Revista amprentele sufletului, nr1, iulie 2017

Amprentele sufletului

fondată în România – martie 2015

Revistă de cultură, artă și literatură – Anul III, nr.1 – iulie 2017 GRUPUL DE INIȚIATIVĂ: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Constantin-Nicolae GAVRILESCU Nicolae VASILE Ion IONESCU-BUCOVU Ioan GANEA-CHRISTU Președinte onorific: Nicolae VASILE

Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România COLECTIVUL DE REDACȚIE: Constantin-Nicolae GAVRILESCU – director Ioan GANEA-CHRISTU – director tehnic Eugenia ENESCU-GAVRILESCU – redactor șef Mirela MARCOCI, Secretar General de redacție – Spania Nicolae VASILE, Senior editor Maria CIOBOTARIU, Senior editor - Membră a Ligii Scriitorillor, filiala Brașov Ștefania BURNEA, Senior editor Mariana BILIC, Redactor Maria RUSCANU-BĂLĂCIANU, Redactor; Eugenia TIGOIANU-DRĂGAN, Redactor; Nynna VIZIREANU, Grafician Tehnoredactare: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Coperta: Marian COMĂNIȚĂ Contact: corector.eu@gmail.com https://www.facebook.com/Amprentele-sufletului-revistă-703085596443733/ http://amprentelesufletului.blogspot.ro Notă: Membrii colectivului de redacție al revistei „Amprentele sufletului” își rezervă dreptul de a seleta materialele trimise pentru a fi publicate.

Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile, informațiile și originalitatea creațiilor literare trimise. De asemenea, rugăm autorii ca textele să nu facă referiri discriminatorii, să fie întotdeauna argumentate și să păstreze o tonalitate decentă, mai ales pentru temele cu iz politic, social și religios.

Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri și vor fi publicate în numărul următor, cu acordul autorilor.

Materialele pentru revistă vor fi trimise în format doc sau docx. Arial 11.

Editgraph

Editura – Buzău ISSN 2393 – 4506

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

EDITORIAL MIHAIL EMINESCU – EMBLEMA SPRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI La aniversarea a 150 de ani de la publicarea poeziei „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, am hotărât anul acesta, împreună cu prietenii și colaboratorii fideli ai revistei „Amprentele sufletului”, să-l omagiem pe poetul nostru național printr-un grupaj de poezii și eseuri, într-un gest de profundă deferență, cuprinse în antologia „Poeți și scriitori contemporani, în Regal eminescian”, deoarece, așa cum spunea doamna Profesor Floarea Necșoiu, „lumea întreagă și, în special, cultura română se află într-o criză care amenință la întoarcerea unui Ev Mediu întunecat”.

După părerea mea, poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!” este cea mai frumoasă odă închinată de Eminescu patriei sale şi una din cele mai frumoase poezii din perioada de început a creaţiei sale, pe vremea când era un tânăr entuziast și idealist, aflat sub influența scrierilor patriotice ale lui Grigore Alexandrescu, Andrei Mureșan și Vasile Alecsandri, opere pe care Eminescu le-a cunoscut la Cernăuți. În această poezie el omagiază trecutul glorios al patriei, nădăjduind într-un viitor luminos.

Fire complexă, a lăsat o impresie deosebită prin gest, cuvânt, gând sau înfățișare. A rămas multă vreme în conștiința publică simbolul geniului nefericit, al poetului damnat. De-a lungul timpului s-a născut mitul eminescian, creatorul unic în poezia noatră, care a eclipsat tot ceea ce s-a scris de către predecesori și a influențat tot ce s-a scris după el.

Cu o personalitate copleșitoare, a impresionat prin agerimea minții, imensa cultură acumulată, curiozitatea intelectuală și mai ales farmecul limbajului, semnul celor aleși.

S-a remarcat prin forța de sinteză a izvoarelor autohtone și universale, prin imaginația bogată, fantezia creatoare, prin profunzimea ideilor filozofice, viziunea cosmică și mitologică a omului, excepționala putere de a se exprima pe înțelesul celor mulți pentru care, de fapt, scria. Stilul său artistic este cea mai elegantă, curată și armonioasă haină stilistică la care a ajuns vreodată limba noastră.

Chiar dacă a fost considerat ultimul mare romantic european (cronologic), Mihai Eminescu nu a fost romantic contemplativ, ci om al timpupui său, adânc implicat în viața poporului de care a fost permanent preocupat, analizând cu clarviziune și simț critic sănătatea morală a instituțiilor publice, căile progresului. În dragostea lor pentru Luceafărul poeziei universale, românii îl cântă mereu pe Mihai Eminescu. Împreunnă cu poeții și scriitorii ce au împletit cununa Regalului eminescian din acest volum, la care se vor alătura poate noi creatori ai frumosului, ne-am propus ca începând de acum să pornim an de an editarea unei noi antologii cu titlul „Poeți și scriitori contemporani în Regal eminescian”, din dorința de a stopa descreșterea culturală și relansarea unei renașteri cultural-naționale.

De ce l-am ales pe Mihai Eminescu pentru acest lucru e lesne de înțeles. L-am ales pentru că este unanim considerat cel mai mare poet al nostru, al românilor, Bardul de la Ipotești, Poetul Național, Poetul Nepereche și unul dintre cei mai mari poeți ai lumii din toate timpurile.

Lansarea antologiei s-a făcut la data de 8 iunie a.c., la Palatul Parlamentului, în cadrul Salonului Național Eminescu deschis între 8 și 30 iunie, la invitația domnului Mihai Costin, consilier parlamentar și președintele Grupării Colecționarilor de Medalii și Insigne „Mihai Eminescu”, a Societății Numismatice Române.

Eugenia Enescu-Gavrilescu 1 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

CANDIDAT LA… MEDALII (Povestire cu întâmplări strict autentice!)

Lucram de ceva vreme la centrala electrică G. unde ajunsesem şeful uneia dintre cele mai importante secţii de producţie. Într-o zi vine la mine secretarul de partid al centralei (A) și-mi zice: -Tovarăşe Ţ, am o veste bună; se apropie 1 Mai şi Sectorul de partid ne-a cerut propuneri pentru cei care vor primii medalii. Ne-am gândit la D-ta pe criteriul că ai obţinut rezultate bune în producţie, conducând o secţie de mare răspundere!

-Bine tovarăşe A, vă mulţumesc pentru apreciere, răspund eu, pătruns de emoţie şi de mândrie...!

Peste câteva zile, după şedinţa operativă mă opreşte tovarăşul A şi-mi spune, oarecum jenat: - Ştii tovule şef, indicaţia de la sector este să promovăm tinerele cadre. Aşa că potrivit acestui criteriu ne-am gândit la inginerul T., pe care îl ai în formare la secţie. Desigur că data viitoare eşti primul pe lista pentru medalii. Ce zici, nu-i aşa că eşti de acord?

- De acord tovule secretar, decoraţi-l pe T, e băiat tânăr, descurcăreţ şi cu argumente, am înghiţit eu în sec! (Unul din argumentele de bază era tovărăşia de pahar a inginerului T cu secretarul A!).

Peste câţiva ani, în urma unor restructurări, fostul Inginer şef O (puţin mai în vârstă ca mine), vine pe funcţia de Şef de secţie, eu rămânând adjunctul lui. Se apropia ziua de 23 August şi sunt chemat la Cabinetul de partid, de secretarul A. - Tovarăşe Ţ, se vor da medalii în cinstea marii sărbători şi nu te-am uitat. După cum ţi-am promis data trecută, ai fost trecut pe listă dar Sectorul ne-a precizat ulterior că în acest an, criteriul de decorare este experienţa. Aşa că ne-am orientat la şeful D-tale care îndeplineşte criteriul şi are nevoie de o compensaţie morală după restructurare.

-Bine tovarăşe secretar, nicio problemă, tovarăşul ex inginer şef merită să fie decorat pentru că are destule calităţi, am mormăit eu desumflat. (Una din calităţile lui O era că îl medita, în timpul programului, pe secretarul A, în vederea admiterii la subingineri!).

Ovidiu ȚUȚUIANU România S-au scurs aproape 12 ani de muncă în centrala G, dar secretarul de partid, acelaşi, a uitat să mă mai treacă pe lista candidaţilor la medalii!

Ulterior am fost transferat în Minister. După câtva timp, mă sună secretara adjunctă a Comitetului de partid: - Tovarăşe Ţ., te rog să-mi dai nişte date personale.

- Dar, tovarăşa L, toate datele mele personale le găsiţi la serviciul de resort, am replicat eu maşinal.

- Ştiu asta, însă avem sarcină de partid urgentă să înaintăm la Sector propuneri pentru decoraţii iar Dta ai fost inclus în lista respectivă.

- Bine, tovarăşă secretară, dacă-i sarcină cu plăcere! Şi îi dau informaţiile solicitate.

Trec zilele, săptămânile şi lunile în goană! Între timp aflu de la colegi că decoraţiile s-au dat. Împins de curiozitate o sun pe tova, cu întrebarea: - Mă scuzaţi, dar ce s-a întîmplat cu medalia mea ?, la care primesc un răspuns stupefiant: - Regret tovule dar lista transmisă de noi a fost considerată de Sector prea voluminoasă, aşa că s-a limitat pe criteriul alfabetic; D-ta fiind cu litera Ţ, nu ai mai încăput pe listă!

După aşa numita revoluţie, la noul loc de muncă (unde apropiindu-mă de pensionare, ocupam o funcţie relativ modestă) sunt solicitat să completez un formular cu date pentru o potenţială decorare...

Credeţi-mă că nu mi s-a mai comunicat niciodată, dar nici eu nu am ţinut să aflu, criteriul datorită căruia am ratat şi această tentativă?!

Aşa că, neîndeplinind niciodată schimbătoarele criterii şi nedispunând de argumente suficiente, am ieşit la pensie tot... candidat la medalii!

2 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

SUB SEMNUL PAJUREI de Romeo Eugen LUPU

Povestea unui pilot de elicopter Aşa cum a avut continuu de înfruntat obstacole de orice fel, iată că nu a putut să participe degajat, nici la propria-i lansare…

De altfel, pare că i-a fost predestinat „intervenţionismul de urgenţă” la care a dovedit că a făcut faţă cu succes.

M-a mirat că în lupta cu timpul a găsit o ţâră de răgaz pentru a realiza această deosebită lucrare, după părerea mea, mai întâi document şi apoi, biografică. Îi cunosc zbaterile de a se stabili la forma finală a acestei cărţi, de a găsi sponsori, editură şi un loc potrivit de „lansare”. Până la urmă, le-a rezolvat perfect, pe toate.

Apropo de locul de lansare; am făcut şi eu un desen cu catren, pe care i-l dăruiesc cu drag: De „Sub semnul pajurei”, cu onor Se lansează o poveste; Viaţa unui aviator Scrisă, aşa cum este.

E ca şi cum după tot felul de eforturi profesionale şi umanitare pe care le-a lansat de-a lungul carierei a venit şi ultima „bombă” care le-a înglobat pe toate, iar transmiterea acestora către cititori, i-a uşurat sufletul aducându-i satisfacţia că marea parte a dăruirii sale către semeni nu va rămâne necunoscută. Ea se află prinsă cu dragoste, între copertele acestei cărţi.

Aşa cum ştie să mănuiască manşele şi toate „sofisticăţeniile” acestor moderne aparate de zbor, tot aşa de bine ştie stăpânească condeiul şi vorba.

Justific afirmaţia referitoare la scris, remarcându-i fraza clară şi concisă, pe un ton prietenesc cu iz hazliu; chiar şi atunci când pare nemulţumit, scrie fără urmă de ranchiună.

Justific de asemenea afirmaţia cu privire la vorbă prin faptul că nu degeaba este invitat frecvent la posturile de radio sau televiziune pentru a comenta sau a răspunde cu profesionalism în cazul multor situaţii critice din domeniul aviaţiei, care din păcate parcă sunt din ce în ce mai numeroase.

Recomand această carte care iese, oarecum, din tipare: asta a avut de spus - şi a avut ce spune - şi asta a spus-o/scris-o frumos, cu argumente, într-un limbaj presărat pe alocuri cu elemente de umor. Îl felicit pe autor şi-i recomand să mai scrie, pentru că acest succes îl obligă!

Otopeni, Aeroportul “H. Coandă”, 7 decembrie 2015

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Uite-aşa, din vorbă în vorbă cu autorul, la un păhărel de „pălincă de pălincă”, am fost printre primii cititori ai acestei cărţi aflată, până de curând, în stadiul de morulă privind tehnoredactarea (la care am dat şi eu o mână de ajutor). Conţinutul a rămas aproape sută la sută bătut în cuie. Şi e un conţinut deosebit, un subiect rar, tratat cu seriozitate, chiar dacă pe alocuri se întâlnesc expresii cu iz umoristic sau aluzii subtile la neregulile cu care s-a confruntat autorul de-a lungul unei cariere de invidiat şi demnă de urmat. Foarte puţini, din afara sistemului, bănuim măcar amploarea riscurilor la care sunt supuşi aceşti oameni curajoşi, devotaţi, care acţionează prompt şi necondiţionat.

Fără a avea pretenţia de a fi scris o carte ce respectă canoanele domeniului memorialistic (dar oare câte cărţi mai respectă ceva?) comandorul Romeo Eugen Lupu îşi deschide sufletul şi ne pune la dispoziţie propriile trăiri din profesia-i predestinată, dar sunt sigur că ar mai avea de scris vreo două cărţi. Un povestitor cursiv care îţi atrage curiozitatea şi îţi ţine cartea în mână până la final.

Ioan GANEA-CHRISTU Prefaţa autorului Fiecare își are propria istorie. Povestită, scrisă sau de nimeni știută, adună în paginile ei frânturi unice de eternitate, după o divină marcă înregistrată.

Suntem eroii principali ai propriilor noastre vieți și martorii evenimentelor pe care le trăim.

Omul își construiește și-și trăiește istoria până la ultima filă. Intens sau absent, liber sau constrâns, urcând sau târându-se, singur sau în echipă, izbutind sau pierzând, întotdeauna ultima filă încheie irepetabil istoria.

De curând, am pus punct unui capitol important al vieții mele și am ieșit la pensie. Cu ochii minții mi-am recitit filele istoriei. Fără a fi critic, detașat de apăsarea suprastructurii instituționale pe care am slujit-o și a exponenților ei cocoțați pe socluri vremelnic și nemeritat ocupate. Cu mulțumirea că mi-a reușit și ultima aterizare și am încheiat un vis sau un destin dorit.

Nu a fost perfect! Nimic nu este ușor când trudești ca să râzi și râsul doare.

Poți strânge pumnii și poți privi dincolo de orizont cu ambiție și speranță.Este important să continui.

De cele mai multe ori, „soldatul” devine erou după ce nu mai este și istoria lui rămâne neștiută pentru totdeauna. Precum cel mai important erou al propriei mele istorii, cătană bătrână, formată de foarte timpuriu, am simțit nevoia unui „remember” pe care l-am pus între coperțile cărții. Probe ale trecerii mele prin viață, adunate în capitole. Fără intenția de a respecta regulile vreunui gen literar, fără o cronologie, aşa cum mi le-am amintit și am simțit.

Atunci când cerul a fost mai jos decât pământul, am dat un bip lui Dumnezeu și cineva mi-a răspuns. Istoria mea ar fi rămas nescrisă.

Comandor (r) Romeo Eugen LUPU

3 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului DORUL

Cum să-nțeleagă alții ce-i dorul românesc, Când limba lor nu știe acest cuvânt divin, De-ar căuta și-n stele și-n lună, nu-l găsesc, Căci dorul nu respiră în sufletul străin!

Emilia AMARIEI Austria

SE JOACĂ NUMAI DRAME PESTE TOT În inima potopului din noi, Am devenit semnale de furtună, Avertisment pentru îngheț și ploi, Un buletin de știri despre minciună.

Bunicii și părinții sunt, acum, Legende vii, de nimenea citite, Iar mamele, un surogat postum, Bunicile, icoane neprivite.

Copiilor li-i teamă de prezent Căsătorii de probă... anulate.

Familia-i doar un cuvânt absent Din DEX-ul nostru de valori uitate.

Neputincioși vedem acest final Și printre lacrimi vă privim sfârșitul, Urmași pierduți din punctul cardinal Ce indica pe hartă infinitul.

Bătrâni și triști ne ducem suferind, Căci v-am lăsat doar moartea moștenire.

Din tot ce-a fost pe lumea asta sfânt, Nu v-am păstrat nici partea de iubire.

Cum ai putea să știi tu, străine, ce-i un dor, Tu n-ai Carpați, nici Deltă, n-ai Olt și n-ai nici Prut, Nici doină, care curge ca apa de izvor, Și nici vreun Eminescu, vreodată, n-ai avut!

Numai românul știe ce-i dorul pe pământ Și Dumnezeul care l-a pus în pieptul lui.

Ne-a dat divinitatea în dar acest cuvânt, Iar noi doinim prin lume de dorul dorului...

PATRIE Patrie, te-aș frământa-ntre gânduri și pe roata cerului, te-aș pune, cercul tău de ape și pământuri să ia chip de doină, dorul - nume, Și m-aș face una cu-a ta glie să răsar în ierburi și în muguri, să-ți mângâi pământul, Românie, că prea geme sub străine juguri.

Patrie, port rănile-ți cu mine, Dunărea prin ochii mei se scurge, peste Prutul tău se-aud suspine azi te prad-ai tăi, nu hoarde turce!

M-oi ruga Olarului să pună pe-a ta formă stele mii și îngeri și, gătită-n iia cea străbună, să te ia din valea cea de plângeri.

Chiar și pe Dumnezeu vi l-am furat Și-n locul Lui v-am dăruit durere.

Copiii noștri dragi v-am condamnat Să moșteniți tot iadul în tăcere.

Se joacă numai drame peste tot, Pe scena unei lumi debusolate, Tristețea nu-și găsește antidot; Murim tăcuți în „sălile de teatre.”

4 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

TĂCEREA DIN SUFLET timpul pare că s-a oprit același ticăit asurzitor a ațipit gândurile stau nemișcate dorințele se odihnesc pe muchia dintre vis si realitate iar tăcerea a pus stăpânire pe noaptea trupului meu liniște asurzitoare liniște așternută peste simfonia cuvintelor chinuitoare tăcere a gândurilor netrăite lasă dorințele să zboare să ticaie la nesfârșit ceasul cuvintelor nerostite iar sentimentele să învârtă pentru totdeauna limbile ceasornicului amorțit...

DE-AȘ FI De-aș fi o lacrimă-n amurg În ochii tăi aș înnopta Iar dimineața să mă scurg Scăldată de privirea ta De-aș fi un zâmbet răsărit În colțul gurii tale dulci Te-aș săruta la infinit Pân’ ți-aș lăsa urme adânci Un rid pe fruntea ta de-aș fi M-aș preschimba în bucurie O viață-ntreagă m-aș jertfi Pe-al tău altar de furie O șoaptă dac-ar fi să fiu Din vorba-ți uneori domoală M-aș revărsa așa cum știu Încetișor la tine-n poală De-ar fi să fiu un simplu gând Rătăcitor la tine-n minte Te-aș zăpăcii din când în când C-o dragoste fierbinte Și pe o filă de poveste Ne-am regasi în Univers De-ar fi să fiu în viața ta un ESTE Și nu un FAPT DIVERS...

Florentina DANU România

GENEZĂ Vreau să mă transform în soare și prin raze să-ți vorbesc vreau să mă preschimb în lună noaptea să te învelesc vreau să redevin o stea tu să redevi luceafăr să-ți șoptesc iubirea mea ascunzându-ne prin nuferi... vreau sa fim nuferi pe lac lacul mândru cel albastru și-un poet nebun și tandru să ne-aștearnă pe hârtie într-un vers de poezie să fim două puncte negre cu miros de iasomie să ne gâdile penița ca o vrajă amețitoare ca să devenim apoi tu poet eu visătoare iar dacă va trece noaptea peste gândurile noastre ne vom transforma în vise și ne vom ascunde-n case pierduți în îmbrățișarea focului arzând în vatră ne vom preschimba pe dată tu-n băiat iar eu în fată și cuprinși de armonia jocului amețitor ne vom transforma cu timpul în iubire și în dor...

5 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

IUBIREA MEA TE CHEAMĂ Vino acum, iubite, iubirea mea te cheamă Când inserarea-şi deschide ochii de aramă Curând sărutul nopţii se asează somnoros, Pe visul ce te aduce dorindu-te sfios.

Vino acum, iubite, iubirea mea te cheamă!

De ce va fi să vie, azi, nu ne fie teamă, Răgazul ce ne-a fost dat să îl gustăm se cere, De mâine, nu se ştie, de nu vom fi tăcere.

Vino acum, iubite, iubirea mea te cheamă Când noptatica şoptire seara o destramă.

Se lasă umbra nopţii pe patul gol de tine, Doar luna mă alintă cu degetele-i fine.

Vino acum, iubite, iubirea mea te cheamă!

Tu nu-mi lăsa s-apună seninul fără seamă.

Curând târziul răsări-va-n tâmplele pale Şi viaţa ne-o pierde pe a uitărilor cale.

DUM SPIRO SPERO

Agafia DRĂGAN România

TU, IUBITE Arată-mi drumul când visele suspină Şi eu mă reazăm de-o floare de sulfină Să-mi curăţ tălpile de păsări şi spini, Speranţe pierdute-n vânt şi mărăcini.

La capăt de drum cu vise apuse, Atâtea cântece rămân nespuse.

Undeva adastă un dor nepătruns, Un vis de iubire-n frunze ascuns.

Şi-nchide porta dintre mine şi mine Să nu mai cutreier prin umbre străine.

Un pas înainte şi doi înapoi, Mă află apusul cu nări de copoi.

În amintiri născute din visare, Însingurarea-şi află alinare.

Iluzii aromate de vechi vibrări Ascund nostalgic tăcute chemări.

Aşează-ţi iubirea pe umeri de frunze Când gândul m-alungă pe drumuri confuze.

Si nu întreba cum sunt, cât te iubesc, Aş lăcrima tăcerile să-ţi vorbesc.

Nimic nu e iubite, întâmplare, Nici ziua de azi cu clipe amare. Încearcă tristeţea să-şi facă popas Dum spiro spero atât ne-a mai rămas.

Când soarele curge-n seară arămiu, S-adoarmă la sân de lună argintiu, La început de drum la capăt de cărare, Unduie tăcut un gând de împăcare.

Santinelă tăcută la ţărm de amurg, Cer îndurare spre răsărit să mai curg Când trecuturi bat la tâmple răscolit, Să nu-mi las visul de riduri ofilit.

Că mai e încă vreme spune-mi iubite, Nu-mi fie nopţile de dor ocolite, Zilele focul să nu-mi potolească Până când doar iarbă o să-mi vorbească.

6 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

CRONICĂ DE CARTE GRĂDINA DOMNULUI, autor Nicolae VASILE Maria NICULESCU România

Volum de versuri având titlu și conținut cu tentă filosoficoreligioasă; astfel de gânduri are inginerul, profesorul universitar, scriitorul și poetul Vasile Nicolae. Interesant, semnificativ, atât de bine ales acest titlu!

Cât despre versuri, au subiecte ce acaparează, incitând la deconectantă lecturare.

Grădina Domnului? Cea mai renumită grădină din Țara Sfântă, locul în care Mântuitorul venea adesea. Acolo, Dumnezeul întrupat va învinge ispita și teama de moarte, va da seamă omenirea pentru toate căderile ei, încrezătoare totuși în îndurarea fără de margini a Aceluia Care a fost „ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evrei 4, 15). Închid ochii, închipuindu-mi cum arată, Grădina Domnului, transcend în lumea divină, mirifică, apoi îi deschid și, după cum spune domnul Nicolae VASILE, neputându-i contesta veridicitatea spuselor, mă regăsesc în realitatea crudă, într-o grădină care nu mai este cum a fost, este cu totul și cu totul altfel, multe s-au schimbat și poate vor mai fi schimbate, iar ce-i mai întristător, s-a schimbat ființa umană, sufletul, alteori senin, primitor, cald și bun, a devenit astfel cum, unui om drag Domnului, nu i-ar sta bine; oare să fi venit, într-adevăr, vremea lui Lucifer? Nu, nu generalizăm, mai sunt oameni, așa, precum domnul Nicolae VASILE , care au rămas fideli legilor divine lăsate de Dumnezeu.

Motto-ul, creație excelentă a domnului Nicolae VASILE, mi-a suscitat atenția, drept pentru care, cu deosebită plăcere l-am tradus și în limba italiană; acest motto este o recapitulare succintă a tot ce este cuprins între coperțile cărții cu un design deosebit: //Lasciatemi ad essere,/ di sapere ciò che è vivo,/ lasciatemi crescere, / per potere amare, /per non distruggermi,/ lasciatemi ad imparare,/ per coccolarmi la mente,/ lasciatemi lavorare,/ per poter vivere,/ lasciatemi moltiplicarmi,/ per ringraziare il Signore,/ lasciatemi volare,/ che sogno edificante/ lasciatemi morire/ e vi mancherò!// În concepția domniei sale, ființa umană, în Viață, parcurgînd-o ori, cum frumos spune, curgând, zburând sau trăind cu patos succesiunea întâmplărilor, având, mai mult sau mai puțin parte de bucurii, stăruind în speranța de a întâlni fericirea și împlinirea, primează ideea unui comportament demn, onest, oriunde s-ar afla și în orice ocazie, depășind vicisitudini, înnobilându-și spiritul care va deveni precum o undă, un cânt menit să unească Cerul cu Pământul, însă, conștientizând că nu va trăi veșnic, va lăsa ceva în urma sa, ceva ce-l va nemuri.

7 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

Scriitorul Nicolae VASILE iubește Iubirea. ÎL iubește pe Dumnezeu. Își iubește nespus țara în care s-a născut și unde trăiește, deplângându-i soarta în aceste vremuri vitrege, cu oameni ce sfidează viitorimea, în versurile sale îndemnând la apărarea țării sale scumpe, la păstrarea cu grijă a dulcelui grai românesc.

Cu mult drag își amintește de casa părintească. Cu dor nestins își amintește de părinți, de surori și frate. Precum Ovidiu în Metamorfoze, tot atât de frumos, inspirat, poetul își descrie părinții metamorfozați, tatăl în „rug de mure ce se întinde și curtea o cuprinde”, mama într-un „tei plin de arome”. Îi sunt dragi, prețuiește și respectă sărbătorile creștine, datinile strămoșești, iar cu penelul, prin intermediul culorilor, a căldurii și acurateței cuvintelor din Cuvânt, ne oferă încântătoare tablouri.

Iubirea, acest sentiment viu, înflăcărat, ce ființează în ofranda purpurie a domnului Nicolae VASILE, este fără mărginire, răsfrângându-se sinceră, precum o mană cerească, asupra ființei dragi sufletului său, dar și asupra semenilor; versuri alese, pline de căldură dedică prietenilor pe care nu îi uită, prieteni de care a fost sau este legat sufletește, amintind de profesorul și scriitorul I.V.Maftei Buhăiești, Mihaela Mariana Cazimirovici, scriitor.

Sunt relevante bunătatea, puritatea, căldura sufletească, aceste însușiri alese ce-i înnobilează sufletul, înălțându-l. Îndrăgește toate cele sunt de la Dumnezeu. Prin Mama Natură ne dăruiește, toate cele ce demonstrează drăgălășenie, gingășie, de la flori cu tente curcubeice, cu miresme îmbătătoare, la gâze, păsărele, animale, cu sufletul său la fel de gingaș, rămas la vârsta copilăriei, dăruindu-se acestora. Cât de sensibilă este comparația unui ghiocel ce abia și-a ițit căpșorul, fiind în pericol de a fi călcat în picioare din neatenție, cu sufletele firave ale ființelor umane pe care nu le observăm, din nepăsare, ignoranță! „Se poate învăța ce înseamnă o prietenie sinceră, o iubire adevărată, necondiționată, de la aceste minunate făpturi”, ne spune poetul.

Pe aripi de vis străbate poetul, ghizi fiindu-i îngerii păzitori. Pajiști smaraldine, mări de alabastru, se întâlnește cu Soarele și Curcubeul, se îndreaptă, pe căile infinitului, spre nemurire, ajunge la Casa Soarelui, apoi și la Căsuța din Rai, iar toate acestea plecând din Iubire, cu Iubire, întru Iubire, răspândind în jur pulbere de Iubire, semințe de viață, întru veșnică perpetuare. Nu-i minunat? Cu siguranță, peste vremi, Firea va fi cu mult bogată, fiirile ființelor umane vor fi cu mult schimbate, lumea va fi cu mult mai frumoasă. Trebuie doar să luăm exemplu de la scriitorul Nicolae VASILE. Odată cu domnia sa ne vom nemuri pe filele timpului.

Felicitări, stimate domnule Nicolae VASILE, neprețuit prieten întru cuvânt! Deja eu simt că m-am schimbat. Sunt mai bogată!

Lansarea recentelor volume ale lui Nicolae VASILE: „Sistemismul” (proză filosofică) și „Grădina Domnului ” (poezii).

Cenaclul Literar ing., nr. 50 -19 iunie 2017

8 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

FLOARE DE COLȚ Frumusețe gingășie printre stânci prăpăstioase, puritate îi cuvântul demn de această maiestoasă floare rară...

Floare de colț! Îi mireasa solitară crescută pe vârf de ștei, frumusețe-ntruchipată sărutată fiind de Soare și-mbăiată doar de roua dimineții.

Floare de colț!

Al tău nume-l fredonează adierile de vânt, rătăcite printre cetini răsfirate pe costișa cea golașă, printre dune volburoase ale norilor greoi.

Floare de colț!

Cornelia NEAGA Italia

CÂMPURI Câmpuri de iubire vor înverzi în roua dimineții sărutate de razele soarelui, stropite de șoaptele răsăritului în rochițe de zorele cu miresmi de gălbenele pe imașul tandreții în zbor de fluturași prin crânguri înmugurite și tril de turturele lângă susur de izvoraș sub umbră de mesteceni...

Câmpuri verzi de iubire se întind peste nemărginiri de orizont purpuriu revărsând doruri sugrumate în depărtări deșertice pârjolite de soarele clevetirilor și ploile acide ale lacrimilor din norii dușmănoși a prietenilor prefăcuți, a neamurilor cu rădăcinile înfipte în mentalități ancenstrale.

Câmpuri de iubire, ieri Câmpuri de dor, azi!

9 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

DOR NESTINS Tu, care vii şi iarăşi pleci Iubirea timpului de veghe, Te pierd... în tristele poeme Cum te-am pierdut în prima zi.

Mă-ntreb şi astăzi întristată, Din care lumi am fost veniţi?

Din cauza iubirii noastre, Am fost adesea despărţiţi.

Din prima dragoste păstrată Şi azi cu tine o împart, S-au dus acele nopţi superbe, Căci alte vise ne despart.

Răsare soarele din nou, Când privirea ta, încearcă să mă cheme Simt în inimă un dor nestins... Şi-nchin iubirii noi poeme.

RAZE DE SPERANȚE

POVEȘTI DE IUBIRE Se aud stropii ploii pe stradă seara pătrunde din colțuri de cer și dorul mă urmează ca o umbră trec clipe fugare risipite de vânt cu lacrimi și șoapte mă înfioară depărtarea se aude o tristă melodie pe note dulci-amare se închid pleoapele lunii sub lumina stelelor îngândurate același vis trăiesc în fiecare noapte pe altarul iubirii se aștern albe ninsori nu înțeleg destinul... mi-ai dăruit povești de iubire, al vieții dar divin izvoare de timpuri...netrăite.

Maria CIOBOTARIU România

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

O boare caldă a dimineții îmi atinge pleoapele grele de nesomn îmi trec prin minte neobosite făclii de cuvinte, petale de gânduri adunate apar și dispar în tăcere toamna deschide porțile spre albul zăpezii raze plăpânde aleargă spre mine una câte una și înfloresc sub priviri las ochii să viseze... drumul pietruit spre nemurire copiii, răsăritul meu de soare dau sens vieții cu clipe sfinte luminând peste tristeți printre frunze reci, raze de speranță adie...

Caută-mi un loc între mine și tine unde cârduri de rândunici se întorc acasă și flori albe cresc peste tristeți la capătul timpului în valurile dimineții un gând adânc se așează pe stropii de rouă luminând marea neliniște mă-ntreb cum te-ai simți dacă într-o zi frigul de afară se va încălzi în cuvinte și din umbră va zâmbi primăvara... mi-ai spune că zborul încântă privirea și pământul este pradisul din care nu poți să pleci, atunci aș păstra fumusețea clipelor din zilele senine și culoarea macilor de câmp.

Autor: NynnaVIZIREANU

10 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

CE DROGURI LUAU SCRIITORII ROMÂNI Scriitori, pictori, artiști – cu toții au consumat narcotice pentru a descoperi noi tărâmuri sau pentru a evada din cele în care se simțeau captivi. Unii au căutat inspirație, alții au vrut să scape de durerile fizice ale unei lumi prea mici. Dar ce droguri luau scriitorii români?

Unii prizau cocaină. Alți apelau la cafea în exces, alcool, eter, bromură, camfor sau mescalină. Îi interesa să aibă o minte foarte trează, mai ascuțită, nu mai cețoasă. Alții căutau să alunece pe valurile moi ale visării de opiu și morfină.

Artiștii le-au consumat pentru a se folosi de ele direct sau indirect în procesul de creație. Unii și le-au administrat pentru sporirea creativității și hrănirea imaginației. Alții au folosit încărcătura drogurilor pentru a-și întări mesajul poetic.

I-au transformat drogurile în artiști desăvârșiți?

Care a fost, cu adevărat, relația scriitorilor români cu narcoticele? Cert este că fiecare avea propriul său mod de a se raporta la droguri. Viciile şi depresiile iau determinat pe unii dintre ei să se sinucidă.

Mihail EMINESCU – Nevropatia poetului

Despre nebunia lui Eminescu s-a scris, probabil, cel mai mult. Titu Maiorescu vorbește despre cauze ereditare. Iată ce nota acesta în jurnalul său: „Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Viața lui era neregulată. Adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante: abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi petrecute fără mâncare. Și apoi, deodată, după miezul nopții, mâncăruri fără alegere și fără măsură. Așa era viața lui Eminescu”. — Titu Maiorescu Eminescu a fost tratat cu morfină de catre doctorul psihiatru Alexandru Șuțu. Acesta a deschis primul azil privat de psihiatrie, „Caritas“, pe strada Plantelor, din Bucuresti. De altfel, Eminescu a și murit la această adresă. Poetul își nota chiar că se duce la doctorul Șuțu pentru a lua „calmante de 10 franci“, o sumă importantă pentru acea epocă.

Eugenia ENESCU-GAVRILESCU România Totuși, consumul de stupefiante nu era ceva neobișnuit în vremea lui Eminescu. În multe studii de psihiatrie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se recomanda tratament cu opiu și hașiș.

Consumul de stupefiante în lumea literaturii româneşti a continuat şi în perioada interbelică şi după al Dolea Război Mondial. Nume mari, precum Emil Botta şi Ion Barbu, au experiemntat adeseori narcoticele, care au lăsat un impact covârşitor asupra poeziilor lor.

Ce droguri lua scriitorul român – Ion BARBU

Poetul Ion Barbu priza ocazional cocaină împreună cu prietenul său, Tudor Vianu. Pe fondul consumului, depresia psihică prin care trece Ion Barbu se accentuează tot mai mult. În vara anului 1924, poetul se internează pentru tratament psihiatric și dezintoxicare la spitalul de boli mintale amenajat în Mănăstirea Mărcuța.

Iată cum descrie însuși Ion Barbu într-o scrisoare motivul pentru care începuse să consume droguri: „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu viu pentru experiențe spirituale, am luat la Berlin obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină”. - Ion Barbu

11 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Din aceeași epistolă aflăm despre frecvența cu care se droga: eterul era folosit în fiecare zi și praful de cocaină, săptămânal.

După perioada petecută la spitatul de la Mănăstirea Mărcuța, Barbu depășește perioada de sevraj, se înzdrăvenește și părăsește spitalul în primăvara anului 1925.

Emil BOTTA - viciul despre care nu vorbea nimeni

Dependența de morfină a poetului Emil Botta ține de mitologia istoriei literaturii române. Se știa și se vorbea despre năravul acestui aristocrat al teatrului și al poeziei, dar nimeni nu scria despre el. Câteva dintre stările depresive ale poetului sunt redate în jurnalul regizoarei de teatru Jeni Acterian: „Botta a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri. Întâi Eminescu, apoi nu chiar din senin, disperarea i-a atins un fel de demență și a recitat clocotitor, nebun, cu gesturi grele tot ce i-a trecut prin minte”. – Jeni Acterian Declaraţiile sunt susţinute de jurnalul lui Arșavir Acterian, în care sunt menţionate deseori aceste aspecte ale vieţii de narcoman a lui Emil Botta: „In bârlogul în care se încuie îl surprind răvăşit, prăbuşit.

Are o voce cavernoasă, parcă ţâşnită dinlăuntrul lui, încât cu greu percep ce spune. L-am descoperit cu greutate mai deunăzi în singurătate şi tăcere. Respira cu mare dificultate, bea totuşi cafele cu căni mari şi fuma că un posedat, rebel oricărui sfat şi oricărei asistențe”. — Arșavir Acterian Alexandru ODOBESCU - mort din cauza unei supradoze

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 În literatura română, una dintre victimele dependenței de morfină a fost Alexandru Odobescu. El a decis să se sinucidă în casa lui din București în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, la vârsta de 61 de ani. Încercarea sa a fost, însă, ratată…

Odobescu a ingerat o doză prea mare, iar efectul a fost paradoxal. Tocmai pentru că doza înghițită a fost enormă, el a vomitat-o.

Disperată, soția lui Odobescu s-a rugat de el și astfel savantul a luat „contra otravă” și a scăpat.

Dar Odobescu totuși era hotărât să moară.

A reușit să se sinucidă 2 zile mai târziu, injectându-și o doză masivă de morfină.

Dependența lui Eugen IONESCU - descrisă de Emil CIORAN

Un alt mare scriitor român care s-a abandonat viciului a fost Eugen Ionescu. Dependenţa sa de alcool era de notorietate în lumea filosofilor și eseiştilor români.

Emil Cioran aminteşte următoarele în scrierile sale: „Eugen îmi telefonează din Lucarno, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă. Nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Eu, însă, nu beau şi i-am spus lui Eugen că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern”. – Emil Cioran Mircea ELIADE și experiențele extazului

12 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Ce droguri luau scriitorii români? Au existat şi autori care au utilizat drogurile în scopuri mai degrabă spirituale. Un exemplu în acest sens este Mircea Eliade, care consuma cannabis şi opiu pentru a-și aprofunda stările obţinute în urmă meditaţiilor yoga.

Eliade vorbeşte îndeosebi despre tufe de marijuana, cannabis indica. Frunzele acestei plante, fierte sau fumate, produc o toropeală mult gustată de misticii indieni. Fumatul de marijuana le facilitează acestora concentrarea mentală şi le clarifică meditația.

A plecat în 1929 în India. Avea doar 22 de ani. Era inevitabil ca la acea vârstă şi în acel loc, în furnicarul uman numit Calcutta, să nu consume opiu, marijuana şi haşiş. Era o epocă în care nu se puneau încă probleme juridice sau morale în legătură cu consumul de stupefiante. În cartierul Chinatown din Calcutta a încercat opiu.

Apoi, s-a retras într-un ashram, un fel de schit călugăresc din Himalaya, devenind discipol al unui brahman din Nepal. Acesta l-a învăţat să folosească o plantă de Cannabis pentru a-şi folosi mai bine mintea, inclusiv în timpul meditaţiilor.

După ce s-a întors în România, pe la începutul anilor ’30, fosta lui gazdă din Calcutta i-a scris că i-a făcut rost de ceea ce Eliade i-a cerut: o pipă pentru opiu.

Interesul lui pentru aceasta ustensilă este grăitor. În 1936, într-o scrisoare către Emil Cioran, când acesta era depresiv, Mircea Eliade îl întreabă: „Dar ce-i cu tine? Nu ai vreun opiu la îndemână?” Apoi, între anii 1941 și 1945, Mircea Eliade a fost ataşat cultural la Ambasada României din Lisabona. Acolo, lua passiflorina, nişte narcotice calmante. Eliade traversează la Lisabona o puternică depresie: îi moare soţia, rebeliunea legionară este înăbuşită, iar apoi începe „sovietizarea” României.

Eliade foloseşte şi pervitin, o metamfetamină inventată de nemţi şi băgată cu zecile de pastile în ranițele soldaţilor germani plecaţi pe frontul de Est. Pervitin era bun nu doar pentru anihilarea foamei, setei şi frigului, dar şi pentru anihilarea stresului şi a fricii.

Totuși, datorită efectelor colaterale, naziştii au eliminat această substanţă din dotarea standard a soldaților. Hitler și apropiații săi, însă, au continuat să o consume.

Plecarea în Statele Unite îl plasează pe istoricul religiilor în plin avânt al contraculturii hippie din anii ’60-’70.

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Consumul de droguri şi libertatea sexuală ale acestei mişcări care a schimbat lumea au fost atent studiate de Eliade, iar cărţile lui au devenit best-seller-uri. Mircea Eliade chiar a comparat mișcarea hippie cu creştinismul primitiv, şamanismul sau vrăjitoria.

Articolul realizat pe baza excelentei cărți a lui Andrei Oișteanu, „Narcotice în cultura română”.

Constantin-Nicolae GAVRILESCU România ZIDESC CUVINTE Zidesc cuvinte pe hârtie, sunt inspirat de Adevăr s-aduc în inimi bucurie, Lumina Sacră s-o cobor.

Prin goana minții disperate trec gânduri clare și utile, cuvintele-mi sunt moderate de taina scurgerii de zile.

Eu scotocesc prin Univers, m-ajută astrele, iar Luna coalizează în demers spre a găsi în cer Lumina.

Zidesc cuvintele în frază să fie înțelese clar, doar timpul poate structurează succesiunea-n calendar.

Mă-ndrept cu sârg spre cei sărmani, în suflet candela i-aprinsă, și vreau să știe peste ani, că Sus, Lumina nu e stinsă.

Zidesc cuvinte pe hârtie, pătrund spre purul Adevăr, nu vreau în schimb nicio simbrie Lumina Sacră s-o cobor.

13 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Zina-Dorina PANCU România CONFIDENȚE OTRĂVITE; OARE NE VOM REGĂSI ÎN ÎNTUNERICUL DE MÂINE? Am obosit să aştept un semn de la tine, şi m-am întins pe malul apei, cu urechea lipită de nisipul fierbinte. Scoicile-mi şopteau cuvinte amăgitoare despre iubirile noastre, despre singurătatea din mijlocul lumii, despre reguli încălcate, despre destrămări si regăsiri ale valurilor. Nicio clipă nu am vrut să ascult glasul mării, l-am alungat, am rămas surdă, iar marea acum urlă a pustiu în inima mea. Mai transformat în stea, m-ai înălţat pe cer, iar eu am căzut pe pământ, iar acum, când priveşti spre cer, nu vezi nicio urmă de lumină. Altă dată m-ai transformat intr-un nor alb, pe care un pictor cu mână nervoasă l-a aruncat pe un cer senin de vară.

Cuvintele mele s-au transformat în ploaie şi s-au revărsat asupra ta, alintându-te. Tu ai rămas acelaşi, inspiraţie şi vânt, iar eu m-am ascuns din calea furtunii.

Te-ndepărtez din gândurile mele, închid ochii.

Nu pot să te uit. Deschid ochii şi-ncerc să te regăsesc.

Văd în nisip o umbră arzând şi vreau s-o sting.

Flacăra creşte, mă învăluie ca o perdea de rubin, încerc să evadez şi mă trezesc în braţele tale.

Privirea îngheaţă, mintea vrea să alunge demonul dorinţei, sunt convinsă că ai venit acum dintr-un alt veac, cel al rătăcirilor mele. Mă smulg din braţele tale şi cad pe o scoică. Îmi intră adânc în talpă, sângele năvăleşte eliberat pe nisip şi este înghiţit ca-ntr-un ritual mayas. Mă-ntreb cine este sacerdotul, cărui zeu mă sacrifică. Asist lipsită de voinţă la un ceremonial în care protagonistul sunt eu, călău şi victimă, vinovată şi inocentă rătăcită. Cred că am să leşin, deşi nu simt nicio durere. Mâinile tale puternice mă ridică, sărutările tale îmi taie respiraţia în loc să mi-o redea. Îmi încolăcesc braţele în jurul

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 gâtului tău deschid ochii să-i mulţumesc salvatorului meu, dar nu scot decât sunete disparate. Mă strângi la piept şi simt cum inima ta bate direct în inima mea, cum sângele meu curge prin venele tale. Mă duci spre apă şi mă eliberezi din braţele tale. Şchiopătez până ajung la valuri. Răceala lor mă izbeşte puternic. Nu mai simt nicio durere, păşesc uşor în larg, valurile mă înconjoară, se strâng ameninţător, mă ceartă, mă iau pe sus, mă afundă, ritmul cardiac o ia razna, îmi spun că mă voi neca. Trag aer puternic în piept, câteva secunde sunt suficiente să mă remontez. Acum inspir adânc, expir sacadat ca şi cum ştiu că am nevoie de o rezervă de oxigen pentru valurile mai mari. Îmi înalţ braţele către cer, mă ridic deasupra valurilor. Mă simt vestală pe vârful muntelui, aştept cu frenezie sacrificiul meu. Unde-i altarul să mă aşez? Alunec pe creasta valului, mă izbesc de nisip, mă sparg de ţărm.

Mă uit în jurul meu, sunt confuză. Nu te mai văd. Îmi spun că poate un val m-a adus pe mine, altul te-a luat de lângă mine. Nu-i nimic, ne vom regăsi în întunericul de mâine.

Mă ridic, vreau să plec, îmi spun că voi reveni, poate marea va fi mai calmă şi mi te va reda. Refuz să scriu dorinţele pe nisip, de teamă să nu mi le ia apa, să le amestece cu ale altora şi să mi te dea alteia.

Am hotărât să intru-n casă, poate te regăsesc acolo. Ating oglinda-n întuneric, iar ea se sparge-n mii de fărâme ca valurile de ţărm. Mă aşez într-un colţ imi pun fruntea pe genunchi, strâng cu putere picioarele, cu braţele. Mă afund în gânduri negre şiadorm un somn greu.

OBSCURITATE Zgomotul monedei căzute pe asfalt trezește amintirea jocului de demult care ne-a adus împreună.

Mă aplec, încerc să o găsesc, deși lumina difuză, fără orizont, a stâlpilor de electricitate se estompeză și nu ajunge să-i dezvăluie străucirea. Coroanele teilor infloriți sunt umbre muribunde care se-ntind deasupra mea, îmi apasă pe umeri și-mi întunecă vederea. Merg cu pași ezitanți pe lângă zidul sordid, mirosind greu a ploaie rece, impregnată cu florile căzute tribut pentru a potoli furia dezlănțuită a celui care s-a ascus în nori pentru a scăpa de privirile oamenilor avizi de sacrificii. Mirosul axfixiant al ploii reci îmi invadează plămânii, ochii mi se înroșesc in cauza lacrimilor sticloase apărute în colțuri în ciuda împotrivirii mele. Mă rotesc in pași de vals, alunec încet în jos, lipită de peretele acesta degradat și neterminat în spatele căruia s-au adăpostit grăbiți oameni indiscreți sau indiferenți la nefericirile altora;

14 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului scap din mână pantofii pe care îi țineam în mână ca atunci când am refuzat să ne adăpostim din calea furtunii și ne-am continuat drumul. Zidul mă privește cu o duioasă simpatie, întrucât înțelege mai mult decât cel care tocmai a trecut pe lângă mine indiferent. Din spatele zidului se aud sunete stinse ale unui pian care cântă agonizând cântecul care s-a vrut de iubire sau de durere. Doar muzica a rămas în noi, nimeni altcineva nu o poate auzi.

Ziua s-a adâncit în oglinda spartă a cerului, norii răzleți împrăștie peste lume vești despre războiul care se apropie, dacă nu cumva nu am sesizat și s-a instalat in noi. Nu ne mai recunoaștem în cei care am fost, nu ne mai regăsim în celălalt. Ultima dată auzisem pașii tăi cadențați, grăbindu-se ... dar nu au mai ajuns la mine ... sau nu m-ai recunoscut.

Casa asta a fost abandonată cu mult timp în urmă, când noi ... iar noi ... „noi nu mai există, ințelege odată!”. simțurile m-au inșelat...a câta oară? „Trebuie să plângi”, se aude o voce din interior. „Ia banul de argint, ca să-ți asiguri trecerea”. ... „ De unde poate să vină? ” Dar nu are rost să mai caut, nu mai era nimeni aici nici când am fost ultima dată pe-aici împreună. O întrebare revine obsedant în mintea mea rătăcită: „ Unde să trec? ”. Închid ochii, tu îmi treci pin față ca atunci.... o voce venită de niciunde îmi șoptește: „Fată dragă, nu plânge, nu ești singură. ” Din spatele zidului se aude în surdină muzica agonizantă a unui pian. Clapele lui nu au mai fost mângâiate de degelele indragostiților. Și totuși muzica nu l-a părăsit, ea a rămas și s-a transformat într-o amintire duioasă.

Nu mă mai pot gândi la tine. Mă ridic, înaintez cu pași ezitanți pe străduța fără orizont. Umbrele se zbat, se alungesc peste zidurile dezolante, mă alătur lor, poate așa voi răzbi spre lumină.

Urc treptele care s-ai ivit brusc în fața mea. O ușă din lemn masiv de stejar așteaptă să fie deschisă. Oare te voi regăsi în spatele ei? Zâmbesc dureros. Bat discret, să mă asigur că pot intra, fără se deranjez pe cineva. Intru. Obscuritatea mă atrage . Ferestrele sunt intredeschise, iar o pală de aer răzleț flutură draperiile de mătase. Frunzele și petalele uscate foșnesc sub pașii mei. Strigătul meu este suprimat într-o tăcere nepământeană răscolită de amintiri fugare, inima bate vrând parcă să spargă pieptul și să iasă în întâmpinarea ta. Pe peretele din față o oglindă prăfuită mă atrage inexplicabil. „O forță ocultă se ascunde acolo, ferește-te”, imi spun în gând. Totuși, mă înderpt spre ea mergând pe vârfuri, să nu o trezesc.

Mă uit, dar nu pot distinge decât o siluetă neclară. Cu podul palmei șterg în cercuri o parte din ea. . Silueta devine vizibilă. Sunt eu, cea de-acum, sau cea care aș fi putut să fiu alături de tine?

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 Mă clatin. Mă-ntind pe podea, închid ochii. Respirația e abia perceptibilă. Trăiesc senzația de vid mai intens ca niciodată.

R.E.M Oamenii treceau nervoși pe lângă mine în dupăamiază asta. Parcă nici nu existam pentru ei, pe unii trebuia să îi evit ca să nu mă dărâme în graba asta nebună. M-am așezat pe bordură, pentru că acolo, sus, lângă ei nu mai aveam aer. Oare ce îi determina să fugă? De cine fugeau? De noaptea care-o să vină și-o să ne-acopere pe toți?

Nu are rost să încerci să te eschivezi, destinul te prinde din urmă într-o secundă. Nu are rost nici săncerci să uiți, memoria îți este dușmanul cel mai înverșunat. Uite, străinul acesta a trecut pe lângă inima mea și nici măcar nu a simțit vreo vibrație.

Duc instinctiv mâna în dreptul inimii, să-i simt zbaterea. Degetele freamătă, frunzele salcâmilor care și-au scuturat florile în calea mea freamătă. Încerc să-mi controlez respirația, durerea acută se instalează, vederea mi se tulbură... nu vreau să mai văd limpede lumea asta blestemată. Nu-mi găsesc locul, mă agit și nimeni în jur nimeni nu mă vede. Îmi mușc degetele discret, poate durerea să mă convingă că trăiesc, mă uit în stânga și-n dreapta, poate dn întâmplare treci pe-aici. Dar tu nu ai cum să știi unde sunt acum. Îmi amintesc ziua în care te-ai indepărtat de mine și am simțit cum drumul se surpă în urma ta, să nu mai pot ajunge la tine vroedată. Cum aș putea să-mi mai imaginez acum, la maturitate că greșelile tinereții îmi vor fi iertate . N-am crezut că poate exista și o filozofie a bumerangului, iar acum totul se intoarce înzecit îmotriva mea. Zadarnic implor cerul, nu pot plânge, afară nu plouă să-mi aducă bucuria pe față ca atunci când mergeam ținându-ne de mână prin ploaie. Nici măcar deșertul nu se ivește inainte ochilor, că pe înserat valurile de nisip care ating cerul rubiniu mi-ar fi redat speranța, Maș fi ridicat pe vârfuri pe-un val de nisip și aș fi pus flăcări în jurul soarelui, ți-aș fi cântat cu glasul aproape stins în timp ce inima mea ar fi plâns.... aș fi visat din nou la noi.

Norii aleargă haotic în așteptarea ploii...azi e-n zadar... Noaptea se așterne discret peste lumea aproape adormită. Noaptea este egală cu ziua în singurătate. Doar conștiința mai rămâne trează ... puțin....foarte puțin.

15 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului IUBIRE NESTINSĂ Trimite-mi Doamne, răspuns la-ntrebare De ce suferinţa e prinsă-n destin? În loc de răspuns, mi-ai dat alinare Şi crucea iertării la care mă-nchin.

Mi-ai dat mila ta, credinţa divină Un cer mai albastru și-o rază aprinsă Un zbor spre înalt, văzduh în lumină Smerenie-n suflet, iubire nestinsă.

Olga VĂDUVA România

TIMP RĂTĂCIT În viața mea, eşti navă plutitoare, Lungă chemare spre ţărmul nesfârşit, Urmă de val sub stele căzătoare, Salcie verde, cu ramul desfrunzit.

IUBEȘTE! Iubește clipa trecătoare, Eternul răsărit de zi, Apusul sângeriu de soare Vântul hoinar de miazăzi!

Durere eşti în ochiul care plânge, O ancoră umbrită de rugină, Timp rătăcit, ce nu poate ajunge La răsăritul magic de lumină.

Eşti, în bătaia soarelui fierbinte, Catarg împins de vânt spre cer albastru, Legendă vie scrisă în cuvinte, Un veșnic far, deschidere spre astru!

Trădare eşti în clipele tăcute, Plăpând şi vesel în divinitate, Un bumerag în visele pierdute, Nestinsă sete de eternitate.

PUSTNICUL Roadele pământului primesc lacrimile tale.

Smeriți, copacii necuvântători Trimit seva rugăciunii În rădăcini răsfirate, secate de necredință.

Nesăpate ogoare scot neghina afară, Vântul o poartă spre locuri neștiute, Macii ofiliți cer îndurare.

Obosit de frământările zilei, Apusul se stinge cu acalmie. În cercul sângeriu al orizontului Oglinda apei strânge resturi de lumină.

Un strigăt se înălță spre cer: Doamne, auzi rugăciunea mea?

Văpaia îl mistuie pe aproapele meu.

Nu ne lipsi de bunătatea Ta...

Un tunet, urmat de o ploaie purificatoare, Binecuvântă pământul Ars de patimi.

Iubește macii din câmpie, Clepsidra veche cu nisip, Visul pierdut în veșnicie, Iubirea ce nu are chip!

Iubește țărmul,depărtarea, Adâncul mării necuprins Inima tristă și uitarea, Scrumul iubirii ce s-a stins.

Iubește fiecare clipă, Ochii în lacrimi ce au plâns, Eternul fâlfâit de-aripă, Durerile ce-n trup le-ai strâns!

CHIPUL TĂU Din val în val, pe-o undă lină, Suspină-adâncul străveziu, Din cer se-așterne o lumină Peste amurgul sângeriu.

Un pescăruș, străbătând zarea, Se- opri la geamul meu deschis, Purta în cioc iubirea, floarea Și chipul tău văzut în vis.

Zâmbeai sfios, răzlețe gânduri Se risipeau spre cer senin, Iubirea scrisă printre rânduri Mi-a schimbat clipa din destin.

16 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

POEME ÎNTR-UN VERS Ecaterina CHIFU România Sfera perfectă Eu şi Tu prin spaţii şi timp, reîntregim mereu sfera perfectă.

Eternitate Mereu vom pluti pe aripi de timp spre eternitate, iubind lumina dintâi.

Lumină celestă Acolo-i iubirea nemărginită venită din lumină celestă, arzând prin veacuri. Înger de lumină Te-ai făcut înger de lumină să-mi fi dor infinit, spre bucuria inimii. Înflorire Apare din infinit un dor nestins de ceva ce încă nu am trăit şi înflorim arzând.

Stalactite Picătură cu picătură devenim stalactitele iubirii sculptată-n diamant.

Inelul Inelul: un infinit pe degetul de lumină care a scris iubire-n azurul cerului.

Orfeu, Orfeu Orfeu, Orfeu, mereu cauţi perechea ta : o Euridice iubită…

Suflet vibrând Mâini de petale ce-ating un suflet vibrând, dorind nemurirea şi iubirea.

Frumuseţe şi iubire Un suflet arde mereu, când stele se desprind din cer, să renască frumuseţe şi iubire.

Vibraţii Glasul inimii pătrunde-n alte suflete, prin vibraţii de lumină vie şi se-ntoarce-n ecou.

Fiii luminii El-Ea, Tu-Eu, suntem fiii luminii veniţi din infinit şi ne ducem spre infinit, iubind.

Visele Doar visele ne dau energia de a fi picături de lumină în fluviul vieţii, iubind.

17 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

ÎN PALMĂ Printre stele gândul meu nebun Aleargă fără pauză, întruna Neobosit, cu-o ramură de prun Să completeze-n părul tău cununa.

Zefirul mă plutea ca pe un fulg Pe-aripa lui cu firul de mătase Şi ajutat de-o rază, în amurg, Mi-am adunat puterile rămase.

Strălucitoare astre mă orbeau Dar mi-am ferit privirea-n care dorul Luceafărul luminii-l căutau În nimfa-n care-mi suferea amorul.

N-am obosit luceafăr căutat În amintiri trecute prin durere, Toţi anii care-n păr i-am adunat Au reaprins un dor de mângâiere. Şi dacă tu, luceafărul meu blând Îmi scalzi în noapte faţa cu suspine, Cu mâini întinse vin grăbit, zburând Că drumul meu se-ndreaptă către tine.

Iubita mea, luceafăr căutat Când voi ajunge-n sacra ta lumină În palme, darul meu cel mai curat Îţi va aduce inima-mi senină. Şi am s-aştept şezând pe soclul meu Să vii şi tu şi să-mi oferi iubire Şi poate mă ajută Dumnezeu Să fiu şi eu, o mică pâlpâire.

PRINTRE NUFERI Printre nuferii albi trupul meu pur se strecura prin apa limpede a bălţii care ne aştepta vara cu dragoste, să-i tulburăm liniştea cu neastâmpărul şi chiotele noastre de bucurie.

Nuferii ne mângâiau trupurile fragede şi intrau în jocul nevinovat al copilăriei legănaţi de valurile stârnite de neastâmpărul zglobiu al mâinilor şi picioarelor noastre ce băteau apa în ritm de vals.

Umbrele trupurilor noastre proiectate pe fundul apei dansau şi ele odată cu tijele nuferilor lungi ca nişte obleţi jucăuşi care se unduiau mişcând florile ce ne zâmbeau galeş din mijlocul îngălbenit.

Ne bucuram şi sărutam cu inocenţă, puritatea pe care ne-o dădea nufărul alb, strălucitor, pe care acum îl fac din frişcă pe tortul amintirilor.

Din mijlocul galben, o lacrimă se prelinge pe obrazul meu mângâindu-mi gândurile.

Tănase CARAȘCA România

ATÂT DE APROAPE… Inspir, privind în stânga dimineţii de mai acoperită de nori ameninţători şi oftez privind verdele crud ce patronează culorile florilor fără miros din grădina edenului tău tabu.

Privesc ţintă în trecerea fulgerătoare a timpului pierdut şi las în urmă gândul strecurat printre ostreţe, să vegheze somnul iubirii visate şi trecute în catastiful cu un singur nume.

Iar visul tău din zori mă urmăreşte şi-mi şopteşte mereu: „Sunt cu tine”.

Surâd, închid ochii şi întind mâna…

Atât de aproape de visul meu ce a străbătut ani lumină…

18 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

SĂRBĂTOAREA TRIUMFULUI VIEȚII Mihaela-Mariana Cazimirovici Cronică la „GRĂDINA DOMNULUI”, autor Nicolar VASILE Spiritul căutător, ludic și mereu tânăr al dlui Nicolae Vasile i-a îndreptat pașii spre domenii de activitate diferite, în care și-a dezvoltat cariere de succes. Poezia, însă, pare să aibă un loc aparte în lumea sa, prin ea autorul descoperind sârguincios lucruri noi, pe care, cu bucurie, le împarte cu ceilalți, în edificii lirice pline de prospețime, precum acest nou volum, intitulat „Grădina Domnului”.

O astfel de experiență bogată nu putea decât să fie benefică în pregătirea unor noi provocări și, de ce nu, a unei filosofii proprii, pe care autorul o strecoară printre versurile sale: „este toamna un sfârşit?/ Doar pentru cei,/ ce timpul i-a cam depăşit!.../”, oferind și soluția, direct și simplu, exact ca pentru o nouă porție bună de viață, ce e gata să fie ingerată: „alătură-te celor ce abia încep/ şi o să-ţi fie bine!.../” (ambele din Începuturi de toamnă) (p. 64).

Mereu în pas cu timpul, în vreme ce „pe alții, valurile vieții i-au luat.” (Viața, Glossă) (p. 16), se ia la trântă cu noul, cu „măria sa… calculatorul” (Sfioasa) (p.31), și trăiește cu nostalgie, dar și cu speranța: „să visez cum viaţa/ o ia de la-nceput!...”

(Curtea părintească) (p. 38). Și pentru că vorbim despre-nceputuri, copilăria are rolul ei important și a lăsat amprente oferind vioiciune și dinamism, găsindu-l pe poet mereu în acțiune și sedus de frumusețea acelor ani binecuvântați, în care animalele de casă deveneau prieteni de joacă, plini de personalitate: „Aceasta, la rândul ei,/ mai blândă decât cu alţi căţei,/ gheruţele nu şi le-a scos,/ n-a scuipat în sus şi-n jos./” (Pisica și cățelul) (p. 36).

Cu aceeași candoare, atinge și petalele iubirii, răsfoind istorii personale: „Ţi-am dăruit un ghiocel/ și nici nu te-ai uitat la el,/” (O lacrimă de viață) și-și transmite limpede sentimentele, în versuri pline de căldură, rememorând curajos o „Durere din iubirea,/ ce-ar fi putut să fie,/” (Sus și jos), într-o formulă prozodică la fel de personală.

De altfel, spre final, chiar stabilește exact limitele între care s-au așezat momentele iubirii: „te-am iubit, m-ai iubit,/ casă bună-am făcut,/” (Ecoul vieții) (p. 111), pragmatismul mergând mână în mână cu aceasta.

Trecerea într-un alt registru, aceea a reverberațiilor din viața de zi cu zi, se face tot

Mihaela CAZIMIROVICI România prin larghețea acelei filosofii personale de viață, propunând, din loc în loc, ecouri sociale, pentru că, spune poetul: „Dacă aş fi Eminescu,.../ n-aş mai căuta flori albastre,/ pentru că ori nu mai sunt,/ ori nu mai sunt ale noastre!...//” (Dacă aș fi...

Eminescu); dar și în poemul „Mentorul”, în care poetul însuși se poate recunoaște cu ușurință: „Lichelele toate/ le-a ţinut departe,/ iar pe cei cu carte/ i-a tratat aparte./” De remarcat sunt și cele trei glosse, care se plasează strategic în trei puncte importante ale volumul: la deschidere și încheiere, dar și în inima sa, spre mijlocul volumului, închizând spațiul unui univers poetic construit pe bazele experienței deosebite despre care am vorbit mai sus.

Păstrând intactă în suflet dinamica unei tinereți ce-i asamblează foarte bine spiritul inteligent pe modestia inspirată de o viață plină de concepții înnoitoare, poetul Nicolae Vasile s-a înscris deja pe linia auctorială a celor care merg în pas cu vremurile, cu mult curaj.

La finalul acestor rânduri, îmi exprim, cu emoție, recunoștința pentru onoarea de a scrie tocmai despre volumul celui care mi-a deschis drumul către lumea poeților publicați, mulțumindui încă o dată și felicitându-l pentru o viață extraordinară, într-un spațiu ideatic personalizat cu răbdare și cu bucurie de a trăi.

19 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului MARIEI Frumos redai iubirea şi-aromele naturii, Culori şi sentimente ce-mbie curcubee Şi triluri îmbietoare ce dau glas iubirii Că viaţa o cuprinde cu roz de azalee !

Eşti gingaşă făptură a miilor de rime Ce ai scos la lumină sensibila poveste Cu îngerii din cer şi ale tale lacrime Prin visele de ieri, în iubirile celeste...

Viaţa îţi e sensibilă şi dragostea mare Prin mii de versuri line tu sufletele încânţi, Cuvintele cu îngeri prin ramuri ca o boare Transformi iubirea mare în sensibile dorinţi...

La tine în poveste se naşte armonia Din suflet îi cresc aripi ce se deschid spre cer, La chip sunt nimburi, ce înseamnă smerenia Ce învăluie credinţa, într-un balsam sincer!

SUFLET BLÂND

HOINARUL

Drag suflet blând, tu cauţi în noapte Iubirea, refugiul viselor ce mor, Că eşti seva fluxului de şoapte Şi cu o inimă plină de dor...

Orfan de vise ce te scalzi În baia stelelor ce te-mpresoară, Mereu apari cu ochii calzi Şi cu un of la inimioară...

Luna-ţi zâmbeşte plină şi clară, Norii pufoşi, joacă în faţa ei Universul e ca o brăţară Stele pe boltă, dau frâu magiei...

Hoinar în munţi tăi şi dealuri, peste vulcani mergând neobosit Te îmbeţi cu a tale idealuri Iubindu-ţi pământul la nesfârşit...

Drag suflet blând, în noaptea senină Cu o muzică ce te-mpresoară, Inima caldă, vocea divină Îngână vers în strune de chitară...

Iubirea o presari în simfonie, Priveşti cu dragoste în depărtări, Eşti prizonierul nopţilor de insomnie, Iar muzei dându-i mereu întrupări...

Muzica pătrunde în toţi porii Dând viaţă viselor ce vor să moară, Cu ritmul său, împrăştie norii, Iubirea e în inima hoinară...

Iubeşti cu toată a ta fiinţă, Pasional fiind în libertate, Dar uneori eşti în suferinţă, Sentimentele nefiindu-ţi cultivate...

Suflet blând, noaptea e pe sfârşite, Noua zi îşi va pune marama, Stelele curând vor fi adormite, Iar Luna îşi va lega năframa...

Marilena DUMITRESCU România

DOAR UN VIS Ascult o simfonie Şi mă gândesc departe Că a vieţii armonie Pe bucăţi se-mparte... În sufletu-mi sensibil Se dau lupte grele, Că visul meu lizibil Rămas-a doar nuvele...

Rog în fiecare noapte Ca visul să prospere, Printre mii de şoapte A minţii adiere...

Universul mă-nconjoară Iar aura-i străluce, În văl ca o comoară Mii de stele-mi aduce...

Ca azi, ieri şi mâine Universul îmi răspunde Ale noastre destine În umbră vor pătrunde...

Nu vom uita nicicând Acea dulce melodie, Ce ne-a unit visând Pe-a nopţii aripă mlădie...

Universul naşte după zi noapte, Cănd mintea omului poate cerne În linişte: sentimente, şoapte Şi vise care pot fi eterne.

20 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 DOR DE PĂRINTE Din gându-mi o frântură se desprinde Cu un suav odor de nostalgie, Se-așterne lin în vers de poezie Să-mpărtăsească dorul de părinte.

S-atingă inima-n vibrații blânde Și de pe palma-i să culeagă gingășie Din gându-mi o frântură se desprinde Cu un suav odor de nostalgie.

Ludmila VÂRLAN-TURCU Republica Moldova GUSTUL AMINTIRILOR Amintirile au gustul dorului Dus în depărtări pe-aripa zborului Într-o viaţă încuiată în trecut Unde m-am născut şi am crescut.

Pe muchia răbdării suferinde Să-i pună albe flori de iasomie.

Cu-a lor mireasmă sufletul să-nvie Încremenit în sfântă rugăminte.

Din gându-mi o frântură se desprinde...

CÂND EȘTI ACASĂ

Amintirile au gust de busuioc Strâns într-un mănunchi de la mijloc Să cinstească măreţia timpului La botezul şi la moartea omului.

Covor din iarbă, sub cireş o masă Şi libertate-n suflet şi în gând.

Aşa te simţi numai când eşti acasă Şi ochii mamei te privesc zâmbind.

Amintirile au gust de pâine coaptă Şi de rugăciune spusă-n şoaptă Să avem şi-n zilele de mâine Sfânta bucăţica cea de pâine.

O linişte divină cuprinde-a ta făptură Şi zbuciumul se pierde de parcă nici n-a fost, Iar sufletul slăbit se umple de căldură Aici doar înţelegi că-n viaţă este-un rost.

Amintirile au gust de mângâiere, De dulceaţa stupilor cu miere, De porumb pisat în râşniţa de piatră, De căldura focului din vatră.

Priviri deschise şi cuvinte bune, Ce inima ţi-o măgulesc din plin, Vecini cuminţi şi dornici să se-adune Şi să mai schimbe-o vorbă, la un pahar cu vin.

Amintirile au gustul viu al codrului Când râvnim s-avem tăria lemnului Să plutim pe valurile vieţii Într-un ritm cu anii tinereţii.

Iat-o şi cărăruşa, care te poartă-agale, Împestriţată-n vară cu flori de păpădie, Spre unica fiinţă ce-ţi duce dorul mare Şi veşnic te aşteaptă ca o icoană vie.

Se întâmplă c-amintirile n-au gust Când ne pare cugetul vetust Se sleieşte dorul prigonit Şi uităm de unde am pornit.

Să ai un cuib al tău e ca şi o comoară, Oricând te poţi întoarce în acest loc sfinţit De timpuri şi de oameni ce i-au purtat onoarea— Este şi casa ta şi ştii că eşti primit.

21 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

SUFLETE RĂTĂCITE Mă plimb prin ce a mai rămas din pădurea defrişată a sufletului, pe unde trec, trunchiuri putrezite se rostogolesc neputincioase în prăpastia ce mă înconjoară, o ceaţă groasă se lasă deasupra sufletului meu, apăsându-mă tot mai chinuitor oprindu-mi respiraţia… o undă de speranţă se strecoară pe lângă mine, îmi dă târcoale şi curaj să merg mai departe… deasupra, vulturii hămesiţi se tot învârt…

IA -ŢI ZBORUL Ia-ţi zborul ce tot aştepţi să-ţi zic? fugi spre altă lume pe care mintea ta o crede-n început…

De ce mă afund în ceea ce nu pot fi? şi-aştept îndemnul care vineri şi va face pentru mine noaptea – zi şi va-nvia ce-n mine moare… fugi şi deschide acele porţi ce-au stat închise!

TRANSFORMARE UMANĂ Se leagănă linia orizontului de dorul soarelui arzător şi al lunii tăcute, se mută liniştită în funcţie de noi, încercând să ascundă vidul neînţeles al Universului, doar strigătul pescăruşilor o fac să devină mai umană încercând să combine deznădejdea cu liniştea eternă formând fantezia clipei unice.

Am fost un fluture cu aripi multicolore, întregul văzduh era al meu, cântecul şi florile îmi înfrumuseţau viaţa, vântul m-a adus în această lume haină plină de lumină, nedreptate şi durere, aripile mi-au fost retezate, şi am rămas eu – cel pe care-l cunoaşteţi…sau pe care încă nu-l cunoaşteţi…!

Mircea Marcel PETCU România

ETERN Un glas a răsunat din cer, trăsnetul a brăzdat lunca se aud ultimele cuvinte ale omului orice teamă a dispărut pe măsură ce clipa solemnă se apropie, îl simţim ca eliberat de greutatea corpului său muritor… durerea sa nu mai este un obstacol pentru trecerea în neant… picioarele îi sunt atinse de o lumină obscură, condus de această lumină se afundă în pădurea sacră în Cer îngerii cântă eternul somn.

22 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

NOROCUL ÎN IUBIRE Ce norocoşi suntem când putem spune Celui de lângă noi, în zori de zi, Cu o privire şi cu o șoapt-anume, Că-i dai în dar iubirea, orice-ar fi, Chiar dacă soarele se odihneşte-o clipă Pe după norii trişti şi totuşi sus, Iubirea ce din drag se înfiripă Nu poate să dispară c-un apus.

Ce norocoşi suntem când o privire De o lăsăm din suflet celui drag, Nu dăltuieşte-n suflet amăgire, Ci zâmbete ce vin pe chip şirag Şi luminează tot, că răsăritul Ce-apare să aduc-un soare,-apoi, Se duce după lună,-drăgostitul, S-o dăruiască nopţii, pentru noi.

Ce norocoşi suntem când toate-acestea În viaţă le avem pân' la sfârşit, Căci strânse la un loc ne spun povestea Dintre un El şi-o Ea ce s-au iubit.

Ce norocoşi suntem de putem spune Că n-am trăit degeaba-n astă lume!

SINCERITATE E la-ndemâna orișicui iubirea, Da-ți trebuie finețe să o vezi, O clipă de o ai, ai nemurirea

Copacilor ce sunt și-n iarnă verzi.

E la-ndemâna orișicui șoptitul De dragoste, de e din suflet spus, Nu ști-va niciodată asfințitul Chiar dacă anii duc înspre apus.

E la-ndemâna orișicui trăirea Cu sufletul lângă un suflet bun, Orice pas faci să fie dăruirea Oriunde te-ai afla, pe orice drum.

Lili ȘIPOTEANU România

ARMONIE Eu te-nţeleg, tu mă-nţelegi, noi ne-nţelegem, Sunt paşii care-i facem când ni-i greu, În viaţă încercăm mereu s-alegem Ceea ce poţi fi tu, dar pot şi eu.

Eu te cunosc, tu mă cunoşti, noi ne cunoaştem, Şi niciodată noi nu mai vrem a ne-ntristă Prin vorba sau prin fapta ce o facem Noi către noi sau spre altcineva.

Eu îţi alin, tu îmi alini tristeţea care Vine spre noi ca unduirile de grâu, Ne ştergem lacrima ce uneori pe-obraz apare, Cu un sărut, şi-n jur dispare ce-i cenuşiu.

Eu te ador, tu mă adori şi-atunci când viaţa Ne pune-n plete flori de salcâm şi ghiocei, Când uneori ne părăseşte şi speranţa Pe lângă oamenii care-am ţinut enorm la ei.

Eu te-oi păstra, tu m-îi păstra o veşnicie Acolo-n suflet unde odată am pătruns Când drumurile noastre-au fost să fie Doar unul singur, spre răsărit dinspre apus.

Noi ne-nţelegem, noi ne cunoaştem, ne alinăm, Ne adorăm şi ne iubim - 'i ce-avem mai sfânt, Suntem de mână pe orice cale, şi când visam, Şi tot de mână suntem la greu prin ploi şi vânt.

Sunt la-ndemâna orișicui mai multe Din câte îți pot face viața rai, Iar de-ntâlnești necazul, nu te-ascunde Doar el ți-arată sufletul cui ți-l dai.

23 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

O SĂRBĂTOARE A ROSTIRI

O SĂRBĂTOARE A ROSTIRII în sonetele lui Mihai MERTICARU

CONSTANTIN MĂNUȚĂ

Constantin MĂNUȚĂ România Sonetele lui Mihai Merticaru din Urciorul de aur, al optsprezecelea volum de versuri al său, apărut la Editura Rawex Coms, București,2016, reprezintă o continuare a temelor și motivelor poetice din celelalte volume, o deschidere spre cosmic, natură, vital și elementar, o revelație lirică și muzicală, o mirabilă trăire a sentimentelor.

Propensiunea spre arta sonetului derivă și din mărturisirea sinceră a autorului, care se consideră un romantic autentic, ce se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic. În prefața celui de-al cincilea volum de sonete, Mihai Merticaru face și o altă mărturisire eclatantă: ,,Cine năzuiește să escaladeze piscul înalt al sonetului trebuie neapărat să treacă prin niște furci caudine aidoma alpinistului care nu ocolește, ci înfruntă pieptiș peretele vertical al muntelui.” În subsidiar el mai afirmă că esențializarea actului poetic și îndeosebi a sonetului cere har, concentrare, meșteșug, dăruire, disciplină, rigoare și putere de sacrificiu, virtuți și obstacole pe care, spunem noi, le posedă și le depășește cu aplomb și eleganță.

Din punct de vedere compozițional volumul cuprinde trei secvențe poetice: Sonete luminoase,Sonete pioase și Sonete neguroase.

Sonetul sonetului este poezia cu care se deschide volumul, un elogiu adus acestui rege al poeziei care este sonetul, de origine și inspirație divină, imn de slavă, metaforă scumpă blagoslovită, în care s-au exersat spiritele cele mai strălucite ale veacurilor:”Pe liră se adună, se înșiră,/Timpul și nemărginirea domină,/Că-i rupt din creațiunea divină”. „Femeia din sonetele lui Mihai Merticaru este o comoară, văzută ca o cerească minune întro pioasă și sfântă rugăciune, încât poate da naștere unei noi galaxii, care posedă trup de fum

și ochi de vijelie, metafore care pot declanșa furtunile în raportul dintre efemer și etern al ființei umane, veritabilă mitologie, continuă poetul în sonetul Ea e aceea, scânteia, capabilă să aprindă trotilul ce va declanșa explozia de iubire.

Iubirea care mișcă sori și stele, în accepțiunea lui Dante Alighieri, se înalță până la ceruri, dar în poezia lui Mihai Merticaru, aceasta reprezintă o taină, o deschidere a simțurilor spre ceea ce este neelucidabil și misterios, o duminică a spiritului, o sirenă care ne ademenește cu profunziuni nebănuite.

Suferința, pierderea iubirii poate arunca o punte de suspine, dar are și rolul de a transforma clipa în eternitate, aducătoare de noi frumuseți: „Eu ți-oi face clipa eternitate/ Și-ți voi croi o frumusețe nouă.// Vino să ne închinăm credinței sfinte,/ Să împlinim a Parcelor menire,/ Să ne legăm prin sacre jurăminte,// Cu voia Înaltcerescului Părinte!/ Jurămi solemn că mă accepți de mire/ Și-ți voi dărui un colț de nemurire!” (Logodnă) Eternului feminin, transpus de Mihai Eminescu prin sintagmele nu știu ce și un nu știu cum, poetul Mihai Merticaru îi conferă un surplus de frumusețe și de gingășie, încorporat în adevărate imnuri apoteo-tice conștient că dragostea este singura modalitate de a accede la absolut: „Anotimp cu soare-i orice iubire, /Sufletu-ți dansează cu pasărea–n zbor,/ Răsar noi stele pe cer strălucitor, /Planetele toate își ies din fire.(Sonetul fericirii).Un alt sonet are un titlu extrem de sugestiv: IN HOC SIGNO VINCES - Sub acest semn vei învinge. Este însemnul scris în cer, pe o cruce și văzut de către Constantin cel Mare pornit din Bizanț să lupte împotriva Romei decăzute, devenit un simbol al biruinței iubirii în lume, fiind cel mai de preț dar ceresc oferit de Creator oamenilor.

Atena, Diana sau Afrodita reprezintă femeia care-i duhul operei de artă, iubita fiind privită ca împlinire absolută, ca mijloc de a ajunge la esența cunoașterii, ca un remediu de a ține moartea la distanță: ,,Să-mi luminezi calea cum o făclie/Să intrăm împreună în veșnicie” (Femeie). Este omniprezent mitul androginului, un arhetip al ființei conceput ca o sferă din care s-au desprins cele două jumătăți–

masculinul și femininul–predestinate să se

24 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului caute mereu, pentru a reface unitatea primordială.

Dragostea absolută este, așa cum spunea Mircea Eliade în Mitul reîntregirii, o ,,nostalgie a androginismului.”

O melodie lină ar dori să-i fie poetului marea plecare în Rugăciunea către Dumnezeu: „…Alungămi înserarea de sub sprâncene,/ Cu dragoste zidește-mă-n lumină,/ Speranță de viață pompează-mi în vene,// Năpasta rămână fără antene,/ Să-mi fie clipa plină și senină,/ Iar marea plecare, melodie lină!” (Rugăciune) Un elogiu aduce poetul flăcării din piatră, focul, cel de-al patrulea element al cosmogoniei tradiționale, fiind prezent cu toate valențele lui purificatoare, mistuitoare și izbăvitoare, reprezentând starea sufletească a eului, pasiunea arzătoare a trăirii, centrul vieții spirituale:”Un foc roșu să curgă prin artere,/Făcând, din bicisnic, titanul Atlas,/Ultimul pahar pe un altul cere,/Răpind uitare,dăurind plăcere”(Sonetul vinului).

Universul poetic merticărescian explorează stări de intensă trăire sufletească, dezvăluind tăceri și întrebări grupate în jurul dorinței poetului de a-și descoperi propria identitate.Fiind fascinat de trăirile unice și irepetabile, poetul scrie obsesiv despre nevoia de puritate și sinceritate, despre candoare și afectivitate, sentimente ce dau un sens profund vieții: ”Candidă splendoaremulticoloră, /Feerie ce nici în vis n-ai să vezi,/Cântată de miriade de aezi, /Magie cu parfum de mandragoră”.

Lumea lui Mihai Merticaru e o sumă de fragmente de realitate și irealitate, de cotidian și lume interioară:”Departe-s clipele crepusculare,/Ai încă timp destul să-nchini femeii/Prea plinul ce ți-l dăruiră zeii,/Să te bucuri de sfânta sărbătoare” (Sonetul clipei).Parabola scrisului său este susținută de o gestică a esențializării: tăcere,interiorizare, atitudine de pură contemplativitate.

Probe de eleganță și discreție, fantezie, mister și iluzie,sonetele lui Mihai Merticaru sunt exerciții de mare simplitate, nesofisticate care redau un copleșitor tumult lăuntric de stări, idei și sentimente.Sursa lirismului său constă în marea iubire pentru tot ce ne înconjoară:”Primăvara explodează în livezi,/Etalându-și mirifica ei floră/Înflorită-n nimburi de auroră,/Spectacol fulminant cu-o mie de amiezi”.

Solemnitatea, eleganța frazării și efectele obținute prin apelul la rimă și ritm ne dezvăluie un poet înzestrat cu o prodicioasă mobilitate a discursului liric, un bonom jovial care mizează pe muzicalitate și refinament prozodic, un poet care

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 aspiră spre etalonul poeziei adevărate ce constă în ambiguitate și imprevizibilitate, în apropierea de elemente total disparate,într-o mirabilă trăire a sentimentelor.

Reamintindu-ne că, în vremuri imemoriale, poezia și muzica erau inseparabile, Mihai Merticaru, poet riguros și sugestiv, apolinic și dionisiac, enigmatic și colocvial, ne-a oferit volumul maturității creatoare depline, un splendid omagiu adus iubirii, o învolburată revărsare de lirism pendulând între real și ideal, între sacru și profan, între Eros și Thanatos.

Mihai MERTICARU România

SONETUL UNEI POVEȘTI În mine, astăzi, stele cântă in cor, Planetele toate se aliniază, În miezul nopții e soare de amiază, Luminile, Paradisului izvor.

Orizonturile se colorează Cu sămânță nouă-n buchete de dor, C-un ocean de albastru amețitor, Firea ne rămâne pururea trează.

Un veac nesfârșit, clipa ni s-a părut, Orfice reverii, înlănțuire, Se schimbă universul într-un sărut Și toate negurile au dispărut, Că în orice poveste de iubire Intră și un strop de dumnezeire.

25 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

RÂNDURI DINTR-UN JURNAL RATAT… am tăiat nodul gordian al gândurilor cu logica neaşteptată a răspunsurilor de pe buzele tale am tremurat de aşteptare strângând în pumn revelaţia unui nou început de aceea mi-am ascuns sufletul după duna de nisip a nepăsării să nu pot vedea dincolo de aparenţe să nu pot simţi când aripa tăcerii înfăşurată în ultima filă de jurnal mi-a smuls dintr-un trecut absurd bucăţile de inima ce-au rămas la tine multă vreme după un asfinţit atins de notele unui cântec neterminat atunci am aruncat masca ce-o purtam uneori am redevenit eu am ţipat însetată de fărâma de libertate ce mi-o puteam permite în clipele de singurătate retezând tot ce mai simţeam am plutit într-un zbor fără aripi spre realitate de aceea sunt doar un supravieţuitor stingher al trăirilor mele...

Mariana BILIC România PAROXISM dacă aş putea, m-aş reinventa, din picături de nemărginire scurse din cenuşa de-un alb absolut al clipelor eterne, aş fi existenţa remodelată trupurilor formate din spirale ADN, expulzate din abisuri de gândire ca o revoltă a simţurilor aş muşca mai avid din carnea mov a literelor aşternute pe hartie tânjind, să iubesc pentru totdeauna cuvintele turnate în forme perfecte de elocinţa spiritelor mari, ce dăltuiesc geniul în nemurire scriind în memoria colectivă emoţii perene ce fac să înflorească pe veci sufletele... tot mai flămândă de esenţa ideilor ce mă pătrund aş fi doar eu fără schisme, dând viaţă oglinzii sufletului, ca rezultat al unei senzaţii pure de iubire

Autor: NynnaVIZIREANU

atunci aş întelege că realitatea existenţei noastre e prinsă undeva ca un fir de nisip neînsemnat în meandrele infinite

26 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

CÂND TE-AM ÎNTÂLNIT PE TINE A NINS ÎN TOAMNĂ A nins, în plină toamnă, peste noi, Peste-o poveste tristă, ne-ncepută, A nins peste privirea-ți și în sloi De gheață peste mine-i prefăcută.

Angela MIHAI Italia

A nins în plină toamnă şi-a-nghetat Și lacul plin cu lacrime de nuferi, Acolo-am să te uit iar pe-nserat, Cu un sărut te-oi înveli, ca să nu suferi.

A nins în toamnă cu ninsori de iad Și-i înghețată-n noi şi amintirea, Prăpăd e-n amândoi, iar fulgii cad Și ne îngroapă și destinul și menirea.

A nins cu fulgi de lacrimi peste noi, Și peste dorurile tale arzătoare, Uita-vei și de mine, uita-vei de noi doi, Găsind altă poveste nouă, călătoare.

A nins la gura toamnei fulgi de jar, Arzând prin ruginiu și-a ta privire, În care am ars și eu în flăcări, dar... Îți voi rămâne în cenușă... amintire.

IUBIREA UNUI CĂLĂTOR Iubite călător, când toamna plânge Îngăduie-mi să te sărut dacă-ai să pleci, Căci altfel lacrimile mele n-or ajunge, Să pot să plâng, c-am să te pierd pe veci.

Fecioară toamnă pură abia născută Din vara dusă să-nțelegi c-aş vrea, Când prea târziul nostru ciocăni-va 'n ușă, Cu ochii tăi și-n hohot, să-i plâng venirea sa.

Vreau lacrimi să-mi trimiți c-o viață înainte, Iar foșnetul de frunze când s-o-nteți să știi, De clocotul durerii, purtate-or fi și puse, Pe dâra de iubire-apusă... și să vii.

Când ți-am întâlnit iubite, Zâmbetul și-a ta privire, Am văzut sub tălpi venite, Mii de căi spre nemurire.

Prin miros de tei pășeam Desculță și fericită Pe privirea-ți eu călcam, Fiindcă mă simțeam iubită.

Mi-ai făcut cale prin umbre, Peste cer tu, mi-ai făcut, Iar din nopți și zile sumbre, Clipe dulci cum n-am avut.

Mi-ai lăsat cuvinte-n suflet, Șoapte cu miros de tei, Și mi-ai așezat sub umblet, Și sub gânduri ochii tăi. Și în parc doar pașii noștri, Așteptau să se revadă, Ascunzându-se de aștri Și de lume, să nu-i vadă.

Unei bănci de timp uitată, I-am dat suflet și privire Și pe lemnu-i cu-a mea daltă I-am scris încă-o amintire.

Am țesut sub pași în grabă, Dâre verzi de iarbă crudă, Și pe-a vieții cale oarbă, Am sădit a lunii undă.

Suflet cald i-am dat iubirii Chip născut din flori de tei, Zâmbet, grai și fericirea, Tu i-ai dat, eu...ochii mei.

Iubite călător, atât ți-am plâns pe urmă De-am înecat în lacrimi... trecutul nostru tot Și-acum, când prea târziul nostru bate-n ușă, Iubite călător, sunt pregătită să-i deschid...

Deschide-i tu și pleacă tu, căci eu...nu pot!

27 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

RONDELUL IUBIRII O poveste nouă care ne încântă Când amorul cordul încălzeşte Dând iubirii diadema sfântă Ce întregul trup abil fericeşte...

Dar adesea gândul se-nfiarbântă Şi o patimă fecundă prevesteşte O poveste nouă care ne încântă Când amorul cordul încălzeşte...

Constantin ENESCU România

CEASUL VIEȚII

Insă mai adesea iubirea se-avântă Spre ţinte absurde şi ne părăseşte, Lăsănd alte piste care ne frământă Cu-n scenariu nou care amărăşte O poveste nouă care ne încântă!

SĂRUTUL

LA MULȚI ANI, IUBITO! La mulţi ani, iubito! Să-mi trăieşti în veac, Iar eu lângă tine, iubit făr’ de leac, Să îţi pot şopti vorbe dulci curate, În zile ferice şi nevinovate...

De-am greşit iertare că e omenesc, Mai ferit de rele, azi mult te iubesc Şi împart cu tine ce e rău sau bun Că-n iubirea noastră îţi rămân tribun...

La mulţi ani iubito, amor îţi ofer Tu eşti pentru mine plăcut somnifer Şi sărutul dulce ca şi-nbrăţişarea Liniştea îmi dă şi-mi vindecă starea...

Eu doresc şi tu să îmi dai iubirea Ca un stimulent ce-l dă fericirea Şi să ne iubim ca nebunii fani...

La mulţi ani, iubito, o mie de ani!

TU, FIICĂ A EVEI

Ceasul timpului ce bate Gongul vieţii triumfal, Duce greul vieţii-n spate De la zero la final...

Sărutu-i poartă spre iubire Când vraja prinde o pereche Şi-n pas alert spre fericire Parcursu-i floare la ureche.

Tu fiică a Evei,clocotitoare făptură, Ce-ţi curge în vine,fluidul miracol, Ne-arunci cu ştiinţă şi fără obstacol AMORUL ce nu vrea, să aibe măsură...

Ceasul timpului iubirii Iţi oferă flori de stele Şi în drumul fericirii El te scapă de sechele...

Sărutul a marcat geneza Prin seva mărului muşcat, Iar Eva a împlinit sinteza Căzând spre marele pacat.

De mii de ani cum spune geneza Femeia clădeşte,dăramă,ridică,coboară Istoria lumii pe a vieţii scară, Scriindu-şi adesea, cu sângele-i teza...

Ceasul timpului şi anul Te marchează în valori, Că iubirea este fanul Fericirii în splendori...

Sărutul unui om făţarnic Cu gust amar şi fals de iudă, Loveşte amorul dur amarnic, Lăsând numai dezgust şi ciudă!

Doar ea a ştiut,omenirea să ţie, Cu dragostea ei iubitoare să-ntreacă, Furtuni şi dezastre,ce şi azi ne încearcă, Să ducă senină a vieţii solie...

Ceasul timpului grăbeşte Şi te lasă de îl laşi, Că e mult până porneşte Şi cu greu îi iei din paşi!

Sărutul prins sub interese Când banu-n rege se îmbracă, Iubiri frugale în mers el ţese Cu gust răcit de promoroacă...

Virtutea,credinţa,iubirea-i fecundă A dat pământului mulţimea ce creşte...

Ca mulţumire, omenirea azi îi dărueşte O zi specială,aniversară ,ce abundă...

Ceasul timpului ce bate Ora prin aniversare, Îţi oferă azi că poate Fericire şi splendoare...

Sărutul pătimaş în noapte Sporeşte amoru-n slăbiciuni Şi rezultatele sunt coapte C-un bebeluş la noua luni!

Deci sexului slab,cum zice o glumă Azi ne-nchinăm,cu daruri şi fapte, Nutrim năzuinţe în fructele-i coapte Şi ridicăm o cupă de şampanie-n spumă...

Ceasul timpului miracol Prins în ghiocei diafani, Va trece fără obstacol Cu urări de La Mulţi Ani!

Sărutul patimă sau spumă Ce-n viaţa omului purcede, Mereu e serios ori glumă, Dar tot iubirea o prevede...

28 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

E MULT, E PUȚIN? Te iubesc cum nici nu știi, Sunt ca versu-n poezii, Intr-un basm adevarat Unde clipa a uitat Să mai plece dintre noi Când dăm timpul înapoi Și suntem ca la-nceput Contopiți într-un sărut...

Te iubesc fiindcă nu știu Altceva ce pot să fiu Liliana ALBU Decât floare-n așternut, România Zâmbet pe al tău trecut, ÎȚI APARȚIN Foc luat din răsărit, O lumină-n asfințit, Îți aparțin cu tot ce-ar fi iubirea Viitor, trecut, destin, Arzând în focul clipei trecătoare, Te iubesc, e mult, puțin?

Cu nori ce mi-au întunecat privirea Sau, cu parfum luat din lăcrămioare...

TU EȘTI OGLINDA MEA Palmele tale, zmeie fără sfoară Dansează-ncet în sfere absolute, Tu ești oglinda mea-n iubire Cu-atingeri moi, de fluturi care zboară, În care sufletul și-arată Lăsând iubirea doar să mă sărute...

Ca focul a lui strălucire Iar trupul meu, un sclav înfometat Ce-n puritate se desfată...

De tine, adună rând pe rând fiori Îmi ard tăcerile-n cuvinte, Pe care, timpul iubirea și-a pictat, Rămân doar șoaptele-n privire Împrumutând din taina florilor, culori...

Ce rug își fac din jurăminte Un gând poznaș surâde-n amintirea Iar eu îți tac azi...ca iubire... În care eu eram a ta fereastră, Chiar timpul ce lumini atinge Prin care tu, priveai în ochi iubirea, Își plânge-n infinit durerea, Privirea ta fiind privirea noastră....

Numai iubirea îl invinge Sorbindu-i din neat, puterea...

Autor: NynnaVIZIREANU GÂND EROTIC De gândul tău îmi e oglindă, Al meu e raza ta de soare Un gând erotic mă cuprinde GÂND CU DOR Legat de flăcări să-i aprindă Si lanțurile-i mă-nfășoară, Iubirii, ultima culoare...

Brațe de flăcări ți-aș întinde Gând de noapte, gând cu dor, Din jaru-n care timpul zboară...

Peste timp nemuritor, Miroase-a patimă aprinsă Ai venit în viața mea De vâlvătăi stârnind păcate, Cu flori de nu ma uita...

Tăcerea nopții a fost stinsă, Peste buze care tac Buze-n sărut sacrificate...

Mi-ai pus florile de mac, Fiorii pleacă din iubire În sărut să poți veni Când noaptea și-a pierdut abisul Noaptea când se-mbracă-n zi... Și se-mpletesc în mii de fire, Visele mi-ai pus pe jar Care cuprind și necuprinsul...

Ca un foc viu să-ți răsar, Petalele de maci strivite Într-o clipă, zbor șoptit De sărutări ce modelează Când iubirea a nuntit...

Curbe în dansuri răzvrătite Du-te, du-te gând ce-aș vrea Până ce timpul lăcrimează...

Doar tăceri a îmbrăca, Suntem eternul, nesfârșitul, Dar nu pot...și-ți înfloresc Iubirea noastră-i infinitul... În cuvinte...te iubesc...

Autor: NynnaVIZIREANU

29 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

DE VREI… De vrei să scriem versuri ce n-au fost În universuri fără de sfârșit Ar trebui să spunem lumi-ntregi De când ne știm și cât noi ne-am iubit.

Albastru ne-a unit pe veșnicie Nu-i orizont să nu ne știe dorul Iubirea noastră-i cea mai sfântă poezie Căci ne-a unit pe veșnicie Creatorul.

Maria RUSCANU-BĂLACIANU România ȘTII CÂT TE IUBESC?

VARA NOASTRĂ

Știi că pentru tine zarea se îmbracă-n curcubeu Cu luciri plutind pe ape, peste codri, peste nuferi?

Se-nfioară dimineața peste dulce chipul tău Luminând tot orizontul pentru tine să te bucuri.

Am cules în dimineață din a câmpului grădină Roua florilor curată, zumzet dulce de albină Răsărea pe ceruri astrul luminând întreaga fire Greierii cântau balade, sufletu-mi vorbea de tine.

Păsări cântă prin zăvoaie spintecând cu-aripa cerul Iarba-ncet se unduiește pe sub pașii tăi desculți La izvoarele din codru se adapă-n taină cerbul Lin foșnește-n zori pădurea pe sub cetini s-o asculți.

Iarba naltă și subțire se-apleca în dans regesc Cu picioare goale-n rouă încercam să n-o strivesc În răcoarea dimineții păsări ciripeau doinit La izvorul din livadă ciutele au poposit.

Flori de câmp răsar în cale-ți iar mireasma lor tembată Când, trezită din visare, te îmbrățisează zarea Așternând sub ochi-albaștri chiar dumbrava minunată Înțelegi acum, iubito, că ți-am ascultat chemarea?

Fluturi alintau văzduhul curcubeu stingând sub cer Pleoapele-mi simțeau căldura tainicului mesager Îl zăream prin raza albă și curată și senină Și-am știut că va fi veșnic solul pașnic de lumină.

Ca-n povești de mult uitate toate-ncep a povesti La răscruci de anotimpuri nefirescul e firesc Glăsuiește-astfel pădurea cu-ale ei mii zeci de chipuri Și-ți dezvăluie pe față cât de mult eu te iubesc!

Vara întâlnirii noastre o păstrez în gând și-acum Retrăiesc aceleași clipe, mă-mbată-același parfum N-am să uit căci vara asta m-a-nvățat ca să trăiesc Scrijeleam pe suflet stihuri să-nțelegi cât te iubesc!

Autor: NynnaVIZIREANU

30 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Mihail TOMA România

PISICA LUI CĂLIMAC Vecinu’ Călimac mi se plânge de mâța lui (despre care am mai făcut vorbire) . O dihanie rea de muscă care rămâne grea de două ori pe an și care de data asta a depășit toate așteptările, rămânând și a treia oară. Îi ofer soluția cea mai la îndemână. Să o pună-n sac și să o facă plocon pe la neamurile de la țară care au o producție serioasă de porumb căci este bine știut că acolo unde porumbarul e plin, mâțele nu mor de foame.

Zis și făcut. Pun , ca omu’ , mâna pe telefon și, după aprige negocieri, conving pe baba Aglaia din Crăcăneala Satului că o mâță e exact ce-i lipsește altfel or să o năpădească șobolanii. I-am zugrăvit o imagine terifiantă, cu zeci de șobolani cu cozi vineții care atacă, mișelește, în miez de noapte, având preferințe ORL-iste.

Terenul fiind pregătit (baba i-a plătit și biletul de autobuz) îi urez succes amicului și-mi văd de-ale mele. Azi pe la unșpici fix, sună fixu’ . Cum numa’ el și încă câțiva din garda veche mă mai sună pe telefonia fixă îl felicit din prima. Sunt convocat la un briefing de urgență. Când ajung îl găsesc galeș, zgâriat tot dar fericit : − Ce făcuși, bre?

Cu un rânjet sardonic pe față, Iorgu scoate o sticlă de busuioacă (e groasă, gândesc) și începe a povesti.

Reproduc din memorie: De dimineață bagă mâța într-un sac de rafie și se duce-n stația de autobuz.

Duminică, aglomerat, găsește undeva prin spate un loc, mașina se pune în mișcare, totul părea că a început cu dreptul. La următoarea stație se mai urcă un grup de cetățeni, autobuzul , deja plin se îndeasă de-a binelea.

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 De undeva de pe la jumătatea autobuzului se aude un mieunat sfâșietor urmat rapid de o busculadă umană în toată regula.

O matroană la vreo sută de chile se dezechilibrează și pică peste Călimac. Ăsta scapă sacu’. Sacul se desface și mâța evadează. Angoasată, o ia precum Nică a lu’ Creangă în cânepă, prin părul oamenilor, până dă cu ochii de motanul pe care românul dinainte îl scăpase.

De aici acțiunea capătă o turnură dramatică, cu draku’ de mâță stukind în dreapta și-n stânga, un motan în călduri și un autobuz plin cu oameni care, ba râzând, ba țipând, ba ’njurănd, se chinuie să prindă două pisici isterizate.

Lizica lu’ Călimac ochește o poziție salvatoare și, cu toate cele douăzeci de gheruțe, se cramponează pe… lucitoarea chelie a șoferului. Ăsta pune o frână de om excedat care-i face pe toți grămadă.

Motanul, luat pe sus de inerție, se izbește de parbriz de unde se ridică zbârlit tot și cu ochii roșii.

Emotivă, Lizica se scapă pe chelia maestrului. În brambureala generală individul cu motanul își recuperează dihania și dă cu ochii de privirea cruntă a șoferului. Ăsta din urmă extrage, împreună cu juma’ de scalp, pisica pe chelie și, cu o privire criminală, deschide ușa din față și-l zvârle pe nefericit, cu tot cu motan, afară-n câmp. Pisica lu’ Iorgu îl urmează imediat. − Și tu ce-ai făcut? îl întreb. − Păi ce puteam să fac? Am tăcut chitic. Ce… voiai să mă dea și pe mine jos, la șase kilometri de Bârlad?! Ăăăă, nu știi pe careva cu o mâță? Baba a rămas tare dezamăgită c-am venit cu mâna goală. − L-as, zic, că la ce viteză are mâța ta, cam în două ceasuri te trezești cu ea în bătătură. Numa’ să nu-i fi luat urma și amicul cu motanul. Hai să trăiești, dau pe gât ultimul pahar…

Am lăsat în urma mea un Iorgu cam îngândurat.

31 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului SĂ MĂ SĂRUȚI

Să nu mă mai săruţi ziua cu soarele mi-s buzele arse suspină petalele sărută-mă noaptea când roua picură şi stele peste noi razele îşi scutură Noaptea în taină în spatele lunii să gâdilăm universul şi el să surâdă

Mirela MARCOCI Spania

DAC-AȘ MURI !?

SĂ FIM IUBIRE

Dacă aș continua să mor, pentru o clipă de fericire sau aș trăi numai din dor cu ani dăruiți în neștire!?

Adună-mă din picături, să fiu o ploaie și-n cerul tău în nouri, fă-mi odaie.

Nu obişnuiesc să adorm dar după furtuna de aseară am ratat răsăritul din urmă sub mângâierea brizei de vară

Eu aș muri chiar și acum, de n-aș cunoaște dorul, și n-aș privi lung la album, să mă usuc cu-ncetișorul.

Culege-mă din firimituri. să fiu o pită, s-adapi cu mine guri, să fiu primită.

Nu pot să adorm mi-e teamă şi-atunci te privesc cum visezi mă-nfăşor peste tine sutană sub tălpi îţi cresc iarbă din ochii verzi

Doar de-aș muri sorbind, cu ochi albastru-ți cerul, cu inima fără pic de jind, m-aș face soră cu eterul.

Strânge-mă în sâmburi din dumbrăvioară, plantează-mă pe câmpuri să fiu floare.

Nu dorm nici în zi nici în noapte aşa cum îngerii nu dorm nicicând eu îţi susur săruturi de şoapte lângă lobul urechii când tresari uşor

Dacă aș continua să mor eu aș muri chiar și acum sau aș trăi numai din dor, privind la păcătosul album.

Scoate-mă din doruri, si din amintire, adună-mă pe alături, să fiu iubire.

Cum pot să adorm dimineaţa când aroma cafelei miroase a tu şi în urma paşilor se-mprăştie ceaţa să mă mângâie razele soarelui.

Decât așa, mai bine mor luând cu mine chipu-țí...

Vânează-mă din zboruri, să fim iubire...

ÎNGERII NU DORM NICICÂND

Am adormit astăzi ca niciodată o clipă te-am scăpat din priviri n-ai băut cafeaua din grabă şi-am adormit fără s-aud cum suspiri. Şi secunda-mi de vis ţi-a fost haos dar promit, nu voi mai adormi vreodată aşa cum îngerii nu dorm nicicând.

AȘ PLECA Şi aş pleca, şi aş mai sta o clipă îmi este gândul, nor debusolat, l-aş scutura prin ploi să-l fac risipă să nu mai pribegească cerul înstelat.

Eu aş pleca dar aş mai sta o clipă să mângâi pana aripii din vis, şi parcă aud deja himerele cum ţipă să nu le spulber florile din paradis.

Dar aş pleca de ce să stau o clipă?! când timpu-mi bate vehement în porţi m-aşez cu tâmpla-n mâini unde înfiripă alt vis ce naşte muze fără sorţi.

Ah aş pleca dar tremură peniţa i-e frică să n-o vând la altcineva

32 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

DESTINUL Îmi duc povara vieţii, cu rele şi cu bune, Îmi iau destunu'-n piept....lui nu mă pot opune, Actor pe scena vieţii cu-n singur spectator, El....rolul principal iar eu doar amator.

Mi-e piesa scrisă-n steaua ce-o am de împrumut, Ce a văzut lumina, atunci când m-am născut, Încerc rolul să-mi joc, fără a mă sfii, Iau taurul de coarne oricât de greu mi-ar fii. Îmi car în spate crucea, precum Isus Hristos, Mă-ntreb de multe ori, care tâlhar am fost? Încerc să-not spre mal, când valul mă inundă, S-ajung la vreun liman până nu mă cufundă.

Sunt clipe, când ating luminile astrale Iar sufletul se-nfruptă din razele solare, Iubirii îi cresc aripi, zburând cu pleata-n vânt Destinu'-mi curmă zborul, m-aduce pe pământ.

Pe vârfuri de iluzii, mă caţăr şi cobor, În faţa mea destinul, iar eu un biet actor, Actor pe scena vieţii, îmi place sau nu-mi place, Îmi joc rolul cum pot....e-al meu şi n-am ce face!

SUNT MÂNDRĂ Sunt mândră că în viaţă, opincă am purtat Şi n-am uitat nicicând de unde am plecat, Nu-mi port nasul pe sus, ştiu capul să-mi aplec Şi orice încercare, cu uşurinţă trec.

Natura mi-a fost leagăn şi satul mi-a fost vatră, Mâncat-am cu sudoare pâinea greu câştigată, Din brazda înturnată şi reavănul pământ Cu mâini bătătorite, faţa arsă de vânt.

Saltea mi-a fost strujacul din miriştea cosită, Podeaua mi-a fost lutul din ţarina aridă, Lampă mi-a fost opaiţul cu ajur poleit Şi cântec mi-a fost mama, cu glasul ei doinit.

Umbrar mi-a fost pădurea cu frunza despletită Parfumul mi-a fost floarea din lunca înverzită, Greierii serenada în nopţi târzii de vară Culoarea mi-a fost macul din lanul de secară.

Credinţa mi-a fost scutul, la grele încercări Şi ruga căpătâiul oricărei tulburări, Răbdarea mi-a fost pasul, cuvântul mi-a fost hrana Clopotul mi-a fost glasul, dreptatea mi-a fost strana.

Zadia mi-a fost straiul în zi de sărbătoare Năframa mi-a fost raiul, privirilor din soare, Respectul mi-a fost satul, ţăranul absolut Şi fericire vatra în care m-am născut.

Lucica FORFOTĂ Austria PAȘI ÎN TIMP Răsfoiesc albumul vechi cu amintiri, Rame colbuite stăruie-n priviri, Chipuri cunoscute se perindă-n ceaţă Şi din umbra vremii se trezesc la viaţă.

Amintiri fugare... mă poartă în timp, Degete flămânde, paginile-ating, Şterg cu dosul palmei, colbul de pe ramă Şi ca prin minune, ceaţa se destramă.

Mă opresc buimacă, ochii îmi sclipesc, Îmi iau paşi-n braţe şi sfios păşesc, Într-o altă lume, poposesc cu drag Şi copilăria îmi surâde-n prag.

Someşul cu malul lin şi plin de dor, Parcă mă îndeamnă la el să cobor, Cu albia-n spate, şi un scăunel, Rufele să spăl, să mă scald în el.

Scorbura răchitei mă strigă pe nume, Să mă ţin de şotii şi să fac iar glume, Caierul cu lână să îi torc fuiorul Şi izvorul morii să-mi umplu ulciorul.

Nori de colb se-nalţă pe uliţă-n sat Se întorc plugarii, frânţi de la arat, Ies vecini-n poartă, deapăn-o poveste Ciurda din imaş acasă soseşte.

Răsfoiesc albumul, cu mâini tremurânde Clipele trecute se opresc plăpânde, Iau urmele-n palme şi cu jind privesc, Nu vreau amintirea, dragă s-o strivesc

33 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

SPERANȚA TREZITĂ

Marilena PERIJOC România

POVESTEA DIN GRINDĂ

În pâcla uitării se vede-o lumină, Speranța trezită privește în jur.

Cu vreme în urmă, obsedată de-o vină, Uitase de toate -n laguna de azur.

Zidită-i umbra lui sub temelia Bordeiului ce trupu-i va feri. Și banul pus sub prag vrea bogăția S-atragă, magic, prin vii straluciri.

Cât zbucium în inimă nici ea nu mai știe, Doar albastrul o poartă pe-al liniștii val.

Să rămân-acolo, să se-ntoarcă, să fie?

Lungi frământările în ființa-i de jar.

Iar vatra arsă este astăzi semnul Că au trăit aici umili creștini, Ce-au respectat tradiția, îndemnul, Averea ce-au primit-o din străbuni.

Puritatea din ape o îndeamnă să vină În adâncuri de gânduri căutând altceva, O frântură de taină fericită, senină, Ca un mugur de viață ce-și așteaptă seva.

Pe pragul casei binecuvântarea Îi ocrotea de răul dintre lumi. Și peste el în brațe-și purta floarea Cu care va-mpleti mândre cununi.

Va renaște din doruri de lume uitate, Din iubire de viață și tăceri de cuvânt, Din dorinți ne-mplinite, iertări de păcate, O scânteie divină renăscând pe un cânt.

Bătrânii lor au pus o cărămidă, Unind doi tineri prin căsătorie.

Povestea lor va fi sculptată-n grindă Și va rămâne aici drept mărturie.

PARFUM DE FERICIRE

CIFRE ÎN ZBOR

În dansul de frunze a vântului roată Tot poartă în mersu-i culori și culori.

Pe oameni în horă ar vrea să îi poată Cuprinde, răsfețe-n petale de flori.

Și timpul galopa printre secunde, Cadran de cifre-n zbor spre infinit.

Sigur pe el, cu limbi de foc plăpânde, Scriind povești pe-o rocă de granit.

S-alunge din umbra ce apasă pe frunți Ridate, absente și pline de griji, Între cer și pământ construind punți Din frunze , din doine, din vârfuri de munţi.

Iar vântu-i mângâia frumoasa față De cavaler, pe calui-i de argint Gonea spre a-și găsi secunda soață Și era prins pe viață-n labirint.

Un șuier se-nălță și vrea să-nspăimânte Tot răul ce este stăpân pe pământ. Și-n schimb veselii și dans și șuete, Parfum de fericire pe-o undă de cânt.

S-a întrupat din foc și din iubire Și veșnic un tic-tac i-o aminti C-aleargă roată după fericire, A lui sclipire nu va asfinți.

34 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului RONDELUL PIETRELOR DIN NOI

RONDELUL TIMPULUI PIERDUT

Povara pietrelor din noi Întipărită-i pe retină, Cu simțăminte-n carantină Greblăm păcate-n mușuroi.

Stafia timpului pierdut, Ca o epavă mă apasă, Îmi frânge clipe sub carcasă, Lăsând destinul descusut.

Deschis-am poarta la noroi, Sperând la izul de rășină; Povara pietrelor din noi Întipărită-i pe retină.

Iubiri cu-arome de vermut M-au prins vremelnic în ambrasă, Stafia timpului pierdut, Ca o epavă mă apasă.

Purtăm, cu fițe de eroi, Sub noul văl, aceeași mină, Pe-o scenă care se înclină, Împiedicați ades de ploi.

Avidă de necunoscut, M-am mulțumit doar cu melasă, Mai am din porția rămasă Parfum din vidul absolut.

Povara pietrelor din noi...

Stafia timpului pierdut...

AZI

Camelia ARDELEAN România

ACCED, PRINTRE AȘTRI

Ucigătorul meu cu ochi căprui, Ți-am rătăcit parfumul prin poeme, Azi nu mai sprijini cerul nimănui Și nu-i mai zici minunii să mă cheme.

Acced, prin aștri tulburi, la iertare, Din școala vieții-n iureș de tango, În cosmos bate-o inimă de sare – Un pumn de lacrimi tras la indigo.

Ne-am adunat bucățile de nor, Cu tot cu vise strânse-n cazemată, Azi nu mai pot din stele să cobor, Tu să mă cerni prin zările de vată.

Acced, prin aștri suri, la pocăință, Cu nopți ghimpate-n roluri de făclii; De-aș tencui cu raze-a mea voință, Noi sensuri verbu-„a fi” ar găzdui!

Oricâte ploi s-au răstignit în noi (Sărmani ciorchini ce-atârnă pe o viță), Aceeași sevă ne-a hrănit apoi; Azi din trecut mai gust o rămășiță.

Mi-e aspră calea către veșnicie, De Harul Tău m-agăț adeseori În visele-mi despre păcate-o mie, Din care, ne-ndoios, vor crește flori.

Spre nicăieri regretele-mi îndrept, Ne târâim calvarul plin de spume, Ni-era iubirea unicul precept, Azi pentru tine-aș inventa o lume…

Acced, prin aștri seci, la nemurire, Cu tolba plină de nimicnicii, Culege-voi din cer, cândva, safire, Eu, cea mai simplă stea dintre cei vii...

35 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului sau era doar un pretext de a se

Gabriela-Mimi BOROIANU România

CASA CU PEREȚII MOV Casa cu pereții mov își sprijinea acoperișul de cer și toată culoarea soarelui se scurgea prin ochiurile ferestrelor în grădinuța din față unde gureșele vrăbiuțe jucau pitulișul în tufele cu liliac. Pe stâlpii verandei urca râzând caprifoiul. Ghivecele cu mușcate fuseseră scoase afară. Înflorite, albe, erau așezate în coșulețe dantelate la fel de albe. Toată casa era învăluită într-o liniște ciudată, deși părea că are o muzică proprie. Întâi veniseră meseriașii, lucraseră zi de zi o lună de zile și transformaseră casa acea netencuită în care își făceau veacul pisicile din cartier, într-o căsuță desprinsă din povești.

Apoi a apărut o femeie care se dovedi a fi menajera, sprintenă și mărunțică, singura a cărei prezență constantă dădea impresia că locul era totuși locuit. Venea dimineața cu plasele încărcate, alteori doar cu buchete de flori întotdeauna albe...

Tot ea fusese cea care se îngrijise de grădină, bineînțeles îi supraveghease pe cei care plantaseră pomii și dăduseră viață colțului de rai din fața verandei. Doar privirile excesiv de indiscrete îi puteau descoperi și pe stăpânii casei.

Bărbatul încărunțit înainte de vreme, pleca dimineața devreme și se întorcea mereu pe întuneric. Vecini șușoteau că ar lucra la bancă dar nimeni nu știa nimic sigur. Dar ce mă intriga și mă fascina cel mai mult era ea... Uneori, în zilele cu soare, ca o apariție fantomatică, ieșea și se așeza în balansoar cu o carte pe genunchi, nu știu dacă citea sau era doar un pretext de a se pierde într-o lume imaginară, dar știu că nu mă puteam desprinde de

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 fereastră. O priveam fascinat ca pe o prințesă coborâtă din basme. Cu rochia ei albă și părul negru părea mai palidă și mai slabă decât era sau poate doar mie mi se părea așa, învăluită mereu în șalul alb ce rare ori îi aluneca de pe umeri. Un fel de Albă ca Zăpada, numai că buzele ei nu aveau culoarea cireșelor de mai. Nu stătea niciodată mult, oricât de frumoasă era vremea, îți lăsa impresia că aerul de afară era prea mult pentru ea și că dacă ar mai fi rămas, s-ar fi dezintegrat. Îmi așezasem masa de lucru la fereastră și mă trezeam pierdut printre cărțile și caietele mele că-i așteptam ieșirea. Mă intriga și mă fascina în egală măsură. O ființă eterică, de o frumusețe rară, despre care nu știam nimic... Fără nume, fără vârstă, venită parcă de nicăieri. Cu cât o priveam mai mult, cu atât aveam impresia că din clipă în clipă șalul va cădea și din spatele ei se vor desfășura spre cer aripile albe ale unui înger, un înger rătăcit pe pământ. Mă simțeam prins într-o poveste ca și cum două lumi se contopeau în mod miraculos în casa cu pereții mov.

Ajunsesem să visez cu ochii deschiși... În momentele astea nu știam niciodată cum trece timpul sau dacă sunt în zilele anului trecut sau ale celui prezent...

Soarele își schimbă poziția și o rază îi atinse obrazul palid. Zâmbi abia schițat cu ochii pe jumătate închiși și capul aplecat puțin ca și cum și-ar odihni fața în palma lui Dumnezeu. Aș fi vrut să pot imortaliza această imagine. Avea ceva în ea răscolitor, ireal, copleșitor... Dar ca de fiecare dată se ridică și intră în casă alunecând ca o umbră.

Seara s-a lăsat repede peste cartierul mărginaș și m-am retras în cameră. Liniștea cuprindea totul, iar noaptea îmbrățișa în amorțirea ei tot ce mișcase în cursul zilei. Am aprins veioza și am început să citesc lăsându-mă captivat de personajele din carte. Luna apăruse în colțul ferestrei de după acoperișul casei cu pereții mov. Se prelingea în cameră ca o mireasă dansând pe covorul simplu de iută. O buhă sfâșie liniștea nopții cu țipătul ei strident și un fior de gheață îmi trecu prin suflet. Am stins veioza și m-am culcat. Dimineața devreme urma să plec la bunici.

Când m-am întors peste câteva zile totul era schimbat. Casa cu pereții mov părea rece, muzica aceea care o învăluia mereu, se stinsese, chiar și florile se scuturaseră. Era ceva straniu... Am rămas așteptând ore în șir la fereastră, până liniștea serii a cuprins din nou cartierul mărginaș. Luna apăruse, dar și ea părea că ocolește casa de peste drum unde noaptea își aruncase umbrele, și unde nici o luminiță nu mai juca în ferestre, ca și cum sufletul îi murise.

A doua zi cineva agățase în gard o plăcuță pe care scria cu creta „Casă de vânzare"...

36 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului TEMERI

Mi-e teamă uneori să te privesc– Nu vreau să îți rănesc cumva, retina, Când zorile pe pleope mi se-opresc Și peste chipul tău revărs lumina.

Mi-e teamă uneori să te iubesc– Cum altfel să trăiesc, fără iubirea A cărei sclavă sunt și o slujesc Dar Doamne, cât îmi place înrobirea!

Mi-e teamă să-ți vorbesc despre amor– Cuvintele cu greu mi le găsesc Când știu, că-adeseori și ele dor; Dar cum să-ți spun altminteri că iubesc?

Adriana PAPUC România ÎNTREBĂRI DE-AR FI… De-ar fi un cântec fericirea, M-aș face un artist s-o cânt, Aș împleti-o cu iubirea Într-un necontenit descânt.

Aș îndrăzni să mă arunc În ea, de-ar fi al mării val, Și m-aș hrăni precum un prunc De-ar fi licoare-ntr-un pocal.

Aș bea din cupa ei, iubire, Cu mir m-aș unge peste rană, Și dintr-o singură sorbire Aș fi...pe viață-mi, suverană.

Mi-aș împleti-o în cosiță De-ar fi crenguță de lavandă, Aș venera-o ca zeiță, Mi-aș pune inima, ofrandă.

Ce-ai zice, dacă undeva, În altă viață viitoare, Ne vom reîntâlni, cândva Și vom fi stele căzătoare...

Din boltă vom privi în zare Și tot alături vom clipi, Ce zici, iubite, știi tu oare?

La fel de bine ne va fi? Și dacă nu va fi să fie Odată să cădem în mare, Aș vrea să intru-n veșnicie Și când renasc să fiu o floare. În iarna vieții viitoare Când prima-mi va fi dat să mor, Tu vei fi pom și eu doar floare Ce spui, de mine-ți va fi dor?

ADIO! Îmi doresc să rămâi, dar dacă pleci Crezând că-ți va fi bine-n altă parte, Vrei viața lângă alta să-ți petreci, Te du' iubitul meu, cât mai departe!

Să nu privești în urmă către mine Eu n-am să fac un gest să te opresc, Privirea ta n-o să mă mai domine Și n-am să plâng, chiar dacă te iubesc.

Să nu-ți iei rămas bun când vei pleca, Nu vreau să știu nici ziua, nici minutul, Sufăr acum, dar mă voi vindeca Și nu-mi va mai fi rece așternutul.

Vreau să rămâi în mintea mea, bărbatul Ce m-a iubit odată, doar pe mine, Când va intra în viața mea un altul Nu-l voi iubi, cum te-am iubit pe tine.

37 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului CUVÂNT, SĂGEATĂ DE FOC...

Mioara ARDIELEANU România

Alerg prin stele...

Foc în suflet Cu șoimanele Pe urma Înveșmântată de poet... Și mi-e sete Căutând cărări secrete...

Am băut din râul Lethe Nu mai vreau Și caut azi și caut mâine Să tot beau din Mnemosyne...

CHIPURI ALE NOPȚII Noaptea văd atât de multe chipuri ale sorții Și simt sărutul ei vibrând în ițele plăcerii, În viforul de iarnă, în zumzet cald al verii, Lângă cireșele perechi strivite-n colțul Buzelor flămânde și ochiul tainic al tăcerii... Și totuși noaptea, fiorul-mi strânge-n brațe Trupul meu...picură rouă...germinând Prin nouri veșnicia, legând amarul-dulce Al iubirii de dorul descântat Prin firul nevăzut al firii... Încins e universul și bobul de nisip Când respirări se pierd În șuierul stăpân pe soartă...

FLOAREA TAINICĂ DE COLȚ Se ascunde-n creste-nalte, Între nouri, între gânduri, Sihăstrind roua prin rânduri Când iubirea, vântul bate...

Cu hlamida albă-n soare Își petrece viitorul Cu privirea și fiorul Unui vis care nu moare... Și sub arcul plin de stele Cântă des cu luna dorul Oglindindu-se-n izvorul Plin de lacrimi și însemne...

De-i noapte, roata cosmică e șoaptă, o nălucă, Ursa Mare petrecând în dor de ducă Gândul semănând trădare...pe furiș teii mă îmbată La răscruci străpunse-n dor...ne aruncă Luna chipul în umbra unui vechi trecut, Vârtej de furii la sărut...doar regina nopții Ne cuprinde în tăcerea ei fără cuvinte...

Undeva în jos răsună Toaca marilor mistere Șoapte, clipe efemere Răsucindu-se-mpreună...

Oricând pastelul nopții neîmblânzite Făptura ne încinge neîncetat în brâu țesut De nevăzute chipuri ale sorții...

Cocoșii, între stele-și scutură năvalnic Visul de uimire, zarea, văzduhul penetrând În cântul furtunos al învierii...

La pândă trece o clipă, încă una, luna...

Inima-mi vrea să te simtă întruna, Off, nebuna!

De sunt floare, fă-mă doină...

-Vino Sfinte, Domn de rouă Și-mi sărută chipul tainic, Visul meu ades zburdalnic,

38 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului E ALBĂ NOAPTEA

Nicolae VĂLĂREANU-SÂRBU România

E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri Se plimbă morţii lumii În robe violete, Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri Prin somnul dulce al-mumii Mai trec gabriolete.

E atâta necuprindere în vârstă şi mă duc Să pun sub nasul morţii Fum greu de busuioc, Mai vin batrânii lumii cu fluiere de nuc Să-şi piardă datul sorţii La jocuri de noroc.

E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri, Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri.

MAMA trimiţîndu-mă să fac rândul la capre am crezut că mama mă pedepseşte îmi spunea că este o plăcere a copiilor din sat

filozofia ei era o alternativă pe care trebuia să o aleg altfel îmi repeta avem destule treburi pe lângă casă

niciodată nu voi uita valurile lovindu-se de mal niciodată nu voi şti dacă marea-mi schimbă destinul şi plec aidoma corăbierului spre porturi norocoase în lumea nouă pe aceste pământuri făgăduite sămânţa iubirii mă arde cu flacăra închisă-n cuvinte

SUNT UN COPAC

Autor: NynnaVIZIREANU

nu avea niciodată timp cineva, ceva, o chema în altă parte vezi că berbecul a rupt o scândură din ulucă mi se părea că a căzut cerul pe mine.

în sinea mea gândeam când voi fi mai mare fug în lumea albă(albă?) şi aşa am tot mers pe la şcoli.

seara trecută pe faleza acestui ţărm în ramurile inimii a înflorit iubirea

pe faleza oceanului străin gândurile-şi caută rădăcinile în limba de lumină a mamei care-mi strigă prin somn chemarea acasă la ţărmul unde a înflorit iubirea

sfioasă îmi căuta în gânduri neplăcerile zilnice zicându-mi aşa într-o doară cine învaţă carte scapă

soarele rasărit ca un pepene galben cu raze statea pe coama dealului dusesem oile la ciobani şi mă întorceam agale acasă

CHEMAREA ACASĂ

Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei La poalele dealului, Cu urechea lipită de calea ferată Şi plăcerea trenurilor care vor veni.

Plantele se îmbogăţeau de lumină, Iar sufletul era uns cu ierburi.

Foamea era o emoţie care dădea în sete, Apa se limpezea când bea regina florilor.

Nu mai sunt fetiţele care mă iubeau, Nici privilegiul de a ignora Ori de a nu şti Ca ele urcă-n trupul femeii Alungate mai devreme.

Sunt un copac pe care-l mângaie cerul Cu o înţelegere Aproape omenească, La marginea vieţii.

aproape singurul din sat acum nu mai merge nimeni sunt prea săraci.

39 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

FĂRĂ CARACTER, NU EXISTĂ MARE CRITIC LITERAR Literatura română seamănă cu o pădure mirifică, în care admirăm brazii semeți, stejarii falnici, fagii, mestecenii și plopii fără soț, dar, după ce obosim de privit în sus, ne uităm la păducelul ale cărui fructe sunt un balsam pentru inima noastră, la zmeura și fragii care se topesc în gură, la arbuștii de mur,cătină și măceș, ale căror fructe reprezintă alte surse inestimabile de sănătate ,ne oglindim în ,,lacul codrilor albaștri, în timp ce ,,flori de tei deasupra noastră/or să cadă rânduri- rânduri”, apoi cădem în genunchi și culegem toate varietățile de plante medicinale. Acest ,,împărat slăvit” care e codrul a salvat viața multor oameni în timpul secetei/foametei din anii 1946-47, pentru că, din fericire, nimeni nu s-a gândit să elimine din pădurea fermecată arbuștii care au menirea lor în lumea aceasta.

Tot astfel și în istoria unei literaturi, nu putem include numai scriitori geniali, după cum, într-un tablou, pictorul nu folosește o singură culoare.

Un domn, al cărui nume nu-l mai pomenesc, scria că ,,avem o literatură mică de diletanți și de veleitari 90%”. Nu cumva cei care gândesc așa nu mai văd pădurea din cauza copacilor? Curios e că tot ei spun că marii scriitori sunt citați adesea, dar nu prea sunt citiți. În schimb, lumea se dă în vânt după anumiți scriitori pe care marii critici îi numesc minori. Nu o data auzim că scriitorii minori fac marea literatură.

Altcineva spunea ― și-i dau deplină dreptate ― că timpul și cititorii sunt judecătorii supremi ai valorii unei opera literare. Criticul este doar avocatul care, de cele mai multe ori, pierde cauza pentru care pledează și o pierde mai ales atunci când își propune să desființeze o carte, fâră să-și dea seama că ultima răceală i-a afectat destul de gav gustul și mirosul. Pe bună dreptate, scrie poeta Gabriela Melinescu: ”Pentru a recunoaște meritul excepțional al cuiva, trebuie să ai și tu acel dar excepțional”.

Nu vreau să spun că trebuie să renunțăm la critică, dar afirm că nu voi aplauda niciodată pe criticul care lovește cu barda, doar după ce a citit o jumătate de pagină dintr-o carte. E ca și cum ai tăia pomul de la rădăcină, pentru că ai observat o rămurică uscată. Un asemenea critic aprobă pe Papa Francisc, atunci când acesta afirmă că ,,o persoană poate fi ucisă prin cuvinte”, dar nu se gândește că și verbul său poate fi ucigător, când este grăbit și nedrept.

E indubitabil că un critic este mare când aplică

Mihai MERTICARU România judecată dreaptă, observând și împlinirile și minusurile unei opere, iar acest lucru nu se poate face în zece rânduri dintr-o revistă. Un critic este mare numai în măsura în care reușește să promoveze, prin îndrumările sale, un mare număr de scriitori. Un asemenea .critic literar, adevărat spirit socratic, a fost regretatul Laurențiu Ulici, al cărui testament intelectual și moral ar trebui cunoscut și respectat mai mult. Cu invidie și resentimente nu se consolidează o literatură.

A șterge cu buretele valoarea unui scriitor pe care, într-o vreme, l-ai apreciat cum se cuvine, numai pentru că acuma te-a supărat cu ceva ce nu are legătură cu literatura, nu mai este un gest al unui om de mare caracter. Și fără caracter nu există critică literară dreaptă. Tot ce ți se pare că ai construit se va nărui ca un castel de nisip. Valoarea sau nonvaloarea trebuie argumentate cu probe concludente, nu declarate ca o sentință fără drept de apel,peste care se trântește, ca o măciucă, ștampila ce stigmatizează o viață și o operă. O opinie asemănătoare formulează și conf. univ. dr.Bogdan Crețu de la Universitatea ieșeană: ”La autoritatea critică se poate ajunge numai rămânând consecvent cu tine, demonstrând a la longue că, în afară de cultură, inteligență, spontaneitate, talent, stil etc.,mai ai o calitate absolut necesară: caracter. Nu există mare critic literar fără caracter” (în revista Conta ,nr.25/2016).Încă din Antichitate, s-a relevat preeminența caracterului.Cităm doar o maximă de Cicero: ”Caracterul fără inteligență face mult, inteligența fără caracter nu face nimic”.

Istoria literaturii ne-a demonstrat de atâtea ori că un critic, fie el cât de mare, s-a înșelat adesea în aprecierea unui scriitor, fie văzând în acesta un viitor geniu, ceea ce nu s-a adeverit, fie

o 40 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului minimalizându-l/ignorându-l, pentru ca apoi respectivul să se afirme ca un mare scriitor, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu George Bacovia.

Dacă vreți un alt exemplu mai surprinzător, romanul Ulysses, de James Joyce, „n-a făcut neapărat de la început deliciul criticilor și al scriitorilor, însă s-a bucurat, încă mai inexplicabil, de un enorm succes de public” (Nicolae Manolescu, în România literară,nr.46/28 octombrie 2016). Un destin asemănător a avut și romanul lui Jaroslav Hasek, Soldatul Svejk, considerat la început vulgar și catalogat drept literatură ordinară de către criticii subțiri, dar succesul extraordinar de care s-a bucurat în rândul cititorilor a arătat că era o capodoperă a literaturii universale. O afirmație mult mai categorică, în această privință, aparține unui geniu al filosofiei:”Istoria literaturii și a artei abundă în exemple ale unor iluștri creatori ignorați sau incorect receptați de contemporanii lor.”(Arthur Schopenhauer, Viața, amorul, moartea), Editura Antet, 1997, pag. 33).

Având în vedere asemenea situații, Adrian Alui Gheorghe, cu umorul lui caracteristic, propune o soluție: inventarea talentometrului: ,,În lupta cu certitudinile, scriitorul este o victimă sigură: nu există un talentometru, care să îi spună unde se situează. Poate că ‹‹specialiștii în toate›› ar trebui să inventeze acest obiect care ar simplifica foarte tare evaluarea textelor literare, a operelor”. (revista Conta, nr. 24/2016, pag. 3). Totuși, unii critici literari se comportă ca și cum ar fi deja în posesia acestui instrument miraculos, operând cu dezinvoltură clasificări și evaluări, care apoi se dovedesc inoperante. O opinie destul de caustică despre critica literară superfluă și superficială, redusă la imaginea unui ornament, ni se dezvăluie în poemul Artist uitat în ploaie semnat de Mircea Dinescu: “Pssst/Vă rog puțină liniște/În spatele cortinei/criticul/cu o balanță de bijutier cântărește/mucii de pe batista lui Dumnezeu” (din volumul Întoarcerea barbarilor) Nichita Stănescu pune degetul chiar pe rană, afirmând tranșant: În critică trebuie să argumentezi totul, altfel nu poate să fie crezută nici judecata, nici lauda, nici negația (Fiziologia poeziei, Editura Eminescu București, 1990, p.5).

Referindu-se la aceste stări de lucruri, Gheorghe Erizanu, scriitorul, editorul și patronul unui lanț de librării din Republica Moldova, face o observație pertinentă și de mult bun-simț: ,,Nicio literatură nu se construiește doar din capodopere. Se face cu mulți grafomani, cu multă literatură de raftul doi și trei și

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 ajungă la cărțile din raftul doi. Apoi să se îndrepte spre operele esențiale. Problema nu este a grafomanilor, ci a criticilor și a instituțiilor culturale (edituri, biblioteci, media, școli etc) care sunt obligate (s.n.) să fie oneste, corecte și să așeze cărțile, scriitorii acolo unde merită. Fără party-priu-ri, fără spirit de gașcă, fără ranchiună și fără corupție intelectuală”. (revista Scriptor, septembrieoctombrie 2016, pag. 46).

Observații demne de reținut formulează poetul Nicolae Băciuț: ”cei buni vor avea viață lungă după moarte prin opera lor, iar ceilalți rămân ca să se poată face diferența de...înălțime. Lucrurile pleacă și în realitate de la cota zero. Raportat la această cotă se stabilesc înălțimile,vârfurile.Dacă există câmpie, există și piscuri”(Pro Saeculum, 15 ianuarie-1 martie 2017).

La fel de generos se dovedește și prozatorul George Bălăiță într-un interviu publicat în revista Bucureștiul literar și artistic, decembrie 2016 : „ Eu văd lumea literară ca pe un ținut vast, cu numeroase forme de relief. Este loc destul pentru toți(s.n.)cei care îndrăznesc să se așeze acolo.Mari distanțe între unul și altul. Așa cum sunt fermele în ținuturile scandinave.”

O opinie mai mult decât nuanțată ne parvine de la scriitorul Florentin Popescu:”Că se scrie mult, foarte mult, nu trebuie să ne sperie. E un semn că încă nu ne-am abrutizat, că încă mai avem simțurile treze și trăim, sentimental cel puțin, în aria creației și a idealurilor nobile. Ce va rămâne din tot ce se scrie acum va hotărî viitorul.Și tot el va fi cel care ne va judeca și va da sentințe.”(Bucureștiul literar și artistic,mai 2017).

Așadar, dragi critici literari, nu distrugeți arbuștii fructiferi și nu împușcați păsările care nu cântă precum privighetorile! În literatură, avem încă multe de recuperat pe palierul teoriei critice și nu vom putea îndeplini acest deziderat decât prin reîntoarcerea la valorile emblematice. Un text numai bun pentru gravat în marmură, care să stea pe biroul fiecărui critic literar, ne-a lăsat ilustrul Tudor Vianu: ,,Nu există lucru în această lume, care, făcut cu iubire, să nu ofere laturi cu adevărat luminoase“. Dar, pentru a vedea aceste laturi luminoase, îți trebuie o inimă iubitoare și necătrănită, o privire exersată, respect față de tine însuți și față de semeni, bunăvoință, răbdare, caracter, caracter,caracter și frică de Dumnezeu.

cu foarte puține opere bune. Sunt foarte mulți cititori care au nevoie de grafomani ca să 41 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului E TRISTĂ MAREA...

E tristă marea în verde anotimp, Nici poate valul să-l mai înspumeze, Este tot mai gonită de zeul-timp Și-adâncu-i pornește să lăcrimeze.

E tristă marea și ochiul dus la cer Albastrul și-l ascunde-ncet în ceață, Soarbe pătimaș din al scoicii mister Și-l ia cu ea spre tărmul sfânt din față.

E tristă marea după furtuni de ieri Și valu-i obosit, abia aleargă, La țărm strâns e mult nisip, dar nicăieri Obrazu-ndoliat n-o să i-l șteargă. ȘI AMINTIRILE AU PREȚ Parcă sunt undeva într-o criptă, nu mă mai vizitează niciun vis, stau sfioasă, chircită pe-o treaptă cu fața-ntoarsă spre-al vieții abis.

Călcate ușor de un gând pribeag, doar pietrele mai gem triste în jur, departe este pasul meu beteag, l-aș vrea călcând pe verde primprejur.

Coboară în stropi din cer suspinul, se-adăpostește-n sufletu-mi mai gol, vocea i-e amară ca pelinul, s-o-ndulcesc dau clipei un rostogol. Și parcă s-ar deschide o poartă pe care ape-nvolburate vin, le las să treacă și, dintr-odată, flori răsar dintr-al cerului suspin.

Să fie pentru mine?...mă frământ când se aprind de roșul din privire și-atunci ceru-mi trimite sfânt cuvânt să prețuiesc a vieții mele amintire.

Ștefania BURNEA România SUB FLORI DE TEI

În adieri de vânt când visele-s călătoare Se tot sărută blând flori galbene de tei, Mireasma lor ca-n vrajă face dorul să zboare, De parcă ar vrea să-l veșnicească sus la zei.

Firave ca gândul ce renaște înc-o dată Se prind sfioase-n ciorchine cu-a lor mângâieri, Te-ating ușor, în tăcere și-aroma, parcă, dintr-odată Iubirile recheamă în mireasma blândei seri.

Se răscolește-adâncu-ncet cuprins de fior Când amintiri le simți duios cum te răsfață, Te-mbrățișezi c-o umbră călătoare-n al tău dor Sub flori de tei ce-ți cad ușor pe față.

IUBEȘTE Îmbată-te cât poți cu sfântă iubire, Învață să iubești în fiecare zi Și fă-o să-și trăiasc-a ei nemurire, Esti om, învață de la pom a infrunzi!

Culege anotimpului a lui plăcere Și când te săgetează să te-ncerce, E loc destul să aduci o mângâiere, Iubește viața și n-ai să simți cum trece! Își scrie timpul clipele cu speranță, Divinul te veghează tăcut cum vrea el, Iubește, de te doare, cu toleranță. Învață si-o iubire trăită altfel!

Lumină să-i dai și nopții negre și reci, Alungă-i demonii ce îți dau târcoale, E-atâta iubire pe oriunde treci, Poți fi albina ce-și ia mierea din floare !

42 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

ÎNTREBĂRI ÎN LAN DE MACI E-atâta vânt la mine-n suflet, atât pustiu și-atâta greu Încât izvoarele-artere ce susură în pieptul meu Doresc să părăsească matca pe care-au curs de mii de ani Sau să irupă precum lava țâșnind din gură de vulcani.

E-atâta dor la mine-n piept, atâta zbucium și-amintiri Ce s-au prelins, ducând în zbor, aroma unei mari iubiri Încât aș rupe zeghea sorții, aș sfâșia cămăși de forță Și-aș sta pe pragul fermecat, să luminez, precum o torță.

Atâta drag mi-a mai rămas și-așa iubire pentru noi Încât aș colinda pământul și-aș număra din doi în doi Toți macii întâlniți prin lan, să-i împărțim solemn, frățește, Să consfințească floarea lor iubirea care ne unește.

O floare ție și-alta mie, că ești un om cu suflet-floare Că-mi ești și înger, ești și drac, ești și pelin dar și candoare.

Iar holda florilor cu maci ar fi covorul ideal Pe care să dansăm, lasciv, gătită-n rochie de bal Făcută din aceleași flori din câmpul proaspăt înflorit Iar tu să mă săruți și-apoi să așteptăm vreun răsărit Să-ți pui genunchiul în pământ, să-ngenunchez, la rândul meu, Și-așa să ne jurăm iubire și că ne-om ocroti mereu.

Inelul ce mi-l pui să aibă nu diamante sau karate Ci inima ta încrustată, ce numai pentru mine bate.

Atâtea gânduri mă uimesc, mi-e-așa de bine și de greu Dar iarăși pun EU întrebarea: ”dorești să fii numai al meu?”.

Eugenia MIHU România TE CREDEAM ULCEA DIN LUT Te știam cu drag de dor Și cu aripi de condor Ce se-nalță peste pisc Fără griji și fără risc.

Te credeam un brad fălos Și de dragoste setos, Ori o cremene din stei, Ori miros din flori de tei.

Te-am știut o apă lină, Murmur cald de violină, Tânguire de caval Când lovește valu-n mal.

Te-am crezut ulcea din lut Ce tânjea dup-un sărut Și amirosea cu dunga Gustul buzelor și strunga.

Nu știam că ești doar vis Călător spre paradis, Că ți-e trupul curcubeu Între dorul tău și-al meu.

Nu credeam că poți să pleci Și izvoarele să-mi seci, Nu credeam că știi să mori Și să te transformi în flori...

43 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului Nu mă uita Nu mă uita, de vânt uşor nu .

FEERIA UNEI NOPȚI DE VARĂ O vioară-n pragul serii Toarce lin fuior de doruri, Ţese-apoi în pânza verii Vii fantasme şi decoruri.

Maria CĂLINESCU România

NU MĂ UITA Nu mă uita, de vânt uşor nu va mai bate Şi râul, murmurând din drum, nu s-o abate, Când salcia-florită în ape se-oglindeşte Şi-n triluri minunate natura se trezeşte.

Nu mă uita, când ploaia va cade peste flori, Picuri vii dansează şi sunt cernuţi de nori Şi-atunci, când primăvara va înflori castani Vor polei-n candoare…cărările din ani .

Nu mă uita, când zorii vor vrea să mă alinte Şi-or ştege-nlăcrimarea aducerii aminte, Şi-or înflori speranţa la fel ca pe o floare, Pe soluri sănătoase, nu pe un sol ce doare.

Nu mă uita şi nu îmi lua nicicând lumina, Oricât aş căuta, eu, nu-mi găsesc azi vina.

Să înfloresc în câmpul uscat şi… pustiit Sub mângâierea lunii şi-a cerului umbrit.

Nu mă uita şi-nalţă în lumea ta, o rugă Prin risipiri de stele, la mine să ajungă.

Să pot să cresc din nou, în a lumii gradină, Să ştiu ce-i bucuria, să port strai de lumină.

Îngerii cu toți ascultă Minunata-i rapsodie, Luna-n dansul ei salută Feeria din câmpie. Și-n a nopţii-ntunecare, În culcușuri dantelate, Stol de păsări cântătoare Dorm de zbor epuizate.

Greierii, soliști vestiți, Cocoțați pe frunza crudă Cântă, că nu-s obosiți, Sorb ușor din roua udă.

Mişună-ncolo și-ncoace Vietăți în lumea verde, În limbaj de dobitoace Grăiesc umbrei ce se vede. Şi, când țipătul răsună, Dau de veste-ntregii lumi: - Astă noapte e a bună, Ca blândețea mândrei luni.

Feeria se destramă, Când, în zori raze s-arată.

Nu e loc de nici o dramă, Ea-i acum, ca ş-altădată.

DACĂ, DACĂ, DACĂ…

Dacă, mai mult am gândi, Dacă umbra n-ar umbri, Dacă norii n-ar uda, Zâmbetul nu ni s-ar lua, Dacă inima n-ar plânge, Dacă dorul nu s-ar stinge, Dacă ziua n-ar fi noapte N-am uita de râs, de şoapte, Dacă sorţii n-am cerşi, Dacă drumul n-am greşi, Dacă greul greu n-ar geme, Sufletul, nu s-ar mai teme, Dacă crezul n-ar fi şters, Dacă mersul ar fi mers, Dacă visul n-ar fi vis, Toți am crede-n Paradis, Dacă stele n-ar apare, Dacă-n veri nu ar fi soare, Dacă timpu’-ar sta în loc, Viaţa ne-ar părea un troc, Dacă n-ar mai fi speranţă, Dacă n-ar fi toleranţă, Dacă nu s-ar stinge focul, Doar cenuş-ar fi norocul, Dac-am crede-n poveşti, Dacă n-am uita‘’ce eşti’’, Dac-am crede în iubire, Răul, ne-ar fi amintire, Dac-am şti a iubi omul, Dac-am face pact cu Domnul, Dacă-n sufletul haihui Am păstra doar, darul Lui, Am cunoaşte drum de mers, Dup-al Fiului, demers.

44 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului DEPĂRTAREA Acum când depărtarea e între noi urzită Și când oceane stranii se prind într-un năvod, Pân`la-nțelesul lumii mai e numai un nod, Hai să-l desfacem astăzi, iubire nesfârșită. Întind spre tine mâna ce tremură haotic, Probabil ar ajunge un simplu răsărit Din vara rătăcită în care ne-am iubit Și zările acestea ar fi doar un narcotic.

Ar fi un fel de viață cu soare-amestecată, În care îndoiala nici n-ar putea trăi Văzând că-n dimineața tăcerii ne-am iubi Și totuși depărtarea stă între noi uitată.

ALTĂDATĂ

MIEZUL ZILEI

Angelica IOANOVICI România

MAGAZINUL DE TIMP

De la o vreme cred că m-ai uitat, Ai viața ta, oricum aglomerată Și m-ai lăsat din nou pe altădată, Ca pe-o fereastră-nchisă de păcat.

S-auzi în miezul zilei „te iubesc”, Este mai mult decât se poate cere, Deși par fi doar clipe efemere, Sunt porți deschise Raiului ceresc.

Într-un oraș aglomerat, Departe, într-un cartier, În casa cu pereți de cer, Se vinde timp adevărat.

De la o vreme parcă mă eviți, Este posibil doar să mi se pară, A coborât deodată-atâta vară Și suntem din iubire izgoniți.

S-auzi în miezul zilei „îmi e dor” Și câteva cuvinte nebunești, Să știi că totuși, încă îi lipsești, E infinitul fără nici un nor.

Un fel de magazin ciudat, Cu ore puse pe cântar, Pe care le primești în dar, Un dar cu totul fermecat.

De la o vreme parcă-mi pare rău Că timpu-n-are stații de oprire, Aș fi rămas în gara de iubire Și aș fi hoinărit prin gândul tău.

Cotidianul trece nefiresc, Se mai împotmolește-n aberații, Dar dincolo de amăgiri și spații, El încă-ți spune simplu, „te iubesc”.

Am pregătit un mic discurs, Mi-am pus sandalele cu toc, Cerceii ce-mi aduc noroc Și două fraze din recurs.

Măcar o zi din vara fermecată Mi-aș fi-agățat-o neglijent în păr, Atuncea ne-am iubit, într-adevăr, Dar toate au rămas pe altădată.

Și râsul lui aproape îngeresc, Mai prețios ca vorba unor regi, Acoperă întortocheate legi Și-îi spui în miezul zilei, „te iubesc”.

Domnule, vă rog să-mi dați, Știu, primăvară nu se poate, Dar verile le vreau pe toate, Restul de iarnă să-l păstrați. Și gata, mă opresc din scris, Alerg spre magazinu-n care Sunt ore-nfășurate-n soare, Dar lacătul este închis.

45 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului TE DUCI Pașii grei răsună-n noapte, Privesc cum te-ndepărtezi, Mă lași cu gânduri deșarte…

E ușor s-abandonezi.

Tot ce ne-am jurat odată S-a dus ca vântu'-n pustiu, Stau, privesc îngândurată Cum mă cheamă, nu mai știu.

SUB CLAR DE LUNĂ

Te duci, nu privești 'napoi.

Aștept doar un semn din mână, Dar ți-s ochii reci și goi, Și mă lași ca pe-o străină.

Iubitul meu, acum aș vrea Să îți dedic vreo patru rânduri. Încerc să-ți scriu câte ceva…

Să îmi adun a mele gânduri.

TRECE TIMPUL

Din vremea când noi ne iubeam Sub clar de Lună până-n zori , Și șoapte dulci noi ne spuneam, Și ne culcam pe pat de flori.

Trece vremea, trece timpul Ca prin degete nisipul.

Aş da timpul înapoi Ca să fim iar amândoi.

Prințesa ta eram pe-atunci.

Tu, miroseai a fân cosit Și alergam descuți prin lunci, Nu ne mai săturam d-iubit.

Să mă mai aştepți la poartă Cum m-aşteptai altădată, Eu speriată,-n graba mare Tu-mi furai o sărutare!

Acum, că vremea a trecut Și clar de Lună mai răsare, Eu n-am uitat al tău sărut, Aș vrea să-mi ieși iar în cărare.

Eu, dădeam să fug în curte.

N-avea cine să m-asculte.

Eu ziceam că nu mă joc, Tu, mă strâgeai mai cu foc.

AȘ VREA Aş vrea să-ți scriu dorul în vers, Aş vrea să-ți scriu ceea ce simt, Aş vrea să schimb al vieții sens, Aş vrea să pot să nu mă mint!

Aş vrea să scriu despre iubire, Aş vrea să scriu ceea ce simt, Aş vrea să schimb în nemurire Tot ce-i iubire pe Pământ!

Aş vrea să scriu despre noi doi, Aş vrea să scriu ceea ce simt, Aş vrea să-mi schimb inima-n sloi, Tu, s-o transformi din slovă-n "mit"!

Acuma, când închid ochii, Mă văd iar în fața porții, Dar degeba stau şi-aştept, Mă strâng stelele la piept.

Michaiela BOANCĂȘ Italia SÂNZÂIENELE Astă seară la apus Nepoatele mi le-am pus Să se ducă prin poiene Să culeagă sânziene.

Cu flori galbene curate Și frumos înmiresmate, Ca să facem cununită Și la poartă cruciulită.

Ca să vadă fiecare Că e zi de sărbătoare.

E obicei strămoșesc, Mai departe-l povestesc. Și cruce se pune-n poartă Să fie roadă bogată, Cununița se-npletește, Peste casă se-azvârlește La fiecare pe nume, Și dorintă-n gând se pune.

Dacă se rostogolește Dorinta nu se-nplinește, De rămâne sus pe casă, Toată lumea e voioasă!

Şi îmi fură o sărutare, Luna și cu „Ursa Mare”.

Iară vântul de prin lunci, Îmi şopteşte şoapte dulci!

Tu, te-ai dus sus, printre stele, Eu, privesc cu dor la ele, Şi-mi eşti înger păzitor, Trăim amândoi cu dor!

46 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului N-AM SĂ UIT

N-am să uit nicicând să mă gândesc la tine Fecioară Românie cu ie şi ilic, Sub cer albastru carpatin m-aştepţi pe mine Înveşmântată în straie cu fir de borangic.

Gătită, preţioasă, dorită în veci vei fi, Cu plete de păduri şi ochi de diamant; O! Câţi poeţi îţi cântă dar eu îţi voi doini, Un susur de izvor să urce spre înalt.

Mioara ZAHARIA România

ROMÂNI, VENIȚI ACASĂ!

PĂDURE, MARAMĂ CU FLORI

EMOȚII

Pădure maramă cu flori Eşti o bucată din raiul iubirii, Eşti forţă şi freamăt de dor Şi medic credincios omenirii.

Stai mută şi asculţi Izvorul de răcoare, O şoaptă zboară-n munţi Să mângâie o floare.

Ai leacuri în florile tale Şi-n sacul cu ierburi mireasmă; Pe trunchiuri răşini arzătoare Şi o întreagă poveste de viaţă.

Se-ntoarce din înalt Să-ţi mângâie o geană Când lacrima ascunsă Clipirea ţi-o destramă.

Să trăieşti liniştită, curată Pentru copiii copiilor noştri Poveşti depănate în poiana înflorată Cu urşi, veveriţe şi cetini.

Un strop din infinit Se ascunde-n ochii tăi Amurgul zăboveşte Şi plânge cu văpăi.

Cu mâinile brazilor falnici Să le dăruieşti aer pur Să te îngrijească şi ei dornici Ca din tine pădure, să crească păduri.

Sfioasă româncuţă Şi blândă ca o zână, Iubirea ta e rouă Şi viaţa ... o cunună .

REGINA DACĂ

Un freamăt de dor şi culoare, Un foşnet de brazi alintaţi, Un sunet de bucium în vale Anunţă furtună în Carpaţi.

De gemete plină e valea Şi pline chemări de câmpii, Români! Alegeţi iar calea Întoarcerii lângă copii.

Voi ştiţi că-n lumină se scaldă Odrasle rămase acasă?

Ei nu vor dolari o grămadă, Ca hrană vor dragostea voastră Si chiar de-aţi plecat împreună, Mai bine în viaţă să fiţi, Aici, plâng morminte de mamă Ce strigă înapoi să veniţi.

Blestemul pământului, iată, Se cade să nu-l neglijaţi, Veniţi! Hai veniţi! Hai o dată!

Aici plâng morminte de fraţi.

Izvoarele oglindă par să tacă Şi brazii munţilor pe calcar dorm, În linişte de vânt regina dacă Culege flori de colţ în sunete de corn.

Veniţi! Hai veniţi! Hai o dată!

Cu dragoste vă aşteptăm, Să-mpărţim sărăcia curată Şi pâinea frăţiei v-o dăm.

Un coif brodat cu margini aurite I-ascunde bucle curgătoare înnourate, Catrinţa-i lungă cu poalele tivite Miroase a busuioc şi-a flori de fân uscate.

Dar voi, n-ascultaţi depărtarea.

Vă e viaţa împlinită-n străini, Chiar fraţi de sunteţi cu uitarea, Noi nu vă iubim mai puţin.

Priviri iscoditoare, magice spre cer, Surâs şăgalnic cu vise parfumate, Cu gânduri de iubire că dacii în veci nu pier Că Dacia v-a dăinui şi peste moarte.

47 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

FIERARUL Fostele Cooperative Agricole de Producţie erau rodul gândirii de import preluată de la „prietenii” noştri din răsărit, care încerca să construiască în mintea oamenilor de la sate un sistem de socializare „in corpore” cu drepturi egale la participări egale (la muncă, bineînţeles!), dar preferenţial, după capacitatea şi puterea fiecăruia. Gospodăria colectivă, că asta era de fapt, după puterea de a înţelege lucrurile, dar şi în funcţie de posibilităţile intelectuale ale conducătorilor care se aflau vremelnic la frâiele marilor conglomerate, îşi încropea propriile obiective şi necesităţi. Fiecare C.A.P. avea sectoare pe activităţi: agricol, zootehnic, industrial, gospodăresc, etc. Sigur că fiecare îşi avea sarcinile bine conturate, aveau şefi şi subşefi pe sectoare. Dar numai unul era preşedintele şi tot unul singur era şi inginerul.

Preşedintele era ales din rândul sătenilor, un om care era ştiut ca bun gospodar, cu spirit de organizator, un om serios care se pricepea să mânuiască o comunitate uneori foarte mare, că erau şi sate cu câteva mii de locuitori. Inginerii agronomi erau de regulă venetici, oameni veniţi din alte localităţi din ţară, uneori din locuri foarte îndepărtate. Aceşti oameni pregătiţi, absolvenţi ai facultăţilor de specialitate, intrau repede în conflict cu preşedintele care era normal să nu aibă o viziune prea clară asupra problemelor complexe ce apăreau în „fluxul tehnologic” al fiecărui sector şi scânteia provoca uneori incendii de proporţii din care scăpa cine putea. De cele mai multe ori, inginerul scăpa evadând din comunitatea respectivă pe alte plaiuri, unde încerca să găsească o mai bună înţelegere din partea „şefului suprem”, dar mai ales al localnicilor.

Repetându-se tot mai des acest fenomen, a fost găsită o soluţie care „împăca şi capra şi varza” conform zicătorii din popor. Inginerul agronom, dacă rezista un timp şi nu ceda urzelilor marelui „boss” local evadând, adeseori era ales şi ca preşedinte şi în aceste cazuri totul căpăta dimensiuni noi şi în general lumea vedea că treburile sunt mult mai bine organizate, iar inginerul ştia ce are de făcut. Aceşti oameni îşi întemeiau familii, apăreau copiii, îşi creau relaţii de prietenie şi rudenie cu localnicii şi cu timpul se stabileau în sate marcând schimbări uneori majore în viaţa oamenilor. Casa agronomului, locuinţa inginerului era construită de obicei în curtea C.A.P.ului, unde mai erau construite tot ce era necesar pentru ca activitatea de zi cu zi să se desfăşoare în parametrii cât se poate de normali: tâmplărie, fierărie, dogărie, morărit, sediile administrative,

Tănase CARAȘCA România

secţii şi ateliere mecanice, parc de maşini, tractoare, combine şi tot felul de utilaje agricole, sector de vinificaţie şi cazan de ţuică şi alte angarale care erau considerate „strict necesare” pentru oamenii satului, dar mai ales pentru şefi şi oaspeţii lor. În Niculăeşti venise un inginer harnic, isteţ şi întreprinzător, pe care oamenii satului l-au remarcat, l-au îndrăgit şi nu peste mult timp l-au onorat alegându-l în fruntea satului, ca preşedinte al C.A.P.-ului din localitate. Omul, de bună credinţă şi-a adus în sat familia şi a instalat-o confortabil în casa agronomului. Doamna, femeie serioasă, profesor de meserie, în scurt timp s-a impus şi a fost numită director al şcolii din localitate. El preşedinte, ea director, fiecare îşi vedea de treaba lui în aşa fel încât să nu se piardă nimic din ceea ce era necesar pentru sat şi important pentru ei. Prin felurite metode, încercau să schimbe în bine apucăturile încetăţenite ale oamenilor, să-i îndrepte, să-i înveţe, într-un cuvânt, să facă educaţie, să implementeze un nou sistem de gândire care să-i facă mai buni, mai înţelepţi, să se adapteze la nou, să ridice nivelul de înţelegere al oamenilor, deci să-i lumineze înspre bine. Pe o parte dascălul, pe altă parte îndrumătorul şi sfătuitorul agronom, după o perioadă au simţit că s-au făcut paşi timizi, dar apăruse germenul progresului şi asta îi bucura seara când îşi făceau bilanţul în familie.

Domnul inginer îl cunoştea deja pe bătrânul fierar care îşi avea foiul şi nicovala în fierăria care uneori mai deranja cu zgomotul ciocanului său, dar şi cu fumul cărbunilor şi al potcoavelor încinse aplicate pe copitele cailor pentru o mai bună priză.

Fără să se gândească nimeni la rău, casa agronomului fusese construită la o zvârlitură de băţ de fierărie şi consecinţele apăreau acum, dar nu exista soluţie de moment care să înlăture efectul neajunsurilor poluante fonic, olfactiv şi estetic,

48 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului simţite de soţia preşedintelui.

Nea Stan fierarul, era un om ce se îndrepta cu paşi siguri spre vârsta a treia, dar încă se descurca bine la mânuirea ciocanului, a foiului, dar şi a vorbei… Disciplinat, supus, chiar harnic şi săritor, în calitate de şef al fierăriei, făcea tot ce i se cerea, mai ales, dacă era vorba de dispoziţiile d-lui inginer.

Venea de dimineaţă la fierărie încingea focul în vatră şi făcea planul pentru lucrările zilei. Când acesta era deja bine fixat şi când veneau calfele, totul era pregătit sub controlul riguros al lui nea Stan. Doar că dumnealui, adică fierarului-şef Stan, îi plăcea şi băutura şi uneori, când „o lua pe ulei”, i se făcea dor de casă până să asfinţească soarele şi tot uneori mai întârzia dimineaţa. Ce să-i faci, doar şi nea Stanţiganul, fierarul-şef al Gospodăriei colective era om, mai făcea pe ascuns câte un ciubuc nevinovat, o alca, un zăvoraş, un cuţit ascuţit, o potcoavă şi oamenii îi aduceau câte ceva ca recunoştinţă. O sticlă de vin sau ţuică ce se voia ascunsă sub cojocelul nevoiaşului îl binedispunea pe nea Stan şi îi dădea curaj. Om bun la suflet, nu bea singur, dădea şi la ceilalţi, dar ca şef, câteodată mai lăcomea şi de aici…

Se întâmpla să lase totul baltă şi să se facă nevăzut sau uneori, dimineaţa, simţindu-şi mansarda grea, să mai întârzie cu capul pe pernă. În situaţii de genul acesta, ca o măsură de protecţie, instruise calfele ca atunci când soarele răsărea fără el în fierărie, pe rând, fiecare să treacă pe la nicovală şi să lovească în ea de câte nouă ori. Şi asta, la fiecare 3-4 minute, în aşa fel, să se audă că în fierărie se munceşte din greu. Mânăria a mers o perioadă, dar cum „gura lumii-i slobodă” şmecheria a ajuns la urechile preşedintelui. Cu toată mulţumirea acestuia, faţă de ce făcea nea Stan, trucul, după ce l-a distrat, l-a şi deranjat cumva… Adică, nea Stan, omul lui de încredere încerca să-l tragă în piept şi încă prin ce mijloace! Într-o dimineaţă de vară-toamnă, după ce soarele începuse să rânjească deasupra dealurilor Niculăieştilor, inginerul-preşedinte s-a sculat ca de obicei devreme, dar nu a plecat cu noaptea-n cap pe tarlale, ci s-a oprit exact în faţa fierăriei. Au apărut calfele, au descuiat fierăria, au început să mişune, dar fără zgomote, că şeful cel mare era cu ochii pe ei.

Când soarele se ridicase deja pe dealuri cam la două suliţi, a apărut şi nea Stan călcând nesigur, cam buhăit la faţă, obosit, fără nici un chef, dar văzându-l pe inginer în fierărie s-a blocat.

-Să trăiţi, a bâiguit nea Stan încurcat.

-Trăiesc eu nea Stane, dar văd că matale o duci bine aici, ai program lejer, vii când poţi, pleci când vrei…

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 -Tovarăşe preşedinte, s-a fâstâcit nea Stan, domnule inginer, nu-i adevărat, eu stau aici zi lumină…doar azi s-a întâmplat că am întârziat… am fost să vă caut, a bâiguit el, dar s-a împotmolit sub privirea dură a preşedintelui.

-Nea Stane, fără minciuni… eu am auzit, dar nu am crezut. Acum m-am convins că m-am înşelat în ceea ce te priveşte.

-Tov… dom’le inginer, s-a precipitat nea Stan, jur că vă spun adevărat, întrebaţi-o şi pe doamna directoare! Sigur că şi dumneaei o să vă spună că în ciocanul meu se culcă, în ciocanul meu se scoală! Zi lumină dom’ inginer, zău…

Deodată, pe faţa inginerului a apărut un zâmbet pe care fierarul Stan l-a interpretat ca o victorie a ciocanului său asupra nicovalei Niculăeştilor.

-Nea Stane, am s-o întreb, dar cred că nu o să recunoască, spuse inginerul şi mai binedispus.

-Dom’ inginer, tovarăşe preşedinte, ciocanul lui Stan fierarul încă mai funcţionează, chiar dacă doamna nu o să recunoască, mai spuse fierarul convins de adevărul spuselor sale.

-Nea Stane, îţi urez să-ţi meargă ciocanul aşa cum te lauzi, că doamnei i-ar trebui şi noaptea, aşa de mult îi place. Şi să ştii că ea mi-a spus, aşa că pentru mine nu-i o noutate. Dumneata dă din ciocan, dar să nu mai întârzii dimineaţa că… n-are doamna în ce se scula!

-Dom’ inguner, dacă trebuie şi noaptea mă sacrific…

-Nea Stane, sigur îi ajunge toată ziua ciocanul dumitale… Las’ că am eu grijă noaptea… ciocan am, o nicovală să-mi aduci. Spor la treabă, mai spuse inginerul şi ieşi binedispus din fierărie.

49 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului SONET STELAR

De-ai fi cât de departe...prin alte galaxii, Și tot ți-aș recunoaște, din șoapte, adierea, Ți-aș intui surâsul, ți-aș auzi tăcerea Cum curge-n universuri cu stele purpurii. Și prin pasteluri calde din flori de curcubeu, Ce cad, înrourate, cu ploile din aștri, Aș regăsi lumina din ochii tăi albaștri, În care-am să mă-nvălui, să strălucesc și eu.

Silvia RÎȘNOVEANU Germania VRĂJI CU FLORI DE IASOMIE Știu, te mint gurile rele că am brațele vrăjite, că-s fugită dintre iele să te-mbăt cu dulci ispite, Că sunt rea și dușmănoasă și c-aș semăna furtună să te prind la mine-n plasă, Nu le crede...nu-i a bună!

Hai, urmează-mă în noapte pe sub bolțile aprinse, Tu s-aduni cireșe coapte de pe buze neatinse, și s-asculți cântec de stele ce vor străluci pe ape, prins de brațele acele ce te-au vrut să fii aproape.

Nu îndepărta strânsoarea mâinilor ce te-nconjoară, Doar ascultă-le chemarea, când te-ating și te-nfioară. Și de crezi că sunt vrăjite, de te-au prins ca-n joc de iele, Să știi c-am mințit, iubite, să guști farmecele mele.

Te-am ademenit prin noapte, (sunt Rusaliilor zână) te-am îmbălsămat cu șoapte și te-am dus ușor de mână, aducându-te-n splendoarea florilor de iasomie, Să te-nvăluie uitarea, vraja lor să mi te ție doar al meu și niciodată, cât or fi pe lume iele, să nu pleci la altă fată, rupt de farmecele mele.

De-ai fi cât de departe, iar versul tău hoinar Și-ar murmura-n surdină, prin constelații, glasul, I-aș auzi cântarea, ghidându-mi mie pasul În căutarea lirei prin Pegasul stelar.

Te-am deslușit, iubite, și-am refăcut atlasul Ce-mi desenă sorgintea izvorului de har.

IERI ȘI AZI Ieri, ninsorile prea reci mai cerneau clipele-amare, Azi, din ramuri verzi de gând, muguri se deschid spre soare, Și în sufletu-mi boem, pe câmpiile-aburinde, Foc de viață dătător se-ntețește, se aprinde, Mi-l hrănește nemurirea cerului din ochii tăi, Din cenușa, ieri, cuminte, azi se-nalță vâlvătăi, Ce se ostoiesc doar când palmele-ți mustind de rouă Se-mpletesc pe trupul meu, deodată amândouă. Și-ntre ele-am să-nfloresc cum natura reînvie Din zăpezile de ieri, azi albastră simfonie Pe câmpii și prin răzoare, lan de-nmiresmate flori, Sau prin gândurile-n care ne-ntâlnim adeseori, Să te simt, dulce-adiere,...să te-aud cum îmi șoptești...

Vânt călduț ce mă-nfioară: ”Doamne, ce frumoasă ești: Ca un dor ce-mi stăpânește toate visele de ieri, Sau un azi ce-mi împlinește nesfârșite primăveri.”

Ieri ți-am căutat privirea: vis de lacrimă erai, Azi, iubitule, natura glăsuiește cu-al tău grai.

50 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului ADAPĂ-TE-N LUMINA VIE

Când mâna-ţi va atinge valul, Gheţarii se vor topi pe rând, Se va sfărâma în apă malul, Pe multă lume-ndurerând.

Să nu-ntinzi mâna-n deşertul sec, Adapă-te-n lumina vie, Ei--gheţarii--şi-aşa se topesc, Doar de tine milă deci să-ţi fie!

Florica GOMBOȘ România

CHIP DIAFAN (Nepoţelei noastre, Anastasia-Elena) Cu chipu-ţi diafan ne topeşti -precum primăvara zăpezi şi gheţurifăcând să amuţească, orice cuvânt pe buzele noastre.

De unde-atâta-nţelepciune, rostogolită prin labirintul zâmbetelor tale?

De unde-atâta candoare, sfidând Răsăritul?

Eşti visul aşezat în ramă poleită, nimic nu e la fel cu tine.

Ne chemi, ne mângâi, ne topeşti, -precum primăvara zăpezi şi gheţurişi orice cuvânt se transformă în IUBIRE pentru tine, Anastasia-Elena.

CHINNAMASTA

Timpul se strecoară pe stânga şi pe dreapta, în sfere ce se micşorează mereu; ridic privirea-n sus, căutând vreun gând uitat, dar nu găsesc nimic de spus.

Sunt radiografia unui caz banal, pe care-o găsiţi în dicţionarul de motive şi simboluri; sunt Chinnamasta... înţelepciunea e dincolo de minte... debusolată, mă pierd într-un necunoscut tenebros, ideea-mi rămâne între chingile de oţel ale conştiinţei trupeşti... sunt fulgerul între Cer şi Pământ, distrugându-mi ego-ul.

Lumea este doar un model caleidoscopic, perceput de gândul resorbit, precum valul oceanului după furtună.

Sunt Chinnamasta...

DESCHIDE-MI UȘA Deschide-mi uşa, de-o să bat în ea şi nu-mi cere amănunte pe unde-am rătăcit... sunt -10 grade-afară şi-n lumina lunii mi se striveşte chipul... o să-ţi...povestesc... rătăcirea mea, dar... deschide-mi uşa, de-o să bat în ea... doar o uşă...ne desparte, de tot ce-a fost odată... doar o... uşă...

NU TRAGEŢI ÎN CUVINTE Nu trageţi în cuvinte!

Născute sub zodia zerovalenţelor, fără sensul existenţei, îşi interpretează rolul fără conţinut.

Am făcut primii paşi, având capsulate în suflet speranţe, gânduri şi emoţii lansate în Cosmos... speram să fie descifrate, dar mulţi visează, puţini ştiu...

51 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Era frumos, puternic, deștept … era al meu Prieten și tovarăș, taifun sau alizeu, Copil sau mândru fante, războinic de temut Ce-mi urmărea privirea, dorind să îl asmut, Să-și demonstreze forța acolo-n fața mea, Oricare ar fi miza, căci teamă nu avea.

Daniel VIȘAN-DIMITRIU România ARGO

Era Argo Banderas, pe numele-i întreg, Atâția ani cu mine, de cameră coleg, Dormea cum stă o carte la pat, de căpătâi, Și mă veghea, în noapte, cu grija cea dintâi, Iar eu, știam când visuri îl agitau în somn căci scâncete stinghere îmi provocau nesomn.

Argo era un câine din rasa brac german Printre ai lui, un alfa, un șef pretorian.

Avea un sânge nobil și-n lungul pedigri Erau mulți din strămoșii ce par a zămisli Urmași de mare clasă, urmând un strict canon, Ca tatăl lui, de pildă, un mare campion.

Dușmanul cel mai mare avea însă-al găsi Când perii din sprâncene au prins a se albi Iar mersul lui zburdalnic a devenit mai lent, Plimbările mai scurte, iar vârsta argument.

S-a cuibărit trufașă, tumoră ce-a crescut, Din forță și putere, cerându-și greu tribut.

Era micuț, de-o lună, grăsuț și obosea Iar, timp de-o săptămână, dormea, mânca, dormea, Dar dacă, într-o joacă, uitai să îl implici, Lăbuța lui, întinsă, spunea : "-Eu sunt aici!"

Voia, cu dințișorii ce tocmai îi creșteau, Să roadă ba un deget, ba lucruri ce mișcau.

Știa că nu mai poate și mă privea mereu, Cerând să se ridice cu ajutorul meu, Și apoi, la plimbare, cu pas șovăitor, Se îndrepta spre locuri pe vremuri de amor, Din care viața-i toată strânsese-n amintiri, Mirosuri sau imagini, iubiri sau dojeniri.

Creștea frumos, energic, blănița îi lucea Era alb printre pete, urechi de catifea, Părea scos din pictura în care-un vânător Își caută vânatul, urmându-l răbdător, Prin tainice coclauri pășind cât mai discret Și bucuros să-l vadă oprindu-se-n aret.

Privirea lui, privirea, cu ea m-a tot rugat Să-l las, de pot, în pace la vremea de … plecat.

Aș vrea să plâng și nu pot, iar lacrimi n-am de șters, Le-am dat, la schimb, pe toate, cu fiecare vers. Și simt că, dacă-n mine există Dumnezeu, Ar vrea de acest câine să-mi amintesc mereu.

Mergea frumos în lesă, la pas, lângă picior, Atent la tot în juru-i și la însoțitor Iar când în parc, pe iarbă, prieteni își găsea Era pornit pe joacă și tare îi plăcea Cu ei să se alerge, să fie primul el, Iar pentru cățelușe, nu obosea defel.

Mergea în parc o oră în fiecare zi Creștea văzând cu ochii și se credea a fi Conducătorul haitei de-acasă, cel mai cel, Așa că a fost cazul s-o încaseze el Și să îi vină rândul să fie pus la punct: O mătură pe spate și-a devenit adjunct.

52 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului PRIN NORII DESPICAȚI DE LUNĂ…

BRAND DE ȚARĂ

Sub cerul violet se stinge, În colț de lună-ncolacit, Albastrul nopții ce atinge, Un val de mare-nclipocit...

Când vara-n crengi s-a agățat, În șoapte scurse printre frunze...

Mă pierd prin câmpul neumblat, Sub umbrele ce stau ascunse...

Sub umbre-albastre de tăcere, Noi împărțim același cer, Ce-aduce-n clipa care piere, Inevitabil efemer...

Alerg desculță-n iarbă-n vânt Când macii strânși, roșii-n buchete, Se-aprind prin florile de câmp, Risipiți prin margarete...

FIRIMITURI DE LACRIMI…

Prin norii despicați de lună...

Mă vezi? Sunt glasul tău pierdut, Prin șoapta vântului ce-adună, Ecoul nopții ce-a trecut...

Curg izvoare-nmiresmate, Acolo unde zburdă cerbii, Printre frunze legănate, Când plânge roua-n vârful ierbii...

Îmi râde-n soare infinitul, Îmi soarbe umbra din priviri, Când în flambare răsăritul, Se-mbracă-n valuri de sclipiri...

Înot în lacrima dureri Într-o umbră plutitoare, În lumea albastră a tăcerii, Unde dragostea nu doare...

- Hai vino și tu să asculți, Cum cântă susurul de apă... Și-n pași de taină, nevăzuți, În liniște cerbii se-adapă...

Din spuma valului din mare, Iluzii-apar în contratimp... Și risipind în aer, soare Se nasc arpegii stinse-n timp...

Când violetul se răsfrânge, Scufundat în trist adio, În lacrima ce-n noapte plânge, Lumea apei aș găsi-o...

Din adâncuri scufundate, Când luna, colțul și-l apleacă, Se-aud șoapte furișate... Și stelele încep să tacă...

Albastre-verzi într-o magie, Firimituri de lacrimi curg, Adorm, dispar și reînvie, Din marea plânsă în amurg...

ELIBEREZ VÂNTUL ÎN NOAPTE…

S-AU SCUTURAT ÎN PLOAIE…

Eliberez vântul în noapte, Sub nori de ploaie fumurii.. Înlănțuit prin ploi și ape, Te caută oriunde-ai fi...

Au înflorit sub soare merii, În roz petale-n zori de zi... Și floarea-n pârgul primăverii, S-a ofilit fără să știi...

Și vântul lunecă-n cădere, Cu ochi de șarpe-îndrăgostit...

Se-avântă-n ploaie cu putere, Eliberat, neostenit...

Mă doare umbra-n înserare... Și vântul suflă a pustiu... Și ploaia plânge-n disperare, Fără să vreau, fără să știu...

Și legănat de valuri cântă, Suspinul ploii despletit...

Se-aruncă-n ape peste stâncă...

Nu știu de ce nu te-a găsit...

În urma lunii care pleacă, Tu niciodată n-ai să știi...

De ce când lacrima se-apleacă, Curg norii-n ploaie, cenusii...

Eliberez vântul în noapte Și-i cresc aripi pân'la tine...

Se zbate-n ape peste toate, Ploile ce strâng suspine...

S-au scuturat în ploaie merii, În gri asfalt la ceas târziu...

Doar pașii mei în faptul serii, Se șterg în noapte-n tropot viu...

Eliberez vântul în noapte...

S-au scuturat în ploaie merii.

Elena MOISEI România

În trene reci ce-mi curg pe glezne, Sub umbra soarelui din zori, Ies valuri mari din negre bezne, Din umbrele ce-mi dau fiori...

Sub nori, cu aripa plecată, Un pescăruș planează-n vânt, În zbor pe bolta înclinată, Un cânt serafic, lunecând...

53 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

TU SAPI FÂNTÂNI ÎN MINE Tu sapi fântâni în mine cu mâinile aprinse, de seceta uscată în vechii spini pitici, ți-s palmele brodate pe ceruri necuprinse, de curcubeu în coamă când norii îi atingi. Şi înfloresc izvoare de mir din piatră-seacă, pe stâncile pleşuve şi pline de omăt, iubitule, toți munții încet ni se apleacă, în agonii pustii, iubirea când ne-o văd.

Jaqueline Cocuța OBOGEANU România

SE ÎNNOPTEAZĂ

Îmi faci un pod de rouă ca să ajung la tine, peste trăiri suave din fluvii de iubiri, din palme adunate îți beau printre suspine, cu buzele flămânde tot cerul din priviri.

MI-S FLUTURII PRIETENI

Se înnoptează printre zări şi îți adorm tăcută-n gânduri, tot frigul este în chemări, la tine-n coasta dintre ziduri.

În noi se-aprinde aprig universul, îti e iubirea scrisă în tropote de cai, cărări înguste ne aşterne versul şi mă-nveleşti în briza zefirului de mai.

Tot visul meu îşi ia culoarea, din sângele ce-ți clocoteşte, între vitralii plânge marea, sub sternul care mă doreşte.

Tu îmi cladeşti, iubite, castele de nisip, în flori de orhidee vrei, să mă faci femeie, să mă inalți la tine acolo în Olimp, din şoapta ta, să mă aprind scântei.

Oh, cât mă doare pasul tău, când se aude rar prin mine, când tu deschizi mereu un hău şi mă alungi printre suspine.

Să-mi dai culoarea unui anotimp, ce-mi picură iubirea ta întreagă, când mă iubeşti mereu în contratimp şi-mi pui sărutul tău pe glezna mea suavă.

Şi uneori aud cum strigă, iubirea palidă când geme, dar ziduri-nalte de ferigă, ne-nchid în închisori perene.

Mă-mbraci in aripi moi ca să ajung la tine, mi-s fluturii prieteni şi nimfă eu îObogean, din apele albastre mă vezi în unde line şi mă păstrezi închisă la tine în cuvânt.

PESCĂRUŞI VALSÂND Sângele meu a luat culoarea visului tău, pierdută sunt în şoapte amorțite, pe colțuri de zenit. Şi-mi picură în vene doar vocea ta suavă... Şi Doamne, cât mă doare sărutul tău pe glezne, lăsat de buzele albastre din valurile mării, crestat printre suspine ce înfloreau perene în lacrimi cenuşii, purtate-n zbor de pescăruşi valsând în poezii.

Mi-e dor de şoaptele ce dor, când dimineți ne-nchid in ceață, când piei de şarpe-n urma lor, ne sunt cuvintele de gheață.

54 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

MELANCOLIE Oare melancolia noastră-i un defect ? Înseamnă că suferim de-o gravă boală?

Dacă e așa...putem fi siguri de efect...

Că boala asta-i foarte grea... și e mortală !

Pentru că în lume, mulți melancolici sunt, Și suferă enorm, de ce-și aduc aminte, Mereu, ei suferă după ceva ce au pierdut, Cum ar putea să își șteargă totul din minte ?

Doar ce-i frumos și vesel să își amintească, Să-i apuce râsul, când se gândesc la ceva, Să nu plângă mereu după trecut și să jelească, Să nu aleagă-ntotdeauna calea cea mai grea.

Voi melancolicii, din lumea asta mare, Scăpați odată, și feriți-vă de melancolie, Iar de ve-ți găsi vreun leac sau o scăpare.

Vă rog din suflet, nu mă uitați...să mi-l dați și mie !

PĂRERI DE RĂU A trecut o viață, și-am trăit-o tristă, Am pierdut din frumusețea ce ne înconjoară, Multe dintre ele, nici nu știm că există, Să nu pierdem măcar, iubirea de odinioară.

Mereu pe cer au fost aceleași stele, Dar multe dintre ele-au mai căzut, Erau frumoase, mă asemănai cu ele, Acum ai uitat și clipa când m-ai cunoscut.

Din orice-ntâmplare, vină mi-ai făcut, De-aceea iertarea va fi mult mai grea, Mi-am blestemat și clipa când te-am cunoscut, Dar am iertat, sperând, că nu va fi mereu așa.

Ioana BOCICU România RUGĂMINTE Să ne rugăm pentru alintul durerii, Să ne fie mai ușor în clipele de-apoi Să vedem frumosul, măcar din pragul plecării, Să ne trăim sfârșitul, nu singuri ci amândoi.

Iar la sfârșit de toamnă, să ne spunem povești, Să ne gândim în doi, la viața ce-a trecut, Iar când luna ne va bate în ferești, Să-mi șoptești mereu, cât mai iubit.

Să ne unim cu vântul , să rătăcim pribegi, Să ne-amintim de anii trecători, Prin ploaie sau furtună la mine să alergi, Să-mi spui că mă iubești și că ți-e dor. Și-n gând, tu să mă porți spre infinit, Măcar atunci când n-o să fiu de față, Să nu mă lași să cred că totul s-a sfârșit, Să mă iubești măcar... în altă viață.

Acum privesc nostalgică la drumul cu tristeți, Și-n suflet îmi apare o umbră de-ndoială, Oare am greșit sperând că te îndrepți... ?

Promisiunea ta... a fost doar vorbă goală.

M-am rătăcit de mult prin ploi și vise, Și-am învățat să fiu doar singură mereu, Am cunoscut tristeți nemărginite, Acum, să le cunoști... va fi doar rândul tău.

Grafică: NynnaVIZIREANU

55 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului ÎN SEARA ASTA VREAU SĂ CÂNT În seara asta vreau să cânt Tristețile ascunse-n mine, Doar rătăcirea prin cuvânt Mai poate răul să-l amâne, În seara asta n-am să fiu Un gând care iți ia speranța, Degeaba sunt un verde viu, Aproape-i de sfârșit romanța, Romanța gândului pierdut Nu mai răsună-n visul meu Și printre toate ce-am avut Nemângâiați vom fi mereu, În seara asta n-am să cânt Iubirea ce încet mă-mbată, Nu sunt numai o frunză-n vânt, Sunt ce n-am fost vreodată: O dragoste adevărată!

LASĂ-MĂ DOAMNE!

TÂRZIU ÎN NOAPTE Târziu în noapte ne iubeam Nebuni,pe răstigniri florale, Cu ploaia ce bătea în geam, Sfințeam plăcerile carnale, În miez de noapte,dezgoliți, Trântiți pe canapeaua moale, Păream de soartă păcăliți Pierduți prin trupurile goale, Eram doar goi,prin timp trecut, Pierduți,râzând de bătrânețe, Încremeniți că ne-am pierdut, Doar soarelui dădeam binețe, Pierduți în azi,pierduți în timp, Pierduți în tot ce n-am să fiu, Schimbându-ne prin anotimp Ne transformăm în verde viu!

PÂINE FĂCUTĂ PE VATRĂ

Lasă-mă Doamne mă lasă, Într-un colț de rai stingher, Să simt dorului că-i pasă Cum mă urc încet spre cer,

Buna care frământa Aluatul pentru pâine, Parcă binecuvânta Orele zilei de mâine

Cum prin versuri nerostite Prinse-ntr-un imens decor, Cum pătrund pe nesimțite Parcă-s vrăji făcute-n zbor,

Pâinea albă aburind Rânduită sub covată Și copilul gângurind În mânuță cu-o bucată

Lasă-mă Doamne mă lasă Într-un colț uitat de lume, Iar de mine dacă-ți pasă Lasă-mă-ntr-un loc anume,

Coptul pâinii în Ardeal În cuptor cu boltă mare Este-al vieții ritual A luminii sărbătoare,

Lasă-mă-ntr-un loc cu dor Plin de Tine,plin de Viață, Lasă-mă-n gând tuturor, Sprijin să le fiu prin ceață,

Pâinea care se dospea În covată frământată Ca Iisus Hristos era Coborât la noi în vatră.

Valer POPEAN România TESTAMENT ÎN VERDE VIU Dorului îi las poruncă Pentru când n-o să mai fiu, Să mă lepede pe-o stâncă Îmbrăcat în verde viu...

Să mă lase în pustiu Undeva... la malul mării, Să erup în... verde viu Sau în vers în largul zării Versuri care povestesc Că iubesc și c-am iubit, Liniștea ce mi-o doresc Niciodată n-am primit, Am tot scris în verde-viu Versul nu am scris în vânt Și atunci când n-o să fiu Va rămâne ...doar cuvânt!

Stâncii unde mă lăsați Rătăcit prin timp târziu Numele meu să i-l dați De... Poet în verde viu!

Lasă-mă un strop de rouă Peste flori gingaș să fiu Prin rostirea-n slova nouă Să-i transform în verde viu!

Grafică: Nynna VIZIREANU

56 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului

ZBOR DE O CLIPĂ Draga mea din cer albastru, Trupul tău ți se disipă Peste visul meu măiastru.

Ce risipă, ce risipă!

Moare gândul meu, dezastru, Văduv sunt iar de o clipă; Te-ai uscat în alabastru, Vază eşti pentru tulipă.

Cu o mână de balastru Desenez, aşa,în pripă, Bolta lumii şi un astru, Pentru zborul meu, aripă.

Părăsesc un cuib ancestru, Noi minuni se întruchipă, Nu mai sunt de mult terestru, Pasărea din mine țipă.

Fâlfâind văzduh,sihastru, Te zăresc stereotipă Şi te scurgi la mine-n pana Ce te-nalță, te ridică!

PERPETUUM Asta îmi e cea de pe urmă viață, Pe alte opt mi le-a trăit pisica Şi trag de ea s-o fac mai lunguiață, Nu vreau să mă aşez lângă bunica.

Perpetuum sunt împins din spate-n față, M-agăț de contrasensuri,doar am gheare; Sătul de gheme,mă dezleg de ață, Din nod în nod, ajung la procreare.

Dorel TĂTARU Detroit, Michigan, SUA

NECUNOAȘTEREA Cealaltă parte nu mi s-a născut încă, De mic ma doare necunoasterea de sine, Cum toate întrebările lovesc în stâncă, Mă sparg ecouri întoarse în surdine.

Mi-e teamă că atunci când o să vină Cu evrica cunoscătoare de întreg, Lumea să-i fie cu mine mai puțină, Iar eu cu neființa s-o reneg.

Că eu o aşteptam de mult, prin mamă, Să-mi umple în emisfere cerebralul; În loc de o leită hologramă, Mă bântuie a moarte, avatarul. Şi uite aşa orbecăiesc în întuneric, Îmi vine sa dau bună ziua la oricine; Calcă tu,Doamne, pe pământul sferic, Să regăsesc în colțuri tot ce-mi aparține!

E linişte şi nu e nici o damă, Din rame negre mă privesc toți frații, Să mai deschid o uşă îmi e teamă, Să nu sfârşesc şi eu ca înecații.

Sunt doar un punct şi vrea să mă cunoască Un tată de factură poligamă; Oricât de mult n-aş vrea eu să mă nască, Mă-ntorc în lume iar, cu prima mamă!

57 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Repere culturale tulcene MUZEUL DE ARTĂ TULCEA ISTORIA COLECŢIILOR „Istoria colecţiilor Muzeului de Artă Tulcea” publicată în „Biblioteca Istro-Pontică”, seria Artă, nr.

2/2014 a Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”, la Editura Istros a Muzeului Brăilei (2014), reprezintă teza de doctorat susţinută de cunoscutul muzeograf şi grafician Ibrahima Keita în anul 2009, la Universitatea „Valahia” din Târgovişte. Într-un judeţ în care numeroase etnii dau un farmec pitoresc vieţii de zi cu zi, dar sunt şi implicate în manifestările sociale, culturale şi artistice, cu tradiţiile, obiceiurile şi creaţiile lor, poposeşte aici, din Republica Guineea – Konakry, acest om dăruit de natură cu har artistic, care-şi consacră 30 de ani din viaţă (1984 – 2014) pentru afirmarea muzeografică a oraşului Tulcea.

O inconfundabilă „pată de culoare” pe malurile Dunării, nu numai datorită pigmentului pielii, ci mai ales prezenţei sale deosebite cu un discurs mereu demn de urmărit, în pofida accentului deficitar, dar plăcut, provocând zâmbete, cu o statură bine legată şi un râs sacadat, puternic, molipsitor, s-a impus repede printre colegii tulceni. Încă o dată proverbul „omului care sfinţeşte locul” îşi consolidează valenţele creatoare şi înţelepciunea.

Structurată în trei capitole (Arta la Gurile Dunării; Colecţiile muzeului de la origini, provenienţă, valoare şi semnificaţii; Noile orientări în dezvoltarea şi valorificarea acestora), cu inedite dar necesare subcapitole, concluzii, rezumate, bibliografie, anexe (7 planşe privind repartizarea sălilor de expunere) şi relevante ilustraţii în text, lucrarea surprinde prin efortul de cunoaştere a unui muzeu valoros şi original.

Este impresionant subcapitolul „Investigaţii din fondul de arhivă al ICEM Tulcea”, respectiv „fondul de arhivă al Muzeului de Artă” (capitolul 2), unde pe parcursul a 82 pagini (!), format A4, ne sunt prezentate note contabile, procese-verbale, contracte de vânzare-cumpărare, autentificări, evaluări, dispoziţii, facturi, transferuri, procese-verbale de achiziţii, acte de donaţie, delegaţii, oferte, autentificări donaţii, sponsorizări, contracte de împrumut de lucrări, documente care arată, în întregul lor, competenţele şi răspunderile, acribia şi dăruirea autorului în încadrarea lor cronologică.

Bazele organizării unui Muzeu de Artă la Tulcea sunt puse de un grup de edili format din Valerian Boţocan, Marcel Săracu (1967), având ca director Constantin Găvenea, Grigore Cuculis, Ion Gheorghe,

Olimpiu VLADIMIROV România

pe vizionarul şi omniprezentul coordonator în persoana lui Gavrilă Simion (încă din 1955), după cum onoarea de a consfinţi începuturile muzeografiei tulcene, cu specialitatea artă aparţine artistei Florentina Ilea Cizmaru (1970), urmată în timp, de Teodora Harşia Popescu, Ştefan Găvenea, Ibrahima Keita. Consultantul artistic al edililor a fost doamna Florica Postolache, istoric şi critic de artă, în acele vremuri directoare a Muzeului de Artă din Constanţa, personalitate cu o vastă cultură şi deosebită sensibilitate. Ca orice început promiţător şi entuziast, dar într-un timp istoric nefast, perioada regimului comunist a însemnat lipsa unei pieţe de artă, a unor case de licitaţii, colecţionarea anevoioasă a operelor, de teamă ca lucrările să nu fie confiscate, bugetul insuficient, autofinanţarea, amestecul nejustificat al ideologiei, lipsa personalului de specialitate, mutarea sediului în vederea obţinerii unor condiţii optime de conservare, etc.

Muzeul de Artă din Tulcea deţine colecţii de icoane pe lemn şi sticlă (797 opere), de artă decorativă europeană (139 piese), de artă decorativă orientală (311 piese), de pictură (932 opere), de artă grafică (4841 opere), de plăci de gravură (550 piese dintre care 138 de lucrări de gravură străină), de sculptură modernă şi contemporană (420 opere).

Câteva particularităţi ale acestui impresionant patrimoniu ne-au reţinut atenţia: - muzeul tulcean este binecuvântat prin ponderea însemnată a donaţiilor şi transferurilor; - invocarea mozaicului etnico-religios al zonei a

58 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului dus la lărgirea inventarierii tezaurelor liturgice de la cunoscutele mânăstiri Celic-Dere, Saon, Cocoş, la bisericile din Chilia Veche, Sfântul Gheorghe şi Sulina (în Delta Dunării) fără rabaturi de la criteriul valorii artistice; - unii dintre marii artişti (Nicolae Grigorescu, Al. Ciucurencu) au ucenicit realizând lucrări de factură religioasă (icoane), cu influenţe benefice pentru creaţia lor de maturitate - tematica Deltei Dunării în muzeul tulcean reprezintă 72 lucrări de pictură modernă şi contemporană, respectiv 200 lucrări de grafică. Pictorii locali (născuţi sau adoptaţi), precum Geo Cardaş, Vasile Pavlov, Gh. Sârbu, Stavru Tarasov, Constantin Găvenea, au consolidat, ca mulţi alţii, fascinaţia luminii şi culorii sau varietatea de forme în contextul parţial exotic al regiunii.

- în categoria artiştilor de importanţă universală se impun numele lui Max Hermann Maxy, Corneliu Mihăilescu, Marcel Iancu, Mattis Teusch, Alexandru Phoebus, Victor Brauner (14 lucrări). Brandul V. Brauner poate crea „invidia oricărei instituţii muzeale din ţară sau străinătate”, notează I. Keita. Nu se poate trece uşor nici peste grafica lui Paul Neagu (16 lucrări), artist din exil, un „inovator” şi un „creator” de „artă totală”, după concluziile aceluiaşi autor.

- între alte câteva muzee din ţară, care deţin o colecţie de plăci de gravură, instituţia tulceană poate fi denumită, pe drept, „un muzeu al gravurii”.

Ibrahima Keita s-a implicat direct, cu rapiditate şi o energie surprinzătoare, în realizarea selecţiei şi în dezvoltarea colecţiilor. El a readus în prim-plan icoanele, regândind şi reproiectând expoziţia de bază; a inclus în patrimoniu operele unor artişti români din emigraţie; a organizat ediţiile 1992, 1995, 1998, 2000 ale Saloanelor Naţionale de Gravură şi Grafică aducându-şi contribuţia şi la succesul altor manifestări importante (Salonul Moldovenilor, Remember Constantin Găvenea, Retrospectiva Theodor Aman, Centenar Al. Ciucurencu); a negociat şi facilitat donaţii, achiziţii şi transferuri, cu precădere grafică, începând cu anul 1991 până în 2007.

Cu preţuire şi recunoştinţă autorul aminteşte numele unor colecţionari şi artişti generoşi care au avut disponibilitatea de a ceda o parte din operele lor îndrăgite, instituţiei tulcene: Dicu Octavian Nichifor (jud. Tulcea), Constantin Găvenea, Valerian Boţocan (Tulcea), Paul Neagu (Anglia), Simina Mezincescu, Violeta Crăciun, Harry Brauner, Lena Constante, Ilie Zaharia, Petru Culianu, Traian Maria, Ivancenco Nădejdea, Fudulu Caliopi, Cudina Lidia, Dracopol Alexandrina, Patricia Furduiescu, Nicola Ştirbei, Alexandrescu Odette Mirelle, Costin Gheorghe, Hella

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 Miroşeru, Adina Maria Nanu, Marcel Chirnoagă, Olga Ecaterina Magherescu, Ion Sălişteanu, Teodor Hrib, Ileana Micodin, Hortensia Masichievici Mişu, Olariu Georgeta, Niţulescu Ştefan Grigore, Anca Şerban Nicoleta, Ionescu Daniel Alexandrina, Liana Maria Petruţiu, Popa Alexandra, Nicolae Nicolae (toţi din Bucureşti).

Sunt mai mult decât motivate rândurile prof.

Dorina Munteanu privitoare la realizarea unui profil psihologic al colecţionarilor: „pentru colecţionar a trăi înseamnă a strânge în tezaurul lui acele obiecte care l-au sedus şi continuă să-l seducă până la sfârşitul vieţii. Posesia unei opere de artă este pur spirituală şi deci eternă, ea nu poate fi înlocuită cu nimic, pentru că nu este trecătoare. Bucuria care umple sufletul colecţionarului trebuie împărtăşită, pentru că o bucurie împărtăşită este de două ori mai mare.

Plăcerea deosebită pe care o simte colecţionarul de a vedea entuziasmul cunoscătorilor de artă în faţa lucrărilor lui adunate cu trudă, nu are nimic de-a face cu vanitatea”.

Notele asupra ediţiei, semnate de dr. Ioan Opriş şi dr. Doina Păuleanu motivează şi salută apariţia unei contribuţii deosebite la muzeografia contemporană.

Muzeul de Artă Tulcea

59 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

TRUPUL INIMII MELE Trupul inimii mele răzvrătit de atâtea himere Eliberând lacrima gândului prin care am învins, Cetățile părăsite din vis.

Te-am găsit printre zâmbete oglindite-n artere, Coloane dăltuite de lumini și de stele. Înmugureau trandafirii inimii mele, Iar iernile hibernale deveneau simfonii epocale, Prin lumini ancestrale.

Tu mă cauți, eu te caut, în bezna lutului și a sărutului, În glasul pământului așteptând freamătul vântului, La izvorul cel viu al cuvântului.

DOMNEȘTE PACEA PE PĂMÂNT...

Domnește pacea pe pământ, Domnește liniștea în al meu gând Și înmugurește salcia în primăveri uitate de vânt În frenezia păcii pe pământ renasc în Înviere.

Printr-o simțire cu suflu nou și glas divin, Într-o armonie unde totul e senin.

Ce-i cerul, ce-i pământul?

Ce-i glasul care din cer s-a pogorât?

Iar drepții din mormânt au renăscut!

Domnește pacea pe pământ, Și-n liniștea din cerul sfânt mă-nalț la Cel Preasfânt.

Iar tu, Iisus mi-ai ridicat și crucea mea de la păcat, Și vreau sa fiu cu Tine-n cerul sfânt.

Domnește pacea în cerul lin, acolo este mult mai divin.

SĂ-ȚI FIE DOR Să-ți fie dor, ca vuietului de mare, Cu jale acum, tu să privești în zare, Să vezi cum fost-am o cruce ferecată, Acum când fruntea-ți e plecată.

Claudia BOTA

România IUBIREA E UN ZBOR ÎNARIPAT Teluricul cântă prin dulcea atingere Prin glasul care e o trecere a vremii, Amurgul se lasă ca o vale a plângerii La înseratul popas fără de înfrângere.

Te-am privit prin geamul închis Iar lumina diamantie s-a prelins, Dimineața când viața mi s-a rescris, Iubirea Ta nemărginită a-nvins.

Am zâmbit senin și clar Când iubirea a venit ca un dar, Te-am privit prin ape tulburi, Preschimbând durerea din adâncuri.

Iubirea e un zbor înaripat, În care și moartea s-a crispat.

Alungă-mi trupul plin de sete, Și dă-mi aripile prezente.

Să ajung spre înaltul Tău mister Vreau să nu mă topesc, Te doresc aici lângă mine, Ființă plină și divină.

Să-ți fie dor de ceasul de-nceput, Acum când crivățul hain a reînceput Să-și ducă-n tolbă al ei dor și suspin, Tu nu mai fă și puntea vieții un mare chin.

Căci dor îți va fi chiar de ești plecat, Iar dacă norii grei ne-au depărtat Prin clipa ce atârnă acum ca un păcat, Trezește-mă cu glasul tău neîncetat!

Autor: Nynna VIZIREANU

60 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Ștefania BURNEA

România

POEZIA LUI SIMON JACK, ÎNTRE MODERNISM ȘI POSTMODERNISM SIMON JACK, poet, prozator și ziarist de origine română, stabilit în Israel, scrie de la vârsta de 13 ani.

Fiindu-i apreciate poemele, schițele şi eseurile este publicat în revista „FLACĂRA”, condusă de Adrian Păunescu, și în multe alte reviste culturale. Este membru al Cenaclului din cadrul Casei Armate din București. Activitatea poetică se concretizează în volumele: NALUCA, VIOLONISTUL TĂCERII, ECCHINOCȚII, avându-l ca mentor, după cum mărturisește, pe Nichita Stănescu.

Se autodefinește „Un visător nălucă în lumea mea”, vibrând la tot ce este omenesc. Așa se explică vibrația profundă descoperită în poezia iubirii, pe care poetul o abordează cu maturitatea celui care a cunoscut plăcerea, tristețea și regretul neînțelegerii sentimentului trăit de el (poeziile „Din mine”, „Tu crezi?” „Cu capul în jos...” ). Poetul trăiește iubirea ca prezent, ca așteptare sau o privește retrospectiv, analitic, reflexiv („să-ți iei calea înapoi”- spune în poezia „Din mine”). Uneori sugerează diverse ipostaze în care se află: așteaptă o iubire binefăcătoare dusă la extreme, se contopește cu acest sentiment unic sub semnul soarelui („Tu crezi”: „ fugim împreună în soare”), alteori regretă și reproșează ființei iubite incapacitatea de a-l înțelege („nu ai știut să-mi găsești albinele-n patimi”...) sau privește iubirea dintr-o altă perspectivă (poezia „Cu capul în jos”- „zbor cu capul în jos” - oximoron care sugerează zborul invers) ca o predestinare, un fel de acceptare a destinului oricare ar fi el, fie chiar și sacrificiu („Prin arderi de rug”- duce cu gândul la sacrificiul poetului asemenea lui Jeanne D”Arc).

De remarcat limbajul ambiguu cu care operează metafore complexe, elemente ale esteticii urâtului metafore complexe, elemente ale esteticii urâtului –

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017 metafore complexe, elemente ale esteticii urâtului – asocieri imprevizibile de cuvinte sugestive: „viermi cu aripi” („Din mine”), „durerea din strigoi” („Tu crezi?”), inventează cuvinte-necuvinte („Sextantul timpului”- o metaforă inedită pentru trecerea timpului său), creează imagini vizual-cromatice, olfactive și dinamice prin care sugerează agitația interioară a eului liric. Iubita e când adusă în lumea din jur (cu reni, iarbă, câmp de lavandă - o metaforă implicită ce ne amintește de simbolistica acestei plante ca protectoare a căminului și fidelității), când plasată într-un univers marin generos („pierdută în maree”, „printre scoici”, „amorțită în visuri dulci de melci” - o metaforă ce sugerează încetinirea sentimentului de iubire în ritm cu trecerea timpului dirijându-se către un peisaj static). Iubirea trăiește din el (poetul), prin el și pentru el („Din mine te pictez cu mâini străine/Tablouri albe zac....../ E pictorul orbit de sângele din tine„ - o confesiune ce exprimă sentimente ambigue, realizate cromatic: „tablori albe”, „venele albastre” - epitete care simbolizează puritatea, speranța, blazonul nobil). Orfismul, calitatea sa de cântăreț al iubirii e sugerat(ă) prin metafore de genul: „ liră de cuvânt”, „Un cântec de silabe”, ipostază în care el însuși (eul liric) devine izvor al frumusții, purității și al nemuririi, al genialității o dată cu trecerea timpului. Iubirea duce uneori cu gândul la ideea păcatului originar („Întinde mâna și atinge/Fâlfâitul clipei cu capul în jos/Sextantul timpului printre coapse deschise,/Numărătoare de păcat cu raiul pe dos!...”- poezia „Cu capul în jos...”, sau „Deasupra ta iubindu-te cu stigmatul păcatului între picioare.”- poezia „ Tu crezi?”) sau la trăirea ei ca o magie prin descânt în plan selenar („în vraja din lună”). Și, ca un romantic, îsi proiectează iubirea în oniric (în vis) lăsând să se înțeleagă incapacitatea de a fi înteles de iubita care lasă „o secetă în mine”, fapt ce atrage și neliniștile eului („n-am somn în nopți polare”, „mă ascunzi în igluri de sudoare”) și melancolia ca sentiment trăit cu toată intensitatea sa.

De observat relația de opoziție: eu poetic - ființa iubită . Valorifică artistic motive precum: ape, maree, scoici, tăcere, zbor, lumină, reușind să se autodefinească prin versurile sale ca un mereu căutător de iubire și înălțare prin iubire în veșnicie cu dorința de a trăi clipa („fâlfâitul clipei” - o sintagmă echivalentă dictonului latin „Carpe diem”).

Poetul are un stil dens prin care își exprimă sentimentele cu ajutorul plurimetaforismului, al unei varietăți de figuri de stil (epitete, metafore inedite, enumerații, repetiții), al imaginilor inedite, iar fiecare vers atrage altele mai complexe atingând profunzimile mentalului.

Profesor, Ștefania BURNEA

61 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului ACOLADE Se-ntorc călătoare în gândul de vară Te strig din aripi și cerul suspină, În larve de seară te naști asfințit Și glezna ti-e poama-n livezi la zenit!

Vuiește în soare un glas răstignit De umbre polare în paturi de frig, E iarnă în vară și toamnă pe zid Din iedera gurii s-aprind felinare pe dig… .

Se-ntoarce și câmpul în sapă și plug Din macii de aseară, azi beau ceaiul în gara, Și focuri în talpă mă ard ca pe rug E seară în rană, ciorapii mă strâng!

Am fost ieri o firida pe temple de vânt Nisip în clepsidră pe-o plajă benignă, Azi mă revărs printre virgule-n gând Numismat viscerat de păcat pe-o insigna.

DIN MINE...

Simon JACK Israel

C U CAPUL ÎN JOS… Priveste-ma cum zbor cu capul în jos Să nu văd norii prin aripi, Pe tine uimită că pot zbura chiar și așa Cu ochii răniți, de libertatea de a vrea!

Ti-e marea caldă-n suflet Și genele-ti sunt țărmuri de nesomn, Umbra strivită în pașii tăi de umblet Te strigă amorțita să-ti iei calea înapoi...

Întinde mâna și atinge Falfaitul clipei cu capul în jos, Sextantul timpului printre coapse deschise Numărătoare de păcat cu raiul pe dos!...

Tu nu auzi, pierdută în maree Cu apele te strângi în fluxuri printre scoici, Te regăsesc uimită în lacrimi de femeie Cu glezna ruptă; amorțita în visuri dulci de melci!

Veșmântul luminii iți cade pe trup Ești goală de carne și oase nu ai, Privește cum zboară atingerea mea Cu palma în jos, prin mierea din stup!

Te joci cu iarba-nmugurita crud Faleze de nisip te-ngroapa în tăcere, Sunt viermi cu aripi prin frunzele de dud În zborul lor ti-e foamea călătoare!...

Și zbor și mă duc, părere călită În zarea de fum prin arderi de rug, Cu capul în jos; de flăcări păzită Mi-e calea sortită, nu vreau să mai fug.

Din mine te pictez cu mâini străine Tablouri albe zac răvășite printre coaste, E pictorul orbit de sângele din tine Ce curge-n amândoi prin venele albastre.

Privește cum marea se zbate La mine în noapte când zile nu sunt, Cu capul în jos cuvântu-i în șoapte Un val rătăcit la maluri de vânt!

Din mine mi te-nalt o lira de cuvânt Un cântec de silabe repetate-n gând, Te port corabie legată cu pânza de pământ În valuri rătăcite, rând pe rând...

Și doare pe buze sărutul vegherii Cu capul în jos umil mă prefac Că nu aud suspinul tăcerii, Mă dor luciferii din nuferi pe lac,

Te-as mai iubi odată, lumină scaparata Pe soarele ce infrunzeste prin coline, Dar tu te stingi cu tot în marea adunată În visul meu de noapte, în seceta din mine!

Priveste-ma cum zbor cu capul în jos Să nu văd norii prin aripi, Te iau de mână, te descânt și te tac În răsărituri pierdute în vraja din lună!

62 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului ZBURĂTOR

Ion IONESCU-BUCOVU

România

TEMPLUL MEU

fă-te vântul meu de seară și mângâie-mi buzele, zburător cu pletele-n răcoarea apusulul sau eșarfă deasupra abisului, oglinzile suinde către cer te prind în crepusculul mării, vino și cuprinde-mă cu brațele tale strivește-mi pieptul de valuri, omoară-mă-n ochii tăi ca pe o viperă care vrea să te ucidă cu dragostea ei.

POVESTE pe apa morţii plutesc nuferi în zbor, când ultimii fluturi mor; umbrind păduri tu treci ca o taină, în regeasca ta haină, te chem mereu către gura lunii să-ţi povestesc legenda pădurii, poleită cu stele, luceferi, zefiri, din basmul marii iubiri, cu un castel spânzurat pe o stâncă, când toamna moare de brâncă, şi mă cufund în somnul ochilor tăi arşi de văpăi, tu torci laurul cu degetul plin de inele când îngerii muşcă din stele şi biciuită de flori, rupi mreaja pânzei din zori, în ochii tăi tremură apa fântânii, săpată cu sapa, în care-au căzut luceferii suri, îmbrăcaţi în armuri; aşa te-au absorbit zorii, lumina, eroarea, dragostea, dar şi vina…

OMULE Ridică brațele, Aprinde văzduhul, Caută cheile vântului, Caută fulgerul pe cer, Ridică-te, omule, Cu aripi de vis Deasupra destinului, Numai atunci ai învins!

Dărâmă Paradisul Cu visul, Iubește și speră, Clipa noastră e efemeră, Suntem nimica, Mai mici ca furnica, Suntem pe cruce, Când ne vom duce Lemn dulce, Vis orfic În cripte regești, Atâta ești!

Din silabe fac doar temple, Ca să locuiesc în ele, Lumile să le contemple Sub un roi frumos de stele. În izvoarele-nserării Se-oglindesc în ape pale Chipurile cugetării De pe bolta frunții tale.

Tot privesc cum unduirea Preafrumoasei tale firi, Îmi aprinde amintirea, Trecătoarelor iubiri.

Trăiesc gustul lor amar, Ce se varsă în pahare, Și din ce în ce mai rar Se topesc ca norii-n zare.

Cu portretu-ți înrămat, Câte nopți am stat de strajă, Și ce vrajă, și ce vrajă…

Templul meu s-a dărâmat.

CREPUSCUL zarea se confundă cu valul, o mașină de scris demodată bate balada înecatului, nițel apollinaire vine prin vitralii desenând în apă curbura unui șold de femeie. pescărușii aleargă prin capcane de lumină. pe urmele ofeliei trec urme de elfi care și-au sădit visele lângă valuri cu valsuri desenate pe orizont. culorile se mișcă în rame, amurgul cade peste ninive ca o cortină de catifea.

Grafică: Nynna VIZIREANU

63 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului SUNT DOAR CLEPSIDRĂ

Constantin-Nicolae GAVRILESCU

România DESTINUL Când m-am îndrăgostit de tine, natura toată a-nflorit, corola florilor perene de vânt, zburat-a spre zenit. Și era pajiștea-mbrăcată cu toate florile din gând, privirea mea ușor plecată, cu ea doream să le cuprind. În mijloc erai tu, supremă, spre tine alergam grăbit, să-ți mângâi silueta-ți demnă și chipul tău cel mult iubit.

Natura toată era vie albinele zburau de zor, iar păsările pe câmpie cântau în triluri, despre-amor.

Atunci am spus, că pentru mine venit-a vremea să mă-nsor, căci lângă tine-mi va fi bine, frumoasa mea cu chip de dor.

Mi-a dăruit destinul totul, pe zâna blondă din decor, ca tu să faci cu mine-ntregul și eu cu tine să mă însor.

Nu fug de el... eu doar privesc cum timpul se scurge, încet şi sigur, fugind de mine de teama că-l opresc din mersul lui de ani.

Singur rămas, văd orizontul ce pare că fuge dând contur unei privelişti, minune pusă în rama tabloului firesc CONSTRUIESC ACUM al timpului mirean.

Pleacă gândul și pătrunde prin cotloane de abis, nimic nu se poate-ascunde chiar de-i tăinuit și-nchis. Ăsta este rodul minții ascuțite, scrutătoare, ce poate muta și munții de este cutezătoare.

Plec și eu cu el la drum, tinerețea mă ajută, riscurile mi le-asum pe cale necunoscută.

Sufletul vreau să-l împac, dorul nu mai îmi dă pace, de iubire să-l încarc cum stă scris în zodiace.

Vreau mireasa mult visată, dragostea să mă-nconjoare, soarta mea adevărată, vieții să îi dea culoare.

Construiesc acum cu gândul, sunt zidarul casei mele chiar de înconjur Pământul, căci așa stă scris în stele.

NIMIC NU ESTE LA-NTÂMPLARE Sunt fascinat prin Lumea mare, de lucrurile care se petrec, de cursul vieții în schimbare, de clipe-amare ce încerc să trec. În minte-mi vine o întrebare.

De ce în ochi o lacrimă înec când mă trezesc în noapțile amare?

E semn că vreau iar să trăiesc?

Cu gândul dulce de iubire și timpul meu, vreau să mă-ntrec, iar Lumii-ntregi să-i dau de știre că fericit am să petrec.

Voi merge pe a mea cărare în infinitul cel de necuprins, și voi trăi în cumpătare alături de ființa ce-mi doresc.

Nimic nu este la-ntâmplare, de soartă e predestinat, doar Domnul poate să măsoare, de Sus, din Cerul lui curat.

64 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului IULIE De foc sunt razele dungate, De aer aripile unei șoapte, Miroase-a plete de fecioară Se coace grâul în cuptoare Sub brazda toarsă în fuioare De ploi ce-au dezertat din herghelii De nori trufași, sălbatici și zurlii.

Camelia BUZATU România

Pădurea e nepieptănată, Iar luna cea nesărutată, Și-a pus cercei din două stele, În lacuri plete-ar vrea să-și spele.

Un ulm cu trup de dansator, Pe marea de destine spectator, Privește cum natura bine-împarte Dar nu și fiecăruia în parte.

VEZI TU, DRAGA MEA Vezi tu, luna-i senzuală, Palidă, mistrioasă, Floarea soarelui făloasă Ne vorbește prin petală?

Ca matroanele romane Îndoiala stăpânește, Vezi tu, viața ne zidește În secunde și canoane?

Arme-s ochii luminoși, Zâmbetele sunt săgeți, Iar trădările, peceți, Vezi cât suntem de sfioși?

Vorbele din colivii Osândite-s la pieire, Vezi tu câtă dăruire Vor, ca să rămână vii?

Vezi, aș vrea să fiu un vânt, Să-ți ademenesc parfumul, Să nu mai găsescă drumul Către-al nostru legământ!

Cum soarele e cocoțat pe cer, Dilată vara timpul efemer, Pândind o veșnică legiferare Ce-ntoarce alte vieți spre soare

LADA VECHE Parfum și praf de vise-n lada veche În care-am pus comoara de virtuți, Cu lacăt ruginit și chei pereche Himerelor din noi am fost vânduți.

Prin somn mai fredonez o melodie Pe-o margine de inimă-nristată, Zac amintiri cu tâmpla colilie Uitate-n lada veșnic încuiată.

UN ALTFEL DE PARADIS Într-un colțișor de Rai Porțile nu au mâner, Peste-un pod de nori trec cai Timpul nu e efemer.

Păsări sunt, din ciob de sticlă, Penele le au din fum, Se pot sparge va să zică De-ar cădea din cer, pe drum.

Aici sfinții trec prin săbii Ale dragostei dintâi, Frunzele de plop sunt vrabii Ce-și fac veacu-ntr-un gutui.

O balenă ce se scaldă Într-o coadă de cometă, A întins pe cer o coardă Din inele de planetă.

Fiecare stea adoarme, Lângă focul ei aprins, Din vulcani ce cântă-n palme Cu-o octavă-un pic mai sus.

Iarba plânge și suspină, Dorul lumii o ajunge, Nici nu știe din ce vină Cu foc soarele-o străpunge. Într-un colțișor de cer Visele nu se mai scoală Dintr-un somn de pui stingher Care mi-a căzut în poală.

Ca orbii care se lovesc de ziduri, Privind departe de ce este-n noi, În mici vapoare traversând fiorduri, Zărim plutind și aur și noroi.

Sculptată din cireșul cel mai falnic, Din ladă-aș vrea să scot acel fior, O oră de sărit într-un picior, Cu coarda inimii pulsând năvalnic.

65 ____________________________________________________________________________________

Anul 3, Nr.1 – iulie 2017

Amprentele sufletului CUPRINS

66 ____________________________________________________________________________________