Revista amprentele sufletului, nr1, martie 2015 by Enescu Eugenia

Amprentele sufletului

fondată în România – martie 2015

revistă de cultură, artă și literatură - Anul I, nr.1 Grupul de iniţiativă: lng. Constantin-Nicolae GAVRILESCU Prof.dr.ing. Nicolae VASILE, senior editor Prof. Ion IONESCU-BUCOVU, senior editor Dr.ing. Ioan GANEA-CHRISTU, senior editor Ec. Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Redacţia: Constantin-Nicolae GAVRILESCU, director editorial Ioan GANEA-CHRISTU, director tehnic Eugenia ENESCU-GAVRILESCU, redactor-şef Nynna VIZIREANU, grafician Mariana NEACȘU, tehnoredactor Mioara ARDIELEANU, secretar de redacţie Mihaela HURĂ, corector Redactori: Gabriela-Mimi Boroianu Ileana-Cornelia NEAGA Mariana BILIC Mariana NEACŞU Mirela MARCOCI Mariana DIDU Olga VĂDUVA Dan SPRÎNCENATU Colegiul redacţional: Ing. Rodica CERNEA, România – poet şi prozator Ing. Nicolae DOFTOREANU, România, poet Prof. Pere BESSÓ, Spania – poet, traducător (română-catalană) Luca CIPOLLA, Italia – poet, traducător (română-italiană) Cristian ŢÎRLEA, Franţa – poet, traducător, interpret (franceză, engleză, română) Tehnoredactare: Ioan GANEA-CHRISTU Coperta: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Grafică: Nynna VIZIREANU Contact: corector.eu@gmail.com https://www.facebook.com/pages/Amprentele-sufletului-revist%C4%83/703085596443733 Notă: Redacţia revistei „Amprentele sufletului” îşi rezervă dreptul de a selecta materialele trimise pentru a fi publicate. Autorii îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile, informaţiile şi originalitatea creaţiilor literare trimise. De asemenea, rugăm autorii ca textele să nu facă referiri discriminatorii, să fie întotdeauna argumentate şi să păstreze o tonalitate decentă, mai ales pentru temele cu iz politic, social şi religios. Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri şi vor fi publicate în numărul următor, cu acordul autorilor. Materialele pentru numerele următoare vor fi transmise în format doc sau docx, arial 10

Editura

Editgraph - Buzău

ISSN 2393 – 4506

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

EDITORIAL

Dragi cititori, încă o revistă vine să vă mângâie sufletul. „Amprentele sufletului” încearcă să fie o fereastră spre lume şi viaţă, chemându-vă laolaltă truditori ai condeiului, tineri şi vârstnici, să visaţi, să cultivaţi extaze, să poetizaţi frumosul din sufletele voastre. Nu uitaţi că aproape toţi marii scriitori şi-au început activitatea într-o revistă literară. De la „Dacia literară” până astăzi, mii de reviste şi-au făcut datoria aducând în centrul atenţiei creaţiile literare bune, descoperind talente. Amintesc generaţia „Avangardei poetice”, a ”Tânărului scriitor”, a generaţiei de la „Cadran” şi „Albatros”, a „Cercului literar” de la Sibiu, generaţia „Luceafărului” sau a „Gazetei literare” de la Bucureşti. Fără reviste lumea literară ar fi mai săracă sufleteşte. În „Amprentele sufletului” ne propunem să cultivăm poezia bună, proza scrisă cu talent, critica literară elevată, istoria literară, biografia, arta plastică etc. Colectivul de redacţie format din oameni care ştiu să aprecieze frumosul va selecta şi promova cele mai interesante creaţii primite din toate domeniile literaturii şi artei. Nu vom promova deliranţi, impostori, aventurieri sau fabricatori de literatură proastă. Există multe repetiţii, mult eminescianism, un abuz de şcoli, de modernitate, mulţi epigoni care nu-şi vor găsi locul aici. Spuneam că o revistă este o fereastră către lume şi viaţă. Scriitorul descoperă lumea şi o rescrie cu talentul său. Ca să scrii, trebuie să fii „doină”, „sămânţă”, „sunet”, „ploaie şi viscol”- vorba lui Grigore Vieru: „Dar mai întâi/ Să fii sămânţă,/ Tunet să fii./ Ploaie să fii./ Brazdă să fii./ Doină să fii./ Duminică să fii./ Ca să ai dreptul/ A săruta/ Acest pământ/ Îndurerat/ Deatâta rod.” Ion Ionescu-Bucovu

1 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

De-ale mele, de-a valma PARFUM DE PICTURĂ

Ioan GANEA-CHRISTU

De mic eram fascinat să privesc la un vecin, pictor amator, autodidact, un remarcabil reproductor. Uşa era mereu între-deschisă şi mă furişam, cu voia lui, într-un colţ al camerei. Nu ştiu dacă îmi simţea mereu prezenţa pentru că nu-mi vorbea niciodată. Într-o lumină semiobscură în orice moment al zilei, cu radioul selectat pe muzică clasică şi foarte încet ca volum, artistul combina culorile pe paleta degajând un miros de terebentină, uleiuri, cleiuri amestecat cu cel de tutun Aroma sau Select (ţigările acelor vremuri ’61’64) şi ceva rom(antic). După fiecare zi observam că s-a definitivat un pâlc de pădure, s-a conturat o casă, a apărut un înger, apoi şi cerul, ş.a.m.d. Şi cred că mă fura peisajul în reprize de peste o oră.

La mulţi ani! 8 Martie

DE-ALE GURII, ÎN GURA LOR Nu pune gura pe carnea de cal! E de vacă! Şi nici pe cea de curcan ... E injectată! Mai mult: vaca e nebună În lapte s-ar afla-toxină. Şi nici pielea nu e bună, Parcă-ar fi din vinilină. Nici castraveţii nu-s pe plac. După gripa aviară, Veni şi pesta la godac Şi alte chestii în papară.

__________________________________________ Hai ku … Roa ta Nu am bănuit ce uşor e de ochit. Arbore cotit

La votare

La votare fără milă, I-am ales, egal, pe toţi Cât a fost tuş în ştampilă Ca pe un pachet cu hoţi.

Învăţământ

Din reformă în reformă S-a ajuns până la urmă Că a lua cu 6 bacul E mai greu ca doctoratul.

De mici nu mai vorbesc Că ăia-s mici şi nu grăiesc. Cum să intre în doi mici Un cal întreg, cu tot cu bici?! Aşa, să nu mai bem nimic Că cianurate-s apele Şi “teroriştii” asta zic: Moartea e-n plic şi-n stele! Stresat şi cu salmonel’ Puiul, bietul, vai de el, Tare ţinea cu săracul Să nu-i dispară stomacul. Ca urmare s-au tranşat, Pe fereastră aruncat, Pentru că la om sărac Numai U.E. are leac! P.S. Că doar EA ne-a consiliat Şi-apoi ne-a consolat: - Nu mai fiţi supăraţi Şi de la noi cumpăraţi...

2 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

FEMEIA CA INFINIT!

Nicolae VASILE FRACTURA TIMPULUI Când te-am cunoscut, evoluţia normală a curgerii timpului meu s-a schimbat! Acesta a luat-o într-o cu totul altă direcţie decât până atunci, căutându-te pe tine. Ca pe un drum şerpuitor de munte, cu urcuşuri şi coborâşuri, pe margini de prăpăstii, prin poeni luminoase, sau pe la umbra copacilor, urmând calea ajungerii la tine, m-am trezit la un moment dat undeva foarte sus, dar unde tu ... nu erai! În tot acest timp propriu, altul decât cel normal, te-am avut în faţă şi am făcut mari eforturi să mă ţin după tine, şi dintr-o dată ai dispărut!... Nu te mai vedeam niciunde, nu mai erai călăuza mea, nu mai aveam nicio ţintă a călătoriei mele extratemporale! Mai departe nu mai exista decât Dumnezeu, care era acolo în apropiere, I-am simţit prezenţa prin toţi porii fiinţei mele, am încercat să ajung la El, dar nu m-a vrut acolo!... A decis că mai am o grămadă de lucruri de făcut pe Pământ!... Am încercat să mă întorc pe aceleaşi cărări pe unde venisem dar nu reuşeam, drumul de întoarcere nu-mi mai era călăuzit de nimeni, şi, cu toate că era o coborâre, de fapt era mult mai greu, că nu ducea spre nimeni! Practic singura soluţie a fost să mă arunc de acolo, să plonjez de pe piscurile dorinţei de iubire în platitudinea vieţii normale, fără să se fi inventat o paraşută pentru aşa ceva. Împactul cu solul a fost unul dureros, dar nu mortal! Altfel m-ar fi reţinut Dumnezeu la el, nu ar mai fi fost necesară această întoarcere! Pe pământ plantele au fost cele mai prietenoase, pentru că ele nu au niciodată opinii, animalele au fost foarte simţitoare, ele având toate dotările senzoriale mult mai dezvoltate decât ale omului, iar oamenii mi s-au părut foarte agitaţi şi mici, nemairecunoscândumă că fac parte din această specie. Nu am aterizat exact acolo de unde părăsisem curgerea normală a timpului! Ceea ce îmi provoacă cele mai mari nedumeriri este referitor la ce s-a întâmplat în acea diferenţă de timp şi nimeni nu îmi poate spune nimic! Toţi spun că nu s-a întâmplat ceva deosebit, că eu nu am fost plecat nicăieri şi că viaţa şi-a urmat cursul ei normal! Pe Pământ te-am reîntâlnit şi pe tine şi cel mai dureros fapt, pentru mine, este că şi tu spui la fel ca toţi ceilalţi, că de fapt nimic nu s-a întâmplat şi că totul a fost doar în imaginaţia mea bolnavă!... Mă simt ca şi cum am avut un vis foarte plăcut din care m-am trezit brusc şi regret că m-am trezit!... Aş fi preferat să rămân permanent acolo!

Un băiat, dintre aceia care dau atenţia cuvenită la orice există în jurul său, are pornirea de a-şi explica totul, de a calcula orice şi chiar crede că reuşeşte, până prin perioada liceului! Pentru el, atunci, numerele erau toate doar naturale, la o dreaptă exista o singură paralelă printr-un punct, adevărurile erau toate absolute, iar întrebările puteau avea doar două variante de răspuns. Simţea cum, cu doar câteva înlănţuiri de raţionamente, îşi putea răspunde singur la toate întrebările cu care îi asasina pe cei din jurul său pe vremea copilăriei! Deodată, apare o fată, cu aceleaşi convingeri, cu aceeaşi pricepere ca şi el, dar în privirea căreia el constată că mai există şi altceva, că universul este mult mai mare decât până atunci, că numerele nu sunt doar naturale, ci şi raţionale, iraţionale, sau chiar complexe, că există o infinitate de paralele printr-un punct, că adevărurile sunt toate relative şi că orice întrebare poate avea o infinitate de răspunsuri. Şi totul a luat-o de la capăt, dintr-o dată nu mai înţelegea nimic, întrebările copilăriei nu i se mai păreau relevante, iar la noile întrebări nu-şi mai putea răspunde, nici singur, nici ajutat de alţii! Şi totul de la o singură privire în ochii unei fete!... Fata devine femeie, care este complexă, neeuclidiană, relativistă şi abordează totul prin perspectiva logicii fuzzy, care presupune că orice întrebare nu are doar două posibile răspunsuri, ci o infinitate! ... Femeia este, pentru bărbat, o primă şi perpetuă confruntare cu infinitul, dar el nu are altă soluţie decât să încerce s-o cucerească, începând de undeva! Everestul a fost cucerit de câţiva temerari, dar nicio femeie nu a fost cucerită total de nimeni!

3 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

BUNA VESTIRE REPERE BIBLICE ŞI ICONOGRAFICE Dorin MACOVEI Noi, creştinii ortodocşi prăznuim Buna Vestire pe data de 25 martie şi o considerăm ca fiind una din marile sărbători ale Bisericii. Taina aceste sărbători ascunde o adevărată cotitură în istoria omenirii. Cum spune şi troparul praznicului, acest moment este ,,începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte”. Sfânta Scriptură relatează astfel evenimentul: 26. ,,Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret , 27. Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. 28. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei! 29. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? 30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. 31. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus. 32. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. 33. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. 34. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? 35. Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema . 36. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. 37. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. 38. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.1 Nu se ştie cu precizie, la ce dată a început Biserica să sărbătorească vestea adusă Mariei. Este posibil să se fi prăznuit chiar înainte ca Sinodul din Efes (431) să o proclame pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu – Theotokos.2 Theotokos, templu mai sfânt decât cel din Ierusalim, Maria este prin excelenţă Templu, ceea ce fiecare om este chemat să devină.

Maica Domnului, se goleşte de voia proprie pentru a-L primi în ea pe Cel pe Care pământul nu poate să-L încapă. Îngerul Gavriil vesteşte celei pline de dar: ,,bucură-te, Fecioară care nu ştii de mire şi eşti neispitită de nuntă! Nu te mira de chipul meu cel neobişnuit şi nici nu te spăimânta ! Că Arhanghel sunt. Şarpele a amăgit pe Eva oarecând; iar acum eu îţi vestesc ţie bucurie; şi vei rămâne neatinsă şi vei naşte pe Domnul, Preacurată .”3 Prăznuind Buna Vestire, Biserica în slujbele sale aduce laudă atât Maicii Domnului cât şi dumnezeescului său Fiu. În primul rând, ea subliniază caracterul dumnezeesc al tainei: Fiul născut mai înainte de veci, Se face om. Se întrupează pentru ca prin jertfa propriei Sale vieţi, să le aducă neamul omenesc la Tatăl şi împreună cu Sine, întreaga creaţie. Acesta este sensul primordial al Bunei Vestiri.4 Isaia profeţeşte astfel: Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.5 sau: Căci bărbatul tău este Făcătorul tău, şi numele Lui: Domnul Savaot, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel: Dumnezeul a tot pământul se cheamă!6 Astfel prin Sfânta Marie, omenirea va veni la îndumnezeire. ,, Bucură-te, cinstită, ceea ce eşti chemarea din nou a lui Adam şi izbăvirea Evei”.7 ,,Dacă Eva cea nouă prin da-ul spus Arhanghelului Gavriil şi prin alegerea binelui, îşi îmbracă firea sa omeneascăîn filiaţie dumnezeească, prima Evă denaturează firea omului consimţind la porunca răuvoitoare a satanei , îngerul căzut. Spre deosebire de Eva care, nesocotind cu mândrie chemarea dumnezeească, se vrea autonomă, Maria răspunde: Iată roaba Domnului. Ea se supune, primeşte Cuvântul fără reţinere, se goleşte de sine însăşi pentru a-I face loc lui Dumnezeu Care se întrupează, alegând în mod liber pe Dumnezeu şi nu creatura”.8 Conform celor relatate de Sfânta Scriptură, în icoanele Bunei Vestiri, vom observa cele două personaje ale evenimentului: pe Sfânta Fecioară şi pe Arhanghelul Gavriil, vestitorul ei, iar în spate, ca fundal ne vor apărea clădirile oraşului Nazaret. Arhanghelul Gavriil este reprezentat păşind către Sfânta şi Preacurata Fecioară.

Sfânta Evanghelie după Luca, cap.I,26-38. Egon Sendler , Icoanele bizantine ale Maicii Domnului , Editura Sofia , Bucureşti , 2008 , pag.33. Vecernia mare , Litie ,glas 2. 4 Egon Sendler , Icoanele…, pag.35. 5 Isaia, cap.7; 14. 6 Isaia, cap.54; 5 7 Vecernia mare,Litie , glas 1. 8 Michel Quenot , Învierea şi Icoana , Editura Christiana, Bucureşti , 1999, pag.145. 1 2 3

4 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului În unele compoziţii este reprezentat în poziţie statică, în faţa Fecioarei Maria. În alte icoane, poziţia sa dă impresia că zborul său nu s-a terminat, în timp ce se adresează celei ce va fi Maica Domnului. În toate compoziţiile însă, atitudinea corpului său exprimă bucuria pe care o aduce Sfintei Fecioare: vestea cea bună a zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei cel preacurat. Cu mâna dreaptă Arhanghelul Gavriil o binecuvântează pe Sfânta Fecioară, semn care ilustrează cuvintele sale adresate Preacuratei : ,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.”9 În mâna stângă, Arhanghelul Gavriil ţine un sceptru, ca semn al faptului că este purtătorul unui mesaj (nu are un crin, cum se obişnuieşte în pictura apuseană). În iconografia ortodoxă tradiţională Buna Vestire apare descrisă astfel: În partea stângă a compoziţiei se află Arhanghelul Gavriil, cu mâna dreaptă întinsă, binecuvântând-o pe Preasfânta Fecioară Maria, care se află în partea opusă, iar în mâna stângă ţine un toiag, simbol al autorităţii mesagerului lui Dumnezeu (în unele icoane greceşti moderne, în loc de toiag ţine un crin în mâna stângă. Aceasta este o inovaţie apuseană sentimentalistă, care a fost adoptată şi de unii iconari ortodocşi). Sfântul Arhanghel Gavriil este îmbrăcat cu tunică şi himation. Uneori este înfăţişat ca şi cum ar alerga, cu un picior înainte, cu genunchiul îndoit sub veşmintele frumos şi ordonat drapate. Expresia chipului este de smerenie dar solemnă. Uneori o aripă se află încă în aer, iar cealaltă lăsată în jos.10

Fig.1 - Arhanghelul Gavriil Detaliu, desen pe calc

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 Pentru a ajunge însă la forma iconografică cunoscută astăzi, a fost nevoie de timp, serioase analize teologice şi stilistice. În secolul al II- lea, Theodotus afirma că îngerii sunt un foc inteligibil, diferit de focul sau lumina materială. Ei au trupuri dar lipsite de formă şi corporalitate în raport cu cele omeneşti. Methodius ( + cca. 311), în secolul al IV –lea, compara natura îngerilor cu cea a sufletului, compoziţia ambelor fiind aerul şi focul. Macarie cel Mare ( cca.300-390 ), lansează termenul de ,,trupuri subtile” (lepta) iar Grigorie de Nyssa (cca.330-394) aparent neagă orice corporalitate a îngerilor. Grigorie de Nazianz (330-390) afirmă că îngerii nu pot fi percepuţi decât raţional , întrucât sunt compuşi din spiritualitate pură. O importantă lucrare cu privire la anghelologie, o întâlnim la Pseudo-Dionisie Areopagitul a cărui taxonomie, bazată pe surse scripturistice şi pe elemente din tradiţia Bisericii , este considerată cea mai completă încercare de descriere a ierarhiei cereşti. Având în vedere dificultatea de a înţelege natura îngerilor – exista încă de la începuturi întrebarea: cum s-ar putea reprezenta aceste fiinţe necorporale? După multe dispute şi perioada iconoclastă, problema iconografiei a fost abordată în anul 692 şi apoi Sinodul de la Niceea din 787 (în plină criză iconoclastă) – au tratat canoanele imaginilor. Sa introdus în actele sinodale apologeticul ,,dialog imaginar” al lui Ioan al Thessalonicului, dintre un creştin şi un păgân, în care circumscribilitatea şi discreta corporalitate a îngerilor, în raport cu necircumscribilitatea şi necorporalitatea desăvârşită a lui Dumnezeu, precum şi numeroasele lor apariţii (anghelofanii) în formă sensibilă erau considerate temeiuri ale reprezentării iconografice a sfinţilor îngeri.11 Cuvintele mesagerului ceresc o surprind pe Fecioara Maria, căci ,,ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: - Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”12 Indicaţiile cu privire la pictarea Fecioarei Maria sunt : Sfânta Fecioară stă în picioare în faţa unui scaun înalt, cu baldachin, alteori stând aşezată pe el. Veşmintele pe care le poartă sunt lungi şi îi lasă doar faţa descoperită gâtul şi mâinile. Atitudinea şi chipul ei exprimă smerenie, modestie şi prudenţă. Stă cu capul înclinat în direcţia îngerului. Face un gest de consimţire cu mâna dreaptă, în timp ce cu mâna stângă ţine un fus cu lână roşie sau o batistă. Privirea, atitudinea şi gestica ei exprimă cuvintele din Evanghelia după Luca: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.13 Figura şi gestica Sfintei Maria transmit încredere în Dumnezeu şi supunere, ascultare smerită, potrivit cu voia Lui. Deasupra clădirilor din fundalul icoanei a căror formă stilizată sporesc frumuseţea icoanei, se află o reprezentare a bolţii cereşti sub formă sferică, de unde izvorăşte raza de lumină. (continuare în numărul viitor)

Sf.Evanghelie după Luca 1, 28. Constantine Cavarnos , Ghid de iconografie bizantină , Editura Sofia , Bucureşti , 2005, pag.70. 11 Mitropolia Moldovei şi Bucovinei , Arhiepiscopia Iaşilor , Comisia Română de Studiu şi Istoria Creştinismului , ,,Cinstirea Sfintelor Icoane în Ortodoxie” , Editura Trinitas, 2008 , pag.149 12 Sf.Evanghelie după .Luca , 1, 29 13 Constantine Cavarnos, Ghid de…,pag.70. 9

5 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Ion IONESCU-BUCOVU MARIN PREDA ŞI „ERA TICĂLOŞILOR” Pe 16 mai 2015 se împlinesc 35 de ani de la moartea lui Marin Preda, prilej de rememorare a unuia dintre cei mai mari prozatori români actuali. Moartea lui a venit în plină glorie, după romanul său „Cel mai iubit dintre pământeni”, roman care probabil i-a fost fatal. În noaptea în care a fost lansat romanul la librăria „Eminescu” din capitală s-a strâns un număr imens de iubitori de literatură, de la profesori, la scriitori şi cititori de rând pentru a-i cumpăra cartea. Trecând prin zonă Elena Ceuşescu şi văzând atâta puhoi de oameni, a întrebat pentru ce sunt strânşi acolo atâţia oameni și cineva din escortă i-a răspuns că Marin Preda a scris un roman care se numește „Cel mai iubit dintre pământeni”. Auzind de titlu a crezut că cel mai iubit dintre pământeni este Nicolae Ceaușescu și a fost tare încântată. După câteva zile de la apariția romanului a tunat și a fulgerat când a aflat că romanul este un afront adus regimului, prin personajul Petrini, un alter ego al scriitorului, care a îndrăznit să compare epoca lui Ceaușescu de societate socialistă multilateral dezvoltată cu o „ eră a ticăloşilor”. Cei de la Comitetul de cultură au mâncat o mare papară iar securitatea a primit noi ordine de monitorizare a tuturor scriitorilor şi nu numai a lor, ca să nu mai apară astfel de cărţi. În acea perioadă eu însumi am fost protagonistul unei astfel de anchete. M-am pomenit cu doi securiști la poartă care mi-au spus că am o anonimă în care sunt reclamat că posed mult aur și să le dau voie sămi facă o percheziție. Natural că le-am dat voie, dar când am văzut că răscolesc prin sertarele bibliotecii, mi-am dat seama că nu după aur au venit ei, ci după manuscrisul unui roman pe care tocmai atunci îl terminasem. Mi l-au confiscat și au plecat mulțumiți, lăsându-mi un proces–verbal pe masă. Manuscrisul mi-a parvenit prin postul de miliție local în preajma revoluției din 1989, când securitatea a intrat în panică. Vă închipuiți prin ce am trecut câțiva ani, așteptându-mă oricând să fiu inculpat ca dușman al orânduirii socialiste. Dar nu asta interesează. Să revenim la Marin Preda. Despre organele de represiune ale statului care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", Petrini, foloseşte la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc.

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 Aici amintea de organele de securitate cum supravegheau oamenii și cum o rețetă de medicamente este luată drept comunicare cifrată, transmisă „duşmanului de clasă” în ţară. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste hazlie cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie. Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului "Delirul". Toate aceste fapte au speriat regimul și a intrat în alarmă. Lui Marin Preda trebuia să i se închidă gura. Mai cu seamă că după romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, devenise celebru, era adulat de mulțime, mergea prin țară la întâlniri cu cititorii, cu delegații interminabile de scriitori, critici literari, prieteni și era ascultat ca un guru de un auditoriu care umplea sălile peste măsură. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. De altfel și eu la citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu „era asta a ticăloşilor” şi cu „bezmeticii” despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil? După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…

6 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. Eugen Simion, critic literar și prieten cu scriitorul arată că „Marin Pereda avea un sistem coerent de gândire și o morală ce se bizuia pe câteva noțiuni fundamentale. Era o ființă complexă, neobișnuit de complexă chiar pentru un creator.” Scriitorii lui preferați erau Dostoievski, Balzac, pe care îl admira enorm, Tolstoi, singurul scriitor pe care îl credea pe cuvânt, Celine, Camus, Malraux, Faulkner, iar dintre români, Sadoveanu și Caragiale. Nu întâmplător i-a editat și prefațat opera lui Caragiale iar eroul lui din „Moromeții” are afinități caragialești. Citea mereu Biblia, avea o memorie fabuloasă a epicului, Eroii lui „pățeau ceva” A cunoaște, a trăi și a păți erau cele trei verbe care defineau demersul lui epic. Se inițiase și în filozofie, vorbea cunoscuților despre Cartea morților tibetani, de Gnoza din Princeton, recitea Nietzsche, și alte cărți filozofice, fapt certificat și de C. Noica. În opera lui, moartea are un loc aparte. El de altfel a fost toată viața obsedat de moarte. În ”Moromeții,II,” moartea tatălui are o grandoare aparte, ca o tragedie greacă, o moarte simbolică, dispariția unui mic zeu al câmpiei care era tatăl lui. Cu el piere o lume sub talpa istoriei. În „Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda vorbește mai mult ca oriunde despre moarte, prevestindu-și parcă sfârșitul apropiat. Dar moartea, de fapt frica de moarte l-a obsedat permanent în viața de zi cu zi. O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda? Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Siliştea Gumeşti şi la care am participat şi eu. Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât, oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i rămână un asemenea semn. El, îmi spunea Alboaica, de câte ori venea pe acasă, le povestea la ai lui, lui Ilinca, că prevestea ceva, avea bănuiala morţii păgubaşe... „Mă urmăresc...” le spunea. „Cine?” - l-a întrebat ea, sorusa, Ilinca. Şi el tăcea. Nu-i răspundea. Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia romanului "Delirul", roman care readucea în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial într-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Române să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei. Notiţele volumului al doilea din "Delirul", împreună cu o valiză plină cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului.

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod, atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în faţa armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu moartea lui Nicolae Labiș sau cu cea a actorului Amza Pellea care a spus într-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din oraşul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului". "Zăpăcitu" era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar această aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de ameninţare: "dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri", precum şi a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Liberă", a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului. Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literară a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil. Să vedem însă cum s-a desfăşurat "colaborarea" lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breaslă, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii. În Dosarul de Urmărire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, dosar care cuprindea 4 volume şi era intitulat "Editorul", există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se menţionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru". După "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei "revoluţii culturale" după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai "revoluţiei culturale". Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenţa securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armată de agenţi care îl supravegheau în permanenţă. (continuare în numărul viitor)

7 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 CÂT DUREAZĂ MISTERUL CLIPEI?

Irina Lucia MIHALCA O FÂŞIE DIN TIMP Tutu iasti un yisu ţsi chiari tu hâryi, unâ cumatâ ditu chiro, şhi bana, şhi omlu, şhi tutu! Tuti'su sicundi! * O rază de soare trece prin oglinzile timpului, dincolo de fiecare oglindă, o stea multiplică visul-evantai, Un copac scuturat de vânt eşti acum, doar tu cu cerul! Indiferent de vârstă, oricum nu se ajunge nicăieri, nimeni nu a găsit drumul dorit, toţi merg pe drumul trasat, unii se grăbesc să ajungă, îşi scriu, doar, mai devreme, numele pe o piatră... Muşcata albă te va aştepta mereu înflorită, gândul tău m-a recreat, gândul şi dorinţa intensă m-au adus lângă tine, prin fiecare petală am construit şi înălţat temelia de flori, ca un magnet ne-am căutat, atrăgându-ne spre centrul din noi, inimile îngemănate au şlefuit iubirea. Simţi frumuseţea clipei întâlnirii noastre? Să fii în tine, prin tine! Un dar binecuvântat, pură şi delicată iubirea a pătruns în noi, în esenţa noastră, până în fiecare celulă, în adâncuri. Este chiar viaţa! O emoţie îmi este trupul acum, este atât de mult drum şi-atât de mult mi-am dorit să te caut! Spre tine curentul apei m-a purtat înot, sub aceste valuri, prin vârtejul râului vieţii, am capitulat în braţele tale, sărutări incomensurabile persistă prea mult timp pentru a mai fi numărate. M-ai trezit, eram, acolo, un gând, într-un timp adormit, uşor-uşor m-ai readus la tine, la viaţă! Sărutul a desfăcut amplu lotusul iubirii, - scânteia prin care simţurile ni s-au trezit Un strop de magie, taina care uneşte cerul cu pământul! Fiecare floare a prins rădăcini, muguri noi au înflorit, petalele au construit fundaţia inimii. Şi iată ce comori nepretuiţe! Păstrez, încă, trandafirii albi dăruiţi şi-acea piatră de râu cu inscripţia ta, vălurile s-au ridicat, o stea a lăsat vagi umbre în spatele lunii, martora uniunii noastre. ________________ * Totu-i un vis ce dispare în zori, o fâşie din timp, şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde!

Rătăcitor ca un duh noaptea, coborât în adâncul apelor, până la sânge ţi-e dor de ea, în toate visele o cauţi printre stânci, ca un faun îţi vine să strigi, s-o prinzi de mijloc, să-i cuprinzi buzele tremurătoare... Ai da toate gândurile, clipele, lumile, pe o iubire ca în vechea Eladă, între flori, pietre, copaci, cu Pan alături, cu nimfe şi bacante - un dionisiac dăruit total simţurilor -, trecător prin vastele văi către Neant, vrei să intri pe neştiute, pentru totdeauna, în mintea ei, chiar de ar fi să te alunge pe uşa memoriei. Sub mantia regală a unui fir invizibil, împleteşti trecutul cu prezentul, păstrezi aureola amintirilor visate sau trăite care te însoţesc din ce în ce mai dureros - un dans în tăcere ca sălciile ce plâng, unduindu-se peste ape -. Ridică-te, mergi şi caut-o! - auzi din adânc, din tării, nici tu nu ştii. O fărâmă de viaţă de culegi totul se schimbă, asemeni florii desprinse de tijă vei înţelege inefabilul ei! Când oglinda realităţii nu ne va mai reda magia, mai trăim, oare, sau nu?! Sub cerul albastru al nopţii, sub sclipirea astrelor, înlănţuiţi pe marginea prapastiei, respirăm nemărginitul, ascultând cântecul lunii. De ce, oare, m-ai cucerit, auroră boreală? Obsesie sau nu, “hinnac iafa enaic ionim”*, porţi mirosul nopţii şi-al viselor, ştiu ce m-a cucerit la tine, zâmbetul tău copilăros, calmă ca o mare după furtună, te port mereu cu mine ca pe un cercel de pirat, ai o puritate care mă-nfioară, o linişte care mă nelinişteşte. Noapte bună, iubito, îţi aud respiraţia de copil! - îmi spui în felul tău grăbit să trăieşti. _______________________ “Hinnac iafa enaic ionim”* - Uite ce frumoasă eşti iubito cu ochii tăi de porumbiţe.” (ebr.) Cântarea Cântărilor (1:15)

(traducere din armână)

8 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

TĂCEREA CLIPELOR CE DOR Scrutând tăcerea clipelor ce dor, Am ostenit târziu în așteptare Și cât aș fi dorit să-ți scriu scrisoare, Șezând turcește-n puful din covor!

Camelia STAN ULTIMUL POPAS De-ai putea să simți ca stare întâmplarea că îmi ești, De-ai putea ca o minune să-nțelegi că pot a-ți fi, De-ar putea ne afle zorii în nedumeriri firești, Poate-aș reuși din gene, să-ți fur visul de a iubi! De-ar putea sub meri în floare, undeva în colț de fire Să ne plouă cu uimire, într-un leagăn sub altoi, Din secunde-ngemănate să aflăm nemărginire, Iar în roua din petale să ne regăsim … pe noi! De-aș putea fără cuvinte, mii de gânduri să îți spun Și din călimări de stele să scriu cu cerneală-albastră, Iar când vântul înfioară creanga crudă de alun, Să nu știm a înțelege taina lui, mirarea noastră! De-aș putea în necuvinte să te strâng, să îmi rămâi, Ultimul zăgaz de pace dintr-o ultimă-nflorire, Cel din urmă fir de vreme din secunda mea dintâi, Ultimul popas de clipe dintr-o singură iubire! ___________________________________________

FIR DE GHIOCEL Se dezvelește huma de-nghețuri ostenită, Curgând printre zăpoare, izvoarele suspină, Tresare reavăn brazda, cu ierburi primenită Și arcuri vii de muguri către pământ înclină! Sub valuri de uitare, se prăbușesc pierdute Atât de zdruncinate iluzii și tăceri, Din nopțile de iarnă când oboseau minute, În așteptarea lungă a altor primăveri! Atâta dor de tine e-n arcele simțirii, Ce lungă iarnă încă mi-a slobozit în fire Și-atâta dor de verde la vremea pătimirii, Au ctitorit nădejde de frunze și iubire! La timpul când natura de ghețuri părăsită Salută primăvara cu-n prea timid cercel, Cât urma ta de doruri în neaua netopită, Dar mă salută vesel… doar fir de ghiocel!

Dar am ajuns acas’ la miez de noapte, Cu gândul la prozaice meniri, Un vis de vară cu cireșe coapte S-a spulberat grăbit în amintiri! Nu știu să te salut când îmi lipsești, Nici când mi-e vrerea tristă și impară, Ne-au separat ninsorile lumești, Ne-a viscolit în prag de primăvară! Cu dorul înflorit la tâmpla stângă Îți tot scriam și încă ți-aș fi scris, De ar fi fost și vreme să-mi ajungă, Dar ce ningea … când ochii i-am deschis! ___________________________________________

EMOȚIE DE IARNĂ Tu nu erai, decât departe, vântul, Prin ploaia rece stropii spulbera, Doinea tăcut în pace doar cuvântul Eu ascultam, tăcerea tresărea! Tu nu erai… De febra-mi trecătoare Îmi oboseau și visele-n frisoane, Te-aș fi chemat cu mâini mângâietoare, Ce deslușeau și patimi și tifoane. Detest atâtea leacuri, tratamente, Făptura mea e soră cu neștirea, De s-ar primi pe suflet pansamente, N-aș obloji decât … reamintirea! Nici nu mai știu, atâta îmi rămase Pe raftul tău, trei tomuri nedeschise, Mă-mbrac de noapte singură-n mătase Și mă-nfrățesc cu jumătăți de vise! La un banchet în noapte doar cu noi, Te-am așteptat, în zori se mai păstrase, Un trandafir pierdut în două foi Și-o insulă pierdută … De mătase!

9 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 PANSEURI SINGURATICE PENTRU ALTE VREMI

Mariana DIDU POETA-PASĂRE Poeta-pasăre stă în cântec de arbore Şi cântecul iese fulgerat prin cer Şi pasărea clipeşte şi eu sânger Şi pasărea clipeşte şi eu sânger. În lacrima poetei pier imperii sub pleoapă Şi pasărea vrea să zboare peste sârma ghimpată. Deasupra sufletului ei se clatină Cuibul crinilor străvezii Iar rana tainică-i răsfiră penele argintii. Are lacrimi în sânge Şi-un ochi zidit dumnezeieşte plânge. Ameţitoare ecouri, cântul tresaltă Dragostea sfâşiată, morţile omului Din toate marginile singurătăţii şi-ale norocului. Şi pasărea sângeră şi eu pier Şi-mi ascund rănile-n cer Şi ea piere mistuindu-se-n sine Doar fulgerul a atins-o c-o nuntă de crini.

FEMEIE DE TANAGRA ŞI DE FUM Femeia aceea tăcută şi brună Cu gândurile grele ca ciorchinele A fost cândva iubită de un poet. Coama trupului său juca Printre îngeri şi printre vulturi Ca un fâlfâit de aripi Ca o alergare de cai pe păşunile pieritoare Mereu iubită între icoană şi sărut Sângele bărbatului Era mereu chemat să-ngenuncheze Înaintea pădurii de crini. Când iubea, Ea rodea lângă cer Şi respira lângă fluturi. Dezerta printre graţiile poemului Să mângâie botul lupilor Ce-se-ntreceau într-o simfonie sinistră, Se-nchidea în ochiul poetului Cu spaima şi cu răsuflarea iedului. Poetul o privea dinadins Ştiind că o va pierde de dragă, Pe ea, femeie de tanagra şi de fum Mireasa sufletului său nebun. (Din Volumul de poezii -,,Treptele dragostei”)

Adevărata mea realitate sunt ideile mele, simţirile şi actele voinţei mele. Eu mi-am tocit instinctele primare, domnilor, eu mă ţin cu scrisul, cu arta. La un anume ceas de revelaţie devin tristă. Nu cred că tristeţea mea e una lucidă ci, mai degrabă una cauzată de solitudine şi de inaderenţă cu ceilalţi. Mi-e teamă parcă să-mi părăsesc camera precum Faust. Când ies în lume – aceeaşi teamă – de a nu mi se descoperi singularitatea printre oameni. Eu cred că trăiesc şi că, pe paginile însemnărilor mele, nu se răsfaţă neantul batjocoritor. Zâmbesc şi-mi spun că îmi ascund drama lor la adăpostul poeziei. Tânjesc după unele suflete când îmi lipsesc şi le alung, când mi se apropie. Imaginile care transpar prin aburul ochilor mei au contururi tremurate. Visez înconjurată de cărţi, cu sufletul presat printre filele fiecăreia şi visez la toate nuanţele ruginii ale toamnei, la valul parfumului de struguri, visez că rătăcesc pe străzi labirintice sub o ceaţă vătuită ce transformă ciorchinii de lumini în ghirlande irizante; apoi, se face primăvară: tu îmi dărui un copac tânăr, iar mie-mi cresc rădăcini din coapse şi frunze din fluierele degetelor. Tresar şi iar visez cum, la fiecare haltă, mi se împotrivesc oameni. Tresar şi mă trezesc. Undeva, pe străzi, aud cum foiesc fiinţe anonime, preocupate doar de propriile frământări mărunte. Pe pat odihneşte rochia roz stins. Mă uit în jur şi zâmbesc! Nu în mine e singurătate, ci în jurul meu! Cu urechea sufletului, aud în mine un cântec susurat stins de astre, poem de vis şi amintiri de carne, prezenţe abia percepute, gesturi vag conturate, închipuiri trăite odinioară. Nu mă simt o exilată în propriul meu suflet, dar sunt bolnavă de nostalgii bătrâne, ascunse în peşterile sufletului meu. Asist la evoluţii sufleteşti sau, dimpotrivă, la reducţii sufleteşti, descopăr multe abisuri şi patimi mărunte la toţi cei în jurul cărora mă învârt, sunt de multe ori luminoasă, independentă şi fermă în ceea ce-mi propun: am fire atotpătrunzătoare, capabilă să se angajeze, să lupte şi să învingă structura lăuntrică a celorlalţi. La drumuri mai scurte sau mai lungi, întâlnesc oameni care-mi stârnesc revelaţii privind sufletul uman, găsesc la ei cuvinte care-mi luminează calea vieţii şi mă pregătesc pentru faptă, oameni pe care îi observ şi care mă observă în tăcere. Există chipuri depărtate, dar care s-au apropiat în viaţă de mine prin vreun gând ori faptă, prin care am renăscut, a existat şi există modelul lui Iisus capabil să împace în mine ambele abisuri: abisul de dedesubt şi abisul de deasupra. Nu noutatea sau viaţa de zi cu zi şi observarea ei mă priveşte, ci meandrele şi convertirile sufletului uman, ca generator din umbră al tuturor faptelor vizibile şi invizibile. Pretutindeni, oamenii iubesc şi suferă şi nu se desfată doar cu trupul, ci şi cu spiritul.

10 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 MEMENTO MORI Sar scântei răvăşitoare, aprinzând mintea uimită privind viaţa de sub Soare, a Lumii cea umilită.

Constantin-Nicolae GAVRILESCU

Sunt sclipiri ce explorează pătrunzând durerea seacă, neuroni-n cap valsează în ritm şchiop, după o placă.

NU TOŢI EROII MOR ODATĂ Nu toţi eroii mor odată. Sunt unii care viu trăiesc, stindard de faptă şi răsplată pentru pământul strămoşesc. Trăiesc în cărţi, letopiseţe, în glorii scrise în jurnale, vitejii noștri-n frumuseţe de-a pururi fi- vor în anale. Trăiesc în conştiinţa lumii prin ceea ce au săvârşit, sau ce-au creat cu rodul minţii pe locul sfânt ce l-au iubit. Nu toţi eroii mor odată. Sunt unii care viu trăiesc, să nu mai fie niciodată război pe plaiul strămoşesc. Nu toţi eroii mor odată, căci au trăit ca-nvingători, chiar de sfârşeşte lumea toată, fi-vor pe veci nemuritori.

CÂND PRIMĂVARA E GRĂBITĂ Mă leagă noaptea-n întuneric de visul ce mi-l programez. Oh, somnul îmi este bezmetic!... Mai pot eu oare să visez? Când Primăvara e grăbită, în adierea vântului fugar, a florilor mireasmă e primită ca semn al reînnoirii-n dar. Lumină este-afară în sfârşit. Las visu-n dulcea-i reverie, privesc pe cerul infinit raze călduţe, ce mă-mbie. Mă-ndeamnă ziua la plimbare. Păşesc pe solul înverzit. În zări doar păsări călătoare se-nalţă-n zbor, spre infinit. Iar eu, din suflet îmi doresc cu primăvara înc-odat’, din nou, curat, să mai iubesc un suflet tandru, nepătat.

După şocul suferit sufletul în chin se zbate, tinzând către infinit unde nu există moarte. Însă-n noaptea-ntunecată, brusc, năluca-mi se disipă, Universul îl încarcă întregindu-l într-o clipă. Sar scântei răvăşitoare, explodează în eter, nu-s ca razele de Soare strălucind pe eşicher.

ASCUND ADÂNC AMORUL Ascund durerea oarbă, suspinele le-nghit, secate-mi sunt amorul şi dorul de iubit, secaţi îmi sunt şi ochii, iar gura mi-e sărată, apare, când şi când, o lacrimă uscată. Plecând încet privirea, în zi ce-mi aminteşte visând încă la tine, căci inima iubeşte, de clipe fericite când ne plimbam sub stele, de vocea-ţi cristalină ce răsuna sub ele. Ascund mereu povestea, ca şi cum n-ar fi fost, plătind greşeala vieţii acum, nu are rost să-mi blestem crunta soartă şi fără de noroc, mai bine ard în mine durerile cu foc. Pornind pe altă cale nu vreau să se mai ştie că viaţa împreună a fost o tragedie, dau vina doar pe soarta ce mi-a fost destinată, dorind ca să-mi aducă o dragoste curată. Ascund adânc amorul cel dulce şi duios, să nu-l găsească dorul, acum e de prisos, ce-a fost în tinereţe în neant a apus, dorinţa pentru tine din inimă s-a dus.

11 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 Te-nhaţă o veche-ndoială, E sufletul tău o fantasmă Şi totul în jur e spoială; Se bea vinul dres cu aghiasmă. Iar timpul se strânge la uşă Gonit de furtuna cumplită Şi-ţi râde-n fereastră-o păpuşă Cu dinţii ei lungi de termită.

Eduard ZALLE TRANSCENDENTAL Dormeam transcendental, amorfic, Lungit în brazda de curând săpată. De-ar fi plouat, ar fi crescut adonic În ochiul meu un trup frumos de fată. Jur-împrejur curg visele de-a rândul Ca bărcile pescarilor pe mare Şi-n depărtări nu desluşesc pământul, Ci numai umbra ta nemişcătoare.

Poemul se stinge nescris, Acelaşi tipar, acelaşi destin. Taverna de-acum s-a închis, Iar totul în jur e sublim! Trăieşti şi iubeşti şi te temi, Speranţele toate-au pierit. Şi-mi pare c-aud cum mă chemi La minus şi plus infinit... 14 Februarie 2015

INSALUBRĂ

Aş fi-ncercat planeta s-o opresc Din mersul ei de felin spre asfinţit, Dar am simţit nevoia unui gest prostesc Şi-n ochi, trupul copilei mi-a murit.

Vino cu mine într-o zi oarecare, C-un ultim efort, să-mi citeşti din ziare, Ştiri, erezii şi cancanuri frivole, Apoi istoviţi, s-adormim în rigole.

Deoadată se sfărâmă somnul greu, Transcendental m-am înălţat la stele Şi timpul s-a oprit din drumul său, Şi umbra ta a prins luciri de acuarele.

Şi vom dormi-n locuinţe lacustre, Şi gunoierii vor veni să ne mustre C-am îndrăznit s-aţipim în haznale Tocmai acum, într-o zi ca oricare.

Dormeam transcendental, amorfic, Lungit în brazda reavănă şi vie. De-ar fi plouat, ar fi crescut nevolnic În ochiul meu un fir de iasomie.

Vino cu mine la un capăt de lume, Nu vom purta nici haine, nici nume, Doar ne vom pierde într-o ţară uitată. Hai, mai citeşte-mi din ziare o dată!

13 Februarie 2015

METAMORFOZE Trăieşti şi iubeşti şi te temi, Iar visele toate-ţi coboară În goale taverne şi ierni Te-ngroapă-n ninsoarea de-afară. E totul aşa cum ai vrut, Deși uneori te-ndoieşti Şi-n ochiul tău verde şi crud Se plimbă funebre caleşti. Cu mâinile-ntinse aştepţi Tăcerea s-adoarmă-n cuvinte. Ascultă-i pe cei înţelepţi Cât iarna te-ngheaţă şi minte.

Eşti mult prea frumoasă să nu te iubesc! Mai lasă-mi, te rog, un răgaz să citesc Eu însumi o bârfă de ultimă oră Şi-apoi, vom dormi din nou în rigolă. Ne vom trezi-n dimineaţa ce vine Şi-ţi voi citi eu poeme sublime, Să mai uităm de nelinişti, gunoaie. Ştii, soarele-apare mereu după ploaie... Vino cu mine la un ţărm viu de mare, Acum, chiar acum, într-o zi oarecare! C-o ultimă caznă, distruge ziarul Şi-ascultă cum cântă-n tufişuri canarul... 17 Februarie 2015

12 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

Melania CUC

„BLESTEMUL CASEI” – O CARTE-TEST LA O PĂRTICICĂ DIN NEMURIRE

Eugenia Boteanu face parte dintre oamenii cu talent literar care scriu de o viaţă dar aşează pagină după pagină în sertar. Parcă nesigură pe scrisul său, fără acel impuls lăuntric de-a da drumul poveştilor în lume şi cu grijă exagerată pentru gândurile transformate în literatură, Eugenia Boteanu debutează mult mai târziu decât ar fi fost cazul. La Editura Corgal Press din Bacău, în 2013, îi apare cartea de nuvele ,,Blestemul casei,,. Este tripticul unor personaje feminine, care, în contextul desfăşurării naraţiunii sunt situate în planuri distincte dar cu acroşări care le aduc în aceeaşi structură egală a cărţii. Glisând pe acţiuni şi fronturi cronologice diferite, cartea se împarte în două, autoarea folosind ca temă de lucru prezentul şi trecutul. În prim plan, autoarea devine personaj principal şi deşiră de pe mosorul amintirilor un fragment important din propria-i viaţă. Călătoria cu trenul de noapte nu este doar o motivaţie, un act de curaj care desferecă tainţa sufletului. Femeia-scriitor retrăieşte o altă ,,călătorie,, una a tinereţii când o dragoste oarbă şi-a pus amprenta asupra întregii sale vieţi. Interesantă lucrătura literară stratificată, nu este nouă în sfera beletristicii contemporane, doar aici este preluată într-o manieră foarte personală. Cartea „Blestemul casei” deţine aura aceea de adolesentină puritate pe care unele persoane o poartă cu ele întreaga viaţă. Puternică şi fragilă totodată, Eva, eroina din oglinda cărţii, îşi depăşeşte condiţia de victimă a întâmplării, devine conştientă de propria-i valoare intelectuală şi, ca într-o expediţie de arheologie personală, se reîntoarce în timp şi spaţiu spre bărbatul care i-a marcat destinul vieţii. Călătoria este ca o iniţiere, eroina deţine toate datele unui personaj autentic şi, prin ea, cartea îşi găseşte cheia naraţiunii spre punctul nevralgic. În contrast, cu accente distincte, poveştile de familie care persistă în amintirile

Evei, devin cartea pe care aceasta a scris-o cu frenezia scriitorului care descoperă, prin el însuşi, un eşantion de evenimente ce au ca numitor comun valorile umane din toate timpurile. Cu întoarceri în timp, treierând prin generaţii, cu teme de repunere pe tapet a unor evenimente de istorie generală, dar mai ales, aspecte din destinul personal, Eugenia Boteanu îi dă formă clasică scrierii sale şi dacă mai era nevoie, îşi înnobilează paginile cărţii cu lucrări de grafică proprie. Tuşe, linii ca şi iluzorii în umbra textului care curge frumos, nu idilic, ci cu urcuşuri şi coborâşuri, ca un fluviu cu cataracte şi apoi, cu leneşă alunecare peste sedimentele trăirilor umane. Nu voi face aici o recenzie a cărţii, voi spune doar că, Eugenia Boteanu este un scriitor, un prozator dublat de poetul, care intervine cu figuri de stil şi culoare personală, pentru a-şi puncta opera, a-i da famecul după care tânjim, atunci când totul în jurul nostru se năruie şi nimeni nu mai scrie romantic. A fost o vreme în care spuneam că nu cred în destinul literar al celor ce debutează la maturitatea biologică, că nu cred literar în cei care scriu doar duminica după amiază, cu cerneală violetă în caiet dictando. Dar, ultimele cărţi citite de mine, şi care sunt semnate de câteva dintre doamnele condeiului, scriitoare ce au amânat din diferite motive aproape o viaţă să publice, mă determină să-mi schimb în parte părerea. Eugenia Boteanu face parte din această categorie, scriitor frumos în spirit şi slovă, care a ucenicit o viaţă întreagă la propria-i operă. A scris şi scrie din bucurie. Scrie cu conştiinţa responsabilităţii faţă de sine, dar publică cu parcimonie. Timiditate, dorinţă de perfecţionare dusă la extrem şi acea nesiguranţă precum a patinatorului pe gheaţa subţire, toate la un loc au făcut ca Eugenia să debuteze la vârsta când alţi scriitori, mai mult sau mai puţin dotaţi literar, au deja rafturi de cărţi personale. Eu cred în zodia scriitorului născut şi nu făcut şi cred că şi Eugenia Boteanu va depăşi limesul acela dintre poem şi proză, se va cantona într-un spaţiu fără ,,floricele,, stilistice, care pe alocuri ne amintesc de un album, şi va scoate următoarea carte, una care să-i confirme talentul cert şi care a stat atâta vreme în stare latentă. Felicitari, Eugenia Boteanu!

13 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

Pere BESSO Poeme traduse în limba română de Maria ROIBU LA LLUM ABSTRETA

Al meu palmell tremes com un hivern humit. Demà seràs l’aigua de les noves paraules… (Esparsos, 2014)

LUMINĂ ABSORBITĂ

Îmi tremuri în palmă precum o iarnă umedă. Vei fi mâine apa noilor cuvinte... ---

BESLLUM DE ALTA ALBA

No busques aquesta alta alba senyals d’enrunament. No cauràs, abissal, de genollons, quan arribarà l’èxtasi. Tu mateixa ets ja l’èxtasi que fon els colors de les nostres llengües. Quan totes les llums blavoses del desamor marxaran sens salvació ni cel, tu restaràs, però, portes fertes al desig cremant de la fi del món. (Esparsos, 2014)

LICĂRIREA ZORILOR ÎNALȚI

Nu căuta în acești zori înalți semne ale înfrângerii. Nu vei cădea, abisal, îngenunchiată, când extazul ajunge. Tu însăți ești extazul ce topește culorile limbilor noastre. Când toate luminile albăstrite ale dezamăgirii se îndepărtează fără mântuire şi cer, tu vei continua, încă, la porți deschise dorinței arzătoare a sfârșitului lumii. ---

A MANERA DE DESCONHORT

Arena calenta a l’engonal del dolor, ales de papallones grogues i àngels de la mort al desert dels poetes anònims. (Esparsos, 2014)

ÎN MANIERA ÎNTRISTĂRII

Nisipul fierbinte în inghinalul durerii, aripi de fluturi galbeni și îngeri ai morții în deșertul poeților anonimi. ---

DARRERE DE LES OMBRES

La cendra creix en el misteri, després que el seu lleixiu haja descarnat la realitat. (Pulsions, 2014)

ÎN SPATELE UMBRELOR Cenușa crește în mister după ce leșia ei a descărnat realitatea.

---

XIUXIUEIG DE L’ESPELMA

Com un ocell fosc que perdé les ales, remugues falsa identitat, ànima embolcallada de la llum primera. (Pulsions, 2014)

CLIPOCITUL LUMÂNĂRII

Precum o pasăre obscură ce şi-a pierdut aripile, rumegi falsa identitate, suflet înfăşurat de prima lumină.

Pere Bessó (València, 1951). Licenţiat în Filologie Modernă. Profesor de Limba şi Literatura Spaniolă la liceul La Moreria, din Mislata (València), până la vârsta pensionării (2011). A publicat iniţial în limba castellana, o plachetă Cenáculo de Sombras (1972) şi un volum de poeme Imágenes (1976) aparţinând unei trilogii pe care autorul a lăsat-o inedită. A participat activ la mişcarea generaţiei poeziei a anilor 70: a condus revista de poezie "Múrice". A coordonat colecţia de poezie «Lindes» împreună cu profesorii universitari şi poeţi Ricardo Arias si Ricardo Bellveser, şi «Fuentearnera» împreună cu profesorul, editorul şi poetul Amós Belinchón. Iarna anului 1986 va anunţa apariţia reuniunilor «Els Dimarts literaris d’ Arana», în istoricul 'Barrio del Carmen' din oraşul València, în care a prezentat împreună cu managerul oficial, Manel J.M. Romero. Curând, apar recunoscutele plachete “La Forest d’Arana”, a căror colecţie va ajunge la mai mult de cincizeci de carnete reprezentative ale celei mai bune poezii valenciene, lăsând loc, mai mult decât atât, diverselor ediţii colective (poeţi valencieni pentru ‘No a la Guerra’) şi omagii, ca şi tributani pentru trubaduri, Joan Valls Jordà sau Joan Brossa, ale căror lecturi şi prezentări de cărţi, happenings şi performances au durat mai mult de zece ani consecutivi. În catalană a publicat în această ordine: Herbolari de silencis Miniatures de Lindes, 1978); Mediterrània ( Premiile Pasqual Assins i Lerma, ed. Vila de Catarroja, 1979); L'Alter Ego (Ed. Fernando Torres, 1980); Una Estança a Alessandria (Premiile Ausiàs March-Senyoriu de Beniarjó, 1982, Ed. El Cingle, 1983); Prims Homenatges (Iº Accèssit del "Vicent Andrés EstelIés", 1979. Ed. 3i4, 1984); Les llimes de la Vosgiana (Ed. de la Guerra, 1987); Pagaràs els ous de cugul (Premi Ausiàs March-Aj. de Gandia, 1987. Ed. 62, 1988); La Terra Promesa (Ed. Bromera, 1989); Planetari (Ed. La Forest d´Arana”, nº 25, València, 1992); Iteràncies, interferències i grafitis (1993-1994) (2on Premi II Certamen de Poesia “Vicent Andrés Estellés”, Burjassot 1995, Ed. Bromera, 1997); Minimals (Premiile IX edició dels Premis de Literatura Breu, Vila de Mislata, ed. Ajuntament de Mislata, 1999); Narcís de la memòria *Premiile Vicent Andrés Estellés XXIX Premis Octubre, 2000, ed. Eliseu Climent , col. Poesia 3i4, nº 104, 2000+, Premiile de la Critica de l’IIFV *Institut Interuniversitari de Filologia Valenciana] (2000); El pou de la set que no assacia (Russafes Nº 1, Rialla Ed, 2005); El Quadern de Malta (Ed. Libros de Alejandría, Buenos Aires, 2006); Només per a dones (Premi Josep Maria Ribelles-Aj. de Puçol, Ed. Brosquil, 2009); Les roses de Lancelot (Ed. Alupa, 2012); Ephemera (Ed. Germania, 2013); La mort del clown (Ed.Alkayd, 2013), ¨'La Mort del pare' y 'Pregonares la llum" 2014. Poemele şi lucrările proprii au fost apreciate în diverse antologii, studii şi reviste specializate. A tradus poeme de D.H. Lawrence, Rustebues G. Apollinaire, I. Bonnefoy, M. Dupastre, Michel Déguy, E. Pound, J. Donne, Ronsard, A. Lowell, G. Grass, Robert Gurney. Până la ultimul curs a armonizat predarea cu traducerea, critica şi creaţia literară. De la începutul anului 2005 se aventurează în întocmirea unei Mostre bilingve a poeziei argentiniene de la jumătatea secolului XX din perspectiva genului, care i-a permis să traducă unele dintre cele mai reprezentative voci ale secolului XX., din acea ţară. Din vara anului 2011 Pere Bessó se aprofundează în studiul limbii şi literaturii române. Din această pasiune a tradus poeme de Elena Liliana Popescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Leonida Lary şi mulţi alţi poeţi ale ultimelor generaţii în limba română.

14 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 SI È SOLI NELLA MALATTIA

Luca CIPOLLA UNA VITA SOLA Sopra nuvole di gesso, Īśvara mi regge dal sogno, sono pura materia oggi ma sotto quale forma? Ho guidato carri pieni di latta o forse li ho trainati, il mio alito sull’erba pesta, la nebbia di māyā. Ho fatto voto di silenzio, ricordo quando ancora energia sottile leggevo le carte al mio futuro, gioco questo ov'è difficile trovare uno spiraglio. Non importa più dove e quando la mia statura proietti un'ombra...

DOAR O VIAŢĂ Peste nori de ghips, Īśvara mă stăpâneşte din vis, sunt materia pură astăzi dar sub ce formă? Am condus care pline de tinichea sau poate le-am tras, respiraţia mea pe iarba strivită, ceaţa mayei. Am făcut jurământ de tăcere, îmi amintesc când încă o energie subtilă ghiceam în cărţi viitorul meu, jocul acesta unde e greu să vezi luminiţa. Nu mai contează unde şi când statura mea să proiecteze o umbră ... ---

IMPERFECTĂ

Colinzi pierdută printre boabele de ienupăr şi seminţe de lună curată; mireasma iasomiei mângâie părul tău, parcă eşti cam serioasă în timiditate şi lumea te confundă, frumoaso şi imperfectă. Taci în surâsul aurorei boreale, e viaţă nouă datorită ţie.

IMPERFETTA Vagoli spersa tra coni di ginepro e semi di luna tersa; l'aroma di gelsomino carezza i tuoi capelli, sembri quasi seria nella timidezza e la gente ti confonde, bella ed imperfetta. Taci nel sorriso d'aurora boreale, è nuova vita grazie a te.

Soli si è nella malattia, c'è chi si diletta nel conto alla rovescia, chi scommette o fugge, chi interpreta e sottolinea, chi traduce e racconta, novelli redattori.. e Dio veglia dall'alto, sereno nel patto siglato dall'uomo, la morte che poi non esiste, solo un nome e banale etichetta da secoli applicata sul diario del tempo e quello dello spazio.

SUNTEM SINGURI ÎN BOALĂ Singuri suntem în boală, cine se delectează cu numărătoarea inversă, cine pariază ori fuge, cine interpretează şi subliniază, cine traduce şi povesteşte, proaspeţi redactori.. Şi Dumnezeu veghează din înălţime, senin în pactul parafat de om, moartea apoi ce nu există, doar un nume şi o etichetă banală de secole aplicată pe jurnalul timpului şi cel al spaţiului. ---

MIGRAZIONI E ti perdevi nella terra promessa, fuggendo a sentieri d'infinito fra le corde dell'oud; amavi i boschi e le forme di meditazione, pietra d'angolo del tempio di Gerusalemme. Con quale impeto cadesti a riva...

MIGRAŢIUNI Şi te pierdeai în ţara făgăduinţei, fugind la căi fără sfârşit prin coardele oudului; iubeai pădurile şi formele meditaţiei, piatră de temelie a templului din Ierusalim. Cu ce avânt ajunseşi la mal...

15 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 PREDESTINARE Iubirea Un dar înălţător, Preambul al unui tratat Între viaţă şi moarte. Vai de cei care nu-i înţeleg nemurirea Şi rostul şi sensul şi menirea.

UN ALTFEL DE DECALOG AL IUBIRII Maria ROIBU ATINGEREA YANG-ULUI Şi totuşi mâinile tale rostesc sacrul Berit de fiecare dată când un cer se deschide pentru a-mi îmbrăţişa rădăcina înfiptă în palmele tale.

DE VEGHE LA POARTA LUMINII Tandreţea este momentul acela în care ochii-mi închişi deschid braţele dimineții să cuprindă privirea-ţi ce alunecă pe genele mele lungi. Dacă ai şti că sub pleoapa mea stângă nemărginirea joacă şotron precum o copilă învăluită de extazul libertăţii

Nu-ţi împleti degetele pe şuviţa despicată a unui balon de săpun. Învaţă pe de rost geografia rădăcinii din care creşte tulpina sentimentului absolut al firii. Aşează-ţi sufletul pe căpătâiul unde îngenunchiază desăvârşirea dragostei. Trăieşte fiecare respiraţie a întregului tău ca şi când ar fi ultima. Iubeşte cu inima curată ca a nou-născutului ce înoată în palma cristelniţei Domnului. Dezbracă haina îndoielii şi atunci vei afla dansul liber al fericirii. Unge-ţi îmbrăţişarea cu mirul care curge din ochii iubirii tale. Eliberează-te de cercul în care grimasele false ale lumii săvârşesc jocul ielelor. Odihneşte-te în braţele întregirii tale aşa cum se odihnesc îngerii în îmbrăţişarea Edenului. Iubeşte ca şi cum în fiecare zi dragostea ţi s-ar dezvălui pentru prima dată. (Carisma Iubirii - 2015)

PASIUNE RECOLORATĂ Dacă aş fi o umbră difuză mi-aş recolora sufletul doar să mă găseşti. Pe pielea ta, printre perle de aramă mi-aş stinge flacăra demult lăsată în ochii tăi. Am trecut ca o pasageră anonimă prin pântecele lumii până m-am oprit în al tău. Aş intra în camerele inimii tale doar să îţi deschid ferestrele către mine. Aş închide timpul în străfundul nevăzut al cugetului alb pentru ca "azi" să reînceapă mereu. Dacă m-ai vedea stinsă şi prea departe m-aş apropia doar ca seninul să rămână mereu pictat pe tabloul ochilor tăi până când mi-aş da sufletul

Grafică de Nynna VIZIREANU

16 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 femeia goală

Ion IONESCU-BUCOVU ritual de toamnă hai să ne luăm de mână şi să fugim prin toamnă cu amintirile strânse buchet, ne scânteiază ochii de fericire, tu, o icoană, eu, un profet. hai să ne recitim poemele vieţii şi să ne amintim cum a fost, să n-ascultăm ce ne spun poeţii, noi am trăit un vis la restant-post. tu veneai de departe, din visele mele, erai iluzia ce mi-o doream, eu veneam de neunde, din gânduri rebele, din lumea de vise ce mi-o cream. deschide întâiul poem al dragostei noastre acum când toamna hoinăreşte prin noi şi udă cu lacrimi o floare din glastre, nostalgice gânduri prin vânturi şi ploi ... saturn îmi trecuse prin zodie viaţa şi cripta din mine privea către cer, natura, săraca, schimbase iar faţa şi eu, făt-frumosul, veneam să te cer. deşi era toamnă, o toamnă de vise, stele şi lună şi cerul rebel dansau printre noi ca dulci paradise când ţi-am pus pe deget primul inel. am uzurpat totul în toamna aceea şi m-am ascuns în inima ta, atunci am văzut ce-nseamnă femeia, ce patimi şi vise ascunde în ea.

femei zeiţe, trupuri de aur, voi aprindeţi sideful şi lumina, strălucind a lebede când luna se scaldă calmă-n mare, ramuri de apă şi dor trecând prin nopţile mele. insomnaticile mele nopţi se prefac în flacără, cerul în tremurare, plin de fluturi şi muzici, cu voi topazul e vis.

femeia goală-mi râde-n ochi, înveşmântată-n propria culoare, la umbra ei am crescut ca un trubadur când mâinile ei mi-au astupat faţa şi m-a făcut să-mi imaginez câtă frumuseţe-mi fulgeră inima. a fost un extaz de vin roşu când am gustat din gura-i liră, gazelă dulce cu forme celeste, pe piept cu perle stele, reflexe de aur, la umbra părului ei castaniu. gelos aş fi ca destinul ei să se preschimbe-n cenuşă. parcă o văd în candoarea nisipului cum doarme cu pupilele stinse, potirul obrajilor ei, aşa fără ochi, fără materie, acoperă urma sărutului şi urma lacrimilor cu nişte zori de lumină din ochiul meu monocord. e o minune când această fiinţă, îţi respiră liniştit în braţe în timp ce marea vălureşte filozofic trecerea timpului, anunţând spaimă şi naştere din neţărmuritul ocheanos.

bate vânt de primăvara peste văi bate vânt de primăvară peste văi, mândro dragă, unde-s ochii tăi? bate vânt de primăvară peste ape, unde-i gura ta să mă adape? bate vânt de primăvară ca o boare, unde-i glasul tău, privighetoare? bate vânt de primăvară prin livezi, unde mai eşti, mândro, să mă vezi? bate vânt de primâvară peste noi, unde-s amintirile în doi? şi mai bate cu miros de busuioc, fiindcă n-am avut , mândro, noroc, tu te-ai rătăcit aşa hai-hui şi nu i-ai spus, mândro, nimănui, m-ai lasat să-ţi caut chipul drag, tot umblând aşa ca un pribeag… caut umbra ta printre femei dar degeaba că nu-s ochii tăi şi de ce să te mai caut, e-n zadar, timpul ne-a pierdut prin calendar…

17 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 VREMEA ...

Mioara ARDIELEANU NEÎNŞOPTITE Se rostogolesc merele Prin apele privirilor tale… Şi se cutremură-n adânc făptura De nu mai ştiu ce ne e timpul Când se revarsă duhul sfânt Între linii, între curbe, într-un vifor, Ca sărutul tău flămând, Peste buze, peste sân … Şoimănească flacără destinul, Lăcrimând lângă icoana Îndrăznelii pe de-a rândul, Cu rostirea rugă lină În tăcerea mângâierii Se topeşte într-un fulger, Mult mai iute ca şi gândul … Dar mă stingi pe altarul nopţii Amestecând însemnul crucii Lângă stelele zvâcnind nătâng … Dau năvală dor, cuvânt Într-un creuzet răsfrânt De privirea ta, cer şi pământ … Nevăzută alerg cu umbra-mi În singurătăţi de dor, Prin nisipuri mişcătoare, Stele arzânde înfipte-n ţărm ...

TĂCERE ... Trebuie să fiu în poveste, Înmugurind lângă axis mundi În tăcere ... La răscruce de gând mă-nfior, Tu, doar pictezi în cuvânt, Un murmur ce-i jumătate Tăcere ... Cealaltă jumătate, Vrei s-o asculţi cu fruntea Pe sânul fremătând În tăcere ... Dar rondul luminii Aruncă pe gândul rostit, Năvalnice umbre ... în joc, Doar tăcere ...

Ascult...cod galben la ninsori Şi viscol pentru suflet... Dar m-ar bucura un gând, cuvânt, Pierdut într-un fagure de miere Şi m-aş pierde în adânc Cu iubirea mea cu tot, Ca să strâng în dalbe cercuri De privire şi-ntre sâni, Sărutarea efemeră Şi-o scânteie prigonită De-un năvalnic dor nebun ... În făptura de lumină Te aştept ca să pătrunzi, Rătăcind pe-omătul mistic Fulgi de dor ca-ntr-o poveste Când şi timpul sihăstreşte Într-un ţurţur cristalin ... Numai cântul, vântul, Ne şopteşte, ne-nfioară Cu sărutul verde-albastru Pentru a nu ştiu câta oară ...

SATUL ... Toaca bate! Prin vâlcele, Agăţat-au, de scai, stele, Nevăzutele tălăngi Şi-ntre trestii, Doine curg, Lângă visul demiurg. Iese fum din plita veche, Iară timpul nepereche E-nsemnat de un cucoş; Mândru-i tare Sfântul Moş! Luna piere-n cerc de nouri, Iar un muget de la bouri Doar răsună în ecouri, Îngheţând pe gârlă sloiuri. Lăcrimând, maica bătrână Îşi agaţă într-o bârnă O pestelcă peticită, Ca o candelă s-aprindă. Murmur, ruga caldă Când tăcerea dorul scaldă Şi-ntr-un colţ pe cer hazliu, Răsărit-a Carul Mare Să aprindă între altare Focul viu. Toaca bate şi-i pustiu!

18 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 O LACRIMĂ DE VIAŢĂ

Nicolae VASILE

GRĂDINA DOMNULUI În mijlocul câmpului, în bătaia vântului, parcă-n ciuda gândului, împrejur sârmă ghimpată, inutil, doar să se vadă!... Animale, plante, oameni, ce se vor aparte, sunt cu toţii la un loc, derulând al vieţii joc. Un păun se umflă-n pene, lângă o privighetoare care se vrea sclipitoare, florile,... mândre de ele,... se veştejesc de tinerele ca să devină... imortele!... Oamenii,... nici nu ştiu ce-şi mai doresc, frumoşi, puternici, şi deştepţi să fie, dacă se poate pe veşnicie!... Alături, nişte ciori, printre oameni, printre flori, ţop-ţop-ţop, peste mirişte, fără ca graba să le mişte, pe veşnicie nu dau doi bani, nici nu vor s-ajungă-n Rai, visele nu le răsfaţă, fiindcă le trăiasc... în viaţă! Ici-colo, găsesc câte-o sămânţă, şi ne privesc cu-ngăduinţă, căci în viaţa lor, cu sutele de ani, poate-şi vor aminti vreodată, că am fost cândva contemporani!... Nu tot ce-i drag omului, este pe placul timpului, asta-i voia Domnului,... şi aşa-i grădina Lui!...

Ţi-am dăruit un mărţişor, un gest simbolic, face bine la dor!... Nu ţi-a plăcut,… te aşteptai la mai mult, îţi citeam gândurile nerostite, doar două fire răsucite!... Ţi-am dăruit un ghiocel, dar nici nu te-ai uitat la el, o diferenţă de discurs, el e sfios, mereu priveşte-n în jos, iar tu pe dos, vrei tot mai sus, mereu mai sus!... Mă doare o petală,… părea a spune el, mi-ai dat mare scofală, e doar… un ghiocel, fără iubire o să mor, continuă el cu dor, altele primesc aur în dar eu aştept acesta în zadar!... Două fire împletite, un mărţişor, cu dor în el, o lacrimă de viaţă, un ghiocel, date din suflet, primite cu iubire, aceasta înseamnă… fericire!

REÎNVIERE Să învăţăm să trăim, cum trăiesc pomii iarna, fără frunze şi flori, aşteptând primăvara. Lacrimile mugurilor umezi prevestesc noua lor viaţă, de un firav mărţişor, legăm din nou o speranţă. Să iertăm, să uităm tot ce nu ne-a plăcut, s-ajutăm, să creştem ce-i un nou inceput. Tot ce-i sfânt reînvie, este un sacru mister, şi pentru noi va să fie, eu aştept,... şi tot sper. Dumnezeu ne învaţă, ce reînvie-i speranţă, ce-i speranţă e viaţă, şi ce-i viaţă ne-nalţă.

CURTEA PĂRINTEASCĂ Casa veche parcă pică, şi pare mai mică, curtea, cândva plină de noi, acum, pomi netunşi, buruieni şi noroi!... Coteţe şi grajduri, fremătau de viaţă, cai, vaci, raţe, găini, azi goale, năpădite de ciulini!... De la câine nici sârma n-a mai rezistat, au luat-o căutătorii de fier vechi de la margine de sat! Tata, care ne hrănea şi bătea, este un rug de mure, peste tot se-ntinde şi curtea o cuprinde, nici acum nu ne răsfaţă, ne înţeapă şi agaţă. Mama, un tei, plin de arome, ne linişteşte şi adoarme. Cele trei surori, cândva ca nişte flori, ale părinţilor fructe, se-ntâlnesc doar să se-nfrunte! Fratele, mai mult lipsă, atunci, ca şi acum, preocupat mai mult de alcool şi de fum!... Eu, aş vrea să dorm, oricât de mult, să nu mai pot durerea lumii s-ascult şi să visez cum viaţa noastră o ia de la-nceput!...

GÂND DE PRIMĂVARĂ Azi am făcut curăţenie pe birou, în suflet şi în gând, probabil pentru aceasta a dat Dumnezeu primăvara pe Pământ. Am aruncat invitaţiile, onorate şi neonorate, am şters din gând, cât am putut, restul iubirilor acceptate sau neacceptate, care lasă urme-n vene şi produc dureri eterne. Aş vrea ceva nou, chiar dacă doare, dar care nu dispare, să găsesc un nou drum, care nu se sfârşeşte cu transformarea-n scrum, să nu fie o nouă povară după care să curăţ la primăvară.

19 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 PETALA PARFUMATĂ Cu ochii minţii navighez târziu în noapte Mi-e sufletul rănit, tăcerea ne desparte Te joci mereu cu mine, nu-i greu să înţelegi Că inima-i vrăjită, o ştii, nu poţi să negi

Dan SPRÎNCENATU TE IUBESC Absenţa ta mă tulbură, mă înfioară Iubita mea cu trupul zvelt,de căprioară Vocea ta de înger mă duce în extaz E suavă şi-mi aduce lacrimi pe obraz Te aştept cu-nfrigurare în cuibul de amor In braţe să te am cuprins de al tău dor La mine-n suflet ţi-am clădit castel, Tu să- mi regină, eu simplu menestrel Pe ecranul minţii derulez un vis Cu trăiri din vară, doar noi în paradis Ne iubeam frenetic pe un colţ de stea Din înalturi Luna tandru ne privea

Eşti viaţa mea, icoana la care mă închin Mi-ai readus speranţa, şi vise, şi suspin, Pe cerul existenţei eternul Carul Mare; Luceafăr dimineaţa, în miezul zilei Soare Lumina care-o radiezi scumpă făptură În suflet îmi produce emoţie şi căldură Eşti hrana existenţei, aerul care-l inspir Petala parfumată cu iz de trandafir ...

AI FARMEC IMPERIAL Îţi place mult iubito cu mine să te joci Copilăroasă eşti şi plină de mister Pe-aripi de vânt precum un înger pleci Lăsând doar vocea să-ţi răsune din eter Cuvântul tău e dulce, micuţ răvaş cu miere Când îl ascult, sufletul chinuit de dor vibrează Eşti tot ce am scump, debutul unei ere Femeia adorată, zâna cu mintea trează

Pe alei prăfuite din sufletul meu Gânduri se adună, eu ca Prometeu Zbor până la ceruri, focul îl răpesc Ţi-l aduc iubito fiindcă te iubesc!!

Ai farmec imperial, eternul soare în priviri, Vulcan de dragoste strecori în inima mea arsă Ah! Lava ta puternic mă pătrunde şi îmi dă fiori Cănd mă atingi vibrez, simt că intru-n transă

VRĂJITOAREA ...

Şi Cupidon oftează, tu slujba i-ai luat Săgeata-i inutilă, arcu-i obiect de anticariat ...

Mă refugiez în lumea-mi interioară Să uit de hăul care mă inconjoară La inimă îmi pun un mare opritor Să nu mă mai ajungă nici un dor Prin meditaţie mintea-mi odihnesc Gândul să mai călătorească îl opresc În iubire acum mă simt ca un proscris Sunt înţeles greşit de fata mea din vis Poate aşa mi-e soarta, mi-este scris Ce-mi intră-n suflet să dispară în abis Amare lacrimi de iubire vărs necontenit Orgoliul, suspicinea sunt tari, de neclintit Te voi iubi profund şi-n altă existenţă Vieţii mi-ai dat un sens, multă speranţă În tine cred deşi, mi-eşti înger şi demon Un confident plăcut, în dragoste un ton Iubirea ta-i magie, un sacru dar ceresc Mi-aduce fericire şi-n mine doruri cresc ...

ÎN SUFLETUL MEU Pe magice aripi de vânt, pe culmi neatinse de vise vicleana minte-mi rătăceşte profund tulburată de-un gând Iubito, eşti fata morgana izgonită nedrept de Merlin? o prezenţă plăcută, divină, pe cerul iubirii înger diafan Te vreau iubire lângă mine măcar un singur minut! să-ţi simt răsuflarea fierbinte, în braţe tandru să te strâng ... Să te sărut prelung, cu foc pe gura fierbinte, senzuală apoi te las, poţi să pleci distanţe prea mari ne separă şi totuşi mi-eşti foarte aproape în sufletul meu răscolit azi, mâine, mereu ...

20 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 LUMEA TA TON MONDE iubitei mele ! à ma bien-aimée !

Cristian ŢÎRLEA EU, SALCIA Sintetice verbe auxiliare... A iubi. A fi. A dori. A avea. A ști. A muri. Când voi fi, eu, natural... La mal, muri-voi, dorind iubirea ce știe că sinteticul mi-este indispensabil pentru a-mi minți pleoapele grele de nimicuri, pleoștite, din născare umede. Lângă copac... - Copacul normal, tăcut și verde m-am oțărât. Mă pot certa, singur fiind? Eu, salcia, plângeam. Plângeam ca prostu'. Am plâns ce-am plâns și... M-am invitat la dans. De-atunci plâng dansând... Dansez plângând.

MOI, LE SAULE Synthétiques verbes auxiliaires... Aimer. Être. Desirer. Avoir. Savoir. Mourir. Quand je serai, moi, naturel... À la berge, je mourirai désirant l'amour qui sait que le synthétique m'est indispensable pour mentir mes paupières lourdes de riens, tristes, de naissance humides. Près de l'arbre... - L'arbre normal,taciturne et vert je me suis grondé. Je peux m'admonester, seul étant? Moi, le saule, je pleurais... Je pleurais comme un sot. Je pleurais ce que je pleurais et... Je me suis invité à danser. Depuis je pleure en dansant. Je danse en pleurant.

În braţele tale sunt peste tot. Mă simt ca un negru în zăpadă ... Contrariat. Perplex. Sănătos. Frumos. Fericit. Îmi place şi mă doare. Mă doare foarte tare. Poate că nu te înşeli prea mult. Dacă gratăm, un pic, vedem raiul. Îmi reţin lacrimile. Iubirea este...tu. Miroase a margarete. Este vânjoasă. Este. Ce bine că este! Iubesc! Iubesc cât pot. Florile mă-ncântă. Soarele mă-ncântă. Luna mă-ncântă. Tu mă-ncânţi. Mă-mbăt cu sentimente. Poezia, rima, sărutul, dorul, sunt aliaţii mei. Sunt un tot în... Lumea ta. ------------------------------------------

Dans tes bras je suis partout. Je me sens comme un Noir dans la neige ... Contrarié. Perplexe. Sain. Beau. Heureux. J'aime et ça me fait mal. Très mal. Peut-être tu n'as pas tout à fait tort. Si nous grattons, un peu, on aperçoit le paradis. Je retiens mes larmes. L'amour est...tu. Ça sent les marguerites. Il est vigoureux. Il est! Comme c'est bien qu'il est! J'aime! J'aime autant que je peux. Les fleurs m' enchantent. Le Soleil m'enchante. La Lune m'enchante. Tu m'enchantes. Je m'enivre avec des sentiments. La poésie, la rime, le baiser, le désir, sont mes alliés. Je suis un tout dans... Ton monde! ---------------------------------------------

FRICA mie ! Motto: ”La mort de la vie? Pourquoi pas la naissance d’une mort?” Moartea vieții? De ce nu nașterea morții?

Mi-e frică de zi... Dorm visări. Mi-e frică de noapte... Veghez pentru ca ziua, de care mi-e frică, vină. Mi-e frică de femeie... Mă-nsor cu libertatea. Fac ce vreau. Ea? Mă imită. Mi-e frică de bărbat... Îl salut ca prieten, într-o bună zi îmi va fi frate.

Mi-e frică de mine... Mă deghizez pentru totdeauna: Dorit și inutil, obositor și indispensabil, seducător și frivol, glumeț și ridicol și toate acestea prea mult sau nu destul. Totul depinde de oglindă, de care imi este, evident, frică. Oglinda sunteți voi... Mă ascund și este mult timp de când nu mă regăsesc... Și-mi este atât de frică!

21 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 O STEA

Gabriela-Mimi BOROIANU DUREREA Lovea ritmatic în zidul roșu al inimii Dărâmându-l cărămidă cu cărămidă. Sufletul se scurgea în șuvoiul de lacrimi Unindu-se cu marea Înfrățindu-se cu zbuciumul ei. Zâmbetul se lipise de buze ca o mască În spatele lui furtuna se dezlănțuise. Fulgerele disperării ardeau pleoapele. Doar speranța pâlpâia încă Făcând viața să continue Dincolo de durere ...

GÂNDURI Gândurile dansează ca niște fluturi in jurul meu. Sufletul râde cuprins de muzica iubirii lar visele capătă culoare punând aripi fluturilor. Floarea soarelui iubește soarele Chiar dacă nu va fi niciodată al ei. Luna nu e geloasă, nici ea nu poate să-l aibă. Doar ziua se plimbă mândră cu el la braț. Am pus piciorul pe-o speranță Şi m-am avântat mai sus de nori . Am aprins stelele ca, scuturându-şi lumina, să aprindă iubirea. Gândurile mele sunt fluturi cu aripi de vise. Ascunde-le în tine să-ți fluture-n stomac.

MAREA S-a așezat între noi ca o mincinoasă. Fura doruri de la mine și le ducea la tine. Îmi aducea înapoi suspinele tale. Uneori se supăra așa tam nesam şi nu-mi vorbea zile întregi până-mi uneam lacrimile cu cerul implorând-o să-mi dea o veste. Alteori prăvălea toate dorurile tale peste mine întunecând zarea până dincolo de apus. Mi-am încuiat cuvinte de iubire în sticle şi i le-am dat să le ducă la tine. Le-a purtat pe valuri ascunzându-le după zenit, ca o mincinoasă. Nu ți le-a dat! Pune aripi dorului , lasă-te purtat de vântul speranței deasupra de nori. Vino și așeză-ți iubirea lângă mine ca să-ți șoptesc la ureche cuvintele pe care mi le-a furat marea ...

Aş întinde mâna să cuprind în palmă o stea. Să-i șoptesc un cântec descântec Să o văd cum din iubire se aprinde Mai suav, mai blând, mai fără de veste Luminând albastru , roşu, Curcubeu ce spune o poveste. Un sărut i-aş pune pe obraz, Să las ca legământ urma buzelor. Când vei privi la cer să știi Că lumina ei este promisiunea Unei inimi ce te iubește. Lasă-te călăuzit de ea și găsește drumul către mine. Aș întinde mâna să cuprind în palmă o stea Să-mi pot împlini un vis.

CARTEA CU VISE Sunt un suflet însingurat învăluit în mantia resemnării, bătut de vânturile aspre ale vieții, brumărind genele clipelor cu tristeți. Mă reazem de umbra ta încălzindu-mi gândul în căldura cuvântului tău. În cartea nopților cuvintele tale scriu povești cu penelul speranței făurind vise punându-le aripi de dor și glas de iubire, risipind norii și făcând soarele bucuriei să-şi arate fața. Lângă tine florile îşi îmbujorează culoarea învățându-mă să zâmbesc, învățându-mă să nuanțez culorile curcubeului după viselele pe care mi le dăruiești. Lângă tine învăț să ascult glasul păsărilor lăsând bucuria să-mi orchestreze simfonia simţămintelor trezite la viaţă. Te răsfoiesc în fiecare seară cu aceeaşi nerăbdare aşteptând înfrigurată cuvintele-ţi cu magia lor să trezească la viaţă poveşti pentru mine. Tu ești cartea cu vise ce-mi alungă umbrele din suflet.

22 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 DIN OCHII MEI FÂNTÂNILE SE-ADAPĂ Din ochii mei fântânile se-adapă (şi-au răstignit durerile pe ciuturi...) Topind în palma lor zăpezi de fluturi Când crinii ară-n luturi, macii grapă! Din cerul tău cu linişti albe scuturi Cum, Doamne,-aş face mintea să priceapă Că inima-i gătită de agapă Când dăruie văzduhului săruturi?!

Georgeta RESTEMAN

FEMEIA, VEŞNICĂ DURERE Atâtea gânduri frământate-n tâmple Şi-atâtea flori în degetele ninse De brume, de îngheţuri neatinse, Când, Doamne,-ai vrut femeie să se-ntâmple... Şi-ai dăruit-o cu dureri prelinse Din cap şi până-n tălpi, voind să umple Cu ele orizonturi. Lucruri simple I-ai pus peceţi, iar lacrimile stinse În mări de dragoste i-ai dat de zestre Din care-şi soarbe veşnicul tain. Se-ncarcă din tăcerile rupestre Cu forţa de-a păşi peste destin Trudind cu suflet în zidiri măiestre Când trandafiri ea naşte şi din spin.

Desculţul tremurând, cu paşi de rouă Striveşte frici în umbletu-i ascuns Şi-aleargă-nspre tărâmu-n care plouă Cu lacrima iubirii ce-a pătruns În viaţa mea. Dar ce vă pasă vouă Că suferinţelor le-am spus: De-ajuns!

DIVINUL ŢĂRM Pe-un ţărm divin de paşii-o să ne poarte Din noaptea care prin tăceri respiră Ne vor trezi cu degete de liră Nădejdi târzii ţesute-n clipe sparte. Tu chiar nu vezi că stelele se miră Cum viscoleşte-n noi temuta soarte Și-n pumni de plumb cenuşile împarte Durere din durere se prefiră? Divinul ţărm ce poate să învie Nisipuri zălogite într-un mit Umblet de maci cu paşi de poezie În rouă de cuvinte-ncuminţit Şi-o cupă de iubire-n cumetrie Cu gândul alb scăldat în infinit.

BUJORI SĂLBATICI De câte ori, cu paşii singuratici, Cărări de timp în bolţi de dor sculptate Am măsurat... Doar umbre de păcate Purtând miresme de bujori sălbatici Duceam pe umeri? Câte nestemate Îmi ardeau ochii deseori apatici, Scăldaţi în roşul zorilor văratici Din roua plânsă-n crupe de muşcate!

DE-AR FI SĂ-MI FII ... De-ar fi să-mi fii cea de pe urmă toamnă Să-mi torci pe umeri şaluri moi de brume Nu lăsa ceţuri dense să-mi sugrume Visările ce tainic mă îndeamnă Dorinţele să-mi scrijelesc pe hume. Căci n-ai să ştii vreodată ce înseamnă Să rupi din colţii fricii crude, doamnă, Nădejdi târzii uitate prin albume!

Catapetesme - nuferi ce vibrează, Visuri curgânde-n marmore de-altar, Viori de-argint ţinând Iubirea trează

De crezi cumva (şi pare-o nebunie, Nevoie-având de ceea ce nu ai?) Că într-o zi îţi va fi dat să fie

Pe strune de cicoare-ntr-un umbrar Şi-o simfonie lină când valsează Bujori sălbatici în veşmânt de jar.

Să-ţi iei de mână visul, să nu stai, Zideşte-i în credinţă temelie Cu florile Iubirii, flori din Rai!

23 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 CĂLĂTORIE NETERMINATĂ

Mariana NEACŞU ROD DE VIS Atunci vis culege sărutată gură Trandafir de ziuă Printre spini alege tainele lucide Ne-ntinată rouă. Magic spicul cade săgetând în soare Snopul gros de umbre Arşiţa din doruri tremură pe câmpuri Ierburile sumbre. Se deşiră ziua până la amiază Stropul greu pe gură Lunecă pe stele visele pribege Somnul greu mă fură.

JURĂMINTE REÎNNOITE Pe stâncile din fața mea Ți-am scris o poezie Nu râde, dragul meu, de ea, Timidă-i și târzie. În stâncă mi-am lăsat zălog Și voi mai pune încă, Iubirea mea... și-am să te rog Să n-o desprinzi... nu încă. Surd, valurile o izbesc De se cutremur norii. Va rezista, căci te iubesc. Deși... mă strâng fiorii. Am să adun în palma mea Tot ce e val în lume, Iar stânca o voi așeza În mijloc de genune. Să fie valu-n jurul ei Ca un inel de slavă, Iar marea va cânta spre zei Cu vocea-i cea mai gravă. Pe stâncile din fața mea Ți-am scris o poezie. Nu râde, dragul meu, de ea... Ți-e dedicată ție!

DOR DE EL... Eu nu mai am demult bunică Şi nici măicuţă nu mai am Îmi plânge sufletul de jale Şi ploaia rece-mi bate-n geam. Mă simt ca rodul pe un ram Uscat şi plin de suferinţă S-au dus părinţii, nu-i mai am S-au dus în nefiinţă. Ce mi-a rămas, sunt amintiri, Sunt resturi fără viaţă Ei au plecat, iar eu îi plâng Căci nu-i mai văd la faţă. Privesc doar poze din album Şi ce mai am în minte Momentele ce le-am trăit Le pierd şi plâng fierbinte. Aş vrea să simt miros de ei, Bunica-i o gutuie, Iar merele-s părinţii mei, Bunicul parcă nu e. Adun paneru-mi preţios, Aşez cu grijă mare Pe masă-albumul valoros Şi-n suflet, o-ntrebare: V-aţi întâlnit, iubiţii mei? E bine-acolo sus? Să ştiţi c-aici sunt anii grei Şi multe sunt de spus. Vă las, dar, să vă odihniţi Sub piatra rece, gheaţă. Doar lacrimile-mi curg fierbinţi Pe voi şi trista-mi viaţă.

Aşezată în fotoliu, respir uşurată... O bună dispoziţie mă cuprinde uşor... Amintirea... şi melodia aceasta care Mă caută cu încăpăţânare Prin viaţă. Nu uit nimic! Şi, singură, îţi ghicesc ochii clari, albaştri, În vitrina fotografului. Ştii ce mult îmi plăceau ochii tăi! Ca un început suav de melodie îngerească, Ca o boare de aur, Ca un zămbet de lămâiţă, inocent. Lângă apă tăceam. Cânta apa pentru mine cu glas de pescăruş, Ţipat, Cu glas de scoici sparte între pietre, Cu glas de nisip foşnit, ... Cu glas de tine. Acolo, de unde vin eu, Au rămas alţi prieteni, alte prietene, Aici eşti tu, e viaţa mea. Nu uit nimic, nici Pe cei îndepărtaţi de mine prin moarte. Mi-era frică de ea. Acum dragostea se trezeşte şi se împlineşte În spatele pădurii, în adâncul De catifea al mării, În spuma norilor, în foşnetul înserării, Ca o întoarcere, ca o căutare, Ca o zi fără amurg, Albastru imens, albastru intens ... Albastru marin acoperit de ceaţă. Mă smulg cu greu, fierbinte... Am obosit visând... S-a isprăvit...

PACT CU SOARTA E iarnă şi iar mă gândesc la tine N-am fost în stare să urăsc nimic C-o bardă viaţ-a adâncit în mine Aceste trepte pe care mă ridic. Am încheiat un pact sublim cu soarta Singurătatea serii de sticlă mă-nfăşoară Şi m-amăgesc că viaţa mea e alta Că inima mi-e vie, că, poate n-o să moară. Sunt stâncă încremenită toată în durere Un singur zâmbet poate mă va topi-n câmpie Dar de la noaptea rece şi până la iubire Subţire-i, melancolic, departe-o veşnicie. Speranţa mea pătrunde în noaptea abisală Mi-e dor de nu ştiu cine şi nici nu ştiu să plâng Mă doare trupul rece cu inima lui goală Şi lacrima târzie gemută din adânc. De la o vreme-ncoace, îmi sorb tăcut suspinul. Mai iau o gură, biată, de aer epileptic Ignor înmărmurită şi-n linişte veninul Ce mi-a cuprins cu viaţa apusul ăsta sceptic.

24 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 BALADA CÂINELUI CREDINCIOS

Mirela MARCOCI PORTRET ÎNGHEŢAT ÎN TIMP A rostit cineva o nebunie curată, pentru un prezent trăit fără de griji, să uiți de trecutul în azi de neîntors, refuz categoric să uit ce ieri am fost! Trecutul cu cele bune și ale sale rele, ne trage adesea de urechile clăpăugi, și ne frige o palmă după ceafa goală, să nu uităm că datorită lui există astăzi. Nostalgia sufletului avar de sentimente, este acel de demult s-a întâmplat o dată, nemuritori dăinuiesc fluturași în stomac , al primului te iubesc rostit cu timiditate. Trecutul este lacrima cristalină scăpată, al unui adio dar în curând mă voi reîntoarce, mai devreme sa poate mai târziu o vei face, căci ecoul ce sună-n timpan nu-ți dă pace. Trecutul este imaginea furată de ochi, din amintirea congelată al unui portret, al chipurilor ridicate pe piedestale sfinte, rămase în retina ochilor veșnic tinere. Prezentul fără el ar fi ciopârțită sculptură, către viitor s-ar îndrepta șchiopătând infirmă, cum s-ar putea trăi fără nevinovata copilărie, acea a jocului picioarelor goale prin țărână?

POVESTEA MAMEI Ascuns în pieptul hrănitor cu lapte odată, pe fiecare zi mai mult se coace o roadă, fructul se aseamănă prin formă cu o pară, cu sânge pur de mamă neîncetat se adapă. Un căuș de palmă de firavă inimioară, pitit, plânge și râde după osoase coaste, atâtea lacrimi vărsate în perna culcușului, zâmbete cu duiumul râse de gura sufletului. Privirea misterioasă, blândă, duioasă, caldă, tăinuind zeci de lumi paralele, impenetrabile, cu colţul buzelor cărnoase, ridicat, simulează, un râs stângaci ce înghite un oftat de teamă. Radiind iubire precum o timidă rază de soare, înflorind ghiocei pe unde silueta umbrei calcă, primăvara parfumată în toamnă și-n iarnă, protectoare eternă a odraslei ce-o venerează. Aceasta și mai mult e definiția ființei mamă, crezi că știi să o descrii când ești o fetișcană, când destinul te numește creatoare de viată, simți că ființa este, fără rimă existentă în versuri, cel mai profund sentiment, de fapt...

Într-o stână oarecare, nu are importantă ce loc, conviețuiau fericite, o turmă de crete oi. Ca și orice stână, ce e urmărită de lupi, aceasta avea o haită, ce-o spiona din tufiș. Avea și un paznic, veșnicul prieten dulău, ce nu îndrăznea să adoarmă, să nu le trădeze pe oi. A sosit și noaptea, una tot oarecare, când lupii s-au furișat, să fure oaia dolofană. Paznicul credincios, s-a pus în faţa oii, el de unul singur, împotriva haitei de zece. A fost avertizat, să le iasă din cale, câinele neclintit, n-a mișcat nici-o labă. Lupii înfometați, l-au sfâșiat întreg, i-au ros până și oasele, de n-a mai rămas nimic. Triumfători în luptă, au înșfăcat-o pe oaie, au dus-o în pădure, să o mestece ca hrană. Oaia înspăimântată, a început să roage, să o scutească de jertfă, măcar până de Paşte. Şi să încalc jurământul, strigă cel mai înalt lup. nu aşa ne-a fost vorba, Doamnă șefă la oi! Ne-ai promis sacrificiu, când ne-ai izgonit, că nu v-ajungea iarba, să vă îndopați pe deplin! Lăcomia voastră, v-a transformat în jertfe, și pe noi izgoniții, în fiare sălbatice! Iată povestea stânei de oi, una oarecare ce-a făcut un pact, fără să cântărească o clipă, ce consecințe vor urma. Aşa se întâmplă când bunul, a fost o dată rău, și răul în începuturi, a fost mai bun decât el. Morala nu este nici lupul nici oaia, e prietenul ce s-a jertfit credincios, el nu era nici sfânt nici diavol, sărmanul, nici prea bun, nici prea rău.

25 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 SĂ NU-MI LAȘI SUFLETUL SĂ PLÂNGĂ

Dida Diana CIOPONEA TE-AȘTEPT DE SECOLE ALBASTRE Mi-ngheață sărutul la margine de viață și pulberi de culori îți las în curcubeu... o muzică divină pe-arcușul de vioară... în suflet, iubite, să-ți întru numai eu. Mă perpelesc în gânduri duse departe de tine, lângă mal... să plec pe o fregată unde iubirea-mi să fie dusă de val. Te-aștept de secole albastre, pe algele durerii ce m-au surghiunit... un suflet singur, pierdut între corali de gheață. Te-ai depărtat... Poate că într-o zi vei fi departe; logodnic suferinței și-a tristeții... dar sufletul meu te va căuta și dincolo de lume unde iubirile poartă nume de sirene și se scaldă în lacrimi de cer! Acolo, îmi voi găsi, destinul, scufundat între corali. Când infinitul inimii țintește spre cer... vor înflori ruinele vieții mele ascunse-ntre coșmaruri prin adieri divine. Deschide palma, să răsară o rază de speranță și închide în sufletul tău, imaginea mea ... apoi, aruncă cheia în mare; voi aștepta o șoaptă de coral; doar el îmi va mai spune... Te iubește cineva.

IA-MĂ ÎN BRAȚE ȘI TRECE-MĂ MAREA Mi-am pierdut surâsul printre pietre negre de tăceri când iubirea mea marină se strecura spre tine. Tu n-ai văzut că eu plângeam cu perle după gura ta. Întoarce-ți capul și scrutează valul... vei găsi umbra mea, împreunată cu umbra ta, într-un sărut etern. Cuprinde-mă în brațe și trece-mă marea ... poate voi deveni pământeană.

Cu picioarele desculțe pline de nisip și stele de mare, cu degetele îndoite am trecut prin secole de gheață, încrâncenată. Plină de riduri, marea mă condamnă la mult prea uda lacrimă. Mă dor călcâiele de-atâta apăsare... fantasme din adâncuri mi se strecoară-n vene și mi te strigă repetat și sigur; strigă a eternitate în cântece bisericești pentru mare și în mare iubind! Teroarea mi-ai strecurat-o în suflet făcându-l incomod ... E îndoiala ce nu-mi dă pace victime și vinovați: Iubirea, are doar o adresă ... Trenul ce merge în adâncuri, este numai pentru dus! Niciodată și întors ... Peronul, pe partea dinspre mare. Miroase a eternitate Bun venit în dezastrul din sufletul meu Așază-te incomod dar nu-l lăsa să plângă.

DIN VISELE CU TINE Din toate visele cu tine, păstrez doar unul rătăcit și-ncerc să îl ascund în mine... e visul când noi doi, ne-am iubit. M-arunci și-acum în agonii stelare ca să mă prinzi în mreje mincinoase; tu n-ai să știi că inima mea doare! că visele cu tine, sunt cele mai frumoase. Pe brațul tău, eu cresc precum o floare; cu tine, mor și înviez din nou. și-n nopţile-n suspine-apăsătoare, voi împleti colier, ca să ți-l fac cadou. Numai așa, voi fi mereu cu tine când frigul iernii nu mă îngheață și de vei vrea să te gândești la mine, să știi, că nu am sufletul de gheață.

DE M-AȘ ASCUNDE-N FLORI ... De-mi susură izvor pe pleoape iar... și primăvara-n suflet îmi renaște, cu flori de nufăr scăldate pe altar, în suflet, le-oi păstra ca niște moaște. De-ar răsări în suflet o comoară, chiar dacă dorul meu departe-i dus, corăbii mari vor reveni spre seară, la malul sufletului meu plin de apus. O viață nouă de-ar fi să mă mai vrea, să re-nviez apoi în zboru- mi lin ... aș încerca s-arunc povara grea și cataclismul din cupa cu pelin. De m-aș ascunde-n florile câmpiei... ca vântul să mă mângâie pe gene, primind pe creștet, raza veșniciei să pot iubi curat, făr-a mă teme. Pe crinii albi să-mi scriu iar soarta; să las trecutul îngropat în astre... și păcii sufletești să-i deschid poarta, ca să-mi sădesc grădinile albastre.

26 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

Victor FOCA

Eugenia BOTEANU

AMPRENTE GÂNDURI Într-o lacrimă neplânsă, plânge un dor nespus și ascuns, de toți și mai ales de mine. Mai pâlpâie o luminiță de vis împietrit, dar cine să-l vadă? fiind adormit, în ceața clepsidrei de timp, nemărginit.

Plânge ploaia, cu lacrimi triste de doruri năpădite, spălând obrazul venit dintr-o visare, îl șterge și-l lasă golit de gânduri, să nu-l mai știe nimeni, să nu-i mai vadă plânsul.

Cuvinte, locuințe lacustre bântuite, lovite, de vânturi și ape. Negustorii stau să le mustre, înțelepții vin, să le-adape.

Cuvântul e o taină, cuvântul e o șoaptă, cuvântul e nor călător, e un cer plin de stele tăcut, gânditor. Iscoadă în lumea trecută, cuvântul întreabă și mută, abisul din lumea tăcerii. Găsește comori pe vecie ascunse, păstrează secrete de nimeni ajunse.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

LA ŢĂRMUL DURERII Se luptă gânduri în ambuteiaj, Înveșmântate-n straie lungi de doliu, Și intră amintirile-n sevraj, Alunecând sub palidul lințoliu. O grindină se-abate-n ropot surd Pe-acoperișul vechi, uitat de lume – E-o temniță unde m-ascund, absurd, Sperând să scap de-ale tristeții brume. Am acostat la țărmuri de dureri, Des aclamând și soare, și furtună. Pe valurile-nalte până ieri, Am așteptat, absentă, vremea bună.

Camelia ARDELEAN

Încorsetată-n reguli și-ndoieli, Agonizez cu timpul cel ahotnic, Rugându-mă-nfocat, cu fâstâceli, Să nu devin un disperat habotnic. Mi-e cerul temelie de granit, Speranța idol trainic devenit-a. Pierdută de norocul ilicit, Plecat-am azi să-mi întâlnesc ursita...

27 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului AMURGUL DIN MINE Pășesc suavă prin tăcerea ta, Ca-ntr-un apus de palide cuvinte, Și mă-nfășor în fulgii moi de nea, Precum lumina-n raza ei fierbinte. Descopăr că, în timpul infinit, A-mbătrânit și iarna asta rece. Prin riduri noi, pe-un cer nedefinit, Un soare zgribulit abia mai trece. A-ncremenit un vis în ochii tăi – Speranța pentru noi și pentru mâine. Se-mbracă seara-n glas de zurgălăi, Amurgu-i ud și jalnic, ca un câine. Presimt acut iubirea-mbătrânind, Acea iubire, până ieri, fecioară, Și-mi amintesc de-obrazu-ți mirosind A flori de busuioc și-a scorțișoară. Troiene de tristeți mă copleșesc, În suflet se înalță nori de gheață. Sub munții de-ntuneric ce-mi zâmbesc, Zac în a șovăielii fortăreață...

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 MENIU PERICULOS La pensiunea vieții, ce uimire! Primim meniul zilei amândoi: Un sâmbure bolnav de amăgire, Mustind a stropi de smoală și noroi. Drept garnitură-i un pilaf din zloată, Să-nghețe tot pustiul dintre noi, Mormane de ciulini pentru salată, Iar ca desert, un shake din aspre ploi. Mă uit la alți meseni și mă cutremur, Degustă fără teamă-orice primesc. Famelică, presimt acut că tremur La gândul că, mâncând, mă otrăvesc. Mă biruie, parșivă, flămânzirea – Pedeapsă aspră pentru doi hoinari. Oricum nu am atinge nemurirea, Gustând, în loc de ștevie, homari. Așa că-ncep să iau lent din bucate, Tu mă urmezi, sărman șablon fidel, Și savurând arome-alambicate, Ne-nchipuim un iz de ostropel. Prea ghiftuiți de beznă și catranuri, Ne ridicăm în grabă să plătim. Pierzându-ne de tot pustii elanuri, Putem, sătui de-acuma, să murim...

OGLINDA SORȚII Plouă peste lume cu adânci suspine, Iar speranța nouă tinde spre ocult, Așteptăm o rază care să ne-aline, Retrezind zglobie-al fericirii cult. Îngerii de ceară nu ne mai ascultă, Rugăciuni febrile tremură în van, Copleșiți de reguli și mâhnire multă, Aruncăm credința peste paravan.

CAD FRUNZE ... Cad frunze de-ntuneric din cerul de cerneală, Pe valurile nopții să plâng, am obosit. Iubirea mă-mpresoară, acut perfida boală Îmi macină cu vervă tot trupul istovit. Mă-ngână liliecii, înfiorând pădurea, Alerg înfrigurată,-n coșmaruri tremurând, Se sting în mine vise și gândul mi-e aiurea, La patima nebună, din mine devorând.

Suflete de gheață, ca-ntr-o bibliotecă, Zeci de pagini goale lin își răsfoiesc, Ofilita soartă-și plimbă pe potecă, Avansând rănită, zâmbetul grotesc.

Se cern prin noi iluzii cu chip de neființă, Din fructul pasiunii eu nu voi mai gusta, În volbura de temeri, curg ploi de neputință, Amar mi-e gustul rănii lăsat de gura ta.

În oglinda vie ne privim cu teamă, Îngroziți de-abisul ce-l putem vedea, Respirând cuminte, ne-ndreptăm spre vamă, Croșetăm fantasme după o perdea.

Prin calde simțăminte, mă lupt cu îndoiala, În șiruri cristaline răzbat tăcute ploi, Sub falduri reci de ceață rânjește șovăiala, Pleznindu-mă cu clipe zdrobite de șuvoi.

Stăm zidiți în ocne de singurătate, Îmbrăcați în straie de circari banali, Deghizarea-n iarnă n-am pus-o deoparte, Ne-am rămas, în viață, cei mai mari rivali.

Mai am o năzuință și-apoi renunț la luptă, Predându-mă durerii cu chip de catifea: Cu franjurile frânte din inima cea ruptă, La geamul amintirii să-mi împletești perdea!

28 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

CE CAUŢI? Când altă dată îmi spuneai "Pământul este plin de fete"! Mă cauti, dar nu mă regăseşti Acolo unde ieri m-ai părăsit . Când ai plecat am înţeles , Că niciodată n-ai iubit. Ce cauţi? N-ai găsit iubirea Acolo unde ai plecat? Nu te aşteptau fete o mie Să cazi cu ele în păcat? Când ai plecat am plâns o vreme Şi multe zile am oftat , Ca vinovatul fără vină, Te-am aşteptat ... şi am sperat ... Ai vrea să te întorci la mine, Şi tot acolo să mă poţi găsi, Ce cauţi? Iţi doreşti iubire? Şi pentru ce te-aş mai iubi?

Adriana PAPUC LA BALTĂ Pe cărarea către apa ce trece printr-un zavoi, Opt boboci micuţi de raţă merg în rând după răţoi. Nu e prima oară astăzi când se duc cântând la baltă, Sunt supravegheaţi din spate chiar de doamna "mama Raţa". E atentă, grijulie, să meargă frumos în rând Şi cu dragoste de mamă îi tot numără în gând. Unu, doi, trei, patru ...hai vă rog,lăsaţi cântatul Nu mai legănaţi din cap că mă-ncurc la numărat!

DILEMA Sus pe deal în cap de sat, lângă moara lui Predescu, Se adunară azi ţăranii convocaţi fiind de ...escu. Şi s-au strâns cu mic cu mare după rang ori după caz, Curioşi cum sunt din fire, să afle de-i vreun necaz. Cu statuia de la şcoală are ...escu o problemă Unde oare s-o aşeze şi să scape de ... dilemă. Nu m-aţi înţeles văd bine, nu ştiţi despre ce e vorba, Ea, statuia cu pricina este a lui Marin Preda. El, cel mai iubit din sat, primul dintre pământeni, Ar dori şi după moarte să-i ajute pe săteni. Şi nu poate face asta cât ar fi de admirat, Cu o singură statuie nu-i agro-turism în sat. - Bă n-auzi, ia stai aşa - zice unul într-o doară Cu căciula pe urechi şi urechile pe afară, Scuipând iute o sămânţă. Care dai bă, o ţigară? Nu că sunt eu mai deştept, repetent din clasa patra, Nea Ilie Moromete a fost prieten cu tata! Aşa că ce tura-vura, să măturăm bătătura Şi punem statuia-n faţă. Dă-o-n mama ei de viaţă! - Domnilor, zice un tânăr cu un aer mai distins Şi alura de profesor. Eu cred, mai mult sunt convins Dacă vrem să meargă treaba, să avem un beneficiu Se cuvine şi se cade, să facem un edificiu Şi să aşezăm în faţă o statuie mai măreaţă! - Nu vă mai certaţi degeaba că vorbiţi fără măsură, Îi apostrofează baba fără nici un dinte-n gură Ce fusese leat cu Preda, vecină de bătătură. Mai întâi refaceţi casa cum a fost pe vremea mea, Şi abia pe urmă maică, 'om trăi şi 'om mai vedea! Mă aflam şi eu prin preajmă dar am preferat să tac . Am plecat şi încă este mare dilema în sat.

Nu cumva să călcaţi strâmb să vă-mpiedicaţi de-un dâmb Sunteţi mici şi vă iubim, dar ...iute că ne grăbim! Cinci ... şase ... să ajungem mai degrabă, Şapte ... opt ... unde e apa mai caldă. Nouă ...hei, ia stai aşa parc'am numărat în plus! Nu cumva ieri după baltă, am luat unul când ne-am dus? El s-o fi pierdut săracul de mama lui prin zăvoi N-a mai recunoscut fraţii şi s-a ţinut după noi. Ia te uită, ce să zic, tare eşti pipernicit, Nu te legăni, n-ai prestanţă, parcă n-ai fi pui de raţă! Şi dacă mă uit mai bine, nu ştiu zău ce e cu tine, N-ai nici talpă cu membrană, esti găina bag de seamă! Doamne, m-a descoperit, tare mai sunt necăjit! Dac nu vă supăraţi şi doriţi să m-ascultaţi Doamnă Raţă vă implor, să mă ajutati să zbor. Şi ... asta încă nu e tot, aş dori să învăţ să înot! Măi băiete, nu mă miră că eşti prost ca o găină, Cât am vrea să te-nvăţăm, însă nici noi nu zburăm, De înotat poate am putea să te ajutăm cumva! Măcăie milos răţoiul de se aude-n tot zăvoiul. Până s-ajungă la baltă, au găsit o frunză lată, Trasă de puii de raţă stă ca o plută pe apă. După ea, ca un netot strigă puiul de găină: - Vai, am învăţat să înot, mâine sar la trambulină!

29 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 ODĂ ŢIE

Costache NĂSTASE

DRUMUL O adiere de speranţă Mi-a-nseninat fruntea din nou Dându-mi iarăşi cutezanţă Să îmi urmez visul meu. Chiar de-i un vis îndepărtat Şi drumul pân-la el e greu El trebuie continuat Cu acel ţel în gând mereu. E important s-avem un vis Oricât ar fi de-ndepărtat. De nu-l atingi nu esti învins Eşti mulţumit c-ai încercat. Oprirea-i contraindicată Perseverenţa e reţeta Ca pedalarea ne-ncetată Să te menţii pe bicicletă. Înfruntând ger şi ninsori Şi reuşind să trecem hopul Drumul devine uneori Chiar mai important ca scopul.

CĂRAREA

Dorind în versuri să arăt O parte din splendoarea ta, Evident am eşuat Cum m-aşteptam, rouă de stea.

Ce dragă ne era cărarea Dintre sătucul tău şi-al meu Ea anula chiar depărtarea Chemându-ne la drum mereu.

Tu eşti ceva nedefinit Şi imposibil de descris Eşti idealul ne-mplinit Şi infinitul necuprins.

Când sângele fierbea în noi Şi viaţa de delicii plină Nu ne oprea nici vânt nici ploi În zborul nostru spre lumină.

Nepământeană, ireală Vii şi te duci către niciunde, Eşti aurora boreala Sau umbra unei secunde.

Distanţa nu ne-mpiedica Să alergăm, să ne-ntâlnim Dorinţa ne apropia Să soarbem cupa de sublim.

Eşti copodopera nescrisă Sau ocean de frumuseţe, Eşti armata neînvinsă Sau un munte de tandreţe.

Cărarea ce duce spre tine, Plină-i acum de buruieni Nici pantele nu mai sunt line Copacii nu ne mai sunt prieteni.

Enigmă pentru toată lumea Ştiută dar neînţeleasă, Eşti ca o lacrimă de stea Pururea misterioasă.

Şi iată-ntr-un demers tardiv Nu de acestea-s supărat Ci pentru că nu am motiv Cărarea azi să mai străbat.

AMINTIRI ESTIVALE

SUFLET CĂLĂTOR

Iar Marea ce ne-a fost duhovnic Agreat de amândoi Ne-a-nlănţuit şi mai puternic Ea ştiind totul despre noi.

Iar sufletul ce mi s-a dat De bun român şi de creştin, Suflet curat, neîntinat M-am străduit la fel să-l ţin.

Ne răcorea cu unda-i clară, Ne-nvăluia cu al ei şarm Si generoasă înspre seară, Ne trimitea briza spre ţărm.

Însă venind din alte timpuri Greu s-adaptează la prezent A colindat aceste locuri Dar nu aşa în ritm alert.

Şi ne uimea cu-a ei splendoare, Ne săruta cu spuma-i albă, Ne-a dat putere, relaxare, Şi scoici micuţe pentru salbă.

Sufletu-mi vine de departe Făclie-a multor generaţii A tot trecut din viaţă-n moarte Făcând prin oameni, multe staţii.

Ne delecta cu vii culori Şi-n valurile-i înspumate Când era cazul, uneori Ne-asigura intimitate.

Acum e rândul meu să-l duc El însoţeşte viaţa mea Până când eu devin caduc, Şi sare în altcineva.

Ea ne-a primit în Paradis Am fost vrăjiţi şi tu şi eu Iar la plecare ne-a promis Că ne va aştepta mereu.

Eu port ştafeta pe traseu În partea ce-mi revine mie Iar alţii-l vor purta mereu Pe drumul numit veşnicie.

30 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 ICOANE

Daniel VIŞAN-DIMITRIU DOR STRĂIN Sunt singur pe stânca bătută de vânt, Pe-o coastă abruptă de munte, Și nu știu ce caut aici, pe Pământ, Cu simțuri ciudate, din pene veșmânt, Și pofte sălbatice, crunte. Sunt rege, sunt vultur, dar nu mi-am dorit Un corp muritor să mă cheme; Eram printre stele, o clipă-am murit, Și poate vreun zeu m-a cules și-a dorit Să zbor în înalturi o vreme. Trec vagi amintiri ca prin ochiuri de nor, Ceva pentru-o clipă-mi apare, Și parcă aș ști ce-am să fiu de-am să mor, Mi-e frică, dar cred că mai mult îmi e dor De vechea, eterna mea stare. Nu știu cine-am fost și de unde-am venit, Pot numai să-ncerc să-mi închipui O lume ciudată și-un zbor nesfârșit Prin spațiul imens și de stele ticsit, Ocean ce-și agită nisipu-i. Acum sunt aici și privesc împrejur Spre lumea ce-alegeri nu-mi lasă Sunt mare, sunt rege, sunt falnic, sunt dur, Dar totuși străin, într-un simplu sejur, Cu dor nesfârșit de acasă.

PAȘI ALBI Pășesc pe-a vieții cale în iarna care-ncearcă s-acopere povestea de pași lăsați în urmă cu albul din noianul de fulgi ce vin în turmă să-mi șteargă urma clară, sau chiar să o întoarcă. Parcurg urcușul singur, călcând pe stratul moale ce-acoperă atâtea povești din alte visuri ce au parcurs cărarea și au lăsat doar scrisuri citite printre gânduri, în timp ce merg agale. Întorc, ușor, privirea, sunt multe urme șterse, sau poate-‘s prea departe, sau unghiul mă înșeală, căci gânduri mustrătoare mă scot din amorțeală și văd imagini clare, mai multe și diverse. Sunt chipuri de femeie în gânduri, printre urme, ce mă îndrumă-n viață, ce-mi însoțesc parcursul, văd chipul mamei mele, și chiar i-ascult discursul, mai văd un zâmbet care din dor mai vrea să curme. Văd chipul Ei, mai apoi, al celei mai iubite, cea care multe urme alături mi le-așterne, privind urcușul aspru cu-aceleași griji materne și-mi dă, ca de plecare, săruturi nesfârșite. Mă-ntorc din nou spre munte, încerc să țin cărarea, și nu mă mai simt singur, nu simt nici oboseala, las urme apăsate și uit și răfuiala cu iarna, căci în munte e ea acum: chemarea.

DESENE PE NISIP

Era neras, era țepos Bunicul de la țară, Dar el era cel mai frumos Bunic, odinioară. Eram toți preferații lui, Copiii lui cu toții, Alții erau ai “Iacă cui” De-i supărau nepoții. Taicu era neprețuit, Te linișteai privindu-l Când se-nchina, spre răsărit, Sau “Crezul” recitindu-l, Iar Maica, Maica ne iubea Mai mult decât o mamă, O văd și-acum, în mintea mea, Pe cap cu o năframă, Scoțând, c-un zâmbet, de sub țest, Cea mai gustoasă pâine, Rupând-o, cu firescu-i gest, În două: “- Pentru mâine”. Noi eram mici, eram copii, Cu gândul doar la joacă, Zburdalnici, mai făceam prostii, “Mai stați și voi oleacă!” De reușea, spunea povești, Sau ne citea nuvele, Cu voci schimbate,-actoricești, Că te simțeai în ele. Era demult, eram copii, Zburdalnici și cu toane, Iar ei ... s-au dus dintre cei vii. Acum ... îmi sunt icoane.

Mi-a obosit privirea Privind spre depărtări Și așteptând ivirea Din apa unei mări A soarelui, a vieții, A chipului ce-l știu În roua dimineții Cât visul încă-i viu. Aștept de mult și, poate, Azi voi avea noroc, Și soarta mi te scoate În cale, dintr-un ghioc, Sau dintr-o stea de mare, Adusă de un val, Ca, pe nisipul umed, Acoperiți c-un voal, Să desenăm vagi forme Văzute doar în vis, Desene neconforme, Demne de paradis.

LUMINA DIN CERUL OBSCUR Privesc în adâncul frumos și curat din spatele ochilor tăi minunați și trec într-o lume cu oameni ciudați, ce par că sunt îngeri din sfântul regat. Se-aude o muzică stranie-n jur, iar liniștea ei îmi creează-un fior, căci muzica tristă mă face să zbor spre dulcea lumină din cerul obscur. Simt pieptul cum crește, devine enorm, iar inima-mi bate mai altfel, ciudat, în aerul proaspăt și înmiresmat. Culeg o petală din zboru-i planat, o mângâi și-n tine încerc s-o transform, m-așez liniștit la picioare … și-adorm.

31 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

STATUIA Din duritatea unui bloc de piatră Cioplesc cu drag frumosu-ți trup Și dau cu grijă deoparte laolaltă Cruzimea, răutatea, iar din minciună rup

Florin CĂPRAR UMBRA În noaptea-ntunecată alene pășeam Și umbre pe loc mă înconjoară. Sunt amintirile clipei de când ne iubeam Undeva, de mult, într-o vară.

O mică bucățică, ea poate să rămână, Căci searbădă e viața și în al ei tumult, Când spui că mă iubești, ținându-mă de mână, Să simt în vocea ta că mă iubești mai mult. Și aș mai vrea să dau cu grijă la o parte Capriciul, lăcomia și-un pic din gelozie, Să știu că frământată de gelozii deșarte, Tu te gândești la mine acum și pe vecie.

Lumina felinarelor proiecta pe asfalt Alături de mine-a ta umbră Și luam amândoi nemurirea-n asalt Dar soarta noastră-a fost sumbră

Și-atunci când toate astea sunt îndepărtate Descopăr bucuria visului împlinit Și frumusețea ta din piatră va răzbate Peste-a timpului arcadă ducând spre infinit.

Căci steaua ta demult a apus, Doar umbra ți-o mai simt pe alei Și frunzele-s moarte și gândul răpus Sub greutatea pașilor mei.

Că-n tine au rămas fiorul, demnitatea, Și sensibilitatea unei gingașe făpturi, Când tu născută ești, de fapt, din unitatea Unui bloc de piatră aspru … rece …dur …

Într-un colț de lumină, când felinare se sting O umbră se întrezărește, Pornesc către ea, încerc s-o ating, Dar umbra aceea tot crește. Lumini arzătoare ce apar ca din ceaţă Mă scot din marele hău, Şi se întrevede o nouă dimineață Umbrei gândului meu.

IUBIRI VISATE Când gândul tău se adâncește-n mine Și-mi răscolește fiecare vis, Mă-ntreb iubito de îți este bine Acolo unde ești în paradis. Căci zi de zi și-n fiecare noapte În colțul gândului pierdut Vii să-mi culegi fructe răscoapte Din rodul pomului de început.

COPACUL Într-o pădure deasă un copac bătrân, Ce cu a lui coroană mândră și semeață, Tronează și veghează cu grijă al lui tărâm, Ca alți copaci mai tineri să poată-ncet să crească, Si ploi vijelioase și vânt necruțător Nicicum să nu-i doboare cât firavi încă sunt Dar nici să se usuce sub soarele arzător Curmând a lor prezență pe acest pământ. Dar când timpul trece coroana lui cea deasă Își pierde bogăția iar el slăbit fiind, Copacii aceia tineri îndată-l protejează De bunătatea lui să uite neputând. Așa e în natura “sălbatică și crudă” Când cei bătrâni veghează vlăstarii-n viața lor Aceștia răsplătind cu timpul a lor trudă Doar noi uităm adesea și e-nfiorător.

Și-atunci mi-apropii foaia goală Și pana mea scrie cu drag Povestea noastră de odinioară, Și-apoi în vise iarăși mă retrag..

32 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 LUMEA MEA

IUBITO CU OCHII CĂPRUI

Te știu de-atât de multă vreme ... Parcă de când m-aș fi născut. Chiar de atunci făptura-mi geme De dorul tău, dar n-ai știut.

Ioan Ciprian MOROŞANU PREUMBLARE Printre stele răsfirate de orgoliul unui nor A pornit în preumblare nevăzută al meu dor. Întâlnind pe cale luna croșetând la amintiri, Îi zâmbi, sorbind lumina revărsândă-i din priviri. - Mă călătoresc întruna să-ntâlnesc iubirea mea; Nu ai știre de-i pierdută pe vreo răpitoare stea? Din înalturi vezi departe, poate-mi ești de ajutor, Mi-aș jertfi zilele toate pentr-o noapte de amor. - Vezi tu, dorule, ca tine mii de mii au întrebat, Promițând câte în soare și jurând cuget curat ... Printre stele nu-i iubirea, ci doar rugi și întristări. Ea în inimi se ascunde când ... alergi în depărtări! Iute fă cale întoarsă, te voi lumina cu drag, Intră-i inimii în casă, iubirea te-așteaptă-n prag; Ieși, apoi, în nopți senine când voi scânteia pe cer Să îmi spui că-ți este bine și speranțele nu pier!

PLOAIA DE VISE Tu ești ploaia mea de vise Care curge infernal, Mă îmbie porți deschise Cu sorbeturi în pocal. Mă cufund adânc în tine Fără să regret nimic; Doar mă podidesc suspine Când din vise mă ridic ... Picuri grei mă-mpung în creștet Cu speranțe și idei Cum că sufletului veșted Să-i dai viață ai să vrei. Dulce visul meu noptatic M-a cuprins de subțiori Și mă-nvăluie molatic, Îmi dă tremur de fiori. Tu ești ploaia mea de vise Ce mă-neacă-ntr-un final; De pe piscuri neatinse Chipul tău zâmbește pal ...

Purtându-te-n cămări ascunse De inimă, nu am putut Să-ți las iubirii, nepătrunse Poteci de paradis pierdut. Adun de-atunci o veșnicie De clipe ce nu te-au avut, Dar cum era să-ți pese ție De un amor necunoscut? De ce-mi părea a neputință Să te mângâi, să te sărut? Nu va-nflori în neființă Ceva ce-i încă nenăscut. Ești lumea mea fără de nume, În care pasul mi-am pierdut Împotmolit, cumva anume Eu - amorezul cel tăcu .

Să numeri, iubito, în gând, Secundele dulci pe pământ, Că toate-s fărâme de rai Ce nu ai știut că îl ai! S-aduni primăvara în noi, Din cerul senin după ploi Și flori îngerești de cais, Din aripi deschise spre vis, Iubito, mi-e pieptul deschis, În ei cu iubire a nins Din ochii căprui ce n-aveai De gând până azi să mi-i dai. E timpul atât de tăcut Când ia din al nostru pradă mult ... Să-i dăm, fericiți, ce-i al lui, Iubito cu ochii căprui!

TE-AȘTEPT Și iarăși e târziu și te aștept Sub mărul înflorit ( a câta oară? ) ; Îmi ticăie iubirea-ncet în piept Că toat-a mea ființă te adoară . Atâtea stele au mai răsărit Să-mi lumineze noaptea înc-o dată ! Luceafărul o clipă a zâmbit , Zărindu-mi fruntea în visări scăldată . Își ninge mărul floarea liniștit Pe creștetu-mi ce-l odihneai în poală ... Eu te aștept ca Sfinxu-ncremenit Să-mpodobim iubirea-n strai de gală . Te-aștept să-mi dai iar fructul otrăvit Ca Eva, lui Adam, în Rai, odată , Cu dragoste fierbinte îndulcit De dorul ce mi-a ars ființa toată ! Te-aștept, oftând ușor și e târziu , Sub mărul înflorit a sărbătoare , Ca Sfinxul împietrit, dar încă viu , Să-mi dăruiești iubire ce nu doare !

33 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 CINE SUNT EU?

Stelu POP DE CE SUNTEM NĂSCUȚI? nu simt durerea ce curge'n valuri printre tenebre colonade, simt, doar, clepsidra risipită ce picură din noi, și fiecare pas ce conturează amprenta iubirilor pierdute în zâmbetul care primește aprobul clipei născută din genuni, din sfânta încrucișare a ispitirii în cei buni, cei mai nebuni dintre nebunii născuți din farmecul frământării lutului sumar, simt, doar, culoarea ce căpăta contur în quadratura seninului din Univers, acolo unde... unde nu's... acolo unde fiecare vers căpătă sens și-un adevărat culcuș cuvântului din noi... de ce suntem Născuți doar … din Nevoi?

PRINOS CUVÂNTULUI LA 31 AUGUST - ZIUA LIMBII ROMÂNE mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers, un univers în care fiecare cuvânt nerostit capătă nuanţă de vers, un vers ce dă sens și rost existențial formalității cu nume de trup trecător – (mormanul de materie destinat purificării prin putrefacţie), mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un univers, un univers în care cuvântul se transformă-n lacrimă o lacrimă ruptă din nemărginire de univers mi-e sufletul o colonadă ce dă sens și rost sufletului meu în cuvânt-vers-lacrimă-Univers… un univers în care... cuvintele ce se preling din ochi, din suflet, din trupul dezgolit le regăsesc în rostuirea cuvântului dintâi, cuvântului nedefinit și nerostit (de teama neputinței de-a silabisi cuvântul de-nceput, cuvântul de sfârșit) când eu le căutam în întruparea celor morți din cei vii, și-mi defineau durerea, durerea ascunsă printre semne mii ... în alte cuvinte ce le-au adus, alte cuvinte care s-au spus, alte cuvinte ce au răpus iubiri neîncepute ... de teama neputinței de-a iubi, din preaplinul iubirilor trecute, iubirilor tăcute și nerostite ... te caut cu neputință printre cuvinte.

adeseori stau la taifas cu sufletul și...mă întreb (eu și fărâma rămasă din Eu) cine sunt eu? sunt pumnul de lut frământat din propriul Eu, rostind în fapt de sară cuvinte ce stau să cearnă tristeți și bucurii deopotrivă, când luna își caută hodină pe câte-un crepuscul punct cardinal într-un ritm de conjuncție cu statut planetar rupt dintr-un indescifrabil sistem universal, sunt o fărâmă de vis ce-alunecă prin univers, șoapta oglindită într-o undă de vers, o notă rătăcită pe clapele pianului-vreme într-un perpetuum concert ancestral unde până și visul devine visceral sunt aripa frântă a zborului invers ce-și caută rost și sens într-o ultimă zvâcnire de vers, un zbor de suflet-flutur cu iz de zeu, rezultat al unei binecuvântări dumnezeiești cu determinare de Eu ... acesta să fiu eu?

RENASC Renasc odată cu renașterea ta ... un rod pe ram, un fruct în pârgă, o sămânță, pumnul de cenușă răsădit pe drum, atât, aș vrea să fiuprinos Cunoașterii-Cuvântul, cuvântul nerostit în pripă, Tu, în drumul tău, lasă păsările călătoare, lasă-le să zboare... ți-e Sufletul îmbobocit de Soare, Lumină, Iubire și Credință... lasă păsările călătoare să zboare... lasă-le să zboare, iar, în cele din urmă, fi-voi Cuvântul Cunoașterii Tale... te rog, nu frânge zborul păsărilor călătoare, lasă-le să zboare... să zboare...

SEMN AL CUNOAȘTERII DE SINE

(dedic aceste rânduri omului simplu și fain Grigore Leșe) tăcut și nud o vreme-am străbătut cărări pierdute-n uitare, am răscolit păduri scrijelind în lemnul alb chip de iele, (dintr-o nefirească dorință de identificare și definire a iubirii mele) în scorburi găujoase am răsădit cenușa sufletului pustiit, și visele le-am atârnat pe ram cât mai sus, sus în bătaie de vânt, înșiruite înmiit… când mâinile au prins miros de-împreunare, și-n scurtul timp rămas capătă profil de lumânare... binecuvântează mamă pruncul din mine, dar mai cu samă, luminează-mi drumul spre cunoașterea de sine ... tu, știi mamă dorința-mi veche de-a da contur lumesc sufletului meu, când prunc fiind, am început să lipesc în unghiurile adiacente sufletului cateun boț de lut sub formă de Eu, mai apoi, când lutul deveni vâscos, alunecos doar printre cuvinte, boțul de lut l-am umezit în roua iubirilor trecute, tăcute și nerostite... nerostite de teama cuvintelor ce ar fi putut să prindă viață la fiecare zâmbet împietrit pe față, la fiecare sărut-mut, la fiecare păcat ieșit din tipare, la fiecare simplă chemare a sentimentului răstignit pe altare... binecuvântează mamă pruncul din mine, cât încă mai sunt părtaș cunoașterii de sine... vezi mama... mâinile-mi miros a-împreunare, și-n scurtul timp rămas vor prinde contur de lumânare... încet, încet, încet se stinge pruncul din mine... să fie și acesta un semn al cunoașterii de sine?

34 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 ... S-AR FI PUTUT?...

Vasile NEAGU-SCÂNTEIANU

... CE SUNT? ... “Ce sunt?''... se-ntreabă fiecare, Unii cu glas, alţii în gând, În lumea asta călătoare În care am venit plângând! “Sunt om? Sunt fluture? Sunt floare?” Răspunsul vine ezitant, Unii cuprinşi sunt de visare Alţii lucizi cad ... într-un salt! Sunt adevăruri împărţite Cum le pricepem prin trăiri, Când gândurile-s ameţite Le regăsim prin amintiri! “Aicea am fost om, desigur!” Şi bun şi calm şi galanton, Dar cum de oi fi rămas singur? Oi fi greşit vreun semiton! “Dincoace,poate am fost flutur!” Iubeam orice, cu-nflăcărare, Dar cum de-ncep ca să mă scutur? Oi fi sărit cumva vreo floare! “În schimb, aicea am fost floare!” Am dăruit totul din mine, Fără să fac discriminare Şi totuşi ... am numai suspine! Şi fiecare-şi proiectează Trecutul care l-a trăit, Şi poate şi-n prezent visează Ori se întreabă: “Ce-am greşit?”

... FANTASMA TINEREŢII

S-ar fi putut în viaţa asta, oare, Destinul tău să fie şi altfel, De nu priveai mereu în depărtare Şi-ţi cercetai şi sufletul, la fel?

Fantasma tinereţii, Fugară amintire, Prin vălurile ceţiiUn licăr în privire!

S-ar fi putut să ştii, fără să ştii, Fără să cazi în tine mai apoi, Dacă durerea vieţii nu o sfâşii Ce sensuri mai găseşti privind la ploi?

Scămoasă,diafană, Pe cerul azuriu, Ca falduri de năframăîntr-un zefir roziu!

S-ar fi putut cunoaşterea adunată În mintea ta, s-o grămădeşti în stivă, De nu ştiai ce lanţuri viaţa poartă De nu-i cărai bolovanul sisific împotrivă?

Privire languroasă În cârlionţi de in, Pe suflet îmi mai lasăO rouă de suspin!

S-ar fi putut lumină fără umbră, Izvor să curgă fără un picaj, Ori lacrima curată să ajungă De n-are-n ea un sprijin pe obraz?

Parc-aş privi în zări O palidă Morgană, Purtând înlăcrimăriTivite pe sub geană!

Dacă nu ştii răspunsul la-ntrebări Priveşte adânc în tine şi în zări!

În dans de baiaderă, Cu şoldul dezgolit, Fantastică himerăPe cer de andezit!

... GHIOCEI DE PRIMĂVARĂ Vise vechi, cu fin parfum Peste gânduri îmi coboară, Într-un început de drum Ghiocei de primăvară!

Urcându-şi către astre Cu zâmbet sidefiu, Petalele-i de albastreDe trandafir târziu!

... ILUMINARE Peste câmpuri cu zăpezi Un parfum mă înfioară, Ca şi muzici de aezi Ghiocei de primăvară! Urcă gândul înapoi Pe a vieţii mele scară Şi mă văd copil vioi Ghiocel de primăvară! Îi culegeam de pe deal Şi-aveam inima uşoară, Viaţa fără nici un val Ghiocel de primăvară! Chiar de anii au trecut Şi s-au dus pe-a vieţii scară, Încă mai culeg în gând Ghiocei de primăvară! Ieri,plimbăndu-mă-n grădină, Am zărit doi ghiocei, Două raze de lumină -

Parcă sunt copiii mei.

Desprind în gând o rază de la soare Ca sufletul uşor să vi-l alint, Când lăcrimaţi prin nopţi densingurare Şi stelele pe cer să vi le-aprind! Eu ştiu că-nsingurarea crunt vă doare Când n-auziţi în jur măcar un glas, Iar şipotitul purelor izvoare Îşi face doar în lacrimi un sălaş! Când nevăzutul în voi îşi varsă chinul Şi vă surpaţi în gol, fără ecou, Să alungăm din suflete pelinul Să-l curăţim să fie iarăşi nou! Şi nu uitaţi că totul e-o încercare, Când ceasul vieţii ticăie din greu, Că adevărul doar sufletul îl are Şi că în el stă însuşi Dumnezeu! De-am înţeles durerea şi păcatul Putem privi senini şi chinul şi Înaltul!

35 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 RENAŞTERE

Victor BURDE ÎMPRIMĂVĂRARE Am răsărit, un trup firav de iarbă, E semn că iarna încă ne mai iartă Începe seva-n rădăcini să fiarbă Urcând prin ram ca cerul să-l despartă. Renaşte chipul tău în lutul meu sărac, Sămânţă sunt de dor şi vreau să cresc, Cu tine şi ninsoarea - greu mă împac Deşi în viscolirea voastră încolţesc! Prea multe doruri mi-ai lăsat în trup, Când toamna ai plecat, într-o noapte Şi iarna prin gheţuri, cu urlet de lup Te-a ţinut de mine atât de departe … Şi iar te doresc ca un negru ogor, Ţărână să-mi cerni pe tulpine, O brazdă şi-un trup să fim pe răzor, Cu drag să pot creşte din tine … Să te admir mirat ca pe-un crâng Scăldat în soarele primăvăratic, În care să mă stâmpăr şi să plâng Şi-n umbra ta să-nfloresc, sălbatic.

CLIPĂ DE VERDE Strâng curcubeul, în palmele mele! Lăcrimează înaltul, peste trupul plutind al unei porumbiţe, ce şi-a pierdut perechea ... Un nor trecător, sub rotundul de soare ninge lumină, peste căldura adormită în ochiul amiezii. Las curcubeul să se ridice peste malul de râu, fără să ştie, că i-am furat oclipă de verde, pentru ochii tăi ...

Trec grăbiţi, de vânturi struniţi, norii … Iarna mai geme încă sub uşi, Tainic, primăvăratic ţipă cocorii de doruri aduşi. Ţâşnesc din pământ sunând clopoţeii, suavi, ghioceii… Gânguresc în iubiri porumbeii făcând legământ; Primavară! Fecioară sprinţară cu plete de vânt, fericit, iar te cânt ... Prin tine renasc şi ramură tânără sunt crescută pe trupul de vreasc încolţit, în prea-bunul, pământ…

PRIMĂVARĂ Hai cu mine în grădină Să culegem flori de măr. Una, să ţi-o prind în păr Să fii floare de lumină! Şi pe două-trei petale Să-ntrebăm cât ne iubim, Numai singuri o să fim Eu şi roşul gurii tale. Ţi-oi culege viorele, Păpădii şi ghiocei, Care-i floarea dragostei? Tu alege-o dintre ele! De pe vârfuri de coline Curg zăpoarele la vale, Înverzind răchiţi pe cale, Printre ape cristaline … Primavară, timp de dor Lasă-mi mândra flori s-adune... Dacă-n braţe mi le-o pune, Va fi semn că mă însor! Anotimp de voie-bună Vrei ca să ne fii altar? Mândrei vreau să-i dau în dar, Un inel şi o cunună!

SĂ VINĂ PRIMĂVARA … Să vină primăvara mai curând, Mi-e sufletul bolnav de nins şi ger Căci peste tot e cerul – fără cer Şi muşcă-n poartă crivăţul flămând. Şi-n zloata asta de pe drum, Se pierd sub urmele de paşi Şi clipele ce mi le laşi Puţine, în neliniştea de-acum … De prea mult nins ne-am rătăcit, Iubirea ni s-a troienit pe şes, Zadarnic flori de gheaţă ţi-am cules, Din geamu-n care doru-a viscolit. De chipul primăverii-s însetat Precum de ochii tăi şi ultimul sărut, Căci frigul şi tăcerea-ţi m-au durut, Ca toate dorurile ce mi le-ai lăsat. Îmi viscoleşte iarna prin icoane Şi sunt atât de singur şi de înstrăinat!…

NOAPTE SFÂNTĂ Blând precum o rugăciune, Peste Noaptea Învierii, Craiul Nou a răsărit Înflorind în raze merii. Şi pe umbre de cărări Credincioşi de pe coline Vin tăcuţi cu pască-n coşuri, Învierii să se-nchine. Să-l cinstească iar pe Fiul, Ce-n adâncuri coborând A călcat moartea pre moarte, Nemurire, vieţii dând! Printre candele de ceară Se strecoară pacea lină, Duhul Sfânt din cer coboară Aducând cu el lumină ... Cântă tineri şi bătrâni Imn de slavă, tămâiat, Peste natul de români Azi, Hristos a Înviat!

36 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

ALPINISM ( 1928)

Ion PENA Mihaela HURĂ

ION PENA – UN DON QUIJOTE FĂCUT UITAT A trăit doar 33 de ani – atât cât și Eminescu a fost el însuși (și poate nu-i chiar întâmplător). Plecând din lumea aceasta ca erou de război, în 1944, nu s-a putut bucura de întreaga prețuire pe care ar fi meritat-o. Iar posteritatea, așa cum și înaintașul de la Ipotești o spunea – „este încă și mai dreaptă”: cenzura comunistă l-a ascuns în „Fondul special – interzise”. Nici nu merită să ne mai întrebăm de ce. Dar putem, și eu aș zice că suntem datori să ne întrebăm: ce face contemporaneitatea? Cum spălăm rușinea și cum vindecăm rana, chiar și atât de târziu? Nu-i decât un răspuns, cât se poate de evident: CITIND! Cu sufletul rătăcit printre poeziile lui Ion Pena, am descoperit un spirit mare, trăind toată amărăciunea spiritelor mari, silite să viețuiască într-o lume atât de mică. Poetul, „biet pelerin cu inima bolnavă” (Către Don Quijote), în război cu morile de vânt ale vieții, se autodefinește ca fiind „surpat ades în vânturi și restriști”. Asemeni lui Lucian Blaga, care cerea un trup mai cuprinzător, pe măsura sufletului uriaș, și Ion Pena își simte limitele nedrepte ale trupului: „Ca un profet păgân închis / În carapacea mea de humă” (Portret). În permanenta căutare a idealului care i se refuză, sufletul poetului se închide „în negură” (Poetul din urmă). Împovărat de tristețea existenței, tânjește după locul natal, pe care-l sacralizează, în timp ce „Prin jurul meu e colb amar și trudă, / În creștet niciun înger nu coboară” (Scrisoare din oraș). Mânuitor foarte abil al cuvântului, din care face stropi de suflet și i le încredințează cititorului, poetul s-a manifestat și ca epigramist, etalând o ironie jovială și politicoasă: „Bună forță militară, / Decorat de multe ori / Și-a comis ceva erori / De esență... literară” (Lui Octav Dessila), sau: „Maria nu e cu pretenții: / Palat, auto elegant. / Ea cere doară mici atenții: / O perlă sau un diamant” (Iubitei mele). Încercarea de a vorbi despre opera lui Ion Pena în câteva cuvinte nu poate fi o mare reușită – sunt prea multe de spus. Dar putem face ceea ce spuneam la început: să-i citim poezia. Este cel mai frumos omagiu. Și să-l iubim pe tânărul poet, care se vedea exact așa: „Eu voi rămâne singur, vagabond, / Un cerșetor de soare și de vise” (Opriți-vă).

Pe piscuri goale, fără viaţă, Unde nici vulturi nu s’avîntă Eu mi-am tîrît povara sfîntă A trupului flămînd de viaţă. Cu patimă m-am strîns pe stîncă Strîngînd spasmodic piatra tare … Şi-i drept că gura-mi, nu arare Cerşea un sprijin de la stîncă. Prăpăstii mi-au surîs sarcastic, Guri de-abia înfiorătoare, Dar prins de culme cu ardoare, Am rîs şi eu – la fel – sarcastic … ----------------------

Publicată în „SO4H2”, anul I, nr. 1, din 15 aprilie 1932

ANII MEI Anii mei ca merele toamnei trec Cu dragostea, cu tristeţea, cu bucuria; Peste calendar, peste zile m-aplec Şi-mi plac colindele şi Sântamaria. Visez ades la biserica din copilărie, Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod; La bâlciuri o fată, o menajerie Şi eu evoluând, între ele, Irod. Drumuri în apă, berzele călătoare, Feerie de primăveri şi uimire. Blândul Isus între copii, sunătoare În frunza de plopi – aninată vuire. Anii mei, lunile şi zilele mele, Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintirea Merg către unde? Şi vă scutur nuiele În sufletul negru cum este cernirea. -----------------------------Publicată în „DRUM”, anul III, nr. 3 din 27 nov. 1937

POETUL DIN URMĂ Pe-aici poetul este rătăcit, Prin hârburi de anafură şi besnă, Heralzii în tăcere i-au murit Şi plânsu-i-au durerile în glesnă. De vreme îndelungă-i călător – Cu pietrele şi roua din grădină, Cu pulberea, cu norul tunător, Cu toamna îmbrăcată în rugină. A năzuit o ţară de poveşti – Naiade în albastră legiune, Luceferi în betele îngereşti Şi verile cu umbră de cărbune. Să fluture alaiele în zob, Pe lanuri să se scuture belşugul, Din cupe să hălădue - şi rob Ca neaua să-i lucească meşteşugul. O ţară de lumină şi de vis Poetul peste ani a căutat-o; I-e sufletul de negură, închis Şi ţara pân’acuma n’a aflat-o. ---------------------------Publicată în „DRUM”, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „PREPOEM” an II, seria II, nr.19 din iunie 1941

37 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

NINGE TĂCERE

Mihaela HURĂ ÎN TINE E noapte străină, afară și-n tine, luminile toate din cer au fugit și-n liniștea aspră ce tâmpla o ține, nori lacom iată că un gând a muțit. Nici ochiul din palmă nu vede mai binetăcerea e oarbă de jur împrejur, iar pagina zilei, cu semne aldine, s-a-nchis într-un tom văduvit de contur. Cu torțele stinse, cuvântul nu vine și noaptea de-afară - e toată în tine.

AMNISTIA CEASULUI Noapte de zăpadă, noapte de magie, cer râzând albastru, stele călătoare, case zgribulite, pașnică ninsoare, minutar oprit în copilărie. Tot mai vie-i vremea când râdeai spre Lună, construiai din vise oameni de zăpadă și-așteptai să vină zânele-n livadă, să-ți presare-n gene taina lor nebună. Încă te mai bucuri renăscând Ajunul lâng-un brad în care îngerii mai vin și-i găsești iubirii un nou sinonim, deschizându-ți poarta și chemând Crăciunul. Ceasului bezmetic îi ceri amnistie. Noapte de zăpadă, noapte de magie.

Ce-aş vrea? Aş vrea să ningă mult, să cadă cerul ca o nadă, să mă închidă în zăpadă, numai poveşti din fulgi s-ascult suflându-şi zânele-n ogradă şi ochii mei închişi să vadă năuca vântului şaradă. Ce mult aş vrea să ningă mult! Ce-aş şti? Aş şti că pot visa un ţărm de mare-ncremenită, pe care inima lovită să patineze-ar învăţa, s-alunece nestingherită şi să respire, liniştită, tăcerile de iarnă grea. Cât mai visez să pot visa! Şi uite! Ninge, ninge mult! Am început tăceri s-ascult.

UCIDERE UCISĂ În tainica poveste-a iernii tale s-a strecurat un vis de nu știu unde, prin labirint de-omăt născându-și cale, menind dezgheț zăpezilor imunde. I-ai tot oprit, încrâncenat, avântul, ți-ai apărat de stele sihăstria și-ai refuzat silabelor cuvântul ce te-ar fi înfrățit cu veșnicia. Știindu-te prin veacuri repetent la scrijelit iubiri pe culmi alpine, te-a-nfricoșat dezghețul iminent, cu tot șuvoiul revărsat în tine. Dar visul, izvorât din pol opus, s-a îndreptat o clipă spre abis, apoi s-a-naripat spre tot mai sus, sfidând sentința de-a se știu cis.

TIPTIL CU CAPU-N JOS Îmi place să mă joc de-a toate de-a statul pe loc, de-a mersu pe coate, de-a datul cu oiștea-n gard, de-a mersul pe jar fără să mă ard. Dacă totuși mă ard, merg pe apă și, dacă mă-nec, sar pe-o clapă de pian ușor dezacordat, uneori sătul de cântat, dar oricând de mare ajutor atunci când nu vreau să mor. Și tot jucându-mă mereu, mă-ntreb, de la o vreme, cine-s eu și dacă nu cumva, de-atâta râs, m-arată oglinda exact cum nu îs. Așa c-am hotărât, în sinea mea, să-ntorc oglinda altcumva și s-o apuc pe-un drum mai serios. Deci am pornit, tiptil, cu capu-n jos.

INIMĂ-N ȘOTRON Un om s-a-mpotmolit într-o răscruce și patru căi i se deschid în față una spre ieri, una spre dimineață, una spre-nalt. Și-a patra, unde duce? Se uită omu-n jur, nehotărât, nu izbutește una să aleagă, gândindu-se că viața lui întreagă a mers pe-același pașnic drum și-atât. Îi pare mai ușor drumul spre ieri, căci îi cunoaște fiecare piatră, iar mâinele – cărbune nou în vatră poate fi râs sau poate fi tăceri. Spre-nalt nici nu-ndrăznește să privească se simte mic, nevrednic de lumină, captiv în ne-mblânzita rădăcină ce nu-i îngăduie să se mai nască. Răscrucea îl împinge mai departe, dar el se teme să mai fac-un pas, uitându-se mereu spre ce-a rămas în urma lui - capitol vechi de carte. Nehotărât, bolnav de neputință, înspăimântat de mâine și de cer, ridică omul fruntea și-n eter își urlă renăscuta lui voință. Cu pumnu-n care-a-nchis muritul ieri, și-aruncă inima spre-a patra cale ce s-a deschis în fața vieții sale, spre veșnicie sau spre nicăieri. Curajul lui a zămislit răsplată un zâmbet desenat pe-un ochi de fată.

CÂNTEC A TÂRZIU Creștea o fântână în larg de pustiu. Spre ea se-ndreptau însetații grăbiți, loviții de soartă, hoinarii răniți, atrași de miracolul ei străveziu, goneau într-un suflet, prin foc pribegiți, în vreme ce viața cânta a târziu în larg de pustiu. Sub cerul jăratic, convoaie de hoți furându-și, în cale, bucăți de destin, uitând, pentru mâine, un ieri anodin, credeau că nu-i apă destul’ pentru toți și reinventau câte-un rol cabotin, vânzând inocența pe treizeci de zloți zănaticii hoți. Când unul, când altul, la capăt de drum în pumnul bezmetic strângând un pocal, credeau c-au pus mâna pe Sfântul Graal și soarta lor alta va fi de acum. Dar, când se-aplecau să ia apa de-argint, în fundul fântânii vedeau licărind o altă fântână, cu apă mai bună, cu apă de stele, în zâmbet de iele. Urlând bucuroși, se-aruncau în abis cu mâna întinsă spre ultimul vis din fundul fântânii crescute-n pustiu. În urma lor, viața cânta a târziu.

38 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

SĂ TE VISEZ

Carmen-Rodica NOROCEA MĂICUŢA Privesc tăcută anii care au trecut pe rând, S-au dus în grabă şi pruncul mi-a crescut, Şi numai Dumnezeu mă jur că m-a ştiut, Cum am putut, aveam, n-aveam plângând ... Neputincioasă acuma stau şi nu pot să adorm, Feciorul meu iubit şi drag acum e mare domn Şi e plecat în lume, a învăţat şi are multă carte, Dar eu uitată plâng ades şi sunt aşa departe. Mi se înnoadă lacrimile-n ochi de dorul lui şi curg Pe obrajii ce-s brăzdaţi de bătrâneţi amare, Mâncarea nu mai are gust, iar seara în amurg Cuprinsă sunt de frământări, de dor şi disperare. În fiecare clipă ce-o mai am trăiesc doar cu oftat Eu mă gândesc: e bine unde e copilul mamii drag? Îmi este teamă c-am să mor cu suflet neîmpăcat, La bunul Dumnezeu mă rog să mi-l aducă-n prag!

ŞIRAG Am strâns în viaţa mea cu dor iubire, Am înşirat toţi anii într-un frumos şirag Şi-n fiecare am pus câte-o sclipire Din tot ce-am avut mai bun şi drag. În fiecare perlă-am pus mereu speranţă, Cu bucurie mi-am propus nestăvilit Să merg pe-acelaşi drum cu cutezanţă, Să nu mai fiu de soartă adesea umilit. Să îndrăznesc mai mult de-i cu putinţă, Să nu mă las uşor învins de greutăţi, Sunt oameni ce ascund în a lor fiinţă, Mascaţi de-un zâmbet fals, atâtea răutăţi. Din dragoste eu mi-am croit un scut Şi chiar dacă au vrut să mă lovească, Am dăruit cu sufletul curat câte-un sărut Şi n-am lăsat amărăciunea să umbrească.

În noapte amintirile se-adună Şi dau năvală în inima pustie, Nu pot, n-am cum să le alung Şi mă cufund în liniştea târzie Uitând de mine. Aud un zgomot la fereastra mea, Să fie, oare, îngerul de noapte? Sau poate-i gândul tău, La ceas târziu să vină La căpătâiul meu ... Dar sunt atât de singur, Mai singur ca oricând Şi sufletu-mi se zbate Şi-adorm cu tine-n gând. Să te visez acum E tot ce mi-a rămas, Să te cuprind pe-o aripă de înger, Să mă trezesc cu tine-n glas, Și să rostesc numele tău ... Te strig, dar, oare, cine aude? Tu eşti aşa departe şi mi-e dor, Atâta dor că sufletul îmi plânge, Din ochii mei pe pernă O lacrimă se frânge ...

ULTIMUL TANGO Şi am dansat cu tine ultimul tango, Iar muzica se răspândea-n surdină, Eram ca două picături de stea Ce străluceau sub bolta cea senină. M-ai strâns la piept cu braţe tremurânde, Iar mâinile vibrau ca două frunze, În pas de dans mă atingeai uşor, Parfumul meu se contopea cu-al tău. Eram un singur trup şi un pian... Acorduri de tango noi respiram, Privirile, când se-ntâlneau, se sărutau, Obrajii-mbujoraţi parcă ne-ardeau. Aveam de împărţit destine separate, Doar muzica şi dansul ne uneau, Trăirile din suflet erau mascate, Doar mâinile şi ochii se iubeau.

DEBUT „Z'' Zâmbetul, uneori, tristețea ascunde, Ziua se pierde fără timp, fără rost, Zămislita durere în suflet pătrunde, Zbuciumul mascat își face adăpost. Zadarnic încerc să alung suferința, Zăvorul iubirii parcă-i blocat, ruginit, Zăbrele din lacrimi și-a pus neputința, Zalog pun inima pentru un strop de iubit. Zboară speranța spre-o lume mai bună, Zarea albastră o îmbrățișează cu drag, Zarul norocului aș vrea să îmi spună... Zgârcit cu mine-i destinul, sau m-a uitat. Zorii răsar odată cu tine și în lumină Zugrăvesc amintirea iubirii din noi, Zdrobitor de acut mă cuprinde o vină Zidul tăcerii ne-a ucis peamândoi ...

PARFUM DE FEMEIE, Eu sunt parfumul de femeie Sunt marca mea Nu sunt Coco Chanel Am pus în el o picătură Din lacrimă și suflet Și dor amestecat în el. De-i simți mirosul și te-mbie Să-ți dai la încheieturi să-l savurezi Să-ți intru în piele să-ți ajung în vene Să te pătrund să nu mai ies. Eu sunt parfumul de iubire, Esența mea e gândul bun Și n-am să fac din el o concurență Doar tu îl vei aprecia de acum. Eu n-am să pier de cât atuncea Când lacrimile-mi vor seca Iar dorurile toate ascunse Rămân în amintirea ta!

39 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 CÂNTECUL SPRE LUME AL MUNTELUI

Preot Dr. Dumitru ICHIM OPERA:

De unde începe omul, versuri, Bucureşti, 1970; Sub umbra Sfinxului, Kitchener, Ontario, Canada, 1975 (în colaborare cu Petru Rezuş); Valea nisipului de aur, poeme haiku, Kitchener, Ontario, Canada, 1977; Urmele, poeme haiku, Kitchener, Ontario, Canada, 1977; Constantin Brâncoveanu, poem istoric, Kitchener, Ontario, Canada, Romanian Canadian Herald, 1981; Melcul, şase scene în versuri, Kitchener, Ontario, Canada, Romanian Canadian Herald, 1981; Agape, versuri şi proză, Kitchener, Ontario, Canada, Romanian Canadian Herald, 1982 (în colaborare cu Nicolae Novac şi Florica Baţu; secţiunea semnată de Dumitru Ichim se intitulează: Planeta Ichthys); Biserică şi religie la români, Hamilton, Ontario, Canada, Cuvântul românesc, 1985 (în colaborare cu Horia Samatu); Dar în silaba Luminii plângeam orfan şi greier, poeme tanka, München, Revista Scriitorilor Români, 1987; Apariţiile Maicii Domnului la Medjugorje, Kitchener, Ontario, Canada, Rădăcini, 1989; Fântâna luminii. 100 plus poeme haiku, Bucureşti, Editura Apollo, 1993; Pasărea cu şapte aripi, poeme tanka, Bucureşti, Editura Apollo, 1993. Poem imaginar dramatic în cinci tablouri, Cluj-Napoca, 2003. Floarea fantanilor pierdute, versuri, Vancouver, Canada 2003; Adânc pe adânc, sacerdoţiu liric, antologie realizată de Ioan Petraş, Ed. Brumar, Timişoara, 2006; (autorul are o secţiune); Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, Ed. Eikon, Cluj, 2012; Heshtjet e Pafejuara (Nelogoditele tăceri), ediţie bilingvă româno-albaneză, traducere Baku Ymeri, Editura Rozafa, Prishtine,, 2013; Le solitudine della pietra (Singurătăţile pietrei), Ediţie bilingvă româno-italiană, traducere Maria Niculescu, Editura Ginta Latină, Bucureşti, 2013; Den Vita Tiden (Timp alb), ediţie bilingvă româno-suedeză, traducere Dorina Brânduşa Landen, Editura Hans Erik Forlag, Skarblacka, 2013; The ideogram of my Soul (Ideograma sufletului meu), ediţie românoengleză, traducere Muguraş Maria Petrescu, Ed. Gracious Light, New York, 2013; Apa morţilor, prefaţă Valeriu Anania, Ed. Eikon, Cluj, 2013; Grădina Reginei Izvana, poeme de dragoste, Editura Cuvântul, Chişinău, 2014; Half of Ring above the Ocean (Jumătate de inel deasupra oceanului), ediţie bilingvă, traducere Muguraş Maria Petrescu, Editura Destine literare, Ottawa, 2014; Sarpele de aramă, prefaţa Nazaria Buga, Editura Sfântul GheorgheVechi, Bucureşti, 2014.

PRIN SPINI ŞI PĂLĂMIDĂ MĂ ÎNTORC Cum aș putea țărâna să mi-o cern, de pleavă să o scutur? Trecut prin vierme, inelul lui furând, bobu-a-nflorit cu aripa de flutur. Mă doare focul când întorc neghina și-adâncul ei din fire îl strecor. Oare așa m-oi fi avut în gând? Că numai sete am rămas și zbor până-n străfundul săpânței de lumină. Mâinile Tale așa cum le-ai întins pe lemnul de prohod amar cum ai putea ca să le strângi a pumn precum ciocanul de judecător?

Eu știu cum chipul Tău argilei mele Tu l-ai scris pe când erai îndrăgostit Olar, că simt și azi pecetea de sărut ulciorului de lut ce încă poartă vinul Tău oftând. Nu vin la Tine cu ceartă sau pricină, căci amândoi vom pierde de fi-va judecată cu sobor; și cel care iubește, și cel care-i Iubirii purtător. Tată, cu mâinile întinse de olar, ia-mă în brațe ca pe-un neprețuit ulcior ce încă poartă vinul Tău, din vremea mângâiatului cuvintelor pe oale când nu era ispita celui rău. Tată, de-s fiul tău de duh risipitor sunt totuși fiu și-al lacrimilor Tale.

Ce Notre Dame ne-ar trebui să poată Muntele să poată intra alături de noi? Fiul Omului nu are unde să-și plece capul, pentru că Fiul Muntelui de dincolo de nori fiul Fecioarei spre noi s-a făcut. Cum poate o floare de nu-mă-uita să facă universul mai cald cu-n singur suspin al culorii, iar templul nostru de 40 de ani prin pustie măcar un singur chivot de trei zile? Spre ușile noastre îngrozitor de înalte (Ce bine c-avem trepte, că Muntele are un loc de cerșit!) se-aude Fratele cântecului Tău rostind Cântarea Treptelor: ''Mi-e foame'', spune Muntele, dar trecem pe lângă el pentru că nu mai avem nici un cer rămas pentru poze. ''Mi-e sete'', plânge Muntele, dar noi trecem pe-alături coborând urcării pe trepte... ...și Muntele rămâne și străin și bolnav și prins în închisoare: ''Hei, tu, Visătorule... batjocorindu-l după gratii, îl strigă teologul angajat gardian de tâlhari și poeți. Cum poate să fie roua mai mare decât cerul ce-ar putea s-o cuprindă? Nu cumva spicul Fecioarei știe ceva mai mult decât norii îngemănându-și bobul cu lacrima de mamă? Iată, Fiul Muntelui de dincolo de nori se face tot mai mic în brațele ei că Dumnezeu își pleacă pe umărul ei capul și coroana de spini. Străinul are acum unde să doarmă. Trei zile și trei nopți că numai Muntele are-nălțimea de dincolo de nor a tainei ascunsă-n țesutul de piatră de îngeri niciodată știută... Ce Notre Dame ne-ar trebui să poată Muntele acesta să cânte alături de noi? Deasupra lumii se-aude Spicul de Grâu când Muntele își strigă Tatăl cântând cu toți munții: ''Ale Tale dintru ale Tale...”

40 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

REGĂSIREA

Maria SIMION OSMULICHEVICI

SONETUL ROMÂNULUI PĂGUBOS Mă uit la gușații ce sunt la putere, Că slabi și plăpânzi au fost ei odat’! Dar, dac-ajung în funcții de stat, Prind din belșug osânză și-avere! Apoi devin aroganți și ironici Și nu le ajungi cu prăjina la nas Degrabă dau iama-n bugetul rămas, Căci, la risipă și furt sunt destoinici. În parlament de te uiți, te crucești! Votează ei legi, dar nu au habar, Căci dorm sau, poate, se uită pe ziar. Şi-atunci tu nu știi: să plângi, să zâmbești? Orice ai face e totu-n zadar, Căci tu, române ești preș pe-un trotuar!

AȘ VREA... Aș vrea desculță să mai umblu-n zori Să simt răcoarea ierbii-nrourate, Apă să beau din cupele de flori Să simt, plăcut, un vânt de libertate ... Iar codrul, vreau, copacii să își țină Și nici un ticălos să nu-i mai taie, Om și pădure frați, iar, să devină Și numai vântul ramuri să îndoaie. Aș vrea să văd iar ciute cum se-adapă Din undele zglobii și cristaline, S-aud muget de cerb venind la apă Și zilele să-mi fie doar senine ... Copil să fiu și să alerg pe munte Și vântul să se-ncurce-n părul meu, Bărbați să țină cușmele pe frunte, Să le dea jos doar pentru Dumnezeu ... Aș vrea să văd iar larmă pe ogoare Și oameni harnici rostuind pământul Și-un lucru aș mai vrea: ca fiecare Să știe ce înseamnă-a-ți da cuvântul... Aș vrea s-ascult a fluierului jale, Ce doina lui și-o strigă pe-nserat Iar turmele să văd pornind agale Și viață să mai fie-n al meu sat!

IN COLIVIE

Pașii mei întruna umblă rătăciți ... Am pierdut acuma drumul către tine. Amintiri încearcă dorul să-mi aline, Căci am fost atâta de îndrăgostiți! Florile-n grădină se pălesc de jale Nu mai sunt frumoase cum erau odat' Și din ziua-n care, brusc, tu ai plecat, Ele-așteaptă, triste, să te-ntorci din cale. Pomul fericirii, fructe nu mai are... Au căzut cu toate în al meu pridvor, Dar de-atâta jale și de-atât mult dor S-au topit ca ceara dintr-o lumânare. Trist răsună casa fără glasul tău... Dar târziu, în noapte, când privesc la cer Văd o stea zâmbindu-mi, plină de mister Și Pământu-mi pare că-i un mare hău! Și-mi doresc, la rându-mi, stea ca să devin, Să mă plimb cu tine mândră-n univers, Dragostea să cânte, în al nostru vers, Regăsirea ta ca un act divin.

Mă simt o pasăre captivă care-a uitat ce este zborul ... Încerc să-mi mișc încet o-aripă lovind din când în când zăvorul Dar e-n zadar! Pierdut-am clipa când mai puteam

ADIO! Aproape-mi ești și totuși ești departe ... Te simt! Știu ...te gândești la mine! Ții tâmpla ta în palmă, ochii pe o carte, Dar nu citești nimic! Privești în tine! Vorbești cu mine-n gând și mă alinți Și-ai vrea să fiu acolo… să te cert Și rugă faci și te jelești la sfinți Că mi-ai greșit și-ai vrea ca să te iert. Nu pot! N-am cum! Mă doare acea privire Care ciudat, mă învinovățea, Când eu eram doar mută de uimire Iar tu erai îmbrățișat cu ea! Nu vreau acum nimica de la tine Am sufletul amar ca un pelin, Aș vrea să-mi treacă ura, să fiu bine, Să-mi vindec rana ce în suflet țin. Ai fost prea mult iar eu, chiar prea puțin. Și ne-am iubit c-o dragoste beteagă, De-acuma viața mea ar fi un chin. Adio-ţi spun! Nimic nu ne mai leagă!

să plec în zbor, să-mi iau avânt spre cer senin să-mi cânt în triluri libertatea, de flori de măr să mă anin ... căci m-am temut de al meu zbor și-ndur acum captivitatea.

41 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 ZBUCIUM

Corina Mihaela SOARE DE VREI SĂ VII Te-am așteptat în gând la miezul nopții, La cea mai tainică-ntâlnire, Te-aș fi lăsat să intri, dar momentul Era ca strigătul iubirii. Nici uși deschise sufletului nu aveam, Doar o părere sub un cer de stele, Mi-ai arătat cărarea dealtădat’, Să-mi lași iluziile să mai spere. Priveam pe lângă tine toată clipa, Ca un balsam ce împletea o dimineață, Simțeam îmbrățișarea nopții ce se duce, Și ploi de lacrimi îmi curgeau pe față. De vrei să vii din nou, să vii în zori, Și-am să deschid fereastra inimii rănite, Un basm aș scrie, cum adeseori, Noi ne-am pierdut în lucruri diferite.

PUZZLE Eu m-am grăbit să-ți spun că te iubesc La miez de noapte și-nceput de zile, Te-ai scuturat, credeai că eu glumesc, Și ai plecat cu tot cu amintire. Te-am căutat apoi, în prag de anotimp, Te-am căutat pe căi întunecate, Ne-ncrezătoare dacă voi putea, Să mai repet în gând măcar o dată. Un timp am încercat să mi- te-ntorc, Să-mi schimb idei, să-mi schimb dorințe, Crezând că nu voi suferi, de-ai reveni, În tainicul meu dor și în căință. Am rupt bucăți de soare ca să-mi fac lumină, Și ploaia-am preschimbat-o într-o zi senină, Am zămislit cuvinte din singurătate, Ca sufletul să ți-l aduc aproape. ....................................................... Iubire albă sau fără culoare, Iar te-am cules din visele amare, Totul ... un puzzle de nedezlegat, Iar am greșit ... și tu ... iar ai plecat ...

Alunec printre vise spre colț de lumină. Îmi vine sa strâng această noapte nebună. Aș condamna noaptea la neîntoarcere, Aș aștepta să te găsesc acum printre astre. Trupul mi-e împărțit în zboruri, Stelele bântuie suflete-n ceruri. Lumina nu-mi călăuzește pasul, Și catifeaua nopții-mi acoperă glasul. Să ducem o parte din noapte spre ziuă, Iar cealaltă parte s-o facem lumină. La porțile ei să regăsim iubirea, Să-i facem un templu cu noi și durerea Și vântul să vină să scuture timpul, Disțanțele-ntre noi să le ștergem cu trupul. Să piară teama de doru-nsângerat, Te chem din stele și-aș face un păcat ...

ULTIMA OPRIRE Azi, m-au durut Cuvintele din versuri ... Nu le-am dat înțelesuri ... Nu le-aș folosi Decât dacă mi-ar arăta Următoarea oprire. Fără vreun viitor După colț, fără adeverire. M-ar costa golul Din inima mea Scris cu timpul de-alături, Stângaci, fără altcineva. Mi-aș sorbi cuvintele cu drag Dacă te-aș face să zâmbești Atunci când spui că nu iubești Iubirea, viața, Au existat înainte de noi. Înainte de a scrie versuri, Înainte de a fi noi doi. Gânduri întunecare Fac versurile albe uneori. Aștept ultima oprire, Să coborâm, Să fim iar amândoi

FĂRĂ TITLU Cer timpului un bob zăbavă Să nu-mi dea vise să iubesc mai mult, Și fiecare zi uitată S-o-ntorc de-a latul spre cuvânt. Nu vreau să îmi găsesc vreo vină, Și nici un vers ce nu se potrivește, Mi-e dor să te cuprind în minte Și tu ești cel ce mă oprește. Luminile s-au stins de-asupra Nu văd să scriu, nici rima s-o împerechez, Mi-e greu din nou să termin strofa, Departe ești de gândul meu. Suflet hoinar rămân și azi, Până final voi deveni, Nu știu ce titlu voi avea, Dar nu-i sfârșit în poezii.

42 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 DOR de TINE Din seara când ai plecat Nu din-n ’luntru-mi, ci din lume În inimi, tu ai lăsat Numai dor și-amărăciune ... Eu te caut printre stele Seara, când e lună nouă Pe stratul de micșunele, Printre boabele de rouă!

Ileana Cornelia NEAGA

SPERANȚĂ Printr-o ceață grea, lăptoasă Coborau, râzând la vale Doi feciori şi-o fată mare Pe-o cărare lunecoasă... Nu răsuflu, așteptând Să ajungă jos în vale Îi aștept să-mi iasă-n cale Tinerii glumind, râzând! Inima-n mine se strânge Mai un pic şi-o să mă vadă Nu mai am răbdare, Doamne! Sufletul nu îmi mai plânge ... Capul, nici nu îl întoarce Ca și când nu m-ar cunoaște ... Presimțire rea mă paște ... Râzând, trece mai departe!

Și te simt când vântu-adie Lacrimi amare îmi curg... Amintirea ta, e vie Din zori până-n amurg Te mai văd şi-acum în visuri Pus pe șotii, surâzând ... Alteori mai trist, pe gânduri Și-ți strig numele, oftând ...

SUNT ÎNCĂ AICI În visuri lungi, m-ai căutat N-ai încercat a mă uita Sunt peste tot, nici n-am plecat Cu mine-n gând, e viaţa ta ... Îngândurată-n vis mă strigi Sunt încă aici, tu nu mă vezi Nu m-ai uitat și încă plângi Nu mă mai simți, încet mă pierzi ... Aș vrea să plec, dar nu mă lași Cu amintiri, mă ții legată ... Îmi calci în lacrimi, ai mei pași Pe-unde eu umblam odată ...

NEDUMERIRE Urlă lupu’-n miez de noapte Cucuveaua-și strigă oful Se-aud fâlfâiri și șoapte... Cei plecați își caută dorul, Pe Pământ ... Tremură frunza de plop Fără să o sufle vântul! Bate-un câine, fără scop... Mie nu-mi dă pace gândul: Te-ai întors? Murmure din depărtare Întunericul străbat ... Unde ești, în care zare, Pe ce lume și în care? Să te caut ... O să plec și eu-ntr-o zi Că nu sunt nemuritoare! Voi ști oare, unde-ai fi? Sufletul, nu mă mai doare Într-o zi ... În trecut sau viitor Încotro te-oi întâlni? Doar atunci, amarnic dor Din inimă, s-ar topi În sfârșit ...

O FATĂ și cu HARPA SA Duioase note străbat o-ntunecime Fiori mă trec, inima doare... O fată-și cântă doru-n albăstrime Și harpa plânge amar, în fund de mare... În noaptea rece-ntunecoasă, Suspine-adânci, pieptu-i străbat Și gânduri sumbre, o apasă Dintr-un amurg însângerat. Din ochii verzi, curg perle albe Și tânguiri din harpa veche, Formând șirag din lacrimi, salbe De cântec suav, fără pereche! Nu-i pe pământ, dar nici în mare Cu harpa, dorul ei și-l plânge... Plutește lin, din zare-n zare Într-un apus, parcă de sânge,

Nu am lacrimi, ochii-s seci Toată viața-m așteptat C-o să ne-ntâlnim vreodat’ Inimi rupte, toate reci ...

Pe-un nor pufos, cu heruvini La răsărit, în vârf de munte Pe-un fund de mare-ntre delfini Cu harpa-n brațe, pe o punte

- “Îi o zi, când ne-ntâlnim Într-o lume, mult mai bună Nu ca asta cam nebună!” Ne-a promis popa, mințând ...

Ce leagă două lumi-ntre ele, În sunetul de harpă tânguind, În șoapte dulci de rândunele Ușor, ușor învăluind

Sabin Bălașa

Un trup de fată,-n dulci chemări Și-o ceață deasă-o-nconjura ... Doi îngeri o purtau în zări Pe fată și pe harpa sa ...

43 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

NU MĂ IUBI

Dan MITRACHE SUFLET ETALAT A mai rămas de un sărut, A mai rămas de o privire, A mai rămas de-un cald surâs, A mai rămas… o amintire. Sărutul dat direct din suflet, Privirea ce-ţi aduce clar Surâsul special, ce-ţi lasă O amintire-ntr-un sertar. Sufletul meu e un depozit, Clar adăpost pentru iubire, Lăsând deschis către lumină Sertarul cald, cu fericire. A mai rămas de un “depozit”, A mai rămas de o iubire, A mai rămas de o lumină, A mai rămas de… fericire!

TE CAUT

Nu mă iubi, chiar deşi tandru Atunci când eu la tine vin, În comparaţie cu tine Eu îţi ofer mult prea puţin.

Îţi caut ai tăi ochi albaştri Cu irizări de verde crud. Cât oare încă va fi noapte, Unde îmi eşti, departe mult?

Pentru că nu sunt lângă tine Nu mă iubi te rog, de loc De tu eşti singură-n iatacu-ţi Cine să stingă al tău foc?

Mi-e dor să te zăresc aievea Deşi te ştiu de când exist Dar… cât ar fi până la tine Te voi găsi, sunt optimist!

Când conversăm spunându-ţi zilnic Ce fac, ce simt şi ce gândesc, Nu mă iubi iertând nostalgic, Nici altă fată nu-ntâlnesc.

Vei fi a mea măcar o clipă, Al tău pe veci îţi voi fi eu Căci ne e dat în astă viaţă Să ne iubim, drept panaceu.

Iar când ne regăsim în fine Pasional trăind pe fugă Eu te conjur, nu fă ca mine Nu mă iubi, sunt o nălucă!

Şi clipa unică, a noastră, O vom lungi la nesfârşit Viaţă în viaţă şi-altă viaţă Vom vrea-mplini neasemuit.

Însă de totuşi ţi se pare Că a fi singură e-un chin Şi ne dorim unul pe altul Te rog, iubeşte-mă! Puţin…

Ne vom iubi în ochi albaştri Cu irizări de verde crud Şi fericiţi, noi ne vom spune Că-i tot ce ne-am dorit mai mult.

ÎNGER RĂSCOLIT REVERIE ÎN SOL MAJOR mi-e inima ecoul spart de apa sorții, și-n pieptul meu e-un cer, de neumblat, cosașii țârâie nebuni, prin umbra nopții și ies albine aurii, la pășunat.

Dorina și-n visul ăsta hâtru și nătâng, NECULCE BATH COHEN

pe când picioarele mi le-ai schimbat,

TOTEM DE GÂND simt. te-ai odihnit în mine, pleoapa înroșit m-apasă, și-n privirile-mi senine azi, se lasă ceața deasă. și te-ai proiectat în verde, m-ai sorbit cu legământ, ochiul lumii iar mă pierde, eu m-ascund într-un cuvânt. și-ai deschis o catedrală, să-mi cuprinzi tăcerea-n ea,

alerg neîncetat cu fluturii crescuți în gând și-ți tulbur clipele târzii, în taine de scăldat. mi-e trupul un izvor de cânturi line, un amstrong suflă aripi înspre zidul aplecat, încerc să mă cobor prin tine-n mine, dar corbii tăi, încununați cu titluri palatine, spre cele șapte zări, m-au înălțat.

înger răscolit în piatră, mâna ta-mi devine daltă și-mi cioplește ochi de moartă, colo-n stâlpii de la poatră. înger straniu, călător, hai, avântă-mă în zbor, tu cu straniul tău fior, nopțile le strângi, fuior în petale de amor. înger aspru, răzvrătit, ce-ai pornit spre asfințit, bea-mi albastru părăsit și mă du spre infinit, sau mă du la tine-n piatră, mă zidește-n altă daltă, cu doi ochi adânci de moartă, lumea lumii ce mă poartă... smulge-mi tristele dorinți, sfarmă-mi aripa-ntre sfinți și pre(fă)-mă în izvor tulbure, susurător, la picioare să îți dor infinita de durere surdă, scursă înviere a dorințelor ascunse și de noapte nepătrunse, lasă-mă în umbra ta să te-nvăț a te-nălța ... ... înger galben

44 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 fără trup/aripa să-ți împrumut/ s-o poți lua/de-la-nceput.

mi-am uitat vorba pe-afară, poate-o încolți, cândva.

FLOAREA IUBIRII O clipă m-a dus viața pe drum înspre departe Lăsând multe-ntrebări ce nu aveau răspuns, Am dezbrăcat mantaua de gânduri și de șoapte Pe-o cale-n infinit ce n-avea decât dus.

Elena ŞIPOTEANU ÎNTR-O ZI, MĂ VEI UITA! Într-o zi, mă vei uita, C-așa este legea firii, Tot ce n-a fost viu cândva N-are locul dăinuirii! Într-o zi vei spune-n șoaptă: „Cine ești?” „De unde?” „Când?” Va răspunde zarea toată: „Cineva!” „Cândva!” „Din timp!” „Care vreme și ce timp?” Te întrebi zâmbind mereu, „Eu prin orice anotimp, Am trecut fiind doar eu! N-am simțit a-mi fi în suflet Mângâierile de drag! Am avut un vis prin umblet, Dar în zori s-a spulberat.” Așa spui cu a ta vrere, Timp trecând prin veșnicie! Dorind orice mângâiere, Dar uitând orice iubire! Uneori suntem ca timpul, Alteori, ca veșnicia Uneori ne dorim totul, Alteori... uităm iubirea! Uneori vrem să ne-ntoarcem Unde ne-ai găsit, tristețe, Rătăcită să te facem Printre zâmbet și binețe! Nu putem întoarce timpul, Calea firii s-o schimbăm Și-atunci ne-nfrățim cu gândul Și-amintiri multe-adunăm! Le vom răsfoi, știm bine Printre lacrimi și oftat Printre șoapte-atunci vom spune: Ce frumos a fost odat’!

Am popsit cu grijă, nu mai știam a face Decât să-mi golesc mintea de greul ce-mi era. Mi-am aruncat privirea încolo și încoace... Eram doar eu pe cale, doar eu și calea mea! Nu simțeam nicio teamă, nu se zăreau furtuni, Era stăpân seninul, hotare nu avea, O liniște deplină... minune-ntre minuni, Îmi cuprindea trăirea și toată viața mea. Aș fi rămas acolo, pe-a liniștei cărare Ce m-a primit din lume, cu griji și cu nevoi, Însă o tresărire și c-un ecou, agale Veneau din largul zării, de mână cu noi doi. Eram trudiți de vise și de-așteptări în care Doar noi credeam odată și numai noi le știm, Cândva, am semănat pentru iubire-o floare Astăzi, cu drag ne-așteaptă, mereu cu ea să fim! Ne-a căutat prin vise, prin lacrimi și pustiu, Ne-așteaptă la răspântii, pe margine de timp, Nicicând nu se-ofilește, iar zările o știu Și-i spun floarea iubirii, dintr-un alt anotimp!

DOAR, UNSPREZECE LUNI... S-a-mprăștiat cenușa-n larga zare, Lăsând un soare cald, ce a învins! Și-am înviat, așa, dintr-o visare, Doar, unsprezece luni,... mi-au fost de-ajuns! Am alergat prin stele şi prin iarbă, Crezând că n-o să mă trezesc din vis! Aceasta a fost clipa cea mai dragă, Doar, unsprezece luni,... mi-au fost de-ajuns! Am mișcat munți și am clădit castele, Unde, doar eu cu tine ne-am ascuns! Prin încercări, noi ne-am făcut tunele, Doar, unsprezece luni,... mi-au fost de-ajuns! Am făurit o lume, doar a noastră, Unde poveri au fost de nepătruns! Și am trăit ce n-am trăit vreodată, Doar, unsprezece luni,... mi-au fost de-ajuns! Am oprit timpu-n loc, pe veșnicie, Și mi-am făcut plutire peste-abis! Iar, ce am eu, nu are-o-ntreagă lume, Doar, unsprezece luni,... mi-au fost de-ajuns!

EU ... NU AM UITAT! Mai ții tu minte, când ne jucam prin vară Jocul “De-a baba oarba!” prin iubire, Și când ne-am întâlnit întâia oară, Și cum am renăscut de fericire? Mai ții tu minte, când ne-am îmbrățișat? Nimic în jur nu mai avea hotar, Iar Soarele, pe loc parcă a stat Și-a sa privire parcă ne-a dat-o-n dar! Mai ții tu minte cum fremătam de drag Și inima-mi în al tău piept fugise? Demult trecusem al iubirii prag Și legile iubirii, ce-s nescrise! Mai ții tu minte cum ne amăgeam C-auzim șoapte prin vise de iubire? Iar când a fost aievea, nu credeam Că pe pământ există fericire! Mai ții tu minte? Eu... nu am uitat Nici mângâieri, nici șoaptele de drag Nici lacrimile pe care le-am vărsat Când ne-așteptam în al iubirii prag!

MI S-A PĂRUT Mi s-a părut că te zăresc prin lume, Privirea ta mă-nvăluia timidă! Și sufletu-mi striga, doar, al tău nume... Degeaba, el n-a vrut să-i mai răspundă! Mi s-a părut că rătăcești prin vânt, Vrând inima să-mi răcorești de dor! Mi-am făcut aripi s-ajung în al tău gând, Dar nu erai, plecasei cu un nor! Mi s-a părut, că trilul ciocârlie, Mi-aduce șoapte din glasul tău iubit! Privind,... era doar urma bucuriei Pe unde-n grabă, o clipă, ai trecut! Am văzut pulberea din razele de soare, Jucându-ți-se-n păru-nrourat! Am intins mâna să te mângâi c-o floare, Nu te-ai uitat și-ncet, te-ai depărtat! Mi s-a părut c-ai fost în tot și-n toate! Eu simt cum tu dai vieții mele rost! Iar sufletul mi-a spus timid, cu șoapte Că nu mi s-a părut, ... tu chiar ai fost!

45 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

ULTIMUL LUP FLĂMÂND

Gina ZAHARIA MĂ PRIVEȘTI CÂND DORM PE SEMILUNĂ eram la reverul tăcerii mergeam cu ploile spre stepă voiam să par altceva decât un spin poate o lebădă înfășurată în liane auzeai șuieratul luminii restul se adâncea odată cu ecoul mă țineam de sfori erai păpușarul din dreptul cascadelor îmi pusesem pălăria pe ochi nu eram șic aveam privirea captivă în rubinul pe care-l treceai dintr-o mână în alta de ce mă privești când dorm pe semilună? mersul pe sârmă e o artă deseori te zăresc întinzând pânza acrobația roșu intens și câteva grame de nebunie fac reverență mă îndoiesc că ai luat parte la ritualul nisipurilor uriașe îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră și două privighetori la vernisajul nostru e liniște cât să se audă inima în fiecare culoare (care vine de sus) îți cuprinde ființa spun asta fiindcă traiectoria trece prin mine ai sărutat focul vezi pajii cum așteaptă să ducă vestea spre cel mai bun translator să se vindece de enigme cunosc un pod peste care nu poți trece cu pasul are o mulțime de reguli pe toate le-am învățat teoretic una ar fi mâna întinsă cât să modelezi setea apoi dispariția aceea miraculoasă la vremea cinei și fixarea unui punct pe cer de care să ne agățăm crezul acum știi că orașul de sub ape are bronhiile mele și vârsta meditației submarinele s-au topit dintr-o dată dar poți înota am înrolat aproape toate simbolurile da da da mai ales că la ora exactă se deschid trandafirii perechi un nor mă invidiază că l-am uitat sub zăvoare

mi-ar trebui un colaj cu tine de când împărțeai lebede vânătorilor fără leacuri încheiai nasturii piscurilor gemene ori îți lăsai autograful în cartea de visuri a muzeelor nocturne nu știu dacă ai certificat întregul poate ai încrustat singurele gânduri exacte sau ai trișat pentru o femeie-supernovă un sentiment grotesc gâfâie la nouăzeci de grade poartă bocanci farmaceutici (din scorburile exilate) și câteva arcuri pornite să-și regleze săgețile în strigătul meu ador mirosul mareelor așadar întind planetele pe brațe insolațiile pot aștepta febra glaciară vorbește pe un ton blând împreună am decodat eul s-au întors valurile aborigene au intrat în oraș e sărbătoare după toate cortinele te caut printre vizele pământului meu știu că vii din licori balanțele au talere fără echivoc în ochi cameleonic mă înrolez acolo a murit ultimul lup flămând

CARAFA CU APĂ VIE sigur ai un complice liniștea șerpuiește sub fiare în universul meu pitic racii își scriu testamentul casele sunt din zahăr și plouă des clopotele respiră în mijlocul odăii un ecou șchioapătă e nou pe aici grădinarul de serviciu culege trandafiri albi îi colorează cu sângele plimbă eșafodul peste pleoapele mele sunt în cămașă de forță strig câte sfori în actul acesta câte sfori?! hambarele au fost bombardate așadar s-a zis cu grânele frontul e la un soare distanță acasă mă-ntorc să cuceresc dreptul de a fi erou cu inima petecită fac noduri tu agăți felinare imagini pustii nu bănuiești că o pajură și-a făcut cuib pe raftul cu emoții carafa cu apă vie e a ta a trecut prin vămi a legat cerul de ape și încă ceva un daltonist vine în fiecare duminică pe același dig are palmele înroșite culege ciulini un fel de medicament pentru teamă când duminicile se vor sfârși le va înșira ca pe o corvoadă luminoasă într-un noian de pace să nu zică nimeni că nu s-a priceput să încorseteze verdele până la epuizare

46 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Ileana SPRINCIANĂ RĂTĂCIRE E prea târziu să mă trezesc la viață și prea devreme să renunț la ea. Prea curajos să-i fiu doar o paiață și prea timid să o înving de-aș vrea. Mi-e mult prea bine să colind agale când clipele mă fugăresc cumplit. Mă dor atât de tare zile-n care mai sfâșii timpul către infinit. Urechile mi-ascund taina științei când ochii-mi obosiți nu știu citi. Doar sufletul, stăpânul pocăinței, mai urlă-n mine ... poate m-o găsi!

EU NU-ȚI MAI CER NIMIC Nu-ți cer nimic. Nici liniștea păgână ce-a asfințit pe-un munte-ndepărtat... Nu-ți cer nimic. Nici razele de lună să nu le tulburi cu vreun gând neașteptat. Eu nu-ți mai cer nimic! Decât, dacă se poate, un secol de uitare pe creasta unui vis ce-a dezertat!!

CHEMAREA VITRALIILOR Viața mea când mă înspică Mă doboară, mă ridică ... Sarabandă-ncântătoare: Liliac râzând în floare, Cald căuș din cer mă cheamă Plânsu-i dragoste de mamă. Din mătasea zorilor Adun roua rănilor. Ochi din lacrimă albastră Îmi zâmbește prin fereastră. Despicate-n cioburi mici Vieți pe-aripi de rândunici. Cuib din frunze verzi de laur Învelind dureri în aur. Mâini sub ramuri de măslini Împletind cununi de spini. Stropi de roșu-n stropii vii Flori de viață pe vitralii.

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 PRIMA ZI LA ŢARĂ „...și dacă ar fi să ies pe stradă cum îmi tună? Cu patru bigudiuri rătăcite în pletele rebele , cu vreo cinci cârlige de rufe prinse la reverul capotului ce are o gaură în dreptul șoldului stâng ... cu un colier de ardei iuți, de ăia mici numa' buni de tocănat mărunt , mărunt, pentru pus în ciorbă ... cu târlicii din care îmi ies călcâiele încă nespălate de noroiul cules dintre rândurile de roșii? Pe cine oare deranjează că dau fuga, îmbrăcată așa, până la chioșcul din colțul străzii ca să cumpăr în ultimul moment un snop de țelină pentru ciorbă? Liniștea ce domnește peste sat mă încurajează, așa că nu mai pierd timpul cu oarece aranjamente de vestimentație și ies val-vârtej din casă. Ca să vezi! Dintr-odată strada se animează. Eu încă o numesc stradă. Am doar o zi de când deprind graiul de la sat. În mintea mea alternează cuvintele de la oraș cu cele de la sat. Răsar capete împopoțonate ca al meu, numai că acelea stau în dosul perdelelor și doar ochii se holbează printre găurile florilor desenate pe perdele. De parcă ar fi ochi de strigoi, ieșiți la pradă în miezul zilei și lumina soarelui îi deranjează dar se chinuiesc să vadă prada. Privesc atentă să nu calc într-o balegă de cal, uitată de vecina Fira. Aia renumită pentru chirpicii ei ....și nu numai. Fraiera, stă în dosul perdelei și mă spionează în loc s-o adune că-i trebuie. Până mâine n-o mai găsește, căci vin câinii lui Culiță Berbecea s-o mănânce. Hapsânul ăla bea toți banii și uită adesea să le cumpere barem un colț de pită veche. De unde știu eu toate astea? Las’ că vă povestesc eu altădată cine este sursa mea de informații. Ce, credeați că mă avântam așa în viața la sat fără a mă fi pus la curent cu informații despre mediul în care am decis să îmi petrec următorii ani din viață? Spun următorii, căci nu se știe niciodată cum se rupe oiștea și mă văd nevoită să mă reîntorc la volan. Acu’ să revin pe drumul început ... Târșâi târlicii numa' așa de-a naibii, să stârnesc niscai nori de praf. Să fac în ciudă ochilor iscoditori. Aud câteva voci bolborosind ceva și la urechi îmi ajunge inteligibil: ”uite, orășanca, nici măcar nu știe să meargă pe uliță ca oamenii”. „Hait ”, îmi spun „deci, pe uliță se merge ca oamenii ...pe stradă, poți târșâi picioarele. Bun de ținut minte!” și târșâi mai abitir târlicii. Un copil hlizește complice și se repede la mine: - Tanti, tantiiii, îmi dai și mie un leu ca să îmi iau o acadea? - Ia, mă d-aici doi, da-mi dai și mie una! - Auzi, bre tanti, da’ mata nu poți să-ți cumperi, dacă tot mergi la magazin? răspunde piciul trăgându-și mucii și o zbughește înălțând un nor de praf, de nu mai reușesc să văd în care casă a intrat până la urmă. Îl invidiez pentru iuțeală. Îmi plac îndrăzneala și iuțeala răspunsului lui. Data viitoare îi dau cinci lei ca să mă învețe cum se face norul ăla de praf ... Înaintez pe uliță strănutând și facând cunoștință cu gustul prafului ce mi-a fost abia servit de agilul țânc. Dintr-o curte se aude mugetul unei vaci abia întoarsă de la pășunat și glasul unei gospodine ce împarte cu voce sigură și sonoră sarcini către pruncii din dotare: - Maricoooo, adă, fă, odată șiștarul ăla, că Milkuța scapă tot laptele din ea pe unde apucă! - Răzvane, ’ți-ar clopotul bisericii din deal punct de reper, ieși odată din casă și scoate bălegarul din staul. Acuș vine tac’tu acasă și iar ai să dansezi în jurul casei fără muzica aia cu care îmi spargi timpanu’. - Smarando, auzi maică, ia treci și toacănă știrul la porci, c-al naibii îți mai place șoriciul la Crăciun! Ascult, amuzată de precizia cu care mama își adună odraslele pe lângă ea să o ajute, disperată de încetineala acestora. Mă întreb câți ani or fi având pruncii în cauză, căci din sarcinile enunțate de mamă înțeleg că acestea par a fi o parte din activitatea lor cotidiană. Nu se cade să privesc peste garduri, așa că îmi iau notițe în gând să cercetez pe îndelete datele lor anagrafice și merg mai departe. La vreo cinci case în fața mea se deschide larg o poartă de lemn făcută din scânduri adunate de prin gospodărie. Imaginația tâmplarului din bătătură e demnă de lăudat: a pus balamalele pe dinafară, așa că, vrând nevrând trebuie să te oprești din mers când el o deschide. E un soi de semafor al uliței.” (Fragment din cartea în lucru ,,SIMFONIA TĂLĂNGILOR”)

47 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

ÎMBĂTRÂNIM, FRUMOASĂ DOAMNĂ

Angelina NADEJDE DE-AI FI RĂMAS CU MINE… De-ai fi rămas cu mine când au plecat cocorii, Ţi-aş fi cântat în noapte pe strune de vioară, O simfonie-albastră, împrăştiindu-ţi norii Când ploile tristeţii ar fi-nceput s-apară. Te-aş fi făcut vioară şi ca un acordor Vindecător de mana durerilor din tine, Pe corzile bolnave din sufletul algor Turnam cu grijă mirul iubirii să te-aline. Cu trupul meu arcuş, secătuit de dor, Ai fi cântat din nou cu patimă şi sete, Doar armonia vieţii, iar focul dirijor Incandescent în noi cu flăcări violete. Dar ai ales să pleci, prea lesne şi departe, Pierdută-i partitura cu muzica dorinţei, În mine mor izvoare de tine necântate Şi-n locul lor rămâne doar hăul neputinţei.

SUFLETUL MEU Sufletul ca o vioară Ce se tânguie în noapte Căci artistul ce odată Blând o mângâia cu-arcuşul, A uitat-o în cutie, Tristă şi dezacordată. Vrea vioara azi să cânte, Să vibreze, să răsune, Patimă să pună-n cântec Dor de dragoste, de jale, Armonie şi visare. Nu-şi găseşte azi artistul Timp să-i cânte iar în strune. Şi atunci, vioara veche, Stă uitată, necântată, Plâns de pasăre ciudată. Totu-i pustiit în mine, Cânt de jale fără tine.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă, Eu sprijin anii mei de tine Ca de un munte de lumină. Tu-i porţi... iar umerii tăi mici, Atât de firavi, de novici, Ca doi călugări puşi să-ndure Canonul lor în rugăciune, Îmi ţin tristeţile de-o viaţă Şi zile fără de speranţă, Când, rătăcind cărări prin ploi Tu mă chemai să fim iar doi. Luai în spate din poveri Şi le-ngropai în primăveri. Îmbătrânim, frumoasă doamnă, Dar cu atâta drag îţi duc Al neputinţei tăvălug Ce ţi-a cuprins ca-ntr-o vâltoare Plăpândul trup, precum o floare... Ţi l-aş purta spre infinit, Numai să ştii cât te-am iubit. Îngenuncheat pân' la pământ E îmbrăcat ca-ntr-un veşmânt, Tivit cu slăbiciuni șuvoi, De multe ori şi cu nevoi, Ai cicatrici şi urme-adânci, Lăsate de dureri şi prunci. Dar şi aşa, vei fi mereu, Mireasa sufletului meu. Îmbătrânim, frumoasă doamnă, Singurătăţi în cuib de cuci, Ne-aşteaptă iarba de sub cruci, Să odihnim în ea trăiri, Din lada plină cu-amintiri. Dar sufletelor noastre-acum Le cresc lăstari pe scurtul drum. Sunt înfloriți ca-n primăvară Iar peste tot ne împresoară Parfumul clipelor în doi Din vraja vieţii ca un roi. Şi te iubesc, iubită doamnă, Magnolie-nflorită-n toamnă!

48 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

CĂLĂTOR

Lilioara MACOVEI TFT - text fără titlu Ia fructele din pomul crescut în vis Du cadou iubitei tale copilăria În mâinile nopţii cuminţi Să lăsăm surâsurile gaj bucuriei Şi spaimele să le legăm În traiste de lână neagră Împuţinându-ni-se ideile de greu Aplecând trandafirii peste mormânturi Udaţi de ochii obosiţi Mai lasă-ne tu cu seara plicticoasă Căci nu avem timp Nici de sărutat ceasul dimineţii Şi nici să adunăm flori pentru coroniţe

SCRISOARE mi-ai scris cu litere de mătase pe foaia inimii curate şi-am revăzut gardul înălbit de brumă apoi gheaţa pe care scriam cu buzele desenam cu degetul arătător inima ta nu vedeam că umbrele negre mă acopereau şi-mi luau răsuflarea în inocenţă închideam gânduri multe şi fumam albastru cer plictisită de tot mă jucam cu stelele prinzând margini de pământ şi fire de apă ne era dor de tot revedeam doream şi plângeam să nu-mi mai scrii ca acuma deznădejdea îmi este stăpână

călător nebun al ţinuturilor noastre nu demult erai pe stânci şi-acum răscoleşti argintul din mare odihneşte-te în livada mângâiată de serafimii cerului în noapte şi-ai să vezi cum îmbobocesc cireşii şi-ai să auzi cântec de floare iubită sau poate nimic din astea nu te atinge căutător de comori pierdute-n timpuri adună-te in tine şi lasă Nimfa în efemera-i umblare smulge-te din braţele ei înşelătaore tu înrădăcinat al ţinuturilor de-aici şi vezi-ţi tălpile prinse-n lutul nostru

ATUNCI CÂND când plâng rătăcită şi nimeni nu mă vede închid sughiţul în ziduri de gânduri nu pot vorbi ochii sprijiniţi cu privirile de pereţii striviţi de pământul negru sau galben cine ştie se frământă lumina căutând arborele încă

ÎN GÂNDUL MEU în rimele scrise cu patimă mi-adun lacrima apă şi ud cuvântul dor poate aşa uiţi să pleci poate aşa ţi-aduci aminte cum e sărutul în zori de zi cred că mai ştii că toate acordurile serii chibzuite de umblatele mele degete le poţi simţi mângâierea unică şi-n raiul pământesc îmi poţi surâde prezent cum aş păgubi lumea de cer facând Univers pentru două suflete dar câte taine stăpâneşti mi-e greu să cred că numai eu mă pot desfăta în interminabilul spaţiu mă tulburi pe neaşteptate şi visele prefigurate rămân închise-n cutia cuvântului tu pleci ca un fugar sârguincios rupând mânerul uşii ce din condei era

neapărut dar dă de alte ramuri vechi şi triste din cimitir degeaba mi-e dorul făcut după desenul inimii mă-ntorc în noapte ating luna şi-nghit dureri ale soarelui nevăzut de ea de ce nu te uiţi înapoi când iarăşi te întorci la îngeri noaptea în toate visele ticăie oare ceasul fără noi sau invers se întâmplă nu mi-e bun drumul şi ştiu că te superi pe mine dar clepsidra îşi cam termină nisipul

49 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

FOTOGRAFIE CU COPIL

Luminiţa POTÎRNICHE LEPĂDĂRILE dac-aş vrea să mă lepăd de ceva m-aş lepăda de toate cuvintele care încep cu o lipsă. mi le-aş asuma doar pe cele pline, rotunde, rubiconde. toate cu o, ca un ou, toate cu u, ca un uluc, toate cu e, ce este lipsit de e, toate cu i, ca un trup cu cap şi fără picioare. dar vai şi de cap dacă nu sunt picioare. dar vai şi de picioare dacă nu sunt mâini. dar vai de mine dacă celelalte cuvinte care rãmân nu sunt rostite şi stau în plinătatea lor lipite de cerul gurii.

ZIUA ÎN CARE VIN PEŞTII am văzut un film cândva, viața se desfăşura înainte banal, nemodificat dar mureau peştii. acum, se pare, mor albinele. noi continuăm să trăim de parcă nu s-ar întâmpla nimic. viața nu înseamnă peşti sau albine. înseamna să te trezeşti, să respiri, să mănânci, să bei, să te împerechezi, să dormi. dar au început să moară şi oamenii. şi tu trăieşti netulburat, îți spui, mai sunt şapte miliarde şi ceva, totul e să nu moară mama ta, tatăl tău, copilul tău. de restul, mai puțin contează, nu-i cunoşti. sunt ca albinele şi ca peştii, seamănă între ei, nu vei şti care dintre ei lipşeste. tu, trăieşte, trezeşte-te, respiră, mănâncă, bea, împerechează-te şi, mai ales, dormi!

râsul unui copil agăţat într-o ramă, o amânare de-un veac, jocul pe apucate, mingea dezumflată de o piatră. piatra cui s-o rostogoleşti până-n viaţa următoare. să nu te doară rana din genunchi, să nu plângi seara înainte de culcare. să adormi sau să mori până a doua zi. o încleştare de pumni, furia cu multe feţe, cea şăgalnicã, nepotolită, cea infantilă, îndelung mângâiată pe creştet, crescută mare, pedepsită greşeala unui copil, pusã la păstrare în albumul cu poze de familie şi de trecut cu vederea. pânã şi amprenta fotografului rămasă aceeaşi în toate colţurile casei. nu mişcati, zâmbiţi, apoi luaţi pe loc repaus, jucaţi-vă fiecare cu ce vreţi, numai să nu vă aplecaţi prea mult pe marginea istoriei.

ÎMI CUMPĂR UN LOC CU VEDERE LA MARE cu mărunţişul din buzunare îmi cumpăr un loc cu vedere la mare, stânci sfărâmicioase la preţ redus. stat într-un picior, stabilopozi precari. pe uscat mă înec cu ultimul val. memorez un timp banal, altul decât cel în care navighez de obicei. până la chei arunc lestul greoi. se face apa noroi, briza uscăciune. pe degete mi se depune abandonul cu care nu mai mângâi, nu mai aştern un ţărm de mare tern, părăsit de orice zbor. încep să mă desfăşor pe un catarg străin. vântul rupe stindardul. e o rupere, o fâşie de cer atârnă până târziu în clepsidra cu nisip auriu ce o am în piept.

MAI SUS NU SE POATE îngerii săreau coarda. şi ce frumos mai săreau. mai sus, mai sus striga starostele îngerilor. nu se poate mai sus de atât. noi suntem sus.

MIERCURI Miercuri - ziua în care îmi plãcea să stau în ploaie şi să privesc cum mă scurg în pavaj de mi se spălau culorile, însemna că cineva mă vopsise în fugă, fără artă, ca mai toate lucrurile care vor doar să-ţi ia ochii. Cu dâra de curcubeu ce se lua de pe mine, eu deveneam din ce în ce mai sălcie, mai modestã. Mã decoloram şi deveneam aproape transparentă. Treceau pietonii, plouaţi, peste mine. Bineînţeles, cei care treceau strada anapoda, după chef. Cei care traversau pe zebră nu mã încălcau. De unde atâta culoare, de unde atâta contrast! Eu şi cu sufletul meu, ud până la piele, tremurând într-o intersecţie ce o luase razna şi se învârtea în sens invers acelor de ceasornic, nici măcar bună de covor în dungi sub paşii trecătorilor abulici. În miercurile în care nu plouă, strâng din ochi până îmi vin lacrimi şi lumea începe să se prelingă pe obraji, sărată, tot mai sărată...

50 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

CÂND ÎNTRISTAREA NU MAI ARE GLAS

Maria CĂLINESCU DE-OR ÎNFLORI MAGNOLII Noaptea-i prea adâncă cu maluri în surpare, Adorm şi mă trezesc urmând, a ta cărare, În piept e amintirea ce simt, că încă doare, În palme ţin icoana ca-n zi de sărbătoare. Aprind făclia nopţii, să-ţi vorbesc de noi În cartea amintirii vom fi mereu, doar doi. Înconjuraţi de soare cu raze de sfințiri, Noi, două personaje din basm şi povestiri. M-ascultă iar, tăcerea, tu ești luceafăr rece, Așa cum râu' -i mut sub salcie când trece. Dar, mă hrănesc cu muza, dulce amăgire, Din simţirea-mi caldă aleg, doar ce-i iubire. E talismanul vieții, atât mi-a mai rămas, Azi, când ești o umbră, pe ceruri, fără glas, Aprinde doar scânteia în crezul către mâine, De-or înflori magnolii pe drum deschis de tine. Pe toate le-oi culege într-un buchet divin, Le-oi duce la mormântu-ți, ca un bun creștin, Și-un fir de lăcrămioară din lacrima de dor Voi umple cu iubire... negrul tău decor. Dăruiește-mi steaua, ce poartă al tău nume, Iar strălucirea ei, aprinde-o pentru mine, Să-mi lumineze calea pe drumul care-i drept, De-oi fi la capăt prima, promit, să te aștept!

TE URMEZ te-ai uitat vreodată spre pământ să vezi cum umbra ta, merge înaitea-mi iar, eu te urmez ca o pasăre care a orbit de-atâta soare? te urmez cu credinţă tu eşti singurul care nu-mi poate face rău iar destinaţia este locul magic în care nu ne vom mai desparţi te urmez, dar zborul mă ţine pe loc drumul încă mi se pare lung iar, aripile mele nu au crescut suficient ...să cred că, încă, mă mai iubeşti? te urmez, îmi continui zborul hrănesc aripile cu dragostea ce ai uitat s-o iei în magia vieţii ancorată, refuz jocul ameţitor al sorţii...te urmez.

Când întristarea nu mai are glas, Când numai ramul gol în urm-a mai rămas, Când nu mai cânta nimeni, doar salcia mai plânge, Eu caut în sortirea cu file-nsângerânde, Răspunsuri la-ntrebarea rostită-n necuvinte: -De ce îmi pare mare distanta dintre noi? Cum să pot aduce, totul... înapoi? Să zidm lumină din vise, ce-am țesut, Să alungăm din ploi, ce rană au făcut. Să risipim din lacrimi, ca roua pe vâlcea Unde, uscat e totul, chiar şi-n karma mea. Închisă ca într-un glob, uitată la răscruci, Unde, nu-ntreabă nimeni Şi nimănui nu-i pasă pe care drum apuci, Pe cel uscat de vreme cu zile reci de-a rândul, Sau pe un drum cu flori, unde-nfloreşte gândul? Simt vântul spre apus, cum face lung popas... El se strecoară-n mine, suspină ceas de ceas. Suflă caldul-rece din cerul plin de nori, Presară-n nopţi alintul, în răni rămase-n zori, Păstrează doar speranţa, în semn de... Bun rămas! Când, până şi-ntristarea, nu mai are... glas. ...................................................... Simt vântul care-i rece, cum, face lung popas. Cânt de jale fără tine.

SCRIE-N CARTEA VIEŢII Deschide cartea vieţii-n cânt de rugăciune, Deschide, și rescrie cu dor și cu suspine, Ceea ce nici visul nu-mi mai dă în noapte, Tăcere este tot, și , doar, pustiu de șoapte. Deschide, dă o filă, dar prima, ea să fie Și din iubirea-ți mare, tu scrie-o melodie. În murmur fără nume alintă-mă cu dor, Gând purtat spre tine, m-ajută să nu mor. Dă altă albă filă și ia-o de la capăt, scrie, Promite-mi să reveii, trimite-mi o sosie, Din lumea de întuneric cu sufletele moarte Și scrie-a ta iubire, în a inimii, carte. Dă filă după filă și nu uita, te rog, acum, Aminte să-ți aduci de tot ce azi e scrum, Pe drumul nisipos tu desenează flori, Din ochii tăi, culoarea, așterne-o peste zori. Coboară ne'ncetat, gândului fă-mi parte Și scrie ne'ntrerupt, umple-a noastră carte. Și de, va fi citită, când îngeri vom fi doi, S-o şti, iubirea sacră, ascund... acele foi.

51 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

PERMUTĂRI

Mărioara NEDEA CU TINE… Cu tine-aş vrea să văd tot universul, Prin ochii dilataţi ai unei ploi Care să-mi coloreze mersul Cu picuri deşi, din flori de tei. Cu tine-aş vrea să ronţăi cerul Cu stelele şi vise adventive. Şi să mă plimb cu barca prin misterul aceluiaşi ocean de adjective. Cu tine-aş vrea să sorb ad-litteram, Anatomia unui veac proscris. Să ne simţim secunde pe-un cadran al timpului real, în paradis.

HIPERBOLĂ Îmi rog măselele de lapte, Să spargă-n rouă cerul incolor. Din curcubeele roşind în noapte, Să picure culori în ochii lor. Mă doare-n unghii un livid polei întins ca mătrăguna pe o rană. Când mă trezesc mai rup din bulbii ei şi-mi pun pe umeri, mantie de-aramă. Aseară nucii au crescut cât munţii adăpostind sub aripi, roci de foc. Şi acvile cereşti în jurul frunţii nesomnului, roind ca într-un joc. Călcâie de lumină devastează nori, Obrajii-mi sunt stropiţi cu sânge negru, Triunghiulare umbre-amestecă culori în cordul meu radicifer ,integru.

ZGOMOT NOCTURN Î se prelinge cerului pe buze, Din ierburile-amare de tincturi, Livide piei de nopţi lehuze, Printre abulice structuri de ghimpi şi roci mărăcinoase purtate-n val spre Marea Moartă. În cercuri involute-n oase şi răstignite pe o poartă. Mai leagănă sarcasticul pendul, Iluzii de comete mizantroape. Printre hamacurile ochiului credul, Se ţes pedanteriile mioape. Aş sfărâma tot zgomotul nocturn într-o suavă piuă mercantilă. Într-o lividă râşniţă de scrum a timpului, ce nu cunoaşte milă.

Căsuţa melcului cu uşile deschise, Ne va primi în transparenţa-i oarbă, Între ferestre cu muşcate ninse, Din care va dori să soarbă un mistic duh, vânat de semilună, Gonit de insomniace stele ce vor veghea pe-o streaşină de lună, Laconicele nopţi cu trup de iele. Sub lumânarea unor brazi cupizi, Ne vom iubi în verdele nears. Şi-n roşu ecarlat, să nu mai râzi de părul meu jilav, atât de ars de strălucirea ochilor de linx ascuns în parantezele din tine, Prin care treci timid ca şi un sfinx (Mutându-te cu tot cu melcul straniu) La mine-n, universul din retine.

TEAMA În pântecul ţărânei neogene, Mignone pleoape-au eclozat din ou, Ca nişte lacrimi furişate-n gene, Să zvânte cărăbuşii din ecou. Mai jos, în ierburile ninse de-atâtea aşteptări frigide, Ne rătăceam prin cranii plânse după îmbrăţişări rigide. Fecunda noapte tremura în zori tărâm de basm şi raiul verde. Din degete-mi curgeau fiori de teama ta, că mă vei pierde. Fusese-o noapte furibundă, Cu stele-agonizând şaşiu. Iubirea ţipă muribundă, Dar n-o aud şi n-o mai ştiu.

NINSOAREA Bucle nude de argint într-o convertire clară, Se învârt şi râd în vânt, Şi tot zboară, zboară, zboară… Linişte în constelaţii. Inocenţa moare-n noi. O pleiadă de libaţii cade peste umeri goi. Inelare,- arătătoare, Degetele logodesc fulg cu fulg, zare cu zare, Şi-n tandem, ne amăgesc cu iluzii de piscină şi cu iz de patinoar. Crezi că iarna e de vină de albul din calendar? Prinde-i limpezimea-n cui şi hrăneşte-o cu săruturi. Din neştirea melcului, Să mai ningă şi cu… fluturi.

52 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 DESTRĂMARE

Mihaela OANCEA SÂMBURELE DE GHINDĂ Când n-ai mai putut trăi cu tine însuți, când osul a devenit conștient de ritmul disoluției și-a-nceput să-și recite viața pictată pe retină, numărând pașii finiți și bucuriile prinse cu ace de siguranță, ți-au înfrunzit priviri, căutând rădăcini veșnice, păstrate în sâmburele acesta de ghindă.

DAU PAGINA Un cuvânt tescuit de nepăsare se rostogolește asurzitor între noi, cei care i-am aprins fitilul. Zidurile se cutremură, tencuiala a și-nceput să se crape, iar zelosul Thanatos, scăpat din captivitate, se dezlănțuie. Pământul asudă, macină întrebările goale, zvâcnește bolnav și nimeni, absolut nimeni nu mai așteaptă pe nimeni... Dau pagina... atât de mult vreau să respir, să alerg până dincolo de ținutul pietros, acolo, în zăpada unei dimineți de aprilie, să ascult liniștea cum se rostogolește cu fulgi mari peste câmpurile firii; acolo vreau să-nvăț din nou să rodesc.

Șirurile de oglinzi ce ne privesc panoramic surprind zâmbetul tău știrb de atâta însingurare. Totul se derulează atât de rapid, că nu apuci bine să privești în ochi oamenii, întâmplările, și te trezești iar singur. În liniștea bolnavă de târziu, pădurea suspendată se gârbovește în plămânul tavanului înzăpezit, în timp ce îngerilor li se picură pe aripi un rest de soare şi teama de înălţimi. Când tu, când pădurea, când îngerii, cercetați acele ceasornicului, dar clipa - corb al lui Poe obosită coboară, învinsă de somn.

ÎN VĂZUL FLUTURILOR În văzul fluturilor ce dansează-n salon, tolănită pe covor, cămașa de olandă mai păstrează relieful trupului ei, așa cum ți-l amintești freamăt sculptat în calcedonie… Draperia tresaltă-nfiorată curând, salonul se umple de arlechini ce execută piruete și râd zgomotos; ești cuprins într-un joc de oglinzi tot mai stranii, tot mai indiscrete și mâini flămânde, sătule de șovăieli, șuieră o poveste a destrămării. Știi oare că setea aceea de infinit se plimbă și-acum, desculță, prin valurile mării?

MUGURI DE VIS Din secundele recent scoase din uz, se desfac muguri de lumină viscolită şi priviri ce întrupează promisiuni pentru viitor. Cum realitatea nu-i altceva decât ceea ce-i permitem să fie, noapte de noapte, la ora hotărâtă, gândul -insomniac boemse-agaţă de osatura ogivală a lumilor noastre posibile şi te-nsoţeşte fără întrebări, fiindcă ele ucid până şi cele mai frumoase visuri.

JOCUL CU SOLZII TIMPULUI ALB În auroră, vârtejuri de fluturi, adunați ca la șezătoare, vorbesc despre începuturi. Mai devreme s-a încheiat sabatul păpușilor sinistre ce și-au întins tentaculele în solzii din pustiuri. Purtând o armură de-argint, fereastra mă privește încordată, dar cu nădejdea că nu voi lăsa fulgii întunericului, insecte viclene, să se năpustească în ostrovul ei de lumină; își zăvorăște instinctul, curiozitatea cu care privea lumea succedată-n generații de-a valma; ridică armura și refuză jocul pustiului decolorat căruia îi îngrop chiar eu, azi, sub zăpezile mute, ia cu solzii timpului alb.

PIESA NEIERTĂTOARE Între două respirații, piesa neiertătoare din marele joc pândește norul amar ascuns în ochiul înroșit de așteptare, tușește în tonuri de-albastru, aleargă după aceleași particule subatomice, plutește în linii drepte și-n linii ondulate, dar mereu uită să întrebe de regele fără umbră. NOTE DE TÂRZIU Știu că mi-ai zâmbi și azi ca în dimineața aceea jilavă care își unduia coapsele răsfățate cu moi arome de magnolii și chicotea atingând trupuri lipsite de secrete. De-atunci, împreună am învățat că ploaia nu-i decât o copilă ce râde cu note de târziu în glas.

53 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 SUB O STEA

Mihail RUJOIU DE-AI RĂSĂRI De-ai răsări-n a mea grădină, Te-aş îngrădi cu flori de tei Şi ţi-aş da veşnica-mi lumină Să vezi iubirea-n ochii mei. Te-aş alinta din zori în seară, Cu buze moi ţi-aş da sărut, Să-mi fii pe veci a mea comoară, Descoperindu-te-aş rămâne mut. Mi-ai fi stăpână pân’ la moarte, Iar prin deşert doar călăuză, Tu m-ai cuprinde-ncet adânc Şi m-ai muşca cu dor de buză. Te-aş legăna o noapte-ntreagă Ca pe-un copil abia născut, Un suflet blând care se zbate În pieptul pur ce-a renăscut. Pe veci rămâi-n a mea grădină, Şi în parfum de flori de tei Să ne-vârtim în hora vieţii Ce tot străluce-n ochii mei.

ÎNGERII SĂ-ŢI CALCE PRAGUL Îngerii să-ţi calce pragul Cu miros de floare fină, Trupul să ţi-l încălzească În noaptea cu lună plină. Curcubeul plin cu stele Stă la colţ umil de cer, Ca-ntr-o magică maramă, Ce s-a născut din mister. Vise pline de magie, Rătăcesc ca un ecou, Şi se-ntorc precum destinul Cât mai pur şi cât mai nou. Vraja intens se deşiră Ca frunzele din copac, Printre râuri de petale Ce dansează pe un lac. Iar cu magica-i baghetă Se retrage-n noapte magul, Şi-ţi doreşte ca etern Îngerii să-ţi calce pragul.

De te caut noaptea-n vie, Printre struguri tămâioşi, Am să te sărut c-o frunză Pe ochii tăi cei frumoşi. Când boabele dau în pârg, Sânii tăi să fie calzi, Şi-n lumina albă de lună, Tu în mine vreau să arzi. Să ne-acoperim cu stoluri Vii de păsări călătoare, Când sorbim din vinul dulce, Să simţim dulcea savoare. Vreau sărutări tămâioase În buze uşor să curgă, Iar prin visul tău să caut Noaptea vântul ce-l alungă. Voi bea lin mustul cu gura De pe pieptul tău cel crud, Doar cântec de ciocârlie Duios vreau să îl aud. Şi ne vom pierde în vie Printre struguri copţi de soare, Îmbătaţi de-atâtea guri Sub o stea din Carul Mare.

TU CINE EŞTI ! A căzut o stea La tine în păr, Şi s-a transformat În floare de măr. Păru-a fost cuprins De parfumul ei, Blândă ţi-e privirea, Ochii flori de tei. Trupul tău firav Dar atât de viu, Să îl pot atinge, Eu încă nu ştiu. Eşti lumină caldă Prinsă în culori, Atent studiată Aproape de zori. Te văd prima oară Eşti atât de pură, Ai atâta zâmbet, Magică făptură. Când cuprinzi în braţe, Te topeşti pe loc, Cu dragoste multă Şi cu al tău joc. Iar apoi dispari Şi eu iau de jos Floarea cea de măr Dar cu ce folos. Căci ea umil zboară Se transformă-n stea, Şi atunci mă-ntreb Ea - cine era!

VIAŢA ARE CUSUR Ori de-i scurtă sau e lungă, Viaţa are un cusur: E prea plină de eşecuri, Şi subţire ca un şnur. Are o poveste-aparte, Cu-nceput şi cu sfârşit, Umblăm ca orbii prin ea, Şi nu ştim ce-i de găsit. Strângem prea multe nimicuri Adunate într-un ghem Şi pierduţi fără un scop Chiar uităm cine suntem. Suntem mulţi şi-atât de mici, Vrem s-ajungem tot mai sus, Fără scrupule şi milă, Sufletul ni l-am răpus. Facem prea multe proiecte Să luăm repede şi mult, Dar ne-alegem cu fărâme De la masa negru-i cult. Vrem mereu s-avem lumină, S-aprindem lumânări şi-n zi, Dar uităm mereu în noapte, Ruga noastră de a fi. Uităm de mamă şi de tată, Şi de fraţi,şi de surori, Tot mereu agonisind, Vrem un loc călduţ în nori. Să stăm în rai precum regii, Iar în iad slugile toate, Dar când ziua va veni, Vom avea multe păcate. Iar atunci vom face focul La cazanul neplăcut, Căci am vrut să fim puternici, Dar să fim buni,n-am putut. N-am putut pentru că banii Ne-au luat toate minţile, Şi-am ajuns ca să urâm Dragostea şi visele. Dar acum e prea târziu, Şi viaţa s-a terminat, Şi-am trăit viaţa haini, Înecându-ne în păcat.

54 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 TANGOU PREVENTIV

Nicu DOFTOREANU TANGOU ENERGETIC Motto : Ca să evadez din rutină Şi să pătrund în fantastic, mi-e de ajuns să fac lumină... Evadare – Elena Vizir (din Vol. Puncte Dreptunghiulare Ed. Eikon Cluj Napoca 2011

Energia naturală Este doar cea spirituală Pe care nu o primeşti Decât dacă reuşeşti Să devii lumină pură... Şi să te-ntorci în natură! De rămâi doar cel ce eşti! Singur cuc te regăseşti! Dacă ai tot neglijat Minunea ce s-a-ntâmplat Atunci când te-ai transformat Din copil în cel de azi Spargi chiar visul şi-apoi... cazi Când lumea-ţi se reasamblează Nimeni nu mai realizează Că norocul părăseşte Pe cel care se-ndoieşte Totu-i adevăr trunchiat! Când dorul te-a frământat În lumina care-i undă, Când surprinde o secundă Din particula iubirii... care-i baza fericirii... Unde partea ideală redevine spirituală!

Ghionturi din singurătate Primim toţi …când stăm deoparte, Și pe margini vegetăm Fără să ne implicăm, Predicând că, ...părăsite, Iubirile depăsite Mai rar sunt refolosite! Oare este-adevărat? Dacă TIMPUL le-a marcat Tot ce-a fost cândva curat, E de nerecuperat?! Așa că să-ți dau un sfat: Lasă-ți inima s-aleagă, Dă-i slujbă cu normă-ntreagă! Prevenind...astfel uitarea, Care-o nașt... amânarea, Ce-și prevede în agendă Adevăruri de...legendă, Mânjite cu sentimente De pierdutele momente Din clipele-n care dorul Cercetează...viitorul! Pâine de singurătate Mâncăm toţi …când stăm deoparte, Și pe margini vegetăm...

TANGOU DE NEUITAT Motto : De-ar fi să bei mereu, din laptele lunar Nu te-aş opri. E visul tău. Nimic nu-i în zadar... De-ar fi - Elisabeta Iosif (din Vol. Semnele Timpului Editura RawexComs 2011)

Doresc iubito să te mângâi! Ca să-ţi recuperez dorinţa cea dintâi, Călcată zdravăn în picioare, Atunci când din visare mi-ai lipsit... Necontenit. Doresc iubito să rămâi Dorinţa mea de căpătâi, Chiar dacă ceasul gândului şi dorul A obosit să-mi mai arate scorul Pe care timpul l-a marcat... Neîncetat. Doresc iubito să găsesc Un mugur pe care să-l cresc Şi să-l trimit spre tine-n nemurire, Spre a te găsi din nou ca fire! El să-mi insufle iar avântul... De-a nu cruţa deloc cuvântul Din care suspiciunea... Pururea, ...a alungat mereu iubirea... Şi asta e desigur... DESPĂRŢIREA! Iar dacă nu mă vrei ca invitat...în lumea spaţiului curat, Doresc iubito să te rog, Aşa cum nimeni nu a mai făcut-o Spre-aţi cere să-i rămâi, Să mă goneşti de tot din amintirea ta Dar... FĂR-A MĂ UITA!

55 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 DELTA DUNĂRII

Olga VĂDUVA OGLINDA VEŞNICIEI Te aştept ca pe un cântec zadarnic deasupra crestelor de piatră, lăsat mărturie cerului, ca o doină sub stele pentru păsările cerului. între tine şi zbor, luna îşi făcea rondul de noapte, printre stele căzătoare, adunate în mărgăritarele lacrimilor albe, izvor al pleoapelor, al fantasticului sunet de leagăn... al timpului nesfârşit. primeşte-mi, mângâierea, ce acoperă ochii. nu privi oglinda veşniciei, a nopţii a liniştei, a visului... aşteptarea a primit o formă nouă... ETERNITATE

OM minusculă stea în dimensiune izvor nesecat de-nţelepciune nestinsă văpaie de suferintă, pas măsurat spre dreaptă credinţă ... noian contrastant de clipe-efemere plăcere- adunată, răsfrântă-n durere un suflet pustiu ascuns în ungher jertfa iubirii prin rugă la cer. noapte sau zi, speranţa-n lumină ocean tulburat ori, zare senină adânc plin de taine, suspine-adunate regrete pierdute uitate-n păcate? Eşti plânsul tăcerii, cuvânt de-mpăcare supusă făptură primind alinare, smerit te închină răboj în răspuns pornită chemare în gândul ascuns. La candela-aprinsă, un înger aşteaptă să nu te opresti, să urci încă-o treaptă spre blânda iertare, e simplu nu-i greu sa fii numai tu şi Dumnezeu!

Te cunosc din copilarie, adunată în mâlul tăcerii, răsucită în braţe eterne afundată în canale şerpuite, mărginită de copaci bătrâni răsfăţată de stuful unduitor, de papura subţire şi plăpândă. Aud plânsul şi neliniştea ta, nu mai dăinuieşti în miracolul de altă dată. Motoarele bărcilor au redus la minim clipele de meditaţie şi profunda gândire. A murit sufletul tradiţiilor. Din loc in loc, zborul păsărilor, nuferi albi şi galbeni, vegetaţia miraculoasă îmi arată că aici, este locul nemuririi. Răsfrânte peste oglinda apelor înverzite, sălciile brodează forme şi chipuri, în cercuri străvezii. Rătăcită-n deşişul tău, mă opresc o clipă, să privesc fundul apei... fermecătoare imagine, în limpezimea de smarald cu iarbă albastră, eşti renăscută şi primenită. Rămâi universul necunoscut al bălţii, în răsăritul sângeriu, inundat cu iubire şi patimă.

REVELAŢII În suflet port vibraţia divină, răspuns la patima ce-a mai rămas, se duce anul vechi, fără lumină, apare noul an, peste un ceas. În inimă păstrez tipare-ascunse, sunt amintiri trecute în vecii, furtuni de sentimente nepătrunse, cuvinte mari, nescrise pe hârtii. Pe umeri timpul o să-l duc povară, iubirea o transfer pe alt tărâm, destinul vreau să fie o comoară, iar răutatea-n pumni să o sfărâm. În minte voi păstra cerul albastru, şi-o rugăciune pentru Dumnezeu, credinţa şi lumina e un astru, să te apleci la rugă nu e greu!

DEDA (BUNICUL) Privesc fotografia, şi lacrimi se preling Mi-e dor de tine deda, durerea cum s-o sting? Îmi amintesc aievea, erai înalt ... bărbos, Un lipovean puternic, glumeţ şi sănătos. Plecai cu noaptea-n cap, spre lotca cu vintire KATIUŞA, o cântai, acum e-o amintire, Te-am păcălit o dată, cu tine m-ai luat Am plâns de bucurie, nicicând nu te-am uitat. Trăgeai uşor la rame şi mă priveai tăcut, M-am ridicat în barcă ... am vrut să te sărut Ai smuls un nufăr alb ... din balta amorţită Tăcerea prinse glas, mi-ai spus ... fii fericită!

56 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 ZBORURI

Rodica Rădiţa RÂPEANU FERICIRE, ÎNCOTRO? Fericire, ce-i cu tine, ți-ai mai amintit de mine? Mi te-ai cuibărit în suflet și să cred mai tot nu-mi vine … Și–mi vorbești în somn întruna, te văd în or'ce ungher Ești în mine, deșălato și mă tem de-al tău mister! Oare cine să-nțeleagă că tu ești o zămislire, Că ești vânt și-a ta vuire e o boare de iubire... Nestatornică din fire, precum vii așa şi pleci Lași în urmă dureri mute, spânzurate-n lacrimi seci! Și minți omul ca la carte... cu o clipă efemeră, La ce bun dacă șederea, ți-este tot mai pasageră? Eu mă dau de ceasul morții, încercând a te păstra, Iar tu râzi scălămbăiato, râzi și-mi strigi: “E vina ta!” Te-am primit neprihănito, să-mi fii leagăn la durere Însă tu destrăbălato vii când e rost de plăcere…. Și-mi vine să îmi iau câmpii, mai bine nu te știam, Cu așa ursită slabă, sorții... mi-au fost de haram! Încotro îmi pleci nebuno cu sărutu-mi pe picioare? Nu mi te-am știut frivolă să iubești un orșicare! Și–atunci te-ntreb acuma: - La ce bun și la ce rost? Te-ai gândit nefericito, că de n-aș fi, n-ai fi fost!

TENEBRE Stau corbii-nțepeniți de-atâtea vini În pliscurile lor mînjiți de carne Sub leș se întrevăd vreo două coarne, Durerea–n vaier prinde rădăcini. Păcatul dă să urle în caverne O, câte suflete calcă pe spini ... Mă amețesc miroznele de crini În visul meu către cărări eterne. Se teme ciutura printre genuni Iar seceta se stinge în fântână Prin apa făcătoare de minuni. A amuțit și buciumul la stână, Doi cai aleargă parc-ar fi nebuni Îmi sângerează frâiele în mână!

Printre bătăi de inimi, ne măsurăm eterul Zburăm divin prin țipăt, cu-o singură aripă Apropiați în pliscuri ne sprijinim apterul Și-n carnea mea adesea ne prăbușim o clipă Să incantăm destinul pietrificat în rună Să ridicăm Înaltul, să-l agățăm de stele, Împăunate pene, să zboare-n colț de lună Și simțuri abisale s-adoarmă printre ele! De sângerăm dorințe, le vom simți tăișul În strana nemuririi pe-antimisul cu doruri, Lumini sacerdotale vor încolți păișul Lăsând iubirea sacră să-nvețe de la zboruri. Deși din întuneric curg numai divagații Ce mică este lumea, ce mic e infinitul ... Iubindu-ne sălbatic prin mii de constelații Ce mare e genunea, ce mare e Nimicul ...

A MEA SĂLBĂTICIUNE - In memoriam: Nicolae Labiș Prin miez de întuneric străluce ochiul caprei La margine de stâncă proptinduse-n copită Când botul fin despică alinătura apei Iar setea o-ncovoaie, ca pradă și ispită Rămâne mută luna și raza dulce-i pică Pe pântece, pe crupe și pe mărețe gene Doar liniștea din pietre o-mprejmuie cu frică Mai împietrită teama i se prăvale-n vene... Un muget îi încheagă blândețea de pe față Și-adulmecă durerea prin sfârcuri de lumină Vânatul își vânează același drept la viață O lacrimă de ploaie se umple cu rugină. Din coastele pădurii se-aude numai vaier Se împletește jalea pe trunchiul de tufan Frunzarele desprinse se jăruie prin aer Și amiroase-a sânge, a fiară și-a catran. Sub colții albi un rânjet îi încleștează gura In urlet se descinde rumoarea vechii sorți La capătul genunii, se profilează ura A mea sălbăticiune, te rog un salt ... că poți!

NEFERICITA-FERICIRII... Mi te-am ales, bărbate, să-mi deslușești visarea Și să-mi îngropi neprihănirea până la genunchi, Din pâlcuri de lumină să-mi împletești cărarea, Apoi, mă cheamă toată, în toamna-ți de pe trunchi. Mi te-am ales, bărbate, din țipete de-alămuri Din țarcuri îngrădite să smulg frâul plăcerii Și înhămați aevea printre răscruci și vămuri Să derutam săgeata, arcașului-trădării. Mi te-am ales, bărbate, ca să dezmint orbirea Din genele închise a cetelor de îngeri, Voi desluși afunduri, voi pironi clipirea, Am să-ți culeg iubirea din marile înfrângeri. Mi te-am ales, bărbate, din vitrege secunde, Chiar timpului vremelnic i-aș intenta recurs Dar îți rămân vestală, peste virtuți fecunde, La rând stau pețitorii ce-mbracă piei de urs. Mi te-am ales, bărbate, m-așteaptă lupercalii, Se tot arată-n palmă, că voi afla iubirea Am crucea înnegrită de corbi în funeralii, Ce-mi ciugulesc apatici, pe veci, Nefericirea!

57 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr.1 – martie 2015

DRUM - FĂRĂ - FUM ( Parcurs : Trăitor - Muritor - De rând !)

Traian GRIGORAŞ

DRAGOSTEA - DINTÂI (Reamintită : De - Parcul - Iubirii!) Am fost - Ieri: În parcul - Sufletului; Din apropiere... Drag mie; Din motive - Intime ... ...Soarele - Deasupra; Invită - Insistent - Natura: Să reînvie - Lumea - Vegetală: Să mişune - Vietăţile - Din jur ... Să întâmpine - Primăvara; De la - Orizont ... Cu frumuseţea - Lui - Verde; Decor – Superb ... În adierea - Freamătului - De frunze ... Linişte - Calmă - Specific : Parapsihologie - Pentru - Noi! ...Îmi port - Paşii alene; Pe alei - Recunoscute Pe unde - Am fost - De atâtea ori... Mă podidesc - Amintiri - Plăcute: Plimbări - Promisiuni - De dragoste... Pe care - Nu pot - Să le uit... Deşi - Pe fond; Mă - Dor ... ... Poveştile - Anilor - Trecuţi; Arhiva - Speranţelor Apuse... Autobiografie - Tăcută - De amor! ... Odată - Cu natura - Reînnoită; Mă reconsider Întrupat... Am viziuni: De simplu - Om... Abia aştept - Să mă plimb - Din nou; Anul acesta: Cu gândurile - Mele - Însingurate... Pe unde - Am fost: Cu dragostea - Dintâi! Înseninat - De experienţa - Vieţii ... În umbra - Parcului - Iubirii: Legendar!

Zilele - Se duc .. Nopţile - Se adună ... Apropie - Finişul ; De - Dincolo - De - Viaţa ... Scadenţa - Judecăţii: Suprarealiste! Păşesc - Spre; Eşafodul - Existenţei... Rar - Şi – Apăsat ... Cu - Fruntea - Sus; Suflet - Împăcat: Neînfricat! Formal - Legat; La - Ochi : Ferit - De - Protuberanţe ... Unde – Deocamdat’; În scenariu: Nimeni ... Nu mă - Aşteaptă! ... Mental - Conştient: Exersez - Festivitatea; Închiderea - Soartei! Ultimului - Act ; Cortină - Trasă ... În - Particular: Preiau - Cu mine - Amintirile - Trăirile ... Şi - Iubirile ... Locul - Rămâne; Gol - Pustiu ... ... Vă las - Vouă: Simpatia - Mea: Cerinţa - De - Uitare; In- Anonimat! Depun - Mărturie: Am fost - La fel; Ca - Voi toţi! Sclipiri - Luminoase; Umbre - Ascunse – Stinse ... Nu mă - Îndoiesc; De – Adevăr ... Simulez: Trec - Dincolo - De apoi; Reper - Mistic ... ... Am - Fost - Până - Ieri; Azi - Nu mai- Sunt: Ecuaţie - Substitută - Nulă! Plutitor - Pe şansa - Întâmplării... Mă dau - Plecat; Muritor - De - Rând... În - Nemurire Titrată! Neantul - Absoarbe; Urme - Şterse - Neîntinate: Enigma - Vieţii – Mele ... Drum - Fără – Fum! -

58 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului IMPRESII PRIMĂVĂRATICE cel dintâi anotimp îmbrăcat în verde crud, a renăscut în noaptea care alunga frânturi de amintiri culese din iarna trecută, speriate de zborul păsărilor ce poartă lacrimi de vânt cusute pe aripi.

Mariana BILIC 32 păşim de ceva vreme unul în celălalt atent să nu ne încurcăm paşii în dezamăgiri inima mea te-a purtat mereu prin anotimpuri fără sfârşit ce mi-a încolţit flori de măr adânc sub tâmplă gândul meu ţi-a înşirat vorbe pe care nu le-ai auzit dar ţi-au intrat fără voie în suflet făcând dragoste cu tine am iubit tăcerile tale m-au copleşit într-un fel anume îmi lăsai urme sub piele ca un fior blând de aceea ai rămas mereu acolo în mine iubindu-mă tandru pe dinănuntru în felul tău, tăcut ca o cădere domoală acolo puteam să-ţi vorbesc să te ascult să te iubesc în linişte păşind mereu unul în celălalt într-o armonie delicios de dulce până ce moartea ne va despărţi ... CHIAR DACĂ ... ai rămas o dulce înşiruire de cuvinte înfăşurată strâns în jurul inimii dorinţele încă muşcă adânc din coapsa întunecată a nopţii scrijelind amintiri în carnea vie încerc să scriu poeme născute din tavaliul timpului trecut neatinse de nici un gând de iubire să las primăvara ce va să vie să-mi curgă lin prin gânduri încolţindu-mi adânc sub piele flori de iasomie să elibereze demonii ce curg ascunşi prin sânge să las îngerii să-mi zboare din suflet prin păduri de albastru cu rădăcini înfipte în pagini scrise cu poveşti fără sfârşit să las să-mi înflorească sub pleoapă seminţele ploii rupte din drumul întoarcerii în mine ...

natura veselă îşi colorează obrajii la soare, împletind îmbrătişările zilei cu noaptea, pe-o pânză fină ţesută cu fire de lumină, desprinse din curcubeu şi cozi de cometă. seva vie ce-aleargă prin rădăcini luând forma venelor, numără anii stejarilor seculari contopiţi în cercuri, ascunzând sub umbra ramurilor cheile timpului sculptate din picături de veşnicie. liniştea desprinsă din nori cu aripi de fluturi lasă iarba crudă să-mi crească verde pe gleznă trezită la viaţă de plânsetele mugurilor de floare de măr ce-mi înfloresc în palmă ningându-mi sufletul cu adieri calde ce mă-mbată cu primăvară.

●

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 DESPRE TOAMNĂ ... de mult nu a mai plouat cu umbre de fluturi albi pe iarba uscată din vară ... de mult verdele nu s-a mai schimbat în explozie de culori nebune pe trupul toamnei, tapetat cu poeme atunci ... am descifrat sunete ce stăteau agăţate pe pânze de păianjeni balansându-se prin aerul înmiresmat cu arome de mere şi gutui... bruma aşeza domol picături de sidef pe ciorchinii din vie ... fardând prunele în albastru intens. când dimineaţa amesteca ceţile palide născute din pântecele pădurii şi le-arunca în culori proaspete peste coline, copacii îşi jeleau frunzele moarte împreunându-şi ramurile a rugă ... orbită de lumina apusului ce se-neacă sub bolta nopţii am adormit cu gândurile rătăcite printre acorduri de harpă ce îngânau fâlfâitul aripilor de cocori suspendat pe un portativ cu arpegii scris cu zâmbetul toamnei ... atunci inima mi s-a ridicat în picioare iubind femeia-toamnă din mine, ascultând atentă cum ziua scutură zgomotos fructele coapte ale cerului în coşul universului, cum vântul aleargă desculţ pe linia orizontului aruncându-se de nebun în valuri de frunze ruginii căutând febril linia de hotar spre al cincilea anotimp lăsându-mi răgaz să pornesc în aventura călătoriei întoarcerii în mine ...

59 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului BEATRIZ, ZÂNA FERICIRE A SPERANȚEI Motto: "Două picioare inerte nu împiedică niciun gând să zboare” “A fost odată …” este începutul oricărui basm ce invită a descoperi, o lume cusută cu magie și fantezie, lumea acelui “niciodată, vreodată..” nelimitat de frontierele realității firești. Dar ce vreau aici să vă destăinui, nu este doar un fantastic basm, este o poveste mai mult decât adevărată, unde nu va lipsi miracolul și dorința de visa la imposibil , când vei termina de citit. După tradiție, la căderea amurgului, când soarele seascunde pentru a se odihni, înainte de a păși pe teritoriul viselor, ies la terasă să bârfesc cu luna și cu stelele, ce sunt atât de minuscule văzute de aici. Există doar o noapte din lună, în care astrul îmi poate pârea, cea mai frumoasă pățanie cunoscută de el în călătoria sa cerească, cu privirea îndreptată spre mingea rotundă de pământ. Este noaptea în care are putere, de a iradia mai mult decât oricând, mulțumită razelor solare ce o străpung și ajung până la sol, transformând lumina palidă în nocturnă și dându-i numele lunii de plină. Vă întrebați cum e posibil, ca luna fără gură să poată vorbi, răspunsul este foarte simplu, doar cine știe să asculte cu atenție poate pricepe ce are de spus. In timp ce practici să-ți rafinezi auzul, îți voi da cunoașterii povestea, ce între toate m-a fermecat mai mult, pentru că am multe îndesate, în jurnalul meu personal ce așteaptă nerăbdătoare să fie citite de copii. Este atât de plin de basme și mă tem că în curând se vor revărsa; ascultați așadar povestea, ce luna la urechi îmi şoptea: Am rămas impresionată, spuse luna, eram incapabilă să rezist, să-mi desprind pentru un minut privirea, de zâmbetul său radiant, nevăzut vreodată pe buzele niciunui pământean. Înfățișarea sa îngerească m-a cucerit pe deplin, nu concepeam să treacă o noapte fără să trec pe la geamul ei să o vizitez. Curiozitatea de a ști de ce această copilă nu se oprea nici o clipa din râs, m-a împins aproape de fereastra-i să o cunosc un pic mai mult, dar de fiecare dată era aproape ora de dormit. Într-una dintre seri, dornică s-o revăd, am încălcat una dintre cele mai sacre norme, aceea de a nu ieși cumva pe cerul luminat al zilei, înainte ca soarele măreț să-mi dea ordinul și să-mi înmâneze cheia ce deschide ușa nopții. Mai mult de o mustrare am primit în acea seară dar a meritat urecheala ce-am primit, pentru că ce am văzut m-a surprins, fără îndoială și pe tine te va uimi. Sub veioza de pe noptiera de lângă pat, aștepta să fie deschisă o carte, ce avea împletit pe coperta aurie, titlul “OMUL PĂIANJEN”, scris cu litere roșii și mari. Mama sa luă cartea în mână și o întrebă: Beatriz, iubire, vrei să-ți citesc aceeași poveste din nou? Copila dădu din cap, cum nu ar fi putut fi altfel, cu zâmbetul său cuceritor desenat pe buzele-i încântătoare. După ce a terminat de citit precum în fiecare seară, aceeași poveste preferată, a sărutat-o pe frunte mângâind-o pe părul moale și a ieșit pe ușă, lăsând-o ca îngerii să o adoarmă. Beatriz în șoaptă, s-a pus a vorbi cu perna-i ascultătoare, paznicul tuturor secretelor spuse de ea în taină, văzând că nu era nimeni prin preajmă să-i asculte dorința ce și-o repeta în fiecare seară, a cerut cerului să o transforme în fetiţa păianjen, să-i crească și aripi să poată zbura deasupra orașului, tării și să facă înconjurul globului.

Anul 1, Nr.1 – martie 2015 BEA, LA NIÑA FELICIDAD “Erase una vez...”, suele ser el comienzo de cualquier cuento que invita a descubrir, un mundo repleto de magia y fantasía; el mundo del “nunca jamás” sin fronteras. Pero lo que aquí os vengo a contar, no es un fantástico cuento, es una historia más que real, aunque no falta la magia y el deseo de soñar al terminar de leer. Como de costumbre, al caer el crepúsculo, cuando el Sol se esconde para descansar, antes de adentrarme en el territorio del soñador, salgo a la terraza un ratito a charlar con la Luna y sus hermanas pequeñas, las campechanas estrellas, tan diminutas vistas desde aquí. Y sólo hay una noche al mes en la cual, la luna me puede chivar la más hermosa historia que conoció en su recorrido celestial, mirando hacia la extensa Tierra. Esa noche posee el poder de irradiar más que ninguna otra, gracias a los radiantes rayos del sol que la traspasa hasta que llegan a tocar la tierra en forma de noctámbula luz, dándole así el conocido nombre de Luna Llena. Os preguntareis: ¿cómo es posible que la luna sin boca supiera hablar?. La respuesta es sencilla: sólo los que saben escucharla pueden oír lo que tiene que decir. Mientras practicas en afinar tus oídos voy a darte a conocer el relato que entre todos fué el que me embaucó, porque hay muchos que voy guardando en mi mochila personal tan abundante de historias que está a punto de rebosar. Quedé impresionada, dijo la luna, y no era capaz de resistir, de desprenderme ni un minuto la mirada de la sonrisa más larga y radiante, nunca vista por mí, en el rostro de ningún ser viviente. Su cara tan angelical, me conquistó por completo, era imposible que pasara alguna noche sin visitar a la muchacha que siempre estaba alegre y parecía tan feliz. La curiosidad de saber por qué esa niña nunca dejaba de sonreír, me empujó cerca de su ventana para conocerla un poquito más, pero casi siempre que echaba una ojeada era la hora de dormir. En una de las tardes, impaciente por verla, rompí una de las normas que cumplen los astros, la de no salir antes que el sol estuviera preparado para cederme los mandos y la llave que cierra y abre el cielo azul. Más de una bronca me llevé aquella vez, pero mereció la pena, porque lo que vi me sorprendió y te sorprenderá a ti. Sobre la mesita de noche, al lado de la cama, ví un libro que tenía como título “Spyderman”, su madre lo cogió y le pregunto: Bea, cariño ¿quieres que te lea el mismo cuento otra vez? Como no iba ser de menos, Bea asentó con la cabeza, por supuesto, sin dejar de sonreír. Después de leerle como todas las noches, el mismo cuento preferido, su madre le beso la frente, acarició su melena lisa y salió de la habitación. Bea empezó a hablar con su almohada, pensando que nadie estaba allí para cotillear el deseo que pedía repetidamente todas las noches antes de dormir. Su deseo, como te habrás dado cuenta, era el de convertirse en Spyderman, poseer el poder de sobrevolar la ciudad, el país y el mundo entero.

Mirela MARCOCI (continuare în numărul viitor)

60 ____________________________________________________________________________________

Cuprins Ion IONESCU-BUCOVU - Cuvânt pentru cititori Ioan GANEA-CHRISTU - De-ale mele, de-a valma Nicolae VASILE - Proză Dorin MACOVEI - BUNA VESTIRE - REPERE BIBLICE SI ICONOGRAFICE Ion IONESCU-BUCOVU - MARIN PREDA ŞI „ERA TICĂLOŞILOR” Irina Lucia MIHALCA - Poezii Camelia STAN - Poezii Mariana DIDU - Poezii Constantin-Nicolae GAVRILESCU - Poezii Eduard ZALLE - Poezii Melania CUC – recenzie „BLESTEMUL CASEI” Pere BESSO - Poezii Luca CIPOLLA - Poezii Maria ROIBU - Poezii Ion IONESCU-BUCOVU - Poezii Mioara Ardieleanu - Poezii Nicolae VASILE - Poezii Dan SPRÎNCENATU - Poezii Cristian ŢÎRLEA – Poezii Gabriela-mimi BOROIANU - Poezii Georgeta RESTEMAN - Poezii Mariana NEACŞU - Poezii Mirela MARCOCI - Poezii Dida Diana CIOPONEA - Poezii Eugenia Sidonia BOTEANU - Poezii Victor FOCA - Poezii Camelia ARDELEAN - Poezii Adriana PAPUC - Poezii Costache NĂSTASE - Poezii Daniel VIȘAN-DIMITRIU - Poezii Florin CĂPRAR - Poezii Ioan Ciprian MOROȘANU - Poezii Stelu POP - Poezii Vasile NEAGU-SCÂNTEIANU - Poezii Victor BURDE - Poezii Ion PENA - Poezii Mihaela HURĂ - Poezii Preot Dr. Dumitru ICHIM - Poezii Carmen-Rodica NOROCEA - Poezii Maria SIMION OSMULICHEVICI - Poezii Corina-Mihaela SOARE -Poezii Ileana-Cornelia NEAGA - Poezii Dan MITRACHE - Poezii Dorina NECULCE BATH COHEN - Poezii Elena ȘIPOTEANU - Poezii Gina ZAHARIA - Poezii Ileana SPRINCEANĂ - Poezii Angelina NADEJDE - Poezii Liloara MACOVEI - Poezii Luminița POTÎRNICHE - Poezii Maria CĂLINESCU - Poezii Mărioara NEDEA - Poezii Mihaela OANCEA - Poezii Mihail RUJOIU - Poezii Nicolae DOFTOREANU - Poezii Olga Văduva - Poezii Rodica-Rădița RÂPEANU - Poezii Traian GRIGORAŞ - Poezii Mariana BILIC - Poezii Mirela MARCOCI – BEATRIZ, ZÂNA FERICIRE A SPERANŢEI / BEA, LA NIÑA FELICIDAD

Pag. 1 2 3 4 6 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 27 27 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60