a trecut neobservată prin această lume, cu toate că s-a străduit să hrănească dragostea sinceră de părinte şi să întindă mâna spre ajutorul familiei şi al rudelor. ... Am pierdut un tată şi un om care s-a privat de multe spre a ne face pe noi fericiţi, să nu simţim prea multe lipsuri şi abia acum cântărim mai bine această fericire... Te vom iubi mereu pentru binele pe care ni l-ai dăruit ! ... În groaznicele chinuri ale bolii ne-ai rugat să nu ne supărăm că ne ceri ajutorul şi că ne stânjeneşti...

- Cum să ne supărăm ? Iubirea pe care ţi-am simţit-o când ne plimbai cu sania, când am luat notă mare la examene, când veneai cu pachete la armată, când ...

- De ce-ai plecat tocmai acum, la nunta noastră ?... Am fi avut atâtea de făcut împreună...

Când am scris aceste rânduri, nici nu vedeam foaia...şi lacrimile mi se aşterneau mai iute decât cuvintele ...

Te mai uită odată la noi, ca pe drumurile întunecate sau luminoase pe care le vei străbate să-ţi strălucească ochii noştri scăldaţi în durere: Îţi cânt un recviem Să te-nsoţească pururi Ascultă-l şi găseşte Frânturile de inimi Ce bat îndurerate Şi iartă-orice greşeală Şi spulberă amarul.

Strivită-i boala crudă Tot răul de pe lume. Îţi cânt un recviem Să te-nsoţească pururi Ascultă-l şi iubeşte Frânturile de inimi Ce stau încremenite 24

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Priveşte-i cum se uită Şi nu vor să te lase ...

Dar nu pot ţine soarta.

Păstrăm doar amintirea ...

De nu se poate altfel, vreau să ne luăm rămas bun la hotarul celor două lumi de care vom fi legaţi prin dragoste şi respect, oricare ar fi distanţa ...

Aş fi vrut să fiu cel mai tare şi să te plâng ultimul ...

25

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE SERVICIULUI Un deal cu sâni Într-o vară obişnuită la noi cu călduri de august, mă trimite directorul să verific o reclamaţie primită prin telefon de la superiorii răspunzători cu repetiţiile în vederea defilării de 23 August, cu privire la indisciplina colegelor noastre care făceau parte din echipa de “Crucea roşie”.

Acţiunea se desfăşura la intrarea şi pe aleile din Parcul Tineretului. Peste 1000 de fete până în 26 de ani mărşăluiau cu “crucea” câteva ore bune zilnic, vreo două săptămâni. Caută-le pe ale noastre... Îmi arată o înţepată de coregrafă, organizatoare, ochi-timpan-istă sau ce-o fi fost, că peste câteva minute este o pauză mică de schimbat costumul.

Aştept. Ora, aproape 12, căldură mare şi mă gândeam la locul potrivit pentru desfăşurarea acţiunii Crucii roşii: în spatele Crematoriului...

Se opreşte fanfara (dată la maxim prin difuzoare) şi fetele, obosite, sictirite, năduşite, rup rândurile şi se preling spre dealurile cu iarbă uscată dinspre crematoriu, unde mai găsesc câte un loc la umbra firavă a puţinilor pomi.

Avansez şi eu să dau de vreuna dintre colege în acest puhoi... Probabil că nu bănuia nici una că s-ar putea plimba vreun bărbat la acea oră de caniculă pe dâmburile respective. Am asistat la un spectacol extraordinar: la 12 fix prin difuzoare se aude o voce de femeie energică, hotărâtă, impunătoare (cred că era cea cu care vorbisem): - Echipaa ... rea !

Deodată, toate fetele şi-au scos bluzele şi fustele sau pantalonii divers colorate, pentru a le înlocui cu uniforma din dotare pentru ultima repetiţie, cu costum albastru. Acum se şi filma.

Să nu credeţi că s-au sinchisit prea mult că mă învârteam printre ele şi cu oarece căutătură... În sfârşit, întâlnesc una dintre colege, deloc pudică şi care, în timp ce-şi încheia lent nasturii bluzei şi-şi ştergea cu un prosop sudoarea de peste tot, înjura pe cei care au trimis-o la acţiune şi pe cele protejate care nu participau niciodată. Mi le arată şi pe celelalte 20 prezente, din 50 câte ştiam. Între timp mai spunea că nu s-a făcut nici un apel, doar aşa din ochi se vedeau mai puţini “roboţi”... Cei mai proşti...

- Mamăă ! ce mi-au putut vedea ochii... 1000 de fete cu 2000 de lucrări, în soare, din care nici 10 % nu aveau sutiene pe aşa căldură… M-am făcut mic, m-am aşezat lângă supărată, să par că sunt cu ea…

26

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

În cinci minute tot câmpul era albastru: uniformele fetelor aveau în componenţă şi bonete, aşa că nu se mai deosebeau. M-am « trezit » brusc de vocea cucoanei: - Încolonaa …- rea ! Şi fanfara, dă-i şi dă-i...

Am plecat ameţit de “soarele de pe dealul cu sâni” să raportez gravul act de indisciplină: - Nu era nimic, tov. director, oricum nu de la noi; au lipsit câteva fete navetiste de la repetiţie (era o zi de sâmbătă !), unele n-aveau costumele călcate, iar cele mai multe n-aveau …sutiene !

Experienţa capitalistă Lucram la un institut naţional de cercetare, nu prea bine plătit, dar prea bine muncit.

Printr-o relaţie, aflu de un post vacant la o firmă privată de comercializare şi service auto.

Mă prezint la interviu, împreună cu prietenul care lucra deja, acolo. Şeful personalului îmi prezintă oferta: atâţia dolari (de 2 ori mai mare decât aveam atunci), telefon mobil, maşină de serviciu, bonuri de masă etc., la care intervin: - Opreşte-te domnule, eşti deja, prea darnic, dă-mi transferul pe loc !

- În timp ce-l scria, mai pun şi eu câteva întrebări: - Care e programul ?

- 8,30 – 17.

- Bun, îmi zic... Sâmbăta se lucrează ?

- În principiu, nu, doar accidental...

Nu-i bai, accidental lucram şi dincolo.

Mă prezint cu transferul; bineînţeles că nu mi l-au semnat decât în ultimul moment, când mai aveam o oră să ajung cu el, fără să mă întrebe, cum mă aşteptam, de ce vreau să plec, sau ce-mi oferă viitorul loc de muncă...

Tărăşenia se întâmpla pe 24 decembrie, când toţi colegii se pregăteau de sărbători.

Eu ... cu mutatul. Între 27 decembrie şi 6 ianuarie, când foştii mei colegi erau liberi, eu lucram, preluând inventare de la doi foşti titulari (un mecanic şef de întreţinere şi un administrator), învăţând, acumulând, căutând să conving conducerea cât sunt de bun.

Dar, pe cine să conving ? Că am nimerit un patron, defapt, patroană, fără mamă, fără tată, cum se spune (şi poate, cum se cere).

27

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

- Ai făcut aia ? ...Dar, aia ?.. Când te apuci de cealaltă ? Dar... Dar...

Cer telefonul mobil (aceluia care mi l-a promis): - Păi, să vezi că noi dăm defapt banii pentru abonament, aparatul cumpără-l singur şi se va rezolva... În altă zi, cer bonurile de masă: - Păi, să vezi că defapt mâncăm pe ele la cantina proprie (masa bună, ce-i drept, dar din păcate, funcţia sau sarcinile mele nu-mi permiteau să fiu la ora fixă pentru a prinde ciorba caldă) iar predecesorul nu mi-a spus că în ultima lună a reuşit să ajungă la ora mesei doar de două ori. Nu mi-a spus el multe, ca nu cumva să mă răzgândesc şi să nu aibă cui preda...

- Dar maşina ?

- Păi, să vezi că acum e la bancă, altădată la aeroport sau la service ...

Dar, partea cea mai proastă: programul, nene... Ce 17,30 ? La 20,30 nu se clintea nici un angajat să strângă măcar, să închidă calculatorul, să respire ...

Aveam în subordine: paznicii, personalul cantinei, şoferii şi îngrijitoarea (care avea salariul mai mare ca al meu !).

Printre alte sarcini noi (care nu mi-au fost expuse la început), era să verific săptămânal, prin sondaj, noaptea, firma care se ocupa de curăţenie, să văd dacă pune suficiente “miroase” la grupurile sanitare.

Patroana aducea extraordinar cu personajul din filmul “101 Dalmaţieni”. Într-o zi, mă cheamă şi-mi spune: - Mă, Ioane, dacă tu nu-i f... pe ăştia (subalternii), eu te f... pe tine !

Am rămas total blocat să aud aşa vorbe din gura unei doamne patroane, ingineră, ...Cred că am şi roşit puţin, dar am reuşit să ies din corzi cu o semiglumă: - Doamnă, cu fetele de la cantină cred că m-aş descurca, dar cu paznicii şi şoferii...

Când mi-a cerut să fac necesarul de alimente pentru cantină pe următoarea lună, cât pătrunjel, bulion, detergent pentru spălat vasele, costul total, ... m-am dus la zgripţuroaică: - Doamnă, aş vrea să rupem logodna, până să ajungem la căsătorie ...

- Dar, ce te deranjează ?

- Programul, cumulul de funcţii, ... neîndeplinirea promisiunilor...

- Îţi măresc cu 50 $ şi scriem în contract: program nenormat.

- Nu, mulţumesc, îmi oferiţi un salariu dublu, dar mă munciţi de 5 ori mai mult...

28

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Pentru rubrica “Nostalgia comunismului” De pomenirea morţilor, am de pomenit şi eu pe unul de care mă leagă o amintire oarecum hazlie.

Prin anii ’80 eram obligat să particip cu tinerii colegi de serviciu la umplerea Sălii Palatului cu aplaudaci. Nu era prima dată şi pentru că nu ne plăcea să ne înghesuie “nenominal” la subsol, la garderobă, cu trei ore înainte de 10 când începea oarece congres, plenară, adunare generală şi multe alte asemenea, noi, ca tineri cercetători, studiam metode de a ne eschiva de la acţiune.

Eu, unul, am încercat să profit de numele compus, formă în care nu se afla în evidenţa institutului. Astfel, la intrare pe bază de tabel oficial, vizat şi ştampilat, la confruntarea cu buletinul se putea intra, au ba.

De câteva ori mi-a reuşit a doua variantă, inclusiv în ziua despre care scriu.

Constatând oamenii de ordine că nu prea “coincide” cele două nume, m-au trimis să refac tabelul; era destul timp.

- Mulţumesc, revin într-o oră ... şi tule-o !

Dar, de unde: mă întâlnesc cu omul în haină de piele neagră, care îşi desfăşura activitatea în parcul Sălii Palatului. Am rămas amândoi surprinşi să ne întâlnim la asemenea eveniment şi în asemenea postúri. Omul tocmai asta păzea: să nu cumva să scape aplaudacii din clădire…

I-am explicat, intenţionat puţin afectat şi încurcat, ce fac, unde trebuie să mă duc şi de ce, dar după o scurtă conversaţie amicală gen – eşti neschimbat (nu vestimentar !) – s-a oferit să mă ajute, sincer şi binevoitor: i-a convins pe cei de la intrare şi a garantat pentru mine că sunt aceeaşi persoană cu cea înscrisă pe tabel şi “m-a băgat” în sta(u)lul de aşteptare !

O parte din colegii mei erau deja racolaţi, alţii se ascundeau pe la WC – uri, pentru că dacă se umplea sala, “surplusul” era lăsat să plece după ora începerii monologului. Ştiam de la o mătuşă care lucra ca plasatoare în timpul spectacolelor artistice, că dacă se televizează, cablurile TV nu permit închiderea uşilor pe la accesul pompierilor…

Am mers, cu ‘ţintică teamă, după firele acestora şi am reuşit să iau aer, englezeşte.

Omul meu, cumsecade de altfel, despre care n-aş fi bănuit ce “hram” poartă, era cu spatele, aprinzându-şi o ţigară de la o brichetă a cărei flacără plăpândă a ţinut cu mine câteva secunde, suficiente cât să dispar din decor.

29

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Se făcuse 8,30, ar mai fi fost vreo două ore de aşteptat pentru cei norocoşi sau dibaci în a rămâne fără “mult râvnitele” locuri în sală şi încă vreo 4 de mimare – aplaudat şi aclamat (în fapt, sonorul venea numai din difuzoare), până să plecăm, naibii, acasă.

Mai era o variantă de scăpare: cu vestimentaţia… Cât de închisă era culoarea costumului sau a sacoului. Mă îmbrăcam intenţionat cu ceva mai deschis, care deriva din albastru. Am fost criticat aspru de către inimoşii activişti de la sector, pârât la director, care mă apăra elegant, întrebându-i pe nemulţumiţi: unde este graniţa cromatică între deschis şi închis ? Nu-mi reuşea mereu.

Extaz şi agonie În urmă cu mulţi ani, mă cheamă directorii şi-mi propun direct, să mă gândesc dacă vreau să trec de la planşetă pentru a mă ocupa de marketing.

Veneau în ultimul timp nişte rapoarte/statistici de completat şi la un capitol figura numărul de persoane angrenate în activitatea de marketing, din care cu studii superioare... Noi: zero/ zero şi pierdeam punctaje la evaluare.

Probabil că am fost propus de şeful proiectării, unde aveam în domeniul de activitate şi organizarea standurilor cu realizările institutului, postere, pliante, cataloage, pavoazare, prezentare,...).

Poţi să refuzi ?

M-au “periat” puţin, atingându-mă că sunt prezentabil, că am avut tangenţă cu domeniul, ... Mi-au promis şi ceva suplimentar la salariu, un birou separat, ba chiar şi o specializare de trei săptămâni printr-un curs la Madrid ... cât de curând.

- S-a făcut !

Extaz acasă ... Aveam şi nişte prieteni cu care am deschis o şampanie ... Ce mai, ... am pus-o !

Peste câteva zile (timp în care eu mi-am amenajat biroul, am început să mă documentez asupra domeniului pentru care ştiam că se fac ani de studii la facultăţi) mă cheamă iar şi mă întreabă dacă am paşaport, pentru că s-a fixat plecarea peste 10 zile: - N-am, răspund, până acum nu m-aţi trimis niciodată, nici la Ruse, dar o să mă interesez ...

Frământări, relaţii, cheltuială pe măsura obţinerii paşaportului în 48 de ore !

30

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Mă prezint radios cu el dar, urmează agonia: cu oarecare regret retractează oferta zicându-mi că nu se mai poate, pentru că nu sunt cadru de conducere, cum cer organizatorii ...

- Păi, ştiu că s-ar putea numi director de marketing ...

- Da, dar nu avem în organigramă ... Lasă, că peste trei luni e un târg la Verona, n-ai făcut paşaportul degeaba ...

La Madrid a plecat un şef, care nu mi-a adus un material, o hârtiuţă, ceva legat de cursul de specializare ...

Iar de târgul de la Verona nu s-a mai pomenit ...

Cum am ajuns - doctor inginer Prin anii ’80, “tăt” la două două luni venea în vizită de lucru, nea Nicu, la institutul de cercetare-proiectare pentru maşini agricole. Forfotă mare, să arătăm ce-am mai realizat în domeniu. Printre altele, combina de recoltat plante prăşitoare pe 6, pe 8, pe 10, pe 20 de rânduri, la “indicăţiile” atât de preţioase ale genialului, încât se afundau mastodonţii şi nu se mai puteau deplasa pe şoselele patriei, dintr-un judeţ în altul...

Alte cerinţe se refereau la variante de recoltat şi procesat plante textile, precum inul şi cânepa. Am proiectat şi eu o maşinărie în două zile şi două nopţi, în alte două am ajutat la execuţia acesteia şi pentru că a avut succes şi printre adevăraţii specialişti, mi-am ales-o pentru dezvoltare într-o teză de doctorat, la sugestia (deci, obligaţia) directorului general, care îmi era şi conducător ştiinţific. Acte, studii, examene, referate, ... până în ’90 când, conducătorul a fost dat afară în primele cinci zile din luna ianuarie, propuse de primul ministru de după revoluţie.

Condiţii numa’ bune pentru a mă retrage, mai ales că nu aveam o părere extraordinară despre « doctorie », în general.

Când eram student şi auzeam că profesorul cutare este doctor, doctor docent, academician, ne înclinam şi credeam că respectivul este tobă de carte (nu toţi, bineînţeles). Pe deasupra, după angajare, la institutul la care din vreo cinci sute de ingineri, 50 erau doctori, am aflat că o mare parte au fost “făcuţi” la Moscova, de unde au venit cu diplome şi cu câte o Nataşă sau Svetlană, de nevastă. Apoi, s-a dat tonul pentru cei cu funcţii înalte în partid sau manageriale, pentru care un colectiv numeros lucra gratis să-i scrie teza.

Un alt val a fost cu cei care au fost împiedicaţi, din diferite motive (majoritar fiind cel politic: nu era membru, avea un socru popă sau un frate fugit în Canada). Un altul a fost carnea de tun pentru profesorimea care a dobândit

31

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

calitatea de coordonator şi nu avea suficienţi muşterii. S-a ajuns să racoleze şi stagiarii ...

Văzând că rămăsesem printre puţinii care nu erau “d’ăia” şi la sugestia superiorului care promisese unui astfel de îndrumător, m-am prezentat peste câteva zile la anume, şi numai la anume profesor, cu dosarul şi tema pentru înscriere.

Pasiunea mea nu a fost meseria, am “făcut” politehnica pentru că n-a ieşit arhitectura (cu toate că mi s-ar fi potrivit artele plastice).

Ce mai, primii doi ani am trecut examenele şi referatele şi când să trec la teza finală, nu mai aveam obiectul muncii pentru a completa partea experimentală. Am intrat în stand by vreo trei ani, după care calculatorul n-ar mai fi acceptat susţinerea.

Aşa că, în şase luni de muncă suprapusă peste sarcinile de serviciu şi peste multe altele, am fost ca un cal de curse asupra căruia călăreţul a scos cravaşa şi a folosit-o din plin.

Am făcut pârtie la Braşov, aproape săptămânal, până la definitivarea, mai mult a tehnoredactării decât a conţinutului. În afara, multiplicării şi legării tezelor, a rezumatelor, a altor documente cerute de rectorat, de pregătirea materialului pentru susţinere, a trebuit să închiriez un restaurant pe măsura profesorilor universitari, să fixez meniul, să ..., să ...

Cu o seară înainte (acţiunea avea loc pe 13) în loc să mă pregătesc, să mă cronometrez pentru a verifica dacă mă încadrez în cele 25 minute, alergam să cumpăr whisky-urile, şampaniile, torturile, pişcoturile, şi celelalte.

Ajung destul de târziu, fixez ceasul să mă trezesc cu o oră mai devreme pentru a revizui speach-ul, dar de oboseală l-am fixat mai târziu cu o oră.

Când am realizat aceasta, cu un sfert de oră înainte de întâlnirea cu un coleg de susţinere, pe care mă angajasem să-l iau cu maşina mea, “am băgat în a cincea”, sau altă expresie consacrată : “bagă talpă”.

Ajungem la timp la locul faptei, găsesc un loc bun de parcare în spatele unui camion, încep să scot din marfă. Pleacă acel camion şi îmi descoperă ditamai semnul de ridicare a maşinilor parcate acolo. Căutări zadarnice de alte locuri, afară ploua, în fine, ajung să susţin.

Profesorul mă întreabă dacă am făcut câteva repetiţii, îi răspund sincer că niciuna şi l-am tuflit.

Se adună lumea şi fiind primul, încarc marfa în laptop şi mă uit să sting lumina din dreptul pupitrului ... Nu era lumina artificială ci, dintr-un luminator natural care bătea chiar în ecran.

Motor: slide după slide, până pe la jumătatea numărului acestora când am apăsat o altă clapă şi a dispărut conţinutul... Noroc cu directorul, membru în comisie, care văzându-mă în dificultate a intervenit prompt şi din proprie 32

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

iniţiativă, salvându-mă. M-am încadrat în 25 minute şi am încheiat cu “Vă mulţumesc pentru atenţie”.

S-a întrunit comisia care şi-a desfăşurat partea de aprecieri, evaluare şi atribuirea titlului de doctor cu calificativul “Foarte bine”, felicitări şi imediat mia dat cuvântul pentru cazul în care mai aveam ceva de adăugat (ştiam că trebuia să mulţumesc ca la Oscar-uri, acelora care m-au ajutat).

Eh, atunci m-au copleşit nişte emoţii prosteşti... Am înghiţit, am inspirat şi am reuşit să dau tonul la mulţumiri către cei care au contribuit şi m-au susţinut, inclusiv către cei care m-au ascultat şi ... am terminat benzina.

De la prezidiu, profesorul îndrumător, pentru care păstrez o deosebită consideraţie, îmi făcea semne disperate, să mai adaug şi pentru familie (nu mi-am dat seama, imediat, că îmi arăta insistent verigheta). Cu efort, i-am răspuns, total nemulţumitor: - Sincer să fiu, familia nu prea m-a ajutat, doar m-a suportat; şi oricum nu este de faţă...

A ieşit bine şi la masă şi la deviz. Alte mulţumiri, felicitări şi atât.

33

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE COPILĂRIEI Fiecare dintre noi are astfel de amintiri şi poate mai interesante ... Ale mele, astea sunt. Autentice.

Cosmogonică puerilă În copilărie, mi-aduc aminte, am ajuns la subsolul blocului unde se adunau gunoaiele şi gândeam că, dacă nu ar mai veni gunoierii să le ridice câteva luni, eventualele vietăţi ce se vor naşte ar putea fi comparate cu evoluţia oamenilor ...

Acestea se vor dezvolta, vor părăsi tomberoanele, se vor urca pe pereţi, vor zbura şi poate vor ieşi în spaţiul “extra terestru”...

Chiar becul din tavan ar putea fi un microsoare defazat care, se aprinde regulat în fiecare seară ...

Nu-mi puteam explica tehnica, insectele bizuindu-se doar pe mijloacele proprii de deplasare... Nu rachete sau farfurii zburătoare. Şi totuşi, Pământul nostru n-ar putea fi şi el uitat undeva, în acest Univers ? Sau ar putea face parte dintr-un imens ceasornic perfect reglat ...

Atunci, de unde atâtea dereglări geografice, fizice, chimice, terestre sau atmosferice ?

Poate suntem un fel de vieţuitoare ce au luat naştere pe roţile acestui incomensurabil (pentru noi) ceasornic sau, alte şi alte mecanisme pe care nici nu le bănuim ? ...

Mi-a întrerupt şedinţa de meditaţie, un şobolan care a zbughit-o spre altă galerie, iar eu, speriat, m-am întors la realitate.

Bunicul Mergeam des cu bunicul, care era primar într-o comună, cu şareta, joia, într-un tur pe la cele cinci sate. Ne opream la magazinul sătesc din fiecare sat. Acolo avea bunicul întâlnire cu localnicii, pentru a rezolva fel de fel de probleme ale comunităţii: certuri, furturi, ... La o bere pentru el şi ceva pentru nepotu’. Unele “atenţii” erau muncite, pentru că o parte din săteni, analfabeţi nu ştiau să scrie cererile (nici bunicul nu le putea scrie în numele lor ca apoi să le şi aprobe): - Vi le scrie nepotu’. Şi mă alegeam cu un suc, o napolitană, un fruct ...

34

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Dar pe mine mă interesa să conduc atelajul. Avea la şaretă un cal sur, superb, cu numele Vifor. Într-o seară, la întoarcerea dintr-un astfel de periplu, la o răscruce de drumuri, trag eu de hăţuri dreapta, şi trag şi trag ... calul ... stânga. Bunicul, prinzând mişcarea, îmi zice zâmbitor: - Dă-i pace, că ştie el unde merge ...

Mai era un magazin sătesc unde “trăgea” frecvent...

Lângă acesta se afla un iaz de unde se lua peşte. Scriu “se lua” pentru că era o crescătorie unde, cum aruncai momeala se şi prindea. N-avea niciun farmec.

Eu îmi luam mereu nişte hârtii de desen, acuarele, creioane şi desenam.

Stând de vorbă cu bunicul care se uita spre lac, îmi zice: - Vezi tu, câtă apă ? ... De când mă ştiu (avea pe-atunci peste 70 de ani), cred că până acum am băut vreo două iazuri din astea ... Aşa, puţin câte puţin ...

Bunicul era un autodidact. Avea abonament la ziare şi revistele, căutate pe atunci, “Magazin istoric” şi “Lumea”. După moartea sa am cărat toată colecţia (~ 1m3) la un anticar şi mi-am cumpărat două anvelope ! În fiecare lună, după ce lua pensia, venea cu “baba” la noi, la Bucureşti şi ne invita, aproape invariabil, la un mic şi-o halbă la “Carul cu bere” şi la Halele Obor. Îmi aducea şi câte o carte. Pe una din ele, foarte voluminoasă, mi-a scris acest motto: “Când prima filă-a cărţii o deschizi te prinde-un gust amar, de fiere, dar de-o termini cu gânduri limpezi, vei spune totuşi, că e miere” - Mulţumesc, bunicule !

Străbunicul Străbunicul din partea bunicii şi a mamei avea 102 ani când eu doar ... 6.

Ginerele lui, la 70 de ani, îl avea socru de vreo 45 şi parcă nu mai scăpa de el. Îl ţinea închis într-un fel de magazie fără fereastră şi-i ducea câte o bucată de mămăligă uscată, aproape în fiecare zi.

Bunica mă roagă odată: - Nu vrei să-i duci lu’ amărâtu’ de străbunicu, pachetul ăsta cu mâncare, că Ion e plecat la cules de porumb (ginerele nu-i mai dădea voie nici fiicei săşi viziteze tatăl).

35

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Nu stătea departe. Am ajuns, am reuşit să deschid încuietoarea arhaică şi cu oarecare reţinere l-am salutat pe străbunicul – nu ştiam cum îl cheamă, doar o poreclă cam deocheată - şi i-am spus al cui sunt.

- Bine ai venit, ce mare te-ai făcut, îmi răspunde blajin. Nu ai şi o soră ?

- Ba da, e mai mică cu doi ani... Ţi-a trimis mamaia un pachet ...

M-aşteptam să se repeadă la el, să-l înghită cu hârtie cu tot. Era slăbit şi desculţ, nebărbierit şi cu părul dezordonat, negru. În semiîntunericul încăperii (lăsasem uşa deschisă) îi sclipeau ochii blânzi, chiar surâzători. Cred că la prezenţa unui om prin preajmă, cu care să schimbe o vorbă.

Pachetul era o foaie de ziar cu un copan de pui şi două bucăţi de plăcintă cu brânză, scoasă de curând din cuptorul cu lemne şi care mai păstra mirosul îmbietor. L-a desfăcut încet, a pus bucatele pe o tavă ruginită, a îndreptat cu grijă ziarul pătat de grăsime şi l-a studiat pe ambele feţe.

- Mă, tataie, tu ştii ce e aia “computer” ?

Am costatat că vedea foarte bine, fără ochelari, în beznă.

- Nu ştiu. Da’ nu mănânci ? Aveam sarcina să strâng toate resturile, să nu las urme.

- Ba da, vino lângă mine ... Ia şi tu o plăcintă ...

M-a mai întrebat ce face cutare şi cutare; nu s-a plâns de nimic, nici de condiţii, nici de mâncare, nici de vreo durere fizică sau sufletească, nici de Ion, ...

După ce a mâncat destul de puţin din ce i-am adus, a rupt tacticos o bucată mai curată din ziar, a presărat ceva pe ea, a răsucit-o şi a atins-o cu limba. M-a trimis la bucătărie să-i aduc un chibrit şi atunci am înţeles că-şi confecţionase o ţigară pe care şi-a aprins-o cu uşurinţă.

- Du chibritul înapoi, unde era şi adu-mi, dacă găseşti, nişte apă în cana asta.

Era o chestie din lut, cam soioasă şi fără coadă. S-a amestecat mirosul de ţigară cu cel de porumb proaspăt cules (care era depozitat deasupra acestei încăperi).

După ce a stins ţigara, şi-a pus plăcinta sub pat. Eu am adunat toate resturile, l-am salutat şi i-am promis că o să mai vin când nu e unchiu’ acasă.

Cred că a mai trăit doi ani, dar nu m-am ţinut de cuvânt ...

Primul foc Prima năzdrăvănie, neroistă, s-a consumat pe la 5 ani.

Era ajunul Crăciunului. Seara. Mama plecase, chipurile să se întâlnească cu Moşu’ pentru a prelua cadourile...

36

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Împreună cu sora mea, mai mică cu doi ani, aprindeam nerăbdători lumânările din bradul aşezat strategic, pe un dulap înalt. Scăunel peste scăunel, chibrituri şi ...s-a făcut lumină. Dar, o lumină prea puternică deoarece, fie artificiile, fie lumânările, au aprins şi bucăţile de vată aşezate din belşug, conform obiceiurilor vremii. Focul s-a extins la nivelul de sub piciorul bradului. S-au aprins şi ochii mei şi mi-a sclipit, de frică, ideea pompieristică: i-am ordonat surorii să-mi aducă de la bucătărie vase cu apă pe care am proiectat-o cu dibăcie, câteva minute bune, până am rezolvat problema...

Acum trebuia strânsă apa şi pusă altă vată. Îmi tremurau picioarele, realizând gravitatea faptei...

Vine mama: - Dar ce miroase aici ?!

Restul e rutină ... şi imaginaţie.

Al doilea foc A doua năzdrăvănie, neroistă, s-a consumat în curtea bunicilor, la care mergeam în vacanţele mari. De-acum, aveam 8 ani.

Vară fierbinte. Împreună cu vărul meu, mai mic cu 3 ani, ne răcoream la iazul din fundul curţii. Ne plimbam cu barca, “dădeam” la peşte, ne scăldam, ... De-ale copiilor...

Dar, pentru alungarea monotoniei, sau pentru a face ceva curăţenie, neam gândit (se vede treaba că nu prea mult) să ardem nişte hârtii aruncate la întâmplare. Şi încă una, şi nişte paie uscate ... În fine, ne-am plictisit şi de asta, mai ales că era foarte cald, le-am stins, după aprecierea noastră şi am plecat spre altă activitate.

După vreo oră, auzim agitaţie în curte, hărmălaie, panică, strigăte de ajutor ...

Vântul suflase jarul, iar focul, din pai în pai, a ajuns la şura mare cu tendinţă de extindere şi la casa vecinilor.

Alergau oamenii disperaţi, cu găleţi, cu oale, ligheane, ... Noi, chitic, ascunşi într-o magazie...

Noroc că peste drum se afla primăria şi oamenii au observat imediat fumul şi focul pe care l-au dovedit, cu mare efort, preţ de vreo oră.

După ce mi-am recunoscut fapta (n-am primit bătaie !), mult timp deatunci, când mai veneam pe la bunici, auzeam sătenii: - Atenţie, a venit nepotu’ de la Bucureşti, ăla cu focu’ ...

37

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Dans magic În anii ’75-’76, din secolul trecut, în care activam cu o formaţie rock “75 HP” ca începător impresar, vocalist, scenograf, regizor, şi chiar “om orchestră” fără să ştiu să cânt la un instrument anume (cântam o melodie la bas, una la tobe, una la chitară solo, în rest, rupeam biletele la intrare şi dansam), aveam spectacol disco la căminul cultural din comuna bunicilor. Într-o duminică de toamnă se căsătorea o rubedenie... Nuntă mare, la cort, cu taraf şi dizeuză.

Eu nu prea aveam treabă cu nunta, venisem cu trupa ca-n fiecare duminică, mai devreme, pentru repetiţii. La discotecă cunoscusem o fată blondă, frumoasă, înaltă, nu prea vorbăreaţă, dar care dansa fantastic. În cea după amiază, printre gură cască din faţa cortului se afla şi fata despre care ştiam doar că locuieşte în “ţigănie” ... Treceam des cu bicicleta prin zona caselor fără garduri, dar cu o droaie de copii şi de câini, în speranţa că aş vedea-o prin vreo curte...

Orchestra nu prea avea muşterii pentru început la dans, doar se adusese ţuica ... Aşa că instrumentiştii făceau apeluri insistente la invitaţi, dar pe ritm de geamparale...

- Bamp, ştiţi ?

- Cum să nu, or’ş’ce, clientu’ nostru, stăpânu’ nostru !

Mă îndrept către blonda cu părul ca dintr-o reclamă la şampoane în care protagonista şi-l coafase ca pe un imens bob de porumb ce-i împodobea capul oval, o invit la dans dar, părea cam încurcată pentru că nu făcea parte dintre nuntaşii invitaţi.

- Sunt eu invitat ! (cu toate că nici eu nu prea eram la masă sau la dar – erau numai bunicii).

A acceptat cu greu, a încurajat-o şi orchestra, Am convins-o şi pe măsură ce treceau minutele, dansam mai lejer, eram unul cu partenera şi nu zic eu că dansam extraordinar, ci toţi cei de faţă şi mai ales taraful, care accelera ritmul progresiv. Şi noi, bamp şi bamp, bamp şi bamp, într-o sincronizare pe care n-am fi reuşit-o nici în luni de zile de repetiţii cu profesori...

Nu mai vedeam mese, meseni, decât auzeam muzica drăcească bine cântată şi prindeam fata de mijloc, şi-o roteam, şi-o depărtam, şi ne atingeam coapsele, umerii, spatele – nici nu ştiu dacă mai respiram.

Dar nici nu-mi explic, de unde atâta fantezie, pentru că nu avusesem precedente, sau să-i fi studiat pe alţii...

Energia şi ritmul erau în fata din faţa mea, căreia îi vedeam ochii mari, căprui, fermecători în semiîntunericul din cort. Parcă eram în 38

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

imponderabilitate. La un moment dat, cu toate că instrumentiştii dădeau maximum de decibeli, se mai auzea doar foşnetul rochiei decente, galben pai cu cordon lat, verde, lucios. Nici un mesean nu-şi lua ochii de la spectacolul inedit. Şi orchestra, dă-i şi dă-i ... ca-n Ciuleandra. M-a şi întrebat şeful acesteia: - Mai poţi, boierule ? (apelare după hainele mele albe, de la oraş şi pentru că aflase că sunt nepotul primarului).

- Bagă, maestre ! Şi dacă n-ar fi obosit orchestra, cine ştie cât ar mai fi continuat ...

Am sărutat mâna fetei pe care nici nu ştiam prea bine cum o cheamă, pe care n-am mai întâlnit-o de atunci şi pe care am pomenit-o, iată şi după 35 de ani de la acel dans magic şi totuşi, real.

Ne-au aplaudat mesenii, muzicanţii; mirii ne-au invitat la masă, dar am refuzat elegant şi am plecat în plină glorie, “ca să zic aşa”, ameţit şi la propriu şi la figurat.

Dans nebun Tot prin acea perioadă, într-o tabără internaţională la Costineşti, am participat la seara festivă, la final de sejour, a unui grup de francezi. Impreună cu nedespărţitul meu prieten, nu ne-am repezit la bufetul cu specialităţi necunoscute nouă, şi mai ales la discreţie totală (mulţi ani după, am aflat de “bufet suedez”); Ne-am repezit să ne alegem o franţuzoaică pe care s-o dansăm. Nu era un grup de studenţi, ca noi, ci veniseră cu autocarele, grupuri organizate, turişti cu familii (de la copii la bătrâni) ...

Am cerut voie părinţilor Sabinei, o blondă cu figură inteligentă, veselă, subţirică, de vreo 18 ani, care mirosea sublim a parfum, bănuiesc, franţuzesc, şi cu care am schimbat primele cuvinte, direct, în limba pe care o “făceam” la şcoală. Adierea brizei mării pe terasa de pe plajă, legăna faldurile rochiţei galben-verzui, aidoma aripioarelor anumitor peştişori exotici.

Am dansat pe o muzică de-a lor, pe care n-o mai auzisem, iar atunci o auzeam atât de tare prin staţia performantă de amplificare, nişte bucăţi foarte ritmate, fără pauză între ele, de nu apucam să schimbăm o vorbă cu partenerele de dans. Acea muzică era făcută parcă pentru a dansa singur, pentru a-ţi crea o stare de autodepăşire, o localizare de scenă, ce mai, o nebunie ... care s-a accentuat odată cu pornirea stroboscoapelor ...

Sacadarea imaginilor cu siluetele în mişcare, coloritul specific acestei tehnici care abia se “implementa” şi la noi, ne dădea impresia de ireal ...

39

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Abia după vreo jumătate de oră s-a luat o mică pauză, bine venită pentru cele patru perechi de pe ring (toate angrenate la maximum, de parcă ar fi fost concurs cu premii) pentru a se servi un tort imens în cinstea unuia din turiştii francezi.

Am fost invitaţi şi noi, şi am primit, pe lângă felia de tort şi cupa cu şampanie de şampanie, unanime complimente pentru mişcarea în ring (etalasem cu prietenul meu un număr exersat la “ceaiuri”, în care, pe ritmul muzicii, ne sprijineam reciproc cu capul pe umărul celuilat, spate în spate, şi ne depărtam picioarele până ajungeam aproape orizontal, ca un pod, după care urma mişcarea inversă, mai grea, pentru revenire).

Au venit şi melodiile lente, cu unduirile, împletirile, ameţirile, simţirile, atingerile, şoptirile, plutirile, visările, ... Într-o armonie perfectă, emanam parcă, prin toţi porii, dans şi dans ...

A venit şi finalul petrecerii, după două-trei ore de dans nebun şi o ambianţă de neuitat ...

Pentru că am reuşit să vorbim de pasiuni a insistat să-i creionez un portret cu pixul pe spatele unei cutii de pantofi “Guban”. I-am “pieptănat” puţin altfel părul, spre deliciul mamei, destul de tânără, care demult încerca s-o convingă în scurtarea acestuia, iar fata, nu şi nu. Şi tatăl a remarcat că un pix negru poate să reproducă nişte ochi frumoşi, albaştri.

S-a ajuns la schimb de adrese şi atunci am făcut, ce făceau mulţi români îndoctrinaţi, îndobitociţi şi speriaţi de regim: am scris o adresă greşită pentru a nu figura cu relaţii “cu străinătatea” ...

Bineînţeles că nici n-am încercat să mă conving că şi fata procedase la fel; i-aş fi trimis prima dată, aceste rânduri ...

Ne-am petrecut restul nopţii pe o bancă de pe plajă, comentând acea seară minunată ...până la răsăritul soarelui care ne-a trezit la realitate ...

40

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE ALBANEZILOR Dans popular Ca membri ai Asociaţiei Liga Albanezilor din România – ALAR, am participat împreună cu soţia la o filmare în interiorul Muzeului Ţăranului Român, cu perechi de dansatori “populari” de la fiecare din cele 18 minorităţi, pe muzică tradiţională.

După îndelungi pregătiri ale echipei de filmare, nişte adevăraţi profesionişti de la TVR Cluj-Napoca, tipicari şi perfecţionişti, “a început dansul”... Întâi costumele populare, tradiţionale, specifice, trebuie să cadă impecabil pe “manechine”; ajustări, aranjări, verificări, ...

Apoi, trebuie să stăpâneşti dansul, paşii, ritmul, ...

Scenariul era ca bărbatul din fiecare pereche să preia de la cea anterioară o baghetă de dirijor şi după două - trei rotiri să o înmâneze prietenos, următorilor.

După prima “dublă” regizorul, îngăduitor cu noi, neprofesionişti nici în ale dansului, nici în ale actoriei, ne invită să-i ascultăm indicaţiile: - Binişor ! Dar, mai degajaţi, mai naturali şi să nu mai pierdeţi startul...

Din nou bandă, motor, rotiri... Echipele intrând în ordine alfabetică, noi fiind primii – albanezi – preluam bagheta de la regizor, care: - Păi, nu vă uitaţi la mine, ci la parteneră ... De la capăt, vă rog !

Bandă, motor, baghetă, piruetă ...

- Acum aţi fost prea veseli şi aţi preluat cam brusc ... De la capăt ...

Bandă, motor, baghetă, piruetă ... timp de peste două ore, după care regizorul şi echipa tehnică s-au declarat mulţumiţi şi noi istoviţi.

- Când se va transmite ? îl întreb.

- Joi, pe programul 2 la “minorităţi”, 3 minute (3 minute - montajul final al întregului clip). ... Pentru care am muncit aproximativ patru ore, de ne-a intrat melodia în tot corpul: din urechi până în picioare.

O experienţă inedită care s-a concretizat în cele 10 secunde în care am apărut pe “sticlă”.

41

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Interviu A doua apariţie a fost tot prin Asociaţia Liga albanezilor din România (făcând parte dintr-o familie de albanezi) care mi-a oferit ocazia de a mi se lua un interviu pe tema picturii.

Am făcut o selecţie din tablourile pe care le aveam la îndemână şi pe care le-am amplasat într-un atelier ad-hoc, într-o cameră de la sediul organizaţiei noastre - ALAR. Reflectoare, o mică regie în care reporterul întreabă câte ceva (n-a spus ce anume...) şi îmi sugerează să desenez în timp ce răspund...

Motor şi interogator: - De când pasiunea ?

- De când am putut ţine creioanele în mână pentru a le plimba pe orice suport: hârtie, pereţi, uşi,... Păstrez desenul din prima zi de şcoală generală: o casă în 2D care nu avea geamurile deasupra uşii de la intrare şi nu ieşea fum pe coş, vara ...

- De unde ingineria ?

- În liceul “I. Creangă” din Bucureşti, prima promoţie din actuala clădire, aveam un diriginte extraordinar, profesor de fizică, tânăr, la o clasă de băieţi (aşa era figura: clasa A, de fete, clasa B, de băieţi, C, de fete, ş.a.m.d.) sau berbeci, cum ne spuneau colegii de la alte litere de clase.

Aş putea spune multe despre acest diriginte, dar ne-am depărta de subiect; în clasa a 12-a ne-a analizat preferinţele, ne-a evaluat posibilităţile şi ne-a îndrumat spre ce facultăţi să “dăm” ca să şi “luăm”. Pe mine şi pe încă un coleg, nu ne-a ghicit; ne-a îndrumat prost. Ori, nu prea ştia diferenţa dintre arte plastice şi arhitectură, ori, cum s-a scuzat mai târziu, analizând că aveam note mari la matematică, în general şi talent la desen, în special, a crezut că locul meu ar fi fost la arhitectură. Am trecut proba eliminatorie, dar eram pe locul 1100 ... şi toate locurile , 200. Aşa că, fuga la Politehnică: mi-am zis că desenul tehnic este tot un desen.

- Dar, tablourile nu se fac la politehnică !

- Nu. În timpul stagiaturii, locuiam la socri, nu aveam copii, nici prea mult stres la serviciu, şi mi-am permis să “fac” şcoala populară de artă, secţia pictură, oficial, şi design şi artă decorativă, suplimentar. După care am continuat să pictez în timpul liber, care a devenit din ce în ce mai puţin.

- Şi cum s-a împăcat latura tehnică cu cea artistică ?

- S-au îmbinat perfect.

- V-am văzut o parte din lucrări la expoziţia minorităţilor de la Sighişoara, Festivalul PROETNICA 2005 ...

42

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

- Am mai avut câteva în timpul facultăţii, în tabere, prin acea mişcare culturală din anii ’80, “Cântarea României” de care azi ne ferim să mai amintim, la serviciu, ... Iar cele mai multe lucrări se află expuse permanent pe pereţii prietenilor şi rudelor. În tot acest timp, continuam, conform regiei, să desenez ... nişte crochiuri în cărbune, portretele reporterului şi cameramanului pe care le-am dăruit la sfârşit, fiecăruia. Reportajul a fost difuzat de mai multe ori, în reluare, pe TVR-2.

M-au văzut vecinii, toţi, eu nu m-am văzut ...

43

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE POLIŢIŞTILOR Prima experienţă 7 ianuarie 1989. Sfântul Ion. Polei pe străzile Bucureştiului, circulaţie greoaie. În faţa mea se chinuiau să demareze două Dacii (ca şi a mea). După ele, un TIR care o cârmeşte pe linia tramvaiului, ce-i drept, în dreptul refugiului din staţie... Hop şi eu, uşurel ... În spate, maşina miliţiei care alege aceeaşi variantă şi apoi mă depăşeşte... Un “plotoner” îmi face semn disperat să opresc (după ce abia am pornit !). Dau actele cerute, aştept să le verifice şi văd că scoate un bonier pe care scrie ceva. Mă aşteptam să-mi dea vreo amendă că am trecut prin stânga refugiului. Aveam bani, era ziua mea onomastică ! Şi scrie,.. şi scrie ... fără să-mi spună ceva.

- Semnează aici !

- Nu prea înţeleg ce-aţi scris ...

- Proces verbal, ai trecut pe roşu, trei luni suspendare.

- Dar, n-am trecut pe roşu, poate pe linia tramvaiului, că e blocare şi acum pe carosabilul îngheţat ... doar eraţi în spate şi v-am văzut ... Încă mai trec maşini pe acolo ...

- O să-i agăţăm şi p’ăia, nu e treaba ta, semnează sau vii la circa ...

Am semnat, decât să mai pierd timpul pe la nu ştiu ce circă ... dar mi-a oprit permisul ...

Acasă, încerc să desluşesc ce scrie, sun la nişte rude mai versate în ale circulaţiei (era prima dată când mă oprea un echipaj), m-au învăţat să fac contestaţie ...

Am făcut şi mi-a redus la o lună. Dar această lună era a noua din ciclul de naştere al primului nostru copil ...

Trebuia să fiu pregătit din zi în zi pentru deplasarea la maternitate ... Era problemă mare cu taxiurile, mai ales noaptea... Mi-am asigurat ajutorul unei rude ...în caz că ...

Pe 6 februarie mi-am recuperat carnetul şi pe 7 dimineaţa, când a venit sorocul, am putut să-mi duc soţia la spital unde a născut o fetiţă frumoasă pe care am recunoscut-o imediat, din vreo 15, că este a mea ...

44

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

A doua experienţă Pe un carosabil, ce-i drept, cam umed şi cu piatră cubică, mergând pe prima bandă, semnalizez din timp pentru a vira la dreapta, în curtea instituţiei la care lucram ... Am şi frânat lent, până la oprire, pentru a permite unui coleg să iasă cu altă maşină pe poartă. În timp ce ne salutam, aud o bubuitură dublată de o zguduitură: mă tamponase din spate, un alt hârb de Dacie, al cărei şofer, cel puţin neatent, n-a mai putut-o opri, pentru că a şi derapat.

După consacratele discuţii pline de reproşuri reciproce, eu – că n-a fost atent, el – că m-am oprit în calea lui, plus “ba p-a mă-tii”, ne deplasăm la secţia poliţiei care se ocupă de accidentele uşoare. Aici, zeci de “cupluri” cu fiarele mai mult sau mai puţin buşite. Însoţitorul şoferului dădea telefoane peste telefoane, intra şi ieşea nervos, timp de peste două ore, după care ne-a venit rândul să completăm formularul de declaraţie cu schiţa accidentului.

Se vedea treaba că partenerii mei, ori erau clienţi abonaţi şi se cunoşteau cu lucrătorul, ori şi-au făcut efectul zecile de telefoane. Cert este că numai mie mi-a cerut copie după asigurare, ştiind că nu aveam unde s-o fac prin apropiere. Am adus copia peste o jumătate de oră, timp suficient pentru a pune la cale, în lipsa mea (cred că asta a fost şi strategia) o altă variantă. Mai mult, între timp “vinovaţii”, după părerea mea şi a martorului din poarta instituţiei, care au tamponat din spate, plecaseră.

- S-au dus şi ei să copieze asigurarea ?

- Da, e-n regulă semnează peveul şi plăteşte 5 lei. În PV, se consemnase că eu le-am tăiat calea şi am virat brusc, dreapta...

- Nu se poate, v-am făcut schiţa, puteţi veni la faţa locului unde se mai văd urmele şi am doi martori ... Nu semnez ...

- Dacă nu, actele rămân la noi până la soluţionarea eventualei contestaţii scrise.

- Domnule nu am nici timp de pierdut, nu mă consider vinovat, iar încadrarea dvs. nu e reală !

- Cum credeţi ... Şi “dă să bage” talonul în dosar pentru arhivare.

Mă uitam disperat ... şi l-am întrebat: - Dacă dau 5 lei (o sumă suspect de derizorie) îmi eliberaţi documentele?

- Da sigur ! Şi scoate chitanţierul ...

Scot şi eu pixul, 5 lei, semnez peveul şi constat: lovit din spate, amendat, timp pierdut şi mi-am reparat singur dauna ...

45

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE JAPONEZILOR Începutul La începutul anilor ’90, o colegă de serviciu îmi propune o colaborare cu doi domni pensionari, care “au pus de-o fundaţie culturală”, româno-japoneză şi au nevoie de cineva care să facă oarece ordine în maldărele de documente.

Domnii, simpatici, scriseseră şi nişte cărţi (cu subiecte adunate de la faţa locului, adică din Japonia, cât timp şi-au exercitat sarcinile de serviciu în calitate de jurnalist, respectiv ataşat militar) care trebuiau aduse de la tipografie. Le-am ordonat şi arhivat hârţoagele, le-am cărat şi depozitat sutele de cărţi, ne-am înţeles foarte bine, ne-am împrietenit şi am rămas secretarul fundaţiei până în ziua de azi.

De-a lungul anilor, am organizat şi am participat la zeci de activităţi culturale cu şi despre japonezi: spectacole muzicale şi de teatru, clasice şi tradiţionale cu artişti japonezi veniţi în România, spectacole dedicate zilei aniversare a Japoniei (în fapt, ziua de naştere a împăratului – 23 decembrie) – majoritatea la Cercul Militar Naţional.

Gafa După câţiva ani, apare în grupul nostru de vreo 20 de membri activi din Bucureşti (şi alţi 300 de la filialele din ţară) o japoneză care studia limba română şi a cărei vârstă n-aş fi ghicit-o niciodată; putea fi în orice loc al intervalului 30 – 50 de ani (i-aş fi dat 35 !).

Urma să organizăm o acţiune amplă şi-l întreb pe preşedinte, ca între bărbaţi şi prieteni, dacă participă şi “piţipoanca”... Mi-a răspuns, surâzător şi destul de natural că – da, iar după eveniment, la două săptămâni, m-a invitat la alt “eveniment”: căsătoria acestuia tocmai cu ... japoneza.

Recepţia Am participat cu staff-ul la o recepţie la reşedinţa ambasadorului din acea perioadă, pe strada Jules Michelet. Protocol gradul 1.

Am fost primiţi cu maximum de ospitalitate japoneză şi după un dialog deschis cu fiecare dintre noi (eram 7 membri) ambasadorul ne-a invitat la cină.

46

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Acţiunea s-a desfăsurat într-un decor plin de mister, cu lumini indirecte, de fapt, o semiobscuritate aproape magică, cu cel puţin 5 seturi de “gustări” aşezate cu un deosebit simţ artistic specific, în fel de fel de boluri, castronaşe cu fel de fel de sosuri, pe câte, să-i zic popular şi sărăcăcios, o tavă, care reprezenta, ea însăşi, o adevărată operă de artă, atât prin forma şi desenele de pe ea, cât şi prin aranjamentele deosebit de spectaculoase. În timp ce vorbeam cu vecina din stânga (japoneza cu pricina, deosebit de talentată, serioasă dar şi plină de umor, care m-a şi îndrumat în privinţa consumării produselor), sau cu cel din dreapta (ataşatul cultural), n-am realizat când îmi schimba o “gheişă” tava cu alte specialităţi culinare. Doar auzeam din spate foşnetul mătăsii chimonoului şi de am întors discret capul, gândindu-mă să-i mulţumesc, parcă dispărea instantaneu. Dar nici la cei din faţa mea, n-am surprins mişcarea ... Şi n-am băut cine ştie câte degetare cu sake ... Apăreau ca la un semn de magician, alte tăvi cu alte produse ... de vreo cinci ori.

Acasă am arătat familiei, meniul dineului: peste 30 de specialităţi printre care arici de mare cu tofu şi alge nori, filé de raţă cu vinete în sos Nanban, temarizushi de somon afumat, ginkgo cu ace de pin, castane prăjite cu miere, colţunaşi cu rădăcină de lotus şi supă de kudzu, ton, biban de mare, plătică de mare cu alge kombu, icre de somon, ciuperci shiitake, creveţi, calamar, supă miso, mirodenii, fructe asortate în sirop şi bineînţeles orezul aproape omniprezent şi în variate forme de prezentare... Să nu credeţi că nu ne-am mai putut ridica de la masă; totul drămuit, calculat, raţionalizat, selectat, regizat ...

47

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DE-ALE DIVERSELOR Fuserăm naşi Iată că sosi şi ziua mult aşteptată, după prieteneasca promisiune, de a purcede la oficierea cununiei tinerilor noştri colegi.

Destul de încărcaţi, ajungem cu o seară înainte la cel mai frumos hotel (din acea vreme), în centrul oraşului, pe o vreme mohorâtă care avea să continue şi ziua următoare.

Dimineaţa, se-mbracă naşa, se-mbracă naşu’ (cam văratec) şi ne orientăm spre casa căsătoriilor. Nu găsim flori în drum, dar încercăm şi cerem de la cofetărie unde, o vânzătoare ne vinde propriile gladiole.

Tinerii ce se căsătoresc întârzie, sunt ameninţaţi că vor fi decalaţi spre sfârşitul programului dar, totul se aranjează şi iată că până să le treacă emoţiile, “ofiţereasa” stării civile le şi pune împământenita întrebare, la care prompt urmează: - Da ! ..............

- Da ! Înghesuială mare, foarte multe cununii sâmbăta dimineaţă, aşa că felicitările se vor “servi” alături: pupă în dreapta, pupă în stânga, serveşte bomboane din dreapta, coniac din stânga, o floare pentru arcada momentului la coborârea pe scările clădirii: - La mulţi ani, cu sănătate ...!

Urmează schimbarea garderobei miresei pentru ceremonia religioasă: rochia albă, voalul şi coroniţa trebuie să fie impecabile.

După un drum lung, ajung şi tradiţionalele lumânări împodobite, împreună cu buchetele, ca de obicei, sub nivelul calitativ comandat şi plătit.

Se schimbă apoi şi naşa, îmbrăcând o nemaipomenită – să-i zicem rochie – dublată cu un şal din acelaşi material unicat, ce va face subiectul admiraţiei multora din nuntaşii interesaţi şi cunoscători în ale modei; obligatoriu: giuvaericale ... Pentru acest rol şi naşul trebuie să apară pe “scenă” mai deosebit decât ceilalţi invitaţi (şi a apărut !).

La fotograf: zâmbeşte în stânga, zâmbeşte în dreapta, nu mişcaţi, acuma ... gata !

De aici, părintele diacon ne aşteaptă în uşa bisericii, regizând cu măiestrie ritualul religios de la care nu lipsesc încă doi preoţi şi corul. De-o parte aşezaţi “spectatorii”, iar noi, cele patru personaje principale urcăm pe o podea.

48

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

Se cunună robii lui Dumnezeu şi dănsuiesc Isaiia, în timp ce fotografii imortalizează momentele importante, iar domnişoarele de onoare împart cocardele.

Felicitări şi pupături din stânga, felicitări şi pupături din dreapta, onorează cu cele cuvenite pe preoţi în altar; părintele desface plicurile, numără atent banii şi-mi spune evlavios: - Mulţumesc, dar pentru dascăli ...

Am mai plusat ceva. Şi iar arcadă de flori pentru “Mulţi ani trăiască !”.

La restaurant într-o notă de eleganţă, suntem întâmpinaţi cu cupe cu şampanie şi o formulă cel puţin “atrăgătoare”: - De la noi, pâine şi sare, De la naşu’ – o sută mare... În acordurile muzicii unor tineri talentaţi şi fără fumuri de vedete, nuntaşii încep să-şi ocupe locurile prestabilite şi marcate, care iniţial par să fie mult prea numeroase.

Localul, bine îngrijit, cu mesele frumos împodobite cu flori, aer condiţionat - un cadru plăcut.

Aceste evenimente reprezintă una dintre ocaziile de întâlnire a rudelor, prietenilor, colegilor; se deapănă amintiri, se schimbă impresii, se află noutăţi,...

Când majoritatea locurilor au fost ocupate, iată că formaţia îşi schimbă brusc repertoriul şi-n ritmul unui marş clasic îşi fac apariţia, în frunte cu şeful de sală, peste 20 de chelneri şi chelneriţe (toţi tineri, în mare parte elevi practicanţi), fiecare cu câte trei farfurii pe o mână, ce conţin aperitivul. În pas de paradă se opresc la mesele stabilite; o intrare şi o servire răsplătite, deocamdată cu aplauze. Această incursiune s-a repetat la fiecare componentă a meniului care, s-a dovedit de calitate şi din abundenţă, culminând cu aducerea tortului cu 5 etaje, moment în care singurele lumini au rămas cele amplasate special în jurul acestuia, pe măsuţa mobilă.

Muzica şi dansul s-au împăcat de minune, vinul – destul de mult şi de bun – aducându-şi aportul la formarea unei ambianţe de “când ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum”.

Dar, a venit şi timpul darului, anunţat de şeful formaţiei...Pe unde scoatem cămaşa ? Noi ne-am înţeles cu finii, pentru un anume, gen de cadouri care nu presupunea plicul, şi nici să mimăm scena cu plicul gol (dacă îl deschide strigătorul ?!). Aşa că ne-am retras ca la Ploieşti ...şi n-am participat la “spectacolul” care a durat aproape o oră; aliniaţi, veneau mesenii, pupau mâna dreaptă a miresei şi-n stânga îi înmânau plicul pe care îl punea într-o sacoşă specială...

49

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

La un moment dat, mireasa remarcă disperată (atenţie distributivă) : - Tată, tată, vezi că unchiul Pandelică pleacă mai devreme şi n-a …!

S-a repetat ritualul de vreo 150 de ori ... după care s-au retras mirii în camera noastră de hotel şi au numărat banii. În final, mirii nu au fost “foarte mulţumiţi” şi către miezul nopţii ne-am despărţit pentru câteva ore de ...”odihnă” A doua zi, într-un pitoresc cadru rural prahovean, în aer liber, ne-am ospătat cu oarece bucate tradiţionale, până spre seară. ... Ne-am exercitat funcţia de naşi şi după două săptămâni cu “scosul la biserică”, peste un an cu botezul, şi apoi gata: nu mai ştim nimic de ei, de peste 20 de ani... Şi starurile mor, nu-i aşa ?

A murit Michael Jackson ...

Dincolo de regretabila dispariţie a megastarului (cu megashow-urile sale), recunoscut pe tot globul, dincolo de elogiile care se aduc de obicei celor ce se “duc”, dincolo de biografia sa enigmatică şi mai ales, dincolo de amintirile ce le stârneşte în aceste momente, am şi eu una: Era la a doua descindere în România (se vede treaba că de pe atunci a început să moară !) unde idolul controversat al unei generaţii a avut marele merit de a ne deschide şi nouă ochii asupra industriei muzicale, de neimaginat până atunci, privind fascinaţia spectacolului live. Am fost prezent, împreună cu fiica mea, care pe atunci avea 6 ani şi nu s-a lăsat până n-am dus-o la Maicăl ...

Nu se uitase isteria declanşată la prima descidere, reclama fiind pe măsura desfăşurării de forţe, efectele scenice speciale şi unice, dansul antrenant şi echilibrat al unui personaj despre care s-a scris că este totuşi, destul de dezechilibrat.

Pe terenul înierbat, denivelat din jurul “megacasei constipaţiei”, cu mii de fani şi gură cască, nu vedeam nimic. Am urcat fiica cu picioarele pe umerii mei, să vadă măcar ea ceva.

Eu, eventual, prin ea, ca un periscop ...

După vreo jumătate de oră de aşteptare (în care se întâmpla totuşi ceva: mai veneau maşini, mai coborau oficialităţi, organizatori,...) APARE !

Să facă infarct de emoţie, toată suflarea !

Fiică-mea a început să ţopăie cu toată puterea, să sară pe umerii mei cu ghetuţele cu talpă rigidă şi să strige ca cei din jur: - A VENIT ! ... A VENIT ! ... A VENIT ! ...

50

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

... Şi pe mine m-a înnebunit ... În acea înghesuială nu puteam s-o mai cobor, să-mi mai odihnesc mâinile (dar nici nu voia ...). Mai mult, adolescentele, de-a dreptul în transă, care cădeau ca muştele, leşinate, erau deplasate pe sus, pe un pod de mâini, până la ambulanţele suprasolicitate.

După terminarea spectacolului care a constat numai în apariţia super, mega, giga şi aş continua cu ter(r)a vedetei şi salutul acesteia către fani (spectacolul adevărat era în rândul mulţimii de pe câmp) abia mai puteam sămi cobor mâinile din poziţia “hands up”.

Dacă mă întrebaţi - ce-am văzut ?, răspunsul e sec: - Nimic. N-am văzut nici personajul, atât cât lăsa el să se vadă din drama celebrităţii ! Terminatus ... Dar, legenda va dăinui în fiecare dintre noi, pentru că a rămas în memoria pământenilor, ca o mare figură. Cuvântul – figură - e prea sărac pentru tot ce a lăsat. Dar, nici sărac n-a fost, dovadă lupta încrâncenată pentru moştenire şi apariţia atâtor speculaţii ce-i umbresc memoria de artist cu muzica, dansul şi atmosfera extraordinară a spectacolelor sale ...

51

De-ale poeziei

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

ŞI EU ÎNCERC Văd pe unii că scriu versuri Despre sentimente, gânduri ...

Dar şi inima-mi mă pune Să-nşir vorbe, cât mai bune.

De ziua mamei mele dragi Scrisesem versuri şi de-aci Am continuat fără să spun la nimeni Că mă gândeam şi eu la – carmeni.

Apoi, nu ştiam cum să-mi arăt Recunoştinţa în cuvânt Şi-am vrut să-ncerc prin poezie Căci, îmi era dragă şi mie.

Bineînţeles, nu pot să spun Că ce am scris eu este bun Dar, pentru câteva momente M-am delectat unind cuvinte.

Nu voi s-arăt nici modestie, Nici să mă lăfăi în mândrie; Am vrut şi eu să simt plăcerea, La început, de-a scrie aiurea. Şi cum am spus, ca drept cadou De ziua mamei, de Anul Nou, ...

Să pot citi şi eu ceva Care sună ... cam aşa:

55

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

MAMA MAMA ! Ce drag nume !

Cel mai de preţ din lume Tu, îmi eşti floare de-april Eşti sufletul pentru copil; Căci nu puteam uita vreodat’ Sărutul prim ce mi l-ai dat Şi ochii-ţi de bucurie calzi Când “mamă” de la copil auzi. Şi braţul tău ce mândru m-a ţinut Când primii paşi pe lume i-am făcut; M-ai dus cu lacrimi de bucurie Spre şcoală, atunci, în clasa-ntâie.

Aceleaşi lacrimi le-am zărit Când pionier am fost primit; Mă uitam întrebător dar,... Ştiam de-acel mărgăritar.

Azi, pentru toate câte-ţi scriu Mă simt şi mai dator să-ţi fiu Şi-aş vrea, acum, aşa, deodată Să-ţi umplu mulţumirea toată.

Până acum nu m-am gândit Ce multe tu mi-ai dăruit; Nici Soarele şi nici Pământul Nu-ţi pot înlocui cuvântul, Dar nu pot, nu ştiu ce-ar trebui Să-ţi spun pentru-a nemărgini Iubirea ce-o respect şi cresc Decât, o, mamă dragă: Te iubesc şi-ţi mulţumesc !

6 august 1968

56

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

PACE ŞI IUBIRE Cu mic, cu mare, odată tot Nu scapă unul nevrăjit De-acest nemuritor cumplit: Iubitul pe Pământ.

Sunt mulţi prea mulţi şi unde-ajungi De-ai scrie, cum s-ar cuveni, Iubirea lor, căci oamenii Sunt toţi la fel ca noi.

E unul bun, e unul rău Că viaţa are multe-alei De ce-i dispreieşti pe ei ?

Nu au ales la fel.

Gândeam la ura dintre noi ...

Câte Pământuri construiam Dacă în lupte nu intram Pe Pământul nostru. Şi dacă totuşi, am ajuns Stăpân s-alegem Pacea, Apăra-o vom, nu cu lancea, Cu iubirea noastră.

1972

BUCHET DE LACRIMI Suflet mic şi trist, nu plânge ...

Acum e vreme de răbdare.

Sosi-va ceasul când vei strânge Venin amar într-o licoare Şi-atunci să-l zvârli cu nepăsare Acestora ce nu au milă. Şi să nu aibă altă zare Decât o noapte şi-o rugină.

1972

57

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

SIRENA E aşa ciudat când îmi aduc Aminte iar de-acel copac... Întâiul cadru ... Nu visam Căci, două perle vii, albastre Ce coborau din cer senin Mi-au duelat cu raza lor privirea.

Da, şi m-au rănit cu un ...

Nu ştiu ce ... Nu-i platonism Dar, nu puteam vorbi, mişca. Şi pentru răzvrătire, parcă, În clipa-n care rana vrui Să-mi scap de-acel venin de mut, Pădurea gard mi te-a slujit...

“Zadar încerc să-ţi prind de veste Copacul martor mi-e că aştept Şi fredonez o melodie Ochilor tăi ce m-au vrăjit.

1973

... DA E vina omului ca nu cunoaşte omul ?

E vină că nu se cunoaşte ? Şi când ajunge, ce mai poate face ?

De bătrâneţe, plictiseală, El nu s-ar mai întoarce.

E vina lui că lumea nu-i prea dreaptă ?

E vină că nu poţi să lupţi ? Şi când te hotărăşti, ajunge ?

Ai pierdut mult şi istovit Eşti mai uşor de-învins.

E vina cui că stăpânim Pământul ?

E vină că nu ni-l iubim ? Şi pacea când ajungi să capeţi Abia rămâi c-un dram de sânge ... E mult pân’ să renaşti 1974

58

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

ADOLESCENŢĂ Triste culori ale uitării Alunecaţi în negura vremii Şi aplecaţi-vă la lumina Nufărului cald; Sorbiţi raza suavei şuviţe Ce-o port la piept Şi-o pun adesea Pe chipul fără seamăn.

O ! Dulce amintire ...

Poartă-mă pe aripile timpului Şi mă leagănă Spre ieri şi azi Fără să mă zdruncini La graniţa dintre ele. În adierea vântului Închid ochii, ameţind În roata adolescenţei Să port mai lesne Râsul fără griji, şă mă cufund În nevinovăţia Sărutului sincer.

1974

59

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

PRIMEŞTE LUNA Azurie toamnă, prea luminoasă pentru plânsetul pădurii ale cărei lacrimi de somn se aştern nehotărâte pe umerii-mi grei, ce sprijină amurgul: Şi umerii-mi plânşi Aşteaptă înserarea.

Ce trist e opaiţul...

Se stinge uşor, Sărută pădurea Şi-adoarme tăcut...

Pădurea tot plânge; În ritm de suspin Plânsul ei rece Deschide-acum Luna. Şi ea se apleacă, Cu mâna aurie Îmi mângâie faţa Şi lin mă atinge În leagăn de frunze, Cu părul ei dulce. Îmi trece tristeţea, Se schimbă-n lucire Şi iată-mă prins...

A mea este Luna Din stele mărită, Vrăjită... şi-acum O ţin pentru tine ! În toamnă târzie, ce-mi putea cere fetiţa cu ochii de grafit mărgean, ce au privit o dată în sus şi s-au aprins la lumina dragostei ...

1974

60

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

SĂ NE IUBIM !

Luna-mi plimbă-ncet prin hăuri Printre valuri mici de nouri, Luminiş ! ... Hai, luntre mică, Du-ne gândul, ne ridică Sus, acolo ... şi-om vedea De e bună dragostea.

Luăm cu noi un greier laur Fie Noe, acel faur Ce-a adus cu el şi floare Chiar de-i noapte e şi soare...

A urcat el chiar iubirea Haidem, deci cu toţii – Vira !

1974

REVEDERE E greu acum când vin acasă Să nu vreau să te văd Căci, eu sunt eu şi tare-aş vrea Să te şi iert, să te şi uit Şi să-mi rămâi frumoasă.

E greu acum când vin acasă Să pot spera din nou ...

Am pierdut tot, fără să ştiu Dar, chipul tău, icoana ta A îngheţat frumoasă.

E greu acum când vin acasă Să te revăd străină ...

Ce pot să fac ? Iubirea ta A încolţit, s-a-nstrăinat ..

A mea, a rămas frumoasă 1976

61

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

SÂMBUR DE DRAGOSTE Am găsit un sâmbur de dragoste ...

Să-l iau ?

Nu prea ştiu cu ce se mănâncă Dar, cred că se mănâncă, Doar am 18 ani ... Şi ce crezi ? ... A început să-mi dea şi aer, A început să-mi dea şi apă Şi mai ales căldură.

Parcă şi putere.

Dar căldura inimii de fată Naivă şi gingaşă mi-a spus: - Eu sunt şi voi fi mereu !

Cum naiba să n-o crezi, Cum să nu-ncepi iubirea ? ..........................................

Dar mai ales cum să n-o termini când, Iată fata că din sâmbur creşte Şi se-nalţă... şi pluteşte... Şi se-nalţă... şi pluteşte... Şi se face mică ... Şi se-nalţă ... Şi nu se mai vede ...

Adio, dragoste-ncolţită !

Hai să ne jucăm cu sâmburii Poate vom găsi printre ei Un altul ... Şi-o palmă de pământ În care să rodească ...

1976

62

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

DESPĂRŢIRE Se scaldă frunzele moarte în lacrimile despărţirii şi-un bucium trist îngână imnul renunţării, fără să ceară socoteală neputinţei.

Amurg de libertate plină Înveşmântat în roz suspin Ai îngrădit ceva lumină Singurătăţii să mă-nchin.

M-ăs prăbuşi-ncercând zadarnic Să ţin în piept durerea grea Durerea despărţirii amarnic E cântecul ce ne-o lega.

Un cântec lin, de alinare Un cântec viu ce nu se uită Mă ţine treaz spre o chemare Chemarea dragostei cea ruptă.

Aştept feeric să reapară Ţărmul iubirii, cuib de roze În care amândoi într-unul Clădeam o lume de mimoze.

1976

CE DACĂ ?

Dacă-a crescut sub ochii mei Şi-acum, cică, e mare, Dacă a râs la braţul meu Şi-acum ştie să zboare, Dacă-a iubit şi ea puţin, Să ştie ce-i iubirea, Ce dacă n-a mai vrut S-aştepte fericirea ?

1976

63

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

MAI TARE DECÂT MOARTEA Chiar că mare e moartea !

N-aş vrea să scriu ...

Prea mulţi nu mai pot rosti Nici un cuvânt pe acest Pământ.

Prea mulţi nu mai au cui...

Ba da ! Celor ce i-au făcut oameni, Oamenilor, tuturor. Şi nu trebuie cuvinte căutate, Cuvinte de sărbătoare, Căci hainele lor au fost prăfuite, Roase de unghiile buldozerelor, Arse de flăcările de omenie Din inimile lor împovărate. Şi totuşi, strălucesc, Se înalţă minunea zâmbetelor vieţii ...

Dar, o fac; trebuie să cântăm Din nou, mai tare, Mai tare decât moartea !

4 martie 1978

DE DOR Am sărutat nisipul pe care L-ai călcat râzând Şi-am îmbrăţişat marea pe care Ai mângâiat-o plutind.

Am ridicat o mână spre Soare, Ca de acolo să te cuprind...

Iar înserarea mi-a fost martor Al amintirilor, visând...

1980

64

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

CU MĂINILE MELE Cu mâinile mele Am măsurat norii Şi am ales un bulgăr Pe care l-am strâns cu drag.

Cu mâinile mele Am prins puţin soare Din care a curs viaţă Şi l-am împodobit.

Cu mâinile mele Am mângâiat natura, A înflorit alintată Şi-a început să cânte.

Cu mâinile mele Te-am prins la piept, iubito Apoi te-am ridicat Mai sus de împletirea Trupurilor noastre, Ca pe-o mireasă În aureola farmecului etern 1980

65

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

TE IUBESC !

Cu mâna caldă Lin mi-atingi obrazul Şi dulce şoptind iubirea Buzele-ţi tremură nerăbdarea...

Iar ochii tăi în ochii-mi înfloresc Şi te iubesc !

Cu mâna caldă Lin ţi-ating obrazul Şi sincer şoptind iubirea Buzele-mi tremură nerăbdarea Iar ochii mei în ochii-ţi înfloresc Şi te iubesc !

1980

ULTIMUL REVELION Se-ntâmplă că viaţa-ţi pare O fugă de la moarte... În juru-ţi lumea caldă, Falsificând suspinul Îţi caută cununa.

O strălucire oarbă, Un ultim revelion Cu milă-accelerează O tragică serbare ...

De s-ar muta acolo Ghirlande de-mpăcare.

Se-ntâmplă că moartea-ţi pare O certă, grea chemare ...

1980

66

Ioan GANEA-CHRISTU

De-ale mele, de-a valma

HAIKU-uri Un ghem roşu, ştirb În mişcare veselă.

Moşul prin nămeţi La munte, la mare, Acelaşi colind divin: S-a născut HRISTOS !

Pe coşul casei albe Iată, un cojoc.

Iarnă, iar n-ai foc O muscă prinsă În pânza de păianjen.

Leagănul morţii O muscă prinsă În pânza de păianjen.

Leagănul vieţii O treaptă în sus, Sau poate una în jos.

Anul Nou, din nou 2008

67

De-ale picturii

Expoziţia “PROETNICA” - Sighişoara 2005”

Natură statică cu vase - ulei pe carton, 50/40 cm

Natură statică cu mere - ulei pe carton, 50/40 cm

Peisaj din Câmpeni – ulei pe carton, 50/40 cm

Parcul Herăstrău – ulei pe carton, 42/30 cm

Vilă la Sinaia - acuarelă, 40/50 cm

Arcul de triumf Bucureşti - acuarelă, 50/40 cm

Natură statică cu melci - acuarelă, 25/20 cm

BrânduĹ&#x;e - ulei pe carton, 30/40 cm

Iris - ceracolor, 20/25 cm

Poluare - tuĹ&#x;, 21/30 cm

În Cişmigiu - cărbune, 30/21 cm

În parc – cărbune, 30/21 cm

Trăznet – reproducere, ulei pe carton, 21/30 cm

Răsărit la munte - reproducere, ulei pe carton, 30/21 cm

Camera din copilărie – creion, 42/30 cm

In cartier – perspectivă, creion, 42.30 cm

Arborele cotit – cărbune 21/30 cm

Portret de elevă – cărbune 40/50 cm Portret de fată – cărbune, 20/20 cm

Venus –studiu, cărbune, 40/50 cm

Aranjamente cu pene de fazan – 10/15 cm

Aranjamente cu pene de papagal – 10/15 cm

Aranjamente pe răchită – 50/50 cm

Aranjamente pe polistiren – 30/30 cm

Aranjamente pe un suport oarecare – 30/30 cm

Flori de colţ – presate pe catifea, 20/25 cm

Rădăcină prelucrată – 80 cm

Aranjamente cu frunze de toamnă

Aranjamente de Crﾄツiun -

Aranjamente cu flori tﾄナate

Stampe - ceracolor pe pânză, 30/90 cm

Desene – tuş 15/21 cm

Felicitare de 8 Martie – acuarelă, 10/15 cm

Trandafiri – acuarelă, 25/30 cm

Noapte pe lac - ulei pe pânză, 100/60 cm

Mogoşoaia – creion, 42/30 cm

Cale – ulei pe carton,20/50 cm

De-ale japonezilor – acuarelă 70/100 cm

Case din muzeul Dumbrava Sibiului - creion, 20/20 cm

Biserica “Flămânda” Câmpulung Muscel - – creion, 20/28 cm

Schitul Nămăeşti, Câmpulung Muscel – creion, 20/28 cm

Ploaie de Gerbera – ulei pe pânză, 100/70 cm

Peisaj din Câmpeni – ulei pe carton, 50/40 cm

Vilă la Sinaia acuarelă, 21/30 cm

De ziua ta – ulei pe carton, 25/40 cm

Iris – acuarelă 20/25 cm

Iris – acuarelă 20/25 cm

Costum albanez