Revista amprentele sufletului, nr2, aprilie 2015

Amprentele sufletului

fondată în România – martie 2015

revistă de cultură, artă și literatură - Anul I, nr. 2 Grupul de iniţiativă: Ec. Eugenia ENESCU-GAVRILESCU lng. Constantin-Nicolae GAVRILESCU Prof.dr.ing. Nicolae VASILE, senior editor Prof. Ion IONESCU-BUCOVU, senior editor Dr.ing. Ioan GANEA-CHRISTU, senior editor Redacţia: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU, redactor-şef Constantin-Nicolae GAVRILESCU, director editorial Ioan GANEA-CHRISTU, director tehnic Nynna VIZIREANU, grafician Mariana NEACȘU, tehnoredactor Mioara ARDIELEANU, secretar de redacţie Petronela APOPEI-IGNAT, corector Redactori: Gabriela-Mimi BOROIANU Ileana-Cornelia NEAGA Mariana NEACŞU Mirela MARCOCI Mariana DIDU Olga VĂDUVA Dan SPRÎNCENATU Colegiul redacţional: Ing. Rodica CERNEA, România – poet şi prozator Ing. Nicolae DOFTOREANU, România – poet Prof. Pere BESSÓ, Spania – poet, traducător (română-catalană) Luca CIPOLLA, Italia – poet, traducător (română-italiană) Cristian ŢÎRLEA, Franţa – poet, traducător, interpret (franceză, engleză, română) Tehnoredactare: Ioan GANEA-CHRISTU, Mariana NEACȘU Coperta: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Grafică: Nynna VIZIREANU Contact: corector.eu@gmail.com https://www.facebook.com/pages/Amprentele-sufletului-revist%C4%83/703085596443733 Notă: Redacţia revistei „Amprentele sufletului” îşi rezervă dreptul de a selecta materialele trimise pentru a fi publicate şi de a exclude textele care fac referiri discriminatorii, nu sunt argumentate sau nu păstrează o tonalitate decentă, mai ales pentru temele cu iz politic, social şi religios.

Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri şi că vor fi publicate în numărul următor, cu acordul autorilor.

Autorii îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile, informaţiile şi originalitatea creaţiilor literare trimise.

Materialele pentru numerele următoare vor fi primite în format doc sau docx, arial 10, până în data de 10 a lunii în care apare revista, pe adresa corector.eu@gmail.com

Editgraph

Editura - Buzău ISSN 2393 – 4506

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

EDITORIAL Primăvara e anotimpul renaşterii. A venit cu lumină şi căldură şi cu multe flori. Luna aprilie am putea s-o numim luna îndrăgostiţilor. Copiii, tinerii şi bătrânii au umplut parcurile de veselie. Cu toate nevrozele ei, primăvara este rezervorul uriaş care ne alimentează cu fluidul vitalităţii. Mergeţi în codru şi priviţi şi ascultaţi glasul păsărilor… Veţi zice ca şi poetul: „Verde crud, verde crud, te mai văd, te mai aud!”

După lunile friguroase ale iernii primăvara vine ca o feerie, plină de bucurii: un soare blând, un vânt prietenos, verde peste tot, apoi multe flori în culori pastelate, zumzet de gâze şi cântec de păsări aflate în nuntire, oameni veseli şi prietenoşi cu zâmbetul pe buze…

Dar cea mai frumoasă amintire legată de Sărbătorile Pascale vine de demult, din copilărie, când împreună cu familia mergeam la biserică cu buchetul de flori în mână şi cu ouă roşii. Pregătirile începeau cu mult înainte, ne cumpăram haine noi, căutam flori frumoase, încondeiam ouăle. Apoi deniile, Prohodul erau adevărate minuni pentru noi, copiii…

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină, este o sărbătoare religioasă întâlnită, cu semnificaţii diferite, în creştinism şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice! Paştele şi-a păstrat până în prezent farmecul şi semnificaţia, fiind un moment de linişte sufletească şi de apropiere de familie. Farmecul deosebit este dat atât de semnificaţia religioasă - întotdeauna mai există o şansa de mântuire, cât şi de tradiţii: oul pictat, iepuraşul, masa cu mâncăruri tradiţionale de Paşte - cozonac, pască, miel, slujba de sâmbăta seara cu luarea luminii. În noaptea de Înviere fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Închei micul meu cuvânt cu o poezie a lui Tudor Arghezi:

“La Paşti” La toate lucarnele şi balcoanele Au scos din cer îngerii, icoanele, Şi-au aprins pe scări Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare, Au întins velniţe şi covoare, Şi ard în potire Mireasma subţire. Şi din toate ferestrele odată, Mii şi sute de mii, Heruvimii fac cu mâna bucălată La somnoroşii copii.

Paște fericit tuturor!

Ion Ionescu-Bucovu

1 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Eugenia ENESCU-GAVRILESCU

NEVOIA DE CULTURĂ AUTENTICĂ ”De-l muncește dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțumirile, își cântă eroii, își cântă istoria și astfel sufletul său e un izvor nesfârșit de frumoasă poezie.” – Vasile Alecsandri. „Nu cred că este vreun român care în viața lui să nu fi scris o poezie sau să nu fi fredonat o melodie. La români, întâi se aud cântecele și apoi răsare soarele” spunea Nicolae Iorga.

Acest lucru a fost și este posibil datorită firii deschise a românilor în general, și comunicative în special, iar în mii de ani s-a acumulat o cultură vastă.

Numai ce s-a putut păstra, și este peste posibilitățile unui om într-o viață să o cunoască în întregime, darămite ca producția artistică să continue permanent.

Este adevărat că prin politica inconștientă și agresivă de astăzi, cultura noastră autentică de bun simt să se fi încetinit în dezvoltare. Noi, românii nici nu realizăm acest lucru. Realizează însă alții, străinii.

De exemplu participarea noastră este în funcție de firea noastră, de mintea noastră deschisă sau mai puțin deschisă, de viața noastră mai mult sau mai puțin fericită.

Influențele străine sau nefaste, lipsa de susţinere a statului și noile condiții economice în care doar câţiva dispun de dreptul de a fi fericiți au favorizat multe kitsch-uri și au bagatelizat cultura autentică în anumite zone, în special urbane.

La noi nici natura nu mai este favorabilă omului în măsura în care era odată. Cei mai în vârstă, care pot face comparații de sinteză și nu de caz, știu despre ce vorbesc şi scriu.

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Aici nu este vorba numai de școala individului, ci şi de experiența bună de viață. Și un cioban fără carte, pașnic al munților, are mai multă cultură decât cel mai școlit individ care trăiește izolat într-o încăpere și nu iese nici la piață, dar la o manifestare culturală. Este atât de îngust punctul acestuia de vedere, încât nu mai admite altul, și nici nu întelege să mai existe și altă viață decât aceea pe care o cunoaște el.

Până și animalele pe care noi le ținem închise cunosc, din instinct, restul naturii înconjurătoare.

Unii dintre noi ne-am pierdut chiar și o parte din instinctele primare. De aceea este posibil să asistăm la atâtea cazuri de infracțiuni, deprinderi nefirești sau suicid. În fine, iertați-mă că această temă este alta.

Să sperăm că va veni și ziua când românii se vor scula în picioare, vor vui din nou crângurile și satele de bucurie, vor răsuna glasurile păsărilor, vom cultiva pământul, vom avea din nou anotimpuri, păduri și fericire pe aceste meleaguri românesti, căci românul sa născut poet. Da. Românul pare a fi un poet prin naștere, prin simpla sa existenţă, prin cotidianul său bine determinat, un motiv ce creează o asociere aproape perfectă între cultură, inteligenţă şi simplul mod de a trăi într-o ţară de “poeţi”.

Azi e nevoie mai mult ca oricând să promovăm valenţele pozitive ale poporului român, a frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat şi cultivat la nivelul sensibilităţii, al raţionalităţii şi al creativităţii.

2 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 BATE TOACA

Ileana Cornelia NEAGA

PAȘTI Cruce mare mi-am făcut De la cap, pân’ la pământ.

Cu apă, mi-am spălat fața Când m-am sculat gimineața!

Făină, din grâu curat În troacă am frământat.

Am fiert ouă-n coji de ceapă, Drob am copt, pită și pască!

Am aprins și focu’ mare Când cloapătele-au tras tare, Că azi ceriu se deschide...

Dar nimeni, nimeni nu vine Am jălit și am postit Da’ nimeni n-a m-ai vinit...

Lumină sfânt-am luat, Cimitiru-i luminat Drumul să le lumineze, Îngerii să ne vegheze...

Paști sfințite noi luăm, Colac de pomană dăm!

Ouă roșii-o să ciocnim, Pe cei duși îi pomenim...

Mielu’ blând, împrimurat* Jertfă-n Domnu’ noi am dat.

Vinul, pita sunt jertfite, Să luăm Paștile sfințite!

Cișcaneu* negru am țâpat Azi „Cristos a Înviat”! * împrimurat – cu panglici * cișcaneu - basma

Bace toaca-n Postul Mare Ziua-ntreagă, până seara Și dă știre-n toată țara Că-i venită primăvara!

Bace toaca, pe-nserat Veste dă, din sat în sat!

Peste dealuri toaca sună Nu aduce vorbă bună...

Bace toaca, peste vale Sună tare, numa’ a jale!

Cine o aude, cruce-și face Întristând, inimi ea zbace!

Toaca bate, zvonu-i dus: - „Din coroana lui Iisus Spinul, spin... a dat în floare”!

Inimi rupe, suflet doare...

Bace toaca, sus la munce Că Iisus, crucea își duce!

Toaca bate și zvonește: Sânge curge și-nroșește Ouă roșii, împistrite De mâinile greu trudite!

Mielul blând, înjunghiat Jertfă, pentru-al nost păcat!

Clopotele, acuma bat Duc vestea din sat în sat Cristos azi a înviat! Și zic zău, e-adevărat!

MĂ ÎNTORC...

Când îi Săptămâna Mare Gândul bun, să mă-nsoțească O să merg, acasă iară, La căsuța părintească!

Mă așteaptă primenită Casa unde am crescut, Când îi scrincea* înflorită Și dau frunzăle din nuc!

CAR FURAT Este-un obicei în sat Păstă ani, el s-a păstrat.

Merg feciori pă -nsărat Ca să fure... car gin sat!

Lemne uscate s-adune Pă caru’ furat, le-or pune! Șî-l împing, da’ fără cal, La beserică, la deal.

Trag cloapătele, trag tare, Să apringe focu’, mare!

A-nvierii-i noapcea sfântă, Cloapătele nu să cântă!

Ge când lumea s-o știut Obiceiu’ s-o țânut, Num-odată s-o-ntâmplat Că unu’ s-o supărat Pa feciorii cei gin sat, Când carul i l-or furat!

- Acum, o făcură-ți lată, Eu, vă dau în judecată!

Strânsără curaua bine, Caru’ veci, ge îl plăciră, Tri flacăi ge-a li Nistor, Ge-a li Bgirău, alt fecior, Șî cu alț’ feciori gin sat...

Io cred c-or șî blăstămat!

Inge s-o mai pomenit Obicei, așa placit?

Mă întorc acasă, mamă, Mâna dreaptă să-ți sărut!

O să vin, ia bine samă, Lacrimi de pe-obraji, să-ți usc!

Să m-aștepți, cu ouă roșii, Cu miel fript și Paști pe masă, Și-am vorbi, de dragii noștri, Domnu’ sfânt, să-i odihnească.

Iar în noaptea Învierii Să luăm lumină sfântă... Și în liniștea tăcerii S-ascultăm, îngeri cum cântă!

Satul Crișan, com. Ribița, jud. Hunedoara

* scrince - liliac

3 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Ioan GANEA-CHRISTU

- DE-ALE DANSULUI DANS NEBUN În vara lui ‘76, într-o tabără internaţională la Costineşti, am participat la seara festivă, la final de sejour al unui grup de francezi. Împreună cu nedespărţitul meu prieten, nu ne-am repezit la bufetul cu specialităţi necunoscute nouă, şi mai ales la discreţie totală (mulţi ani după, am aflat de “bufet suedez”); Ne-am repezit să ne alegem o franţuzoaică pe care s-o dansăm. Nu era un grup de studenţi, ca noi, ci veniseră cu autocarele, grupuri organizate, turişti cu familii (de la copii la bătrâni).

Am cerut voie părinţilor Sabinei, o blondă cu figură inteligentă, veselă, subţirică, de vreo 18 ani, care mirosea sublim a parfum, bănuiesc, franţuzesc, şi cu care am schimbat primele cuvinte, direct, în limba pe care o “făceam” la şcoală.

Adierea brizei mării pe terasa de pe mal, legăna faldurile rochiţei verzui, aidoma aripioarelor anumitor peştişori exotici.

Am dansat pe o muzică de-a lor, pe care n-o mai auzisem, iar atunci o auzeam atât de tare prin staţia performantă de amplificare, nişte bucăţi foarte ritmate, fără pauză între ele, de nu apucam să schimbăm o vorbă cu partenerele de dans. Acea muzică era făcută parcă pentru a dansa singur, pentru a-ţi crea o stare de autodepăşire, o localizare de scenă, ce mai, o nebunie ... care s-a accentuat odată cu pornirea stroboscoapelor ...

Sacadarea imaginilor cu siluetele în mişcare, coloritul specific acestei tehnici care abia se “implementa” şi la noi, ne dădea impresia de ireal ...

Abia după vreo jumătate de oră s-a luat o mică pauză, bine venită pentru cele patru perechi de pe ring (toate angrenate la maximum, de parcă ar fi fost concurs cu premii) pentru a se servi un tort imens în cinstea unuia din turiştii francezi.

Am fost invitaţi şi noi, am primit pe lângă cupa cu şampanie de şampanie şi complimente pentru mişcarea în ring, mai ales că etalasem cu prietenul meu un număr exersat la “ceaiuri”, în care, pe ritmul muzicii, ne sprijineam reciproc cu capul pe umărul celuilat, spate în spate, şi ne depărtam picioarele până ajungeam aproape orizontal, ca un pod, după care urma mişcarea inversă, mai grea, pentru revenire...

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 Au venit şi melodiile lente, cu unduirile, împletirile, ameţirile, simţirile, atingerile, şoptirile, plutirile, visările,... Într-o armonie perfectă, emanam parcă, prin toţi porii, dans şi dans ...

A venit şi finalul petrecerii, după două-trei ore de dans nebun ... şi o ambianţă de neuitat!

S-a ajuns la schimb de adrese şi atunci am făcut, ce făceau mulţi români îndoctrinaţi, îndobitociţi şi speriaţi de regim: am scris o adresă greşită pentru a nu figura cu “relaţii cu străinătatea” ...

Bineînţeles că nici n-am încercat să mă conving că şi fata procedase la fel; i-aş fi trimis prima dată, aceste rânduri...

Ne-am petrecut restul nopţii pe o bancă de pe plajă, comentând acea seară minunată ...până la răsăritul soarelui care ne-a trezit la realitate ... toţi ceilalţi, că de fapt nimic nu s-a întâmplat şi că totul a fost doar în imaginaţia mea bolnavă!... Mă simt ca şi cum am avut un vis foarte plăcut din care m-am trezit brusc şi regret că m-am trezit!...

Aş fi preferat să rămân permanent acolo!

DANS MAGIC În anii ’75-’76, din secolul trecut, în care activam cu o formaţie rock “75 HP” ca începător impresar, vocalist, scenograf, regizor, şi chiar “om orchestră” fără să ştiu să cânt la un instrument anume (cântam o melodie la bas, una la tobe, una la chitară solo, în rest, rupeam biletele la intrare şi dansam), aveam spectacol disco la căminul cultural din comuna bunicilor. Într-o duminică de toamnă se căsătorea o rubedenie... Nuntă mare, la cort, cu taraf şi dizeuză.

Eu nu prea aveam treabă cu nunta, venisem cu trupa ca-n fiecare duminică, mai devreme, pentru repetiţii. La discotecă cunoscusem o fată blondă, frumoasă, înaltă, nu prea vorbăreaţă, dar care dansa fantastic. În acea după amiază, printre “gură cască” din faţa cortului se afla şi fata despre care ştiam doar că locuieşte în ţigănie ... Treceam des cu bicicleta prin zona caselor fără garduri, dar cu o droaie de copii şi de câini, în speranţa că aş vedea-o prin vreo curte...

Orchestra nu prea avea muşterii pentru început la dans, doar se adusese ţuica ... Aşa că instrumentiştii făceau apeluri insistente la invitaţi, dar pe ritm de geamparale...

4 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului - Bamp, ştiţi ?

- Cum să nu, or’ş’ce, clientu’ nostru, stăpânu’ nostru!

Mă îndrept către blonda cu părul ca dintr-o reclamă la şampoane în care protagonista şi-l coafase ca pe un imens bob de porumb ce-i împodobea capul oval, o invit la dans dar, părea cam încurcată pentru că nu făcea parte dintre nuntaşii invitaţi.

- Sunt eu invitat! (cu toate că nici eu nu prea eram la masă sau la dar – erau numai bunicii).

A acceptat cu greu, a încurajat-o şi orchestra. Am convins-o şi pe măsură ce treceau minutele, dansam mai lejer, eram unul cu partenera şi nu zic eu că dansam extraordinar, ci toţi cei de faţă şi mai ales taraful, care accelera ritmul progresiv. Şi noi, bamp şi bamp, bamp şi bamp, într-o sincronizare pe care n-am fi reuşit-o nici în luni de zile de repetiţii cu profesori...

Nu mai vedeam mese, meseni, decât auzeam muzica drăcească bine cântată şi prindeam fata de mijloc, şi-o roteam, şi-o depărtam, şi ne atingeam coapsele, umerii, spatele – nici nu ştiu dacă mai respiram.

Dar nici nu-mi explic, de unde atâta fantezie, pentru că nu avusesem precedente, sau să-i fi studiat pe alţii...

Energia şi ritmul erau în fata din faţa mea, căreia îi vedeam ochii mari, căprui, fermecători în semiîntunericul din cort.

Parcă eram în imponderabilitate. La un moment dat, cu toate că instrumentiştii dădeau maximum de decibeli, se mai auzea doar foşnetul rochiei decente, galben pai cu cordon lat, verde, lucios. Nici un mesean nu-şi lua ochii de la spectacolul inedit. Şi orchestra, dă-i şi dă-i ... ca-n Ciuleandra. M-a şi întrebat şeful acesteia: - Mai poţi, boierule? (apelare după hainele mele albe, de la oraş şi pentru că aflase că sunt nepotul primarului).

- Bagă, maestre! Şi dacă n-ar fi obosit orchestra, cine ştie cât ar mai fi continuat ...

Am sărutat mâna fetei pe care nici nu ştiam prea bine cum o cheamă, pe care n-am mai întâlnit-o de atunci şi pe care am pomenit-o, iată şi după 40 de ani de la acel dans nebun, magic şi totuşi, real.

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 DANS POPULAR Ca membri ai Asociaţiei Albanezilor din România – ALAR, am participat împreună cu soţia la o filmare în interiorul Muzeului Ţăranului Român, cu perechi de dansatori “populari” de la fiecare din cele 18 minorităţi, pe muzică tradiţională.

După îndelungi pregătiri ale echipei de filmare, nişte adevăraţi profesionişti de la TVR Cluj-Napoca, tipicari şi perfecţionişti, “a început dansul”... Întâi costumele populare, tradiţionale, specifice, trebuie să cadă impecabil pe “manechine”; ajustări, aranjări, verificări, ...

Apoi, trebuie să stăpâneşti dansul, paşii, ritmul, ...

Scenariul era ca bărbatul din fiecare pereche să preia de la cea anterioară o baghetă de dirijor şi după două - trei rotiri să o înmâneze prietenos, următorilor.

După prima “dublă” regizorul, îngăduitor cu noi, neprofesionişti nici în ale dansului, nici în ale actoriei, ne invită să-i ascultăm indicaţiile: - Binişor! Dar, mai degajaţi, mai naturali şi să nu mai pierdeţi startul...

Din nou bandă, motor, rotiri... Echipele intrând în ordine alfabetică, noi fiind primii – albanezi – preluam bagheta de la regizor, care: - Păi, nu vă uitaţi la mine, ci la parteneră ... De la capăt, vă rog!

Bandă, motor, baghetă, piruetă ...

- Acum aţi fost prea veseli şi aţi preluat cam brusc.

De la capăt ...

Bandă, motor, baghetă, piruetă ... timp de peste două ore, după care regizorul şi echipa tehnică s-au declarat mulţumiţi şi noi istoviţi.

- Când se va transmite? îl întreb.

- Joi, pe programul 2 la “minorităţi”, 3 minute (3 minute - montajul final al întregului clip). ... Pentru care am muncit aproximativ patru ore, de ne-a intrat melodia în tot corpul: din urechi până în picioare.

O experienţă inedită care s-a concretizat în cele 10 secunde în care am apărut pe “sticlă”.

Să nu se înţeleagă că aş fi (fost) un mare dansator!

5 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ După Paști, o săptămână Se numește ”Luminată” Și așa o să rămână.

Căci așa a fost odată.

Eugenia MIHU

CELOR CARE NU CUVÂNTĂ Preabunule Mântuitor, Ascultă-mi ruga în zi sfântă Și dă ”mai bine”-n viitor Și celor care nu cuvântă.

Chiar de sunt mari sau foarte mici Nevoie au de tine, toate, Că toate au nevoi și frici Dar, bietele, nu au păcate.

Cu ce-i de vină mândrul leu Când fugărește o gazelă?

Sau ce-a greșit un cimpanzeu Când a călcat o imortelă? Și șarpele înveninat Are păcat că te ia-n gură Când tu pe capu-i ai călcat Și l-ai zdrobit cu multă ură?

Greșește vulturul bărbos Că-n altă zare vrea să zboare, Sau jaguarul nemilos Că se luptă pentru mâncare?

Cățeii ce-s pe străzi hoinari Și-n haite mari sunt adunați Greșesc că n-au veterinari Când, de fapt, voi îi aruncați?

Iisuse, rogu-te, ai milă De toți acești copii ai tăi Și-ascultă-a mea rugă umilă: Nu-i arunca în vâlvătăi.

PRIMAVARA Îmbrăcată toată-n verde, mirosind a flori de mură, A venit și-o țin in brațe, o sărut pe piept, pe gură, O înlănțuiesc în brațe, n-aș mai vrea s-o las să plece Chiar dacă adesea-i tristă, mohorâtă sau prea rece.

S-a împodobit cu vise, cu arome, cu dantele, Și-a prins în piept margarete și în plete, rândunele.

Clipocit de ape limpezi ce-au țâșnit dintre căușe Isi poartă ușor la vale valurile jucăușe.

Primăvară, dulce fată, dulce zână de pe plai, Ai sosit în viața mea și acum. Și te rog stai, Nu pleca, rămâi cu mine, stai măcar încă o viață Să mai pot zburda pe luncă și să fac la viață față.

PE DRUMUL CRUCII Când pentru treizeci de arginti Iuda trădat-a pe Isus Cu toți priveau triști si cuminți La cum l-au dus.

E o perioadă sfântă, Cu mare încărcătură Când toți îngerii-n cor cântă Și pe pământ nu e ură.

Cu trupul gârbovit și frânt Purta in spate Sfânta cruce Cu cap plecat, fără-un cuvânt Povara-Și duce.

Nu sunt rele sau, mă rog, Ar trebui să nu fie Decât drag și dialog Cântec, pace, armonie.

Și drumul Golgotei Îl urcă Cu greu și multă-amărăciune Lovit cu pietre și scuipat Nimic nu spune.

În această săptămână, După ce a înviat, Al nost` sfânt a dat lumină Și la cer S-a ridicat.

Ne slujește cu credință, Cum noi nu-L slujim pe El, Cu drag, din a sa ființă, Nu ca mine, fiu rebel. Și-n aceste zile-avem Fel și fel de obiceiuri, Le păstrăm cum mai putem Și le căutăm temeiuri.

Luni, stropitul de neveste, Marți nici câinele nu latră, Miercuri stăm la o poveste Iar joi ”se ține de piatră”.

Vinerea e sărbătoare, „Izvorul Tămăduirii”, Și-orice apă curgătoare E sfințită-n legea firii.

Astea-s zilele în care Toți să ne-mbrăcăm în alb, Să gândim la vindecare, Să cântăm de ”dalbu-i dalb”.

Pe crucea ce-a purtat-o-n spate (Bucată de drum bună) L-au răstignit cu cuie-n palme Și-i pun cunună.

Nu lauri, nici flori nu i-au dat Ci rugi, scaieți și spin Și-l țin in soare, însetat Și-n chin.

I-au omorât iudeii trupul Dar spiritul nu-i moare L-au omorât fără vre-un scrupul Și-l doare. Îl doare pentru toți aceia Ce n-au crezut în el Și l-au mânat cu crucea-n spate Ca pe un miel. Și-a treia zi, spune scriptura, Hristos a înviat Să-nvingă cu dragoste, ura.

Așa-i fu dat.

Toți, bolnavi sau sănătoși, Ce-și sfârșesc al vieții trai Ori creștini ori păcătoși Acuma ajung în rai.

Și de atunci în primăvară Pe Iisus să-l slăvim În zori de zi și-n fapt de seară Să îl iubim.

Că e perioada-n care Porțile-s la rai deschise Și cei morți, cu slavă mare, Sunt primiți cu-alai și vise.

Să spunem cu drag, cu folos Cu suflet nepătat, Cu ochii înălțați spre cer ”Hristos a Înviat”.

6 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Ion IONESCU-BUCOVU

Vasile VOICULESCU - poetul ortodoxismului românesc Pentru că luna aceasta au fost sărbătorile pascale e bine să ne amintim de un poet al ortodoxismului românesc.

Medic de plasă prin satele româneşti, Vasile Voiculescu şi-a exercitat profesiunea cu o adevărată abnegaţie samariteană. Umblând prin aceste sate, el a avut prilejul să-şi satisfacă o curiozitate mereu vie pentru tot ce a alcătuit zestrea noastră folclorică, idiomuri, obiceiuri, creaţii artistice, riturile, superstiţiile, vrăjile, descântecele şi leacurile populare.

Feciorul lui Costache Voicu şi al Sultanei din satul Pârscovu Buzăului, Vasile Voiculescu a crescut jucându-se cu ţâncii de seama lui la ţară, în natură: „Ce paşnic era satul… Pitit la poala culmii Ca un ostrov de cuiburi sub streaşina-nvechită, Îl străjuiau din muchie, doinindu-i pururi ulmii Şi-l încingea pe vale pădurea de răchită…” „Cât să pot descoperi eu însumi înapoi - va declara poetul - mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice la marginea unei gârle…stau pe un mal de flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice, de o mistică aşteptare. Aşteptam şi atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi îndeplinească un dor nehotărât…”

Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.

S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpulPrimului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul “Poezii” (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul “Din țara zimbrului” și alte poezii (1918).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935[2].

A decedat în anul 1963. La Pârscov există „Casa Memorială Vasile Voiculescu”.

George Călinescu îl pune în a sa Istorie a literaturii române… la capitolul „Ortodoxiştii” alături de Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Paul Sterian, Sandu Tudor şi Ştefan Neniţescu.

Dorinţa de a pune în cântecul său fervoarea religioasă o mărturiseşte chiar din primele versuri:

„Stăpâne, pleacă-Te pe coarde… Şi dacă vezi că n-am putere,/Ia Tu, în mâna Ta, arcuşul şi cântă în eternitate!”

Nichifor Crainic spunea că „V.Voiculescu se integrează în credinţa ortodoxă, aşa cum Paul Claudel se integrează în catolicism…”

Primele lui creaţii tratează despre marile teme etnice: mila, supunerea, suferinţa, binele şi răul, divinitatea, idealul, arta etc., în manieră semănătoristă. În volumul „Din ţara Zimbrului”- 1918 - glorifică vitejia ostaşilor români în războiul reîntregirii: „Copii, luptaţi până la unul, cu noi e însuşi Dumnezeu”.

Spiritul religios al poetului se lasă ghicit încă de pe acum. Îngerii intervin în lupte, natura e un altar, în care duhul iubirii săvârşeşte „ o taină fără nume”. Începe să se întrevadă marea lui poezie religioasă. Tratează teme biblice precum agonia Mântuitorului (Pe cruce), căderea lui Lucifer (Frânturi de vis), plecarea celor trei crai spre Betleem (Magii), laude adresate creatorului (Ca pe un diamant, Ia tu arcuşul, Acum când străbătut-am răspântia). Poetul îl slăveşte pe Dumnezeu fiindcă a făcut din om un adevărat giuvaer, dându-i strălucirea spiritului şi eliberându-l de întunericul apăsător al materiei: „Strivit zăceam sub scoarţa humii în bezna pururi blestemată, Şi plin de lut duceam robia în miezul stâncilor bătrâne, Când mâna Ta m-a scos de-acolo şi m-a spălat de orice pată În apele eternităţii ca pe un diamant, Stăpâne!...” Şlefuindu-i fiinţa prin suferinţă, l-a înzestrat pe om cu facultatea de a împrăştia raza divină aprinsă întrînsul: „Curând apoi chemaşi asupra-mi tăiuşul aspru al durerii Şi mi-ai cioplit în mii de feţe amarnic sufletul din mine Ca pe un diamant, Stăpâne, ce a sporit harul puterii, Căci înmiit va să răsfrângă lumina ce-a cuprins în sine.” În sfârşit, graţie jertfei lui Iisus, omul, asociat simbolul dragostei dumnezeieşti, a devenit o piatră nestemată a gloriei celeste: „Ca pe un diamant, Stăpâne, m-ai pus în crucea stemei Tale Şi-n aurul iubirii sfinte, - deasupra urii Să licăresc în noaptea vrerii, când stele n-or mai fi pe cale, Ca un surguci al slavei Tale pe larga frunte a făpturii.”

(Ca pe un diamant) Abia cu volumul „Pârgă” iese la iveală adevărata alcătuire internă a poetului, natură telurică, înfiorată de puternice aspiraţii spirituale. Acum sentimentul religios se interiorizează, fiind exprimat prin forme alegorice şi simbolice, făcând din el un poet cu adevărat original.

7 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Poeziile lui mustesc de cuvinte cu iz rustic, unde totul capătă un aer rudimentar, vânjos, sălbatic, amintind de pictorul Andreescu: „Sus huiet şi bătaie de brazi înfuriaţi, Jos urlete de ape în scochina adâncă, Mânând din copcă–n copcă nahlapii spulberaţi, Pe jghiaburi şlefuite în gresia din stâncă… …………………………………………..

Răzbubuie ca-n iaduri un ciocnet de urgii…

Buşteni de-a rostogolul se bat cu bolovanii…

Prăpastia-i zdrobeşte cu ştirbele-i gingii Şi hrubele-nfundate scot muget, ca vulcanii” (Penteleul) Acesate viziuni îl urmăresc şi în descrierea vieţii interioare: sufletul e plin de peşteri adânci, orice zgomot exterior e „un pas, o şoaptă, un suspin”, destinul înaintează prin hrube lăuntrice, jilave, întortochiate, excaladând mormane de blocuri răsturnate, printr-un peisaj ciclopic: „E un dedal de săli, de gropi şi coridoare, Ce urcă, se sucesc şi se coboară, Cu ioezere de ape în vâltoare, Cu năruiri de bolţi ce te doboară…”

După „modul tandric” considerat de „Gândirea” drept trăsătură caracteristică a credinţei ortodoxe, mântuirea omului se realizează prin conjugarea eforturilor umane cu cele divine, prin efortul îngerilor. În poemul „Pârgă”, „Îngerul nădejdii” trimis să-i fie poetului călăuză pe drumul vieţii, a adormit zdrobit de oboseală la o răscruce, încolţit de „Arhanghelul Durerii”. Volumul „Poeme cu îngeri” umple lumea poetului cu prezenţe angelice. O lumină mângâietoare cade asupra acestei lumi, scăldând-o cu sclipiri de icoană bizantină. Soarele poleieşte cu aur juncanii, iar văcarul se preface într-un înger, fulgii sunt albine care au părăsit roiurile, topinduse pe pământ de dorul Paradisului, poetul devine un Fra-Angelico al cuvântului, divinizând totul, chiar şi pe Dumnezeu: „Vedeam aievea parcă un coteţ Vopsit albastru, învelit cu fier Şi plin de porumbei fâlfâitori, În timp ce un bătrân boier, Cu barbă albă, gros şi cam pitic, Ieşea din casa-i mare cât un palat, Scoţând nori de fum din pipă, Îmbrăcat într-un halat Cu mânecă largă cât o aripă, Şi zvârlea spre albii porumbei Boabe aurii de mei…

(Dumnezeul copilăresc) Voiculescu explorează ca şi Blaga, Pillat sau Maniu virtuţile artei naive: apostolii îi aduc lui Iisus mielul cumpărat pentru Cina cea de taină, apoi într-un tablou giot-esc cade umbra tragică a Calvarului: „Era un miel molatic cu laţele plăviţe, Mirositor a lapte - şi-l toropise somnul, Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe, Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul Atunci duios şi paşnic, cu un păstor din munte, Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere, Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi pe frunte, Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere…”

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 Ultimele volume şi-au epuizat resursele, alegorismul luând forma unui „ petrarchim strident” şi „supărător” care le sufocă orice lirism. (G. Călinescu). Cuvântul colţuros dispare treptat, spre a face loc euforiei verbale.

Asistăm la o curioasă altoire a „poeziei pure” pe trunchiul liricii religioase.

Lirica voiculesciană va performa şi în lirica erotică, în poezia postumă. Substituindu-se marelui Will, urmaşul său valah amplifică celebrul roman sentimental, sordid şi sublim, între poet, „nobilul blond”, şi făţarnica „doamnă brună” cu nouăzeci de episoade inedite. Aici dialectica dramatică a pasiunii se comunică peste tot, aprinzând ideile şi înnobilându-le: „Să fie doar Iubirea o mască a durerii?/Alt chip al ei când poate adoarme şi visează?/ De ce atunci în minte rămâne pururi trează,/ Făr de ogoi chiar până pe perina plăcerii…” „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ...”, elaborate între 1954 - 1958 sunt o operă de mare rafinament. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului și infernului iubirii", (Ovid S. Crohmălniceanu.)

Iubirea e la Voiculescu o invicibilă văpaie purificatoare. O sete fără margini de absolut arde în acest amor condamnat: „Iubirea ni-i sfinţită de marea-i înălţime, Ne urcă la lumina eternelor dureri.

Acolo, sus, păcatul n-ajunge nici ca gând, Şi viţiul nu suie nici în închipuire; E ca un iad în ceruri unde se-ntorc plângând Râvnirile nebune ce n-au jos împlinire.”

Ca mai toţi scriitorii interbelici care n-au aderat la ideologia comunistă. Vasile Voiculescu a plătit cu închisoarea ultima parte a vieţii. La vârsta de 74 de ani a fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat printr-o eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian, Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.). În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).

Bibliografie: - George Călinescu - Istoria literaturii române, capitolul Ortodoxiştii; - Marius Oprea - Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu și taina Rugului Aprins, Editura Humanitas, București, 2008, cu o prefață de Andrei Pleșu; - Florentin Popescu - Detenția și sfârșitul lui V. Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2000; - Florentin Popescu - Pe urmele lui Vasile Voiculescu,, Editura Sport-Turism, 1984; - Sabina Măduța - Vasile Voiculescu, scriitorul martir și Rugul aprins, , Editura Florile Dalbe, 2001; - Ovidiu Crohmălniceanu - Literatura română între cele două războaie mondiale, pag. 285-311.

8 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

JERTFA FIULUI CERESC MĂ APLEC LA RĂDĂCINA...

Mă aplec la rădăcina grâului răscopt Şi sărut pământul care l-a crescut Cum miroase-a pâine ţestul care-a copt Şi-a hrănit cu sevă spicul nenăscut!

Mariana NEACŞU

BĂTRÂNUL RA E SĂRBĂTOARE E sărbătoare pe pământ Şi muzici cald răsună, Sunt iepuraşi ce-şi iau avânt Şi ouăle adună. În fiecare colţ de plai Copiii stau cuminţi Şi-aşteaptă darul ce, din Rai, Le vine prin părinţi.

E sărbătoare şi mult joc Sunt mame şi copii Toţi iepuraşii la un loc Se-adună mii şi mii.

Jertfa Fiului Ceresc Să nu fie în zadar!

Doamne Sfinte-Ţi mulţumesc Pentru fiecare dar!

Mulţumesc pentru lumina Care intră-n viaţa mea Şi îmi spală zilnic vina Când greşesc, că poate-i grea.

Domnul meu Iisus ne-nvaţă.

Lumea toată a iertat.

Bunătatea-I ne răsfaţă, De păcate ne-a spălat.

Înfloresc cireşii-n noapte Şi rodesc până în zori Creşte primăvara-n şoapte Şi în murmur de izvor.

Licuricii se adună Pe petalele din vis Strălucesc, clipesc sub lună Şi dispar... c-aşa li-i scris.

Prima rază de lumină Coace rodul pomilor Universul se trezeşte RA-i atotstăpânitor!

E primăvară în april` Şi vânturi se tocmesc Să fie-n bucle de copil Şi-apoi... le răvăşesc.

Iubiţi-vă şi dăruiţi Lumina mai departe, Căci viaţa voi o moşteniţi!

Nu vă gândiţi la moarte.

SIMFONIA PĂDURII Hohote de păsărele în copaci Sparg liniștea cu ciripitul cristalin Nu știi cu-atâta veselie ce să faci Și nu știi hohotele de pe unde vin.

E viață multă într-un copăcel Mustește de tumult și voioșie E dimineață și-i un tril rebel Sub fiecare frunză vișinie.

PIERDUŢI ÎN RAI Atâţia oameni s-au pierdut în Rai! Tu dă-le, Doamne, linişte şi pace!

Le fie somnul dulce-n verde plai Când lira tremură de dor şi... tace.

Lung sună-n cornul lunii, versatil, După cum bate vântul printre stele, Răscolind umbre noi, e inutil Să mai aştept o nouă viaţă-n ele.

Sunt veşnic răvăşită şi-am s-apun Duc greul tot în suflet şi nu-mi place.

Mi-aş face Rai în viaţa mea de-acum, Dar “somnul raţiunii monstru-”o face.

CLIPA...

VEŞNICA FUGARĂ HRISTOS A-NVIAT! Sfântă rază se arată, Hristos a-nviat!

Astăzi este zi de Paşte Şi-i adevărat!

El credinţa ne învaţă Cu tot ce ne-a dat, Să fim iubitori în viaţă.

Hristos a-nviat!

A dat soarele în clocot Universul s-a schimbat Cu o minte de statuie Pui la loc ce ai stricat.

Nu mai căuta izvorul Relelor ce-ai generat Omenirea se destramă Şi doar tu eşti vinovat.

Eşti scârbit de-atâtea glorii?!

Timpul, raza şi-a scurtat Şi împovărat de vină Ceasul de perete-a dat.

Cu o bucurie-amară Ne-am oprit şi-am botezat CLIPA... veşnica fugară, TIMPUL... dezechilibrat!

9 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ Hristos din moarte-a înviat Că n-a avut vreo vină, Şi cerul tot l-a-nseninat..Lumină din Lumină!''

O săptămână-i preamărim Lumina vieţii nouă, Să îl cinstim şi să-L primimÎn suflet ca pe-o rouă!

Vasile NEAGU-SCÂNTEIANU

RĂSTIGNIREA LUI IISUS...

Ei Te-au lovit cu vorbe de ocară, Te-au schingiuit şi Te-au bătut în cuie, Că aduceai în inimi primăvarăŞi-n suflet Scara Vieţii la Ceruri să ne suie!

Te-au Răstignit pe Cruce ca pe-un om, Nu ca să mântui,ci să-ţi renegi credinţa, Să fii un anonim,un ins de prin poporCa să-şi atragă ei,prin Tine,biruinţa!

Ei toate, Ţi le-au răstălmăcit pe dos, Şi Faptele şi Pildele-nţelepte, Ca hula să ţi-o dea omul de josCe n-are minte, şi nici nu urcă-n trepte!

E Săptămâna luminată Un Curcubeu divin, De energie ne-ntinatăÎn ea ne mântuim!

Cu gândul să fim treji cu toţii Şi treji să stăm cu firea, Vom fi mai tari în faţa morţiiDacă-i primim Iubirea!

De stăm o săptămână puri În gânduri şi simţiri, Ne vindecăm de boli şi uriDe chinuri şi- amăgiri!

Au socotit sofistic fariseii, Cu vorbe mieroase,de năpârci, Că nu eşti Dumnezeu,ci Fiul GeiiŞi-n faţa suferinţei secretul Ţi-l divulgi!

La fel leviţii,Te-au socotit bicisnic, C-o să dărâmi tot templul ce Moses l-a clădit, Că Te-arătai lui Solomon potrivnicŞi Rege, ca şi el, te-ai socotit!

Acestea toate sunau a vrăjmăşie, A stricător de lege şi de rituri, Că nu le ofereai vreo chezăşieCi doar ,,poveşti''sub forma unor mituri! În contra Ta,grăbitu-s-au să strige:,,Sacrilegiu!'' Şi farisei şi preoţi şi gloata fără minte, Că ţi-ai făcut Apostoli,să aibă privilegiulSă ierte de păcate şi morţii din morminte!

Ai semănat în oameni credinţa în Ne-moarte, Când ei o semănau în Ne-fiinţă, Şi Cerul l-ai deschis la suflete curateNu la stăpâni cu danii şi putinţă!

Ai hărăzit Iubirii înaltul rang de Lege, La care să se-nchine şi sfânt şi păcătos, Ca sufletul,prin lacrimi,să-şi căştigeSă afle taine ascunse ...ce nu au înţeles!

Pentru acestea toate,Te-au răstignit pe Cruce, Dar răstignit-au Omul,şi nu pe Dumnezeu, Să vadă de Calvarul, Tu singur îţi poţi duceSă facă de ocară în veci:Numele Tău!

Dar Tu şi Dumnezeu şi Duhul sunteţi Unul, Şi Maica-Ţi,Preacurata,a spus-o tuturor: ,,Tu eşti Izbăvitorul şi robul şi stăpânulCăci eşti chiar Invierea... şi Cerului eşti Sol!

MIRACOLELE VIEŢII Miracolele vieţii se nasc de ai credinţă, Puterea de-a lupta şi de-a spera la greu, De-a nu îngenunchia când eşti în suferinţăDecât la vreo icoană,să-L rogi pe D-zeu!

Există o măsură şi-o vreme pentru toate Să se-mplinească tainic,cum le e scrisul sorţii; Dar sunt şi îndoieli când crezi că nu se poateŞi-ţi rătăceşti cărarea prin labirintul nopţii!

Dacă există visul ce-l ţii ascuns în tine Pe care câte-odată cu gândul îl răsfoi, Dar ţi-l hrăneşti cu lacrimi în nopţile senineŞi-n zilele ploioase ţi-l laşi spălat de ploi...

De mergi cu sacrificiul şi chinul pân' la capăt Şi-nveţi,în tine însuţi,să nu te mai îndoi, Atunci vine-mplinirea,speranţele îţi scapătŞi urci a vieţii trepte şi scapi şi de nevoi! Îţi uiţi şi labirintul prin care te-ai zbătut, Ce se-mpletea în tine cum lujerul pe-un par, Căci amintirea lui rămâne în trecutŞi poţi primi lumina în suflet ca un har! Şi de există încă enigme şi-ntrebări La care n-ai răspuns, să te-nsenini deplin, Miracolull ascunde în el nişte mirăriZâmbeşte şi tăieşte şi visul cel senin!

FLORIILE CREŞTINILOR ŞI ALE POEŢILOR A intrat Lumina în Cetate, Muguri de eoni au înflorit, Să ne spele gândul de păcateDe atunci...şi pân' la Infinit!

Ne-a trecut cu firea peste moarte, Sufletul curat ne-a primenit, Să purtăm Iubirea mai departeDe pe Golgota până la zenit!

Din lacrimi şi dureri ne-a ridicat, Şi Har ne-a presărat prin vers, Să-i facem Vieţii un frumos regatÎn care Poezia-i Univers! Şi din poeţi apostoli ne-a făcut, Să vindecăm a' sufletului răni, Să semănăm Cuvântu-n gândSpre Soare să ne poarte,peste vămi!

Sunt astăzi Floriile creştine, Dar şi Floriile născute de poeţi, ' Nălţămu-Ţi,Doamne,rugăciuneNe înfloreşte-n ramul noii vieţi!

ÎNVIEREA E bucurie-n fire: Hristos a Înviat!

Cu raze de IubireDin Cer ne-a mângâiat! Şi-a răspândit Lumina În suflet şi natură, Şi ne-a luat iar vinaCu lăcrimarea-i pură!

Din moarte şi din hulă Am fost răscumpăraţi, Din inimă,din gurăDin suflete cântaţi!

Prin Jertfa Sa pe Cruce Şi Cerul L-a deschis, Ca sufletul să urceDin nou în Paradis!

Să fie şi Pământul Cu cerul iar legat, Ne este LegământulIertări de păcat!

Coboară,azi,de Paşte, Pe Curcubeu de raze, Şi sufletele noastreLe umple cu topaze!

E bucurie-n fire: Hristos a Inviat!

Cu raze de IubireDin Cer ne-a mângâiat!

10 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Mioara ARDIELEANU

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR Printre lumi doar iubirea o caut în note suave de flaut, susurând nebune în vânt, într-un gând, peste gând şi nu, al lui Iuda sărut, ce suflet de-a pururi mi-a vrut... nu ştiu mai nimic ce am fost şi ce sunt hoinărind fără rost... Ştiu doar că sărutul trădării, zguduie firea-n şoapta mirării; mi-e greu să scutur şerpii din sân, mi-s dragi când dorul adesea îngân, duhuri-n clipele nerostite al Viului Sfânt, arzând, legănând şi cer şi pământ...

O altă săptămână de patimi, în cercul de foc, în cercul prea frânt, dezlegând şuvoaie de lacrimi şi-nflorind doar un gând, peste gând: - printre lumi doar iubirea o caut şi nu, al lui Iuda vremelnic sărut -peste pasul prea tânăr, cărunt...

ÎNVIEREA...

Sunt la un pas Mai aproape de stele Și-i tăcere...

Reverberând adânc Și prin clipă și prin gând, Toaca bate Și răzbate Cercul meu de om nătâng...

Hristos a înviat, șoptit, uitat Într-un pas nemăsurat, Mă-mpresoară, mă-nfioară Într-o doară Doar când clopot plânge Lin, într-o doină, ding, dong, ding... În hotarul de lumină sting, Atâtea doruri și cuvinte Toarse-n caierele sfinte, Să ne-alinte Când pribeag ne e sufletul de aur Arcuindu-se ca un balaur Peste chipul Maicii Sfinte, Trup și suflet, coborât-au azi în minte...

Gândul, cuvânt clipocind, Păsări multe ciripind, Lângă duhul fulgerând, Peste cruce prea flămând, Tot jelind cu Maica Sfântă, Primăvara prea arzândă…

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 LUNA...

HRISTOS A ÎNVIAT!

Luna-n cer, jos cerc de foc Lângă joc al vântoaselor rebele, Între stele-și cântă dorul, Între ape lung fiorul..

Deschid poarta…către altă lume Unde Sfântu-ncearcă a spune: “Strâmtă este poarta Că așa ne este soarta Și îngustă este calea, Care duce către viață, Dinspre zori de dimineață, Doar puțini sunt care-o află Prin secunda ancestrală, Într-o magică îndrăzneală…

Că așa se-nvârte soarta, Dar prea lată este calea Care duce la pieire, Amăgind aprigă fire, Mulți sunt cei în adormire Care merg pe ea, închipuire…”

Liniște adâncă, Lângă recea stâncă; Stelele făclii, Sufletele mii, Ard ca niște torte, În adâncul nopții, Lumină din lumină, Așteptând să vină…

Hristos a înviat din morți Cu moartea pre moarte călcând…

Viață, iubire în veci dăruind…

Ca și luna, suflet gând, Sus în cer e înger blând, Jos e demon prins de patimi, Înecat în dor și lacrimi... Și se scutur amândouă Într-o toamnă veche, nouă, Într-un cânt, într-o culoare, Din prezent și din uitare...

PERPETUUM MOBILE...

Poeme între două respirații, Dau senzații de o clipă Când îngerul pribeag Își frânge a lui aripă De buza mea încolțurată, De zbucium nins, Prelins din șoapta ta, Într-un colind al nemuririi...

IUBIRE, PASĂRE MĂIASTRĂ...

Un cânt al meu se pierde-n unda Dunării flămânde, Doar mâna ta schițând linii rotunde, îmi pătrunde În ceas de taină, între coapse, între gânduri furtunoase...

Zbor auriu, zbor violet...

Lăcrimând sămânța lumii, arde într-un mugure de dor, Universul de lumină, rătăcind într-un strigăt de cocor, Tot misterul unui suflet, între stele, într-un murmur de poet...

Cer auriu, cer violet...

* SAKURA Mi-e suflet floare de cireș Când șoapta ta mă strânge-n brațe; Reverberând, gust roua Florii dalbe, roz, În zen și umbra ta, Mușcând din clipă furtunos, Te simt și te miros... Îmbăt raiul de lumină Ca sărutul tău de foc Să-l prind veșnic lângă mine, Cosânzeană, uitând clipa, Uitând loc,

De mă deschid râzând În vraja jocului divin, Matematic răsucind Firul dalb cu gândul lin...

Fulgerând câmpul cu maci, Mă ridic în cercul mistic Într-o ploaie de ninsori, Înmărmurind în pistilul unei flori, Fructul roșu de lumină, Vină dar...te-aștept Cu dor în piept Ascultând o violină, Poate zumzet de albină...

11 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 MAMEI

Vera CRĂCIUN

DE ZIUA LOR, A FLORILOR… Priveste azi o floare, un mugur, un copil Și simte iar parfumul sau zâmbetul lor fin!

Tresari, când se înalță spre tine cu mult drag, Răsfață-le iubirea, croiește-le un prag!

Vorbește-le de soare, de cer, e ziua lor, E sărbătoare mare, e ziua florilor!

Doar un copil e-o floare din inimi de părinte, E sângele din sânge care nicicând nu minte!

Când degetul ț i-l prinde și mergi tot mai departe, O lume se deschide, nimic nu mai desparte!

Să ne plecăm privirea, genunchiul să atingă Pământul, ce dă aripi petalelor să-nvingă!

Privește azi o floare, un mugur, un copil Și simte iar parfumul sau zâmbetul lor fin!

Tresari, când se înalță spre tine cu mult drag, Răsfață-le iubirea, croiește-le un prag.

ÎN NOAPTEA CEA SFÂNTĂ Lumina își face popas pe pământ Sosită în taină la Sfântul Mormânt!

Se-nalță ușoară, curată și cântă: Hristos a înviat! E Noaptea cea Sfântă!

Noi prindem scânteia cu ochi lăcrimați, Cu rugă la ceruri, la părinții plecați, În timp ce o voce se-aude cum cântă: Hristos a înviat! E Noaptea cea Sfântă! Și clopotul bate, un altul urmează… În Lumini din Lumină iertarea veghează!

Iisus e cu noi și-o inimă cântă: Hristos a înviat! E Noaptea cea Sfântă!

O lacrimă îți udă pământul ce desparte Lumina de-ntuneric, trăirile… de moarte!

Dar din sămânța vie a ramului tău sfânt Se nasc petale fine purtate azi de vânt! Și ele vor petrece! E Ziua de Florii, E ziua când nici astăzi, tu, mamă, n-ai să vii!

Mai multe flori sunt, poate, acolo unde ești, Mai pură e iubirea prin nori dumnezeiești…

Pe scaunul tău verde stau lacrimi vechi și reci…

Vei mai veni vreodată? Vei mai veni din veci?

Tu ai rămas icoana cu zâmbet îngeresc, Cu numele de mamă! Zadarnic îl rostesc!

Credeam chiar că iubirea la nesfârșit va fi…

Că legănatu-ți dulce nu va-nceta o zi, Că, obosite brațe vor alunga, vor șterge, Mici pete de culoare … Azi cine le-nțelege? ...doar lacrima ce-ți udă pământul ce desparte Lumina de-ntuneric, trăirile… de moarte! Și din sămânța vie a ramului tău sfânt Se nasc petale fine purtate azi de vânt!

DE VORBĂ CU FLORILE Să-mi lași privirea să atingă Frumosul din petala ta, Să lași în zori albul să ningă Pe fruntea mea, pe fruntea mea! Și dacă noaptea fără stea, Lumina-ncearcă să îți stingă, Să-mi lași privirea să atingă Frumosul din petala ta!

Voi zăbovi și voi veghea Ca strălucirea ta să-nvingă, Iar vântul când va adia Îl voi ruga să te convingă Să-mi lași privirea să atingă Frumosul din petala ta!

ȘI IATĂ, TRANDAFIRUL… Din fragedă tulpină se naște azi o floare, Petale de miresme sosite-n roșu-aprins!

Privirea-ți printre gene îți e stăruitoare: O floare se înalță cu spinul de ea prins?! Și pasu-ți pe alee mai repede pășește...

Te cheamă nerăbdarea, foc de lumini nestins; Vei prinde un miracol… bobocul înflorește, O floare se înalță cu spinul de ea prins!

Căuș tu faci din palme, dar firul te rănește, Cu grijă-apleci sărutul de zâmbete cuprins; Și iată, trandafirul sublimul dăruiește, Chiar dacă se înalță cu spinul de el prins…

12 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 PLUGARUL

Livia FRUNZĂ

FERICIREA Din Tine-aş zidi, Doamne, o şcoală, Tu să îmi fii dascăl suprem, Eu să învăţ la tine în poală Viaţa să-mi depăn ca pe un ghem.

Desculţă visam pe cărările vieţii Şi piatra din talpă n-o suportam!

Ce slugă datoare eram eu tristeţii...

Cu jind la pierzare, la ce nu aveam!

Dar până să-mi pierd zadarnică firea, Tu, prea cinstite al meu pedagog, În cale mi-ai scos pe loc Fericirea Şi-n faţă mi-ai pus sărmanul olog!

De-atunci cu credinţă, iubit Dumnezeu, Zilnic cioplesc de zor un toiag Şi nu mă mai satur, prieten al meu, S-alerg înspre Tine ca un pribeag!

Că Tu mă înveţi să răzui creioane, Cu ele s-aduc la limanuri epave Şi vâsle sau leacuri, cârje, bastoane Versul să-mi fie la inimi bolnave.

MUSAFIR - DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA MEA Mâine ochii mei pe stradă, Dacă ei Te-ar întâlni, Nu s-ar îndoi să creadă Că doar Tu puteai a fi!

Mintea prin confuzii paşte, Deseori prin smoală, lut, Dar oricum Te-ar recunoaşte Fiindcă-n suflet Te-a ţinut.

Ar fi poate o minune!

Fericită biata-mi soartă...

Dacă-n hainele de lume Mâine, Tu, mi-ai bate-n poartă!

Te-aş primi la mine-n casă, Ţi-aş da tot ce am mai bun, Să vezi cum mă-nchin la masă Când atâtea am să-Ţi spun... Ţi-aş da Ţie, musafir, Cea mai trainică odaie, Cu parfum de trandafir Eu Ţi-aş umple o copaie.

Să îmi dai aşa onoare De a mă fi îngrijit De bătrânele-Ţi picioare Ce la mine-au poposit.

Iar pe-afară unei toamne Cu foi-frunze ruginii, I-aş şopti de Tine, Doamne, C-ai venit şi-ai să mai vii!

Doamne, un pogon de humă Mi-ai lăsat să îl muncesc Şi în palme, ca pe-o gumă, Lui, ţărâna să-i strivesc. Între orişicare toamne, Năzuinţa la belşug Mi-o ridic spre ceruri, Doamne, Din pământul meu chilug!

Ce sudori îmi curg pe frunte...

Ori mă ard ca pe un rug!

Când mai semăn un grăunte, Fedeleş legat de plug.

Biciu-mi tremură în mână...

Obosiţi sunt boii mei!

Pentr-un pumn de spic de grână, Eu le cer să-mi fie zmei! Şi-apoi tremur şi-s zăludă...

Grindina că mă izbeşte, Din porunca Ta cea crudă, Munca de-mi zădărniceşte! Îmi fac zdrenţe din cămaşă Şi mă-ntreb şi mă usuc, De ce-mi pui Tu în cocoaşă, Mai mult decât pot să duc?

De ce vrei ca de bezmetic, Eu să-Ţi dau pline hambare, Când Tu-mi dai numai un petic Din prea multa-Ţi îndurare?

Nu văd nicio diferenţă Între mine şi-al meu bou, Când, cu-aceeaşi indulgenţă, Ne îngropi într-un cavou!

TEAMĂ Îmi este teamă să-ţi scriu uneori, Să nu Te mai tulbur cu vanul cuvânt!

Dac-ai şti cât adesea poţi să mă dori, De clapa deschizi vreunui mormânt...

După ce mi-ai luat pe bunul părinte, Certată cu Tine degeaba am fost.

Ochii-mi secaţi, gura-mi necuminte La Tine căscam şi te luam la rost!

Sub chipul Tău falnic zidit în icoană Abia vânturam sărmana-mi fantomă, Iar Tu stăpâneai în mine - matroană Gândul spurcat de vrajbă de Tomă...

Greu am mai dat cu Tine la pace!

Să-mi lepăd destinul de dor şi de ciudă, Să sparg cu putere a mea carapace, Să nu am săruturi pe buze de Iudă.

MÂNTUIREA LIOTEI Ce bine că Domnul Hristos A înviat pe vârfuri de Golgotă!

Că pe la noi, aici, pe jos, E frig şi beznă ca în grotă!

Mai bine ţinem Învierea Sub lacăte de sfânt cuvânt, Decât s-o îndulcim cu fierea Ce izvorăşte din pământ!

Nu suntem vrednici nici de sânge Şi nici din trup să Îi gustăm.

Iisus de dragul nostru plânge!

De dragul cui, nu-L ascultăm?

Ciulim urechi la un cuptor Încins cu săli de judecată, Că fiecare-i procuror Cu roba şifonată... Şi pledoarii se ţin în derapaj Că haina unui Ixulescu E mai "mişto" ca ambalaj Decât a bietului Popescu.

Ce bine că Domnul Hristos A înviat pe vârfuri de Golgotă!

Că de-ar fi fost un pic mai jos, Şmecherii-L făceau mascotă. Şi L-ar fi scos pe vreo tarabă, Să-L vândă fără vreo tocmeală...

C-aşa e omul! Vrea în grabă Să vândă fără chibzuială!

Aşa ai Doamne slujitori! Cu vorba ori cuvântul, Că pentr-un pumn de bănişori Ţi-ar răscoli mormântul!

Ce bine că Domnul Hristos A înviat pe vârfuri de Golgotă!

Mă rog acum şi mai vârtos Să nu coboare la liotă!

La şleahta unora atei Ce numele-n deşert Îi iau Şi altor animale-zei Credinţa oarbă şi-o predau!

Să nu cobori! Iisus, iubite, Te vor ucide ca pe-un miel!

Că hainele-Ţi sunt ponosite, Nu sunt din firma lui Chanel!

La început, a fost un duel-exerciţiu, Cu forţa Ta măreaţă, atât de neînvins, Apoi capitulam, semnam un armistiţiu Cu resemnarea ce-n mine-ai aprins!

De-aceea mi-e teamă să plâng cu avânt, Să nu mă striveşti de parcă sunt râmă Şi tot ce-am mai bun şi poate mai sfânt Să-mi iei nemilos şi-această fărâmă...

13 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Nicolae DOFTOREANU

TANGOU OPTIMIST DE PAŞTI NU FI PESIMISTĂ !

Rezistă în starea de bine …

Ce vine banal doar din tine… Şi…CREDE că starea de bine Ea n-are hotar !.

Când eşti optimistă, ….Ea ţine !

PERSISTĂ,…

Doar fiindcă există

TANGOU DE PAȘTE Motto:

… Revine !

Lumina iubirii, ce duce-n final povara zidirii, Dovedind ce trainic i-a fost rostul tainic N-a făcut zadarnic ..

Gestul triumfal ce-a dat omenirii Dorinţa-mplinirii…

La schimb nemuririi!

Amarnicul vis, punctual promis, A fost pentr-o clipă Aripă de zori cu capul în nori Care te-a născut Când ai apărut…din necunoscut, Ca fiind punct final, Golit de venin, …de jocul divin, Ce ne-a recreeat, Când ne-a învăţat Că tot ce-i sub soare iubeşte… şi moare Înspre a se naşte …Optimist de Paşte !!

„Aceasta este porunca mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am v-am iubit eu”.

Biblia – Ioan 14 -15/12 Pe scurt : Credeam cândva, La început, Cu mult mai înainte, de-a-L fi văzut şi cunoscut cu-adevărat, Că a iubi TOTAL, Nu-i decât un cuvânt banal…

Pe care doar îl spui şi-atât!

Momentul GATA…a trecut, Că dragostea e patima trăirii-n pripă, De pofte declanşate de simţiri Incluse în promisele iubirii de-o clipă!

Că dragostea, cedând pornirilor stârnite De pasiuni dezlănţuite dintr-o dată, STRICĂ, Deoarece doar uneori, sau poate niciodată, Vei resimţi fiorii amintirii pe care îi ridică Aripa îngerească, în adierea ei prin colbul nemuririi.

Că dragostea care te prinde-n plasă, Fiind patima trăirilor din pofte declanşate de simţiri, Incluse în promisiunile iubirii de moment…

E FALSĂ ! …Nu e sentiment !

Dar azi constat, privindu-mi viaţa matinal, Că a iubi la suprafaţă, doar carnal, E ca şi cum numai mânjeşti doar cerul cu privirea…

Făr-ai simţi deloc nemărginirea, Pentru că dragostea adevărată o trăieşti Numai atunci când simţi în tine PACEA, Ca stare care te încearcă dintr-o dată Şi-ţi dă din nou puterea să doreşti Minunea ÎNVIERII şi LUMINII, Pe baza căreia urezi din inimă, la toţi creştinii, Cu glas curat…

Cristos a înviat!

La care ei răspund imediat, …şi nu-s poveşti…, Adevărat a înviat!

Atunci simţi că-i iubeşti pe toţi nespus de mult, Aşa cum a mai fost cândva, Demult …La început.

14 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

SUB O PLOAIE DE PETALE

Elena MOISEI

ZI DE PAŞTE Astăzi a ouat găina, Ouă roșii în cuibar, Pezevenche e haina!

Miracol? N-aveam habar!

Iepurașul meu prin iarbă, Face ouă colorate, Reușește să le piardă, Noi le căutăm pe toate!

Am găsit prin iarba crudă, Ouă și de ciocolată, Iarba e verde și udă, Ciocolata... minunată!

Ce frumos în zi de Paște, Sărbătoare cu Lumină, Primăvara iar renaște, Cu surprize prin grădină!

E o ploaie de petale Sub un corcoduș în floare, Azi, în zi de sărbătoare, Ninge cu flori în culoare!

Salcâmii de ghirlande-s plini, Sunt nebuni de fericire, Explozie albă în ciorchini, Năuciți în strălucire!

Iar tufele de liliac Înmiresmate-s în parfum, Zorelele de pe arac, Un pictorial într-un album!

Plutesc petale de frumos... În jurul meu, atâta floare, Un Paradis misterios, E frumos...încât mă doare!

Alături, mierla în cântare În tril perfect executat, Plutesc prin flori într-o visare Și... mă cuprinde un oftat ...

Cioc, cioc, cioc!

E Paști! Hristos a Înviat!

A înviat cu-adevărat!

Azi Primăvara renaște!

La mulți ani în zi de Paște!

De Sfintele Paști acasă, Toți sunt așezați la masă, Cozonaci și ouă roșii, Astăzi ne cinstim strămoșii!

La mulți ani! E zi cu soare!

Ouă roșii, pască moale, Reuniune în familie, Sărbătoare în aprilie!

Azi va țin o dizertație Și vă-ndemn cu adorație Lumea toată recunoaște Ziua sfântă, zi de Paște!

HRISTOS A ÎNVIAT! Azi e mare sărbătoare, E Paști! Hristos a Înviat!

Vânt cald, floare și mult soare Și... Lumina am luat!

Zâmbete și veselie, Cozonacii-s puși pe masă, Sărbătoare în familie, Toți cei dragi ne-așteaptă acasă!

Milostivi în zi de Paște În floarea albă de april, Un gând pios astăzi se naște, Un salt în timp, un vis pueril!

Salcia tremură mlădie, Arc în timp întinde clipa, Anii-n puf de păpădie, Au zburat frângând aripa!

Sufletul în tremur toarce, Tristețea se deșiră-n van, Pleoapa plânsă lacrimi stoarce, Lumina vine diafan!

Se-nfiripă din Lumină, Gândurile adevărate, Duse-n aripă divină, În marea divinitate!

Candela Luminii sfântă, Palpită-n gând făr'de păcat, Îngerii în coruri cântă, Astăzi... Hristos a Înviat!

HAI SĂ TE SCOT LA... UN ZÂMBET REGATUL FLORILOR

LA MULŢI ANI ÎN ZI DE PAŞTE!

ASTĂZI HRISTOS A INVIAT!

Primăvară însorită...

Cântă florile în soare, Ne zâmbește înflorită, Floarea e în sărbătoare!

Curcubee de lumină, O lalea îmbujorată, O explozie divină De culoare deșănțată!

Flori de măr aprinse-n soare Sunt petale-naripate, Zboară-n zi de sărbătoare În culori amestecate!

Toporași și viorele Scânteiază-n iarba udă Și-ntr-un cânt de păsărele, Înverzește frunza crudă!

Florile pe-alei prin parcuri, Împrejur și-n depărtare, Păsărele, gâze, fluturi, Au întins o horă mare!

Azi e zi de sărbătoare, E dansul culorilor, Curcubeul râde-n soare În Regatul florilor!

Hai să te scot la un zâmbet, Râde soarele-n priviri, Florile cântă în zumzet, Începuturi de iubiri!

Zâmbetul este viral, O viroză cronică, Râde-n soare un ștrengar, Cu mimă ironică!

Cu fustițe colorate, Nostime cu nasu-n vânt, Tinere și zbuciumate, Fete râd, le vezi trecând!

Cu părul făcut inele, Te întrebi unde se duc, Întorci capul după ele Și-ai rămas complet năuc!

Sunt o pată de culoare În orașul cenușiu, Mă aprind și chiar mă doare, Tânăr vreau eu iar să fiu!

Generația viitoare Ține-o dizertație, Ies ca muștele la soare Făcând agitație!

Au mintea cât o alună, Nu au ocupație, Ele-au pus coada la prună, Au stârnit senzație!

Tinere și expansive Puse pe distracție, Senzuale, explosive, Doamne câtă grație!

15 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 RUGĂCIUNE

HRISTOS A ÎNVIAT!

Doina BÂRCĂ

Alungă focul necredinței Doamne cu puterea ta, Și lasă loc biruinței Oamenilor „turma” ta!

Să avem mărinimie, Și credință-n cele sfinte, Să trăim în armonie, Și să Te iubim fierbinte.

Să ne mântui de durere... Și de rele să ne mântui Și de boală și de plânset Să avem pace în suflet!

Fă-ne să vedem o Doamne, Noru’ acela aurit, Pe care nu ai odihnă Că ai „turma” de păzit.

Vrednici ca să fim de tine, Și puternici și miloși, Ca în zelul nostru mare Să devenim credincioși .

Este zarvă, gălăgie, La noi în bucătărie…

Toate ouăle curate, Vor să fie colorate Că doar vine Paștele, Și-și pun strai de sărbătoare, Să strălucească-n culoare.

Roșii, verzi, albastre, Bucurie mare…

Că a venit iar, marea sărbătoare, Când toți vom cânta, Într-un glas curat, Dumnezeu cu noi, HRISTOS A ÎNVIAT!

Adriana PAPUC

RUGĂCIUNE Fă o minune Doamne şi cu mine, Ajută-mă să fiu un om mai bun, Învaţă-mă să cred mai mult în tine, Să nu mă rătăcesc cumva pe drum.

Nu merg destul de des în casa Ta, Deşi nu sunt ateu şi cred în Tine, Şi nici în posturi lungi nu mă cufund, Îmi e deajuns, o simplă rugăciune.

Te caut uneori când n-am răspunsuri La întrebări pe care mi le pun, Când nu ştiu care-i calea înainte, Ori dacă să mă-ntorc atunci din drum.

Te regăsesc adesea-n firul ierbii, În cer senin,furtună, vânt şi nori, Şi lângă mine în fiecare dimineaţă Eşti Tu, când mă trezesc în zori.

Mă rog să-mi fii alături toată viaţa, De idoli falşi tot Tu să mă păzeşti, Sunt fiul Tău, n-am nici o îndoială, Căci din prea plinul Tău, tu mă iubeşti.

16 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului PREA MULTE PĂCATE! Plouă mărunt, repetat... cerul întreg se prăvale, șuvoaie ce vin ne-ncetat, se-adună apoi în pâraie...

Mai mult se stârnește urgia ce mătură totul în cale!

Stihii răscolite demonic ne umplu de chin și de jale. .................

Suntem "nimic"!

Atârnăm de-un firav, fir de ață!

Un demon ar vrea, chiar acum, stăpân să se facă pe viață.

El se hrănește și crește, cu răul din fiecare.

Din rău, mai rău se pornește și răul se face mai mare!

Ajută-ne Doamne din cer, iart-ale noastre păcate și fă,Doamne, din nou să fie-n lume dreptate!

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 PLÂNG OCHII TĂI Plâng ochii Tăi cu lacrimă amară pe care,toată, o aduni în pumni…

Văzându-ți fiul cum devine fiară în suflet tot pelinul îl aduni!

Plâng ochii Tăi cu lacrimă de sânge căci pe Pământ s-a înmulțit doar Cain.

Măicuța pruncul mort la piept îl strânge; o victimă a omului hain!

Plâng ochii Tăi cu lacrimi de durere!

Copiii tăi s-au înmulțit și-s răi!

Da-n colțul ochiului e-o lacrimă ce piere…

Ai și copii săraci, plini de nevoi.

Aceștia au în suflet doar iubire și bunătatea au primit-o-n dar!

Sunt oameni simpli, dar a lor privire stă îndreptată către- al Tău altar !

Ai spune- o vorbă caldă și blajină când mâna Ți-o întinzi deasupra lor, fiindcă aceștia sunt un fel de Abel ce-i omorât de fratele cel rău.

Ei îți sunt Ție mângâiere așa cum Tu ești totul pentru ei iar moartea lor înseamnă înviere a sufletului pururi călător!

Maria SIMION-OSMULICHEVICI

Motto: „Cum poti Tu sa ma ajuti in mii de feluri, Doamne...in fiecare zi imi dai un semn...”

Mihaela Grajdeanu.

DOAMNE, CÂT DE DARNIC EȘTI! O viață-ntreagă te-am simțit aproape Tu,Doamne, cât de darnic ești cu noi!

Deși mulți suntem triști ,plini de nevoi Și sărăcia-i gata să ne-ngroape, În fiecare zi ne dai un semn De mila și-ndurarea ta Divină, S-avem în noi încrederea creștină Și-acesta să ne fie un îndemn!

Eu știu că ești acolo sus în ceruri Și n-am nevoie să mi te arăți Căci,Tu ești Doamne-acela care poți Să mă ajuți în mii și mii de feluri.

Mereu trimiți spre mine câte-un înger Cu chip de om ca să mă-nveselească Și din căderea mea să mă oprească, Să nu mă duc în iad,să vin spre cer!

Sunt mulți dintre aceia care neagă.

Cât sunt în viață,pentru ei nu ești! Și se dedau la ''patime'' lumești Așa trăind în viața lor întreagă.

Dar când începe ultima lor clipă Spre Tine gândul lor, precis, îndreaptă Și se căiesc amarnic de-a lor faptă Dorind ca să îi iei pe-a ta aripă!

Ne iart-acum de faptele neroade, De gândul rău, de vorba necurată Și dă Tu viața veșnic-așteptată Aceluia ce în genunchi îți șade.

Mă iartă și pe mine,păcătoasa Ce uit ades să mă închin la tine, Dar ești prezent și viu acolo-n mine Căci trupul meu îți este, Ție, casa!

17 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 ÎN AŞTEPTAREA ÎNVIERII Astăzi e Vinerea Mare E zi de comemorare Lumea este in mişcare Pregătiri de sărbătoare.

Tănase CARAŞCA

FLORII Iubito,-i sărbătoare, şi-acum ca oricând În zi de Florii îmi eşti tot în gând.

De-i bine ce fac, ori cuprinsul e rău, Răspunsu-i la tine şi nu este greu.

Iubito, e Sfânta Floriilor azi Iar gându-mi se-nalţă spre vârfuri de brazi.

Din conul ce poartă sămânţa iubirii Ţâşneşte un semn în dar fericirii. Şi dacă în cer, undeva între stele E steaua ce poartă speranţele mele, Mai este o şansă ce nu e pierdută...

Un plin de lumini cu drag mă sărută.

Corolă de floare, petală de dor Floriile-s azi, e semn sclipitor Când orice ai face şi orice ai fi Cu ochii închişi conjugi “a iubi”.

PROHOD Din mănăstiri se-aude-acum prohodul Şi clopotele sus a jale bat, În cuie răstignit pe cruce Domnul Iisus spre slava Lui s-a ridicat. Îi plângem chipu-ncoronat cu flori, Amare lacrimi picură în ceară, Iar candelele ard sclipind ninsori Pe pârtia creştină, milenară. În mormânt, Hristoase, pus ai fost În giulgiul alb şi pur ce chipu-ţi poartă Cu lespede de piatră pusă-n post De paznic să-ţi vegheze-a nopţii soartă.

Te-a plâns poporul, cei ce te iubeau, Apostolii au aşteptat în taină Miracolul în care ei credeau Din ce le-ai spus la Cina Cea de Taină.

Dar, în a treia zi, sfântă minune Ce au văzut-o toţi în clipa când Te-ai ridicat din groapă în genune Cu viaţa pre moarte călcând.

Hristoase, răstignit sus pe Golgotă De-atunci există-n conştiinţa mea Credinţa pururi vie, poliglotă În mântuirea lumii, prin a Ta.

Ouăle se fierb în apă Şi vopseaua le adapă Coaja, ce din alb curat Bună-i pentru colorat. Şi-n culori de curcubeu Se transformă oul zeu, Oul dătător de viaţă Ce aprinde roşu-n faţă.

Un miros de aluat Pufos, moale şi curat Înţesat cu dulciurele Cozonacul mamei mele.

Ce-n covată-l plămădeşte Şi atent îl urmăreşte Să crească şi să sporească S-ajungă şi pentru pască.

Brânză cu-aluatu-n cruce Răsucită în răscruce, Cu stafide unt şi miere Pregătite de-Nviere. Şi fripturi, alte bucate Făcute pe negustate Şi cu suflet puse-n ele De mâna măicuţei mele.

Toate aste-au fost şi sunt Cât e viaţă pe pământ, Le trăim cu bucurie, Dar nu ca-n copilărie!

RĂSPUNS Floarea de colţ şi-a trimis săgeata spre cer.

Răspunsul soarelui ne vesteşte că Înalta Primăvară încearcă să ne încălzească sufletele într-o unduire de salcie înflorită prevestitoare de Înviere.

ÎNVIEREA E sărbătoarea lumii Pre moarte a călcat Şi astăzi pentru toţi Hristos a înviat!

Străbate din biserici Un îngeresc cântat, O odă bucuriei, Hristos a înviat!

Noi toţi, trăim prin moarte, El, fie lăudat, Ne-a învăţat să spunem Hristos a înviat!

Că începând de astăzi Şi pân’ la înălţat, Ne bucurăm cinstindu-L Hristos a înviat!

Mai sunt destui în lume Ce cred că-i surogat, Dar azi şi pentru ei Hristos a înviat.

Sărmana mea măicuţă Cu-n ou roşit a dat Un cioc şi anul ăsta Hristos a înviat!

Cu-o lacrimă ascunsă Şi glasul tremurat, Răspund măicuţei mele -Hristos a înviat! Şi-i văd chipul angelic De-odată luminat: -E-adevărat măicuţă, Hristos a înviat!

Ea ştie drumul vieţii Şi l-a continuat Născându-mă, prin mine Hristos a înviat!

Miracol sfânt al vieţii Din Duhul Sfânt plecat Ajuns pe buza lumii, Hristos a înviat!

18 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 ŞI-A FOST…

DESPĂRŢIRE

Şi-a fost o perioadă fasta Când neglijându-mă complet, Condus de inima-mi albastră, Rob am fost la al meu suflet.

Costache NĂSTASE

LA SLUJBA DE ÎNVIERE Când preotul ne-a chemat Cu glasul profund, vibrant Într-o încredere deplină “Veniţi să luaţi lumină”, Aveam déjà lumină-n suflet Ne cuprinsese complet Minunea ce s-a întâmplat Anume că “Hristos a înviat”.

O bucurie fără margini S-a răspândit printre oameni Şi toţi răsuflă uşuraţi De Duhul Sfânt iluminaţi.

Prin jertfa şi-nvierea Sa Arătatu-ni-s-a calea Cea dreaptă şi adevărată Şi cu încredere urmată.

Ca-n fiecare an, de Paşte Speranţa-n oameni iar renaşte În alungarea relelor Acum şi-n vecii vecilor.

DOAR CU DRAGOSTE Încă mai fumegă iubirea Mai sunt câţiva tăciuni nestinşi Chiar dacă şi-a-mplinit menirea Încă suntem de ea pătrunşi. Şi ar putea veni o ploaie Care s-o stingă complet Sau vânt să işte vâlvătaie Pârjolindu-ne la suflet.

Chiar mă întreb cum e mai bine, Ce să prefer : ploaie sau vânt, Traiul stătut în ape line Sau prospeţimea din torent.

Totuşi alegerea-i uşoară, Fiind de preferat fireşte Să fiu omul care zboară Şi nu acel ce se târăşte.

Eram atât de împreună, N-aveam nici gânduri separate, Simţirea ne era comună, Şi locuiam în vis palate.

Căci toată energia mea Era dedicate celei Ce gândurile-mi atrăgea Ca Polul Nord acul busolei.

Aripi şi zbor, matcă şi râu, Blânde lumini de curcubeu, Copac şi ram, pâine şi grâu Eram un tot, doar tu şi eu.

A fost dezmăţ sau libertate ?

Aceasta o mai poate spune Cu calm şi seninătate Doar sângele care apune,

Atracţia ce ne unea Ţinându-ne strâns împreună Rotund întregul completa, Trăirea ne era deplină.

Nu sufletul care doreşte, Nu nerăbdarea care ceartă, Nu inima care tânjeşte Nici raţiunea care iartă.

Dar îndoiala a pătruns Ca picătura chinezească Şi în final ea a ajuns Chiar dragostea să risipească.

Dacă splendidele trăiri Au fost aievea sau iluzii, Ori năluciri ori împliniri, Nu vreau să ştiu, nu trag concluzii.

Ne-mpărtăşind acelaşi gând Buimaci şi singuri am plecat Tu disperată, lăcrimând, Eu moralmente, dărâmat.

INVIDIE Te uiţi prin gard la viaţa altuia Gândind c-ai fi putut să fii în locul lui Dacă atunci n-ar fi intervenit ceva…

Sau ai fi fost chiar tu părtaş norocului.

Desigur, întâmplările-şi au rostul Şi rolul lor în ce s-a întâmplat Dar e greşit să crezi că asta-i totul Şi să rămâi acolo cantonat.

Nu poţi privi prin gard o viaţă-ntreagă Invidiind pe cel ce-a reuşit Şi doar sperând cumva soarta să dreagă Ce îţi închipui tu că a greşit.

Priveşte soarele din curtea ta Şi vezi că e acelaşi ca alături Iar întâmplările ce te-au marcat cândva Cu-nţelepciune doar tu poţi să le-nlături.

Drumul normal al tău e foarte simplu Dacă-nţelegi şi-acţionezi în sensul Că central Universului eşti tu Iar ceilalţi, după tine îşi reglează mersul.

Şi-atunci când porţi ţi se închid Doar cu dragoste se poate Să eviţi drumul arid, Cel numit singurătate.

19 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Dan SPRÎNCENATU

Mirela MARCOCI

MASA DE PAȘTE DRUMUL CRUCII Se-apropie ziua magică a învierii, e timpul să uităm tristeţea ce apasă sufletul rătăcitor, să încercăm măcar in săptămâna luminată un pic mai milostivi să fim!

Pe el, mântuitorul nostru îl iubim cu dragoste imensă ne-nconjoară iar jerfa lui ne face să-l urmăm pe drumul crucii cel puţin în gând.

O rugăciune spunem când simţim că-i greu şi mai ales acum în postul mare veniţi e pentru fiecare ziua împăcării, cu mâinile purtând cu drag în noaptea învierii sfânta lumânare bucuroşi rostim cu voce înceată Hristos a înviat !

O SĂPTĂMÂNĂ MAGICĂ A început o săptămână magică,divină A patimilor mântuitorului Iisus Hristos Ne pregătim pioşi să luăm lumină Visăm să-avem un gând mai luminos.

Cu ochii închiși mă-ntorc în amintire, îi văd pe toți ai mei cum stau și ospătează, la masa ce cu ei mă așezam odată, să împărțim bucate minunate.

Bogat era ospățul, precum în zi de Paște, plăcinta mamei care încă-mi mai miroase, m-ademenește să mă-ntorc și azi la masă, draga de ea, nu știe că-s atâta de departe.

Aud și acum copilărească ceartă, sunt frații mei ce-au dus o luptă serioasă, părându-li-se-n parte cu dreptate, s-aleagă cel mai ascuțit din ouă, cel de cioacă.

Din colțul meu de viitor acum privesc, în ciuda nostalgiei ce m-apasă, tot zâmbesc, îmi este amintirea-n minte atât de vie, o retrăiesc frumos, când dor îmi e să-mi fie..

E partea bună a năprasnicului dor, să reînvie amintirile ce-n lipsa lui tot mor, ce-mi pasă că nu-i bine să trăiesc vremelnic, să mă-ntorc, mereu îmi zic că tot frumosul meu trecut, e cel nemuritor.

M-așez și azi la masa mea de Paște, doar cu prezentul ce-l iubesc, și-l am în față, dar și cu cei ce îmi sunt dragi, departe, în suflet, să m-ospătez la masa-mpărătească de multe ori, pân’ deveni-va realitate...

Se-apropie şi clipa dulcei împăcării Cu inima curată, fierbinte să iubim E- aproape Învierea, clipa purificării Haideţi să-ncercăm mai buni să fim.

Veniţi să luaţi lumină, înspre zori În noaptea sfăntă auzim un zbor Iisus se-aşează dincolo de nori Şi ne trimite fiecăruia un dor.

20 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Mariana DIDU

LIROSOFIE ȘI EROSOFIE Poezia ca glas al ființei de prof.univ.dr.Ovidiu Ghidirmic Mariana Didu este o scriitoare adevărată, în sensul profesionist al cuvântului, autoare a unei opere complexe, însumând mai multe volume de versuri, proză, memorialistică, piese de teatru, aforisme și reflecții filosofice, critică și istorie literară, despre care m-am pronunțat, de-a lungul timpului și asupra cărora am atras atenția, în repetate rânduri. Autoarea este înainte de toate o poetă plină de har, stăpână peste magia „cuvintelor îndumnezeite”, așa cum obișnuiește să se autocaracterizeze și să se autodefinească, la modul metaforic. În studiul introductiv de la volumul antologic de versuri, cu un titlu de-a dreptul memorabil: „Strigăt de stea călătoare” (Editura „Scrisul românesc”, 2004), care ne amintește, întrucâtva, de volumul de debut al Carolinei Ilica: „Neîmblânzită ca o stea lactee”, spuneam că Mariana Didu profesează o „erosofie”, o poezie filosofică despre dragoste. Așa se explică aderența poetei la modelul blagian, materializată în lucrarea ei de referință: „Lucian Blaga și morfologia culturii” (Editura „Universitaria”, 2008), la origine teza sa de doctorat.

Proza Marianei Didu este în esență o proză lirică și fantastică, de un indubitabil rafinament stilistic, în special cea din microromanul „Femeia în spatele oglinzii” (2003), al cărui titlu este un pandant la volumul „Femeia în fața oglinzii“, al Hortensiei Papadat Bengescu. De rezonanță blagiană este și titlul volumului de aforisme și reflecții filosofice: „Stele în fântânile dorului” (Editura „Scrisul românesc”, 2008). În schimb, „Jurnal despre limitele existenței” (Editura „Universitaria”, 2010) este un jurnal existențialist, de tip heideggerian.

Poezia Marianei Didu este, în linii generale, de factură suprarealistă și ne evocă, pe alocuri, tablourile lui Salvador Dali. Începând cu volumul de față: „Poemele ființei”, poeta intră într-o altă etapă a evoluției sale lirice, una superioară. Discursul liric își accentuează caracterul filosofic.

Poezia se conceptualizează, devine o poezie de idei. Poeta manevrează cu subtilitate concepte, noțiuni, idei, termeni filosofici și atinge o nouă treaptă a elevației lirice. Acest volum se înscrie aproape în întregime sub semnul existențialismului filosofic.

A ajunge la cultură înseamnă a ajunge la concepte. Conceptul de bază, central, al Marianei Didu devine, în acest volum, „ființa”. Poemele acestui volum sunt, în linii mari, „poeme ale ființei”, cum bine le intitulează autoarea. În volumul „Originea operei de artă”, Heidegger, corifeul existențialismului german, definea poezia ca un „glas al ființei”. Și mai spunea același mare filosof că: „limba este un adăpost al ființei”, iar „omul locuiește în cuvânt”, cuvinte pe care ar trebui să le știe și să le însușească toți poeții lumii.

Poeții au - se știe - dreptul la o lume a lor „absolută”, ceea ce ne spune și Mariana Didu, chiar în poemul cu care se deschide acest volum, fără să renunțe cu totul la stilul său baroc, încărcat de podoabe, la jocul strălucitor de imagini și de metafore, de o puritate originară: „izvor veșnic de ape arteziene / și cristaline / în care se scaldă zimbrii de foc…”. Poemul se încheie cu imaginea lumii absolute a ideilor despre ființă, reprezentată ca o aspirație imposibil de atins („Poem pentru lumea mea absolută”).

Se poate remarca, în poezia de acum, a Marianei Didu, capacitatea excepțională de a concretiza noțiunile cele mai abstracte, așa cum se întâmplă cu „timpul”, una dintre categoriile fundamentale ale existenței, care se subțiază și ajunge ca un „șarpe”, așa cum ne spune poeta, printr-o splendidă metaforă („doar timpul se subțiază ca un șarpe”). Din recuzita stilului baroc strălucitor poate fi decupată și metafora nopților care se desfac asemenea cozii de păun: „și nopțile rotate s-au desfăcut în coadă de păun” (cântă -mi frumusețea, iubite). De altfel, păunul este un binecunoscut simbol al barocului.

Din mai multe poeme de dragoste se desprind ecouri din epitalamurile biblice ale „Cântării cântărilor ”.Poeta este atrasă de metafizica profetului Iona și de parabola luptei cu absurdul din piesa lui Marin Sorescu, capodopera dramaturgiei românești postbelice, dar și de prietenia dintre Enkidu și Ghilgameș, din cea mai veche operă literară a umanității, cea care l-a fascinat până și pe Nichita Stănescu, cu care are certe afinități și a cărui înrâurire profundă se observă și în poezia Marianei Didu.

Poeta este preocupată de câteva idei filosofice dintre cele mai importante, cum ar fi : fenomenele originare, primordial („primordiile lumii”), mitul androginic al celor două jumătăți predestinate la o eternă căutare, pitagoriciana muzică a sferelor, refacerea cuplului inițial, dar și a sfârșitului lumii (apocalipsa din noi).

Dar, conceptul fundamental rămâne, așa cum spuneam: „ființa”. Vom cita din poemul „Mă doare amurgul”, care poate fi considerat un elogiu al ființei: „unde este iubire este și ființa / problema ultimă a cunoașterii este ființa…/ ființa nu este cea desăvârșită / numai iubirea ei e desăvârșită…/ fiindcă unde este iubire este și ființa./ când iubești nu te întrebi pe cine iubești/ îi iubești părinții, zâmbetul lui /

21 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului mefistofelic / îi iubești leagănul copilăriei, / îi iubești esența gândirii…”.

Un poem este închinat lui Salvador Dali, unul dintre modelele artistice profunde: ”Um chip boem”. Înrâurirea lui Nichita Stănescu și a modului său de a filosofa se poate observa, numaidecât, și în poemul: „despre ființă și neființă”: „dar noi mai simțim că sufletul e una cu trupul, / așa cum este una călărețul cu calul / și eu nu pot reda decât calul / nu și călărețul, / căci există un galop al calului / cu călăreț cu tot...”.

Dar, „Poemele ființei” este un volum în care se manifestă cel mai mult, oricât de paradoxal ar părea, înrâurirea lui Constantin Noica din „Rostirea filosofică românească”. Poemul „sinea și sinele” este aproape o parafrază după filosofia limbajului a lui Constantin Noica, în care dialogul dintre „sinea” și „sinele” apare ca un joc de-a v-ați ascunselea. De unde se vede că, marele filosof, i-a modelat poetei ființa. Ceea ce nu poate decât să ne bucure, pentru că, de la Constantin Noica, toți avem de învățat.

Unele poeme, din acest volum, sunt pur și simplu „eseuri” rimate și ritmate, un exemplu de ceea ce am putea numi „poezie hermeneutică”.

Autoarea și-a însușit, ca înțelepciune de viață, cea mai frumoasă doctrină filosofică și estetică a Antichității: „kalokagathia”, care unește binele și frumosul. Chiar așa se intitulează un poem eseistic.

Mariana Didu privește lumea de azi, aflată într-o perioadă de declin spiritual, din platoniciana peșteră a anamnezei, ceea ce o face, cum ar fi spus un mare cărturar, care nu mai este printre noi, din păcate - l-am numit pe Bartolomeu Valeriu Anania - contemporană cu eternitatea.

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 Mă dor pădurile de mesteceni argintaţi şi două glastre De la fereastra sinelui tău, mă doare ceasul de graţie Când De cărăruia aruncată printre flori, De marea noastră, de argonauţi, de ninsori Iubite, mă doare absenţa liliacului din colţ Şi stelele vor fi furate de acelaşi hoţ Amurg ce ne-a furat mirajul tinereţii, Mă doare iubite şi ultima bătaie a clopotului vieţii.

MĂ DOARE AMURGUL… Mariana DIDU Iubite, Mă dor cele nouă planete depărtate Şi polul nord şi polul sud aruncate Peste hăurile vieţilor noastre furate Şi trăite de-a valma, fie zi,fie noapte. Şi soarele şi luna când mi le iei Mă dor întruna, şi scarabelul cu zeul-gândac Şi muzeele subterane şi galeriile cu ieroglife Şi animalele sacre, ce zac în peşteri sculptate, Mă urmăresc statui cu măşti aurite egiptene În nopţi cu ierburi aromate, arzând în oase Şi loţiunile în săculeţi de piele şi femeia cu pasăre Şi bijuteriile regale purtate în duminica iubirii noastre.

Plâng pe mormintele iubirii sfărâmate Relicvele de fluturi uriaşi îndrăgostiţi de noapte, Adormiţi în recipiente uriaşe şi albastre,

22 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Nicolae VASILE

TAXA LUI CARON recenzie de Vintilă ANASTASESCU Un titlu incitant, stilizat şi spiritualizat, Taxa lui Caron, personajul mitologic Caron, luntraşul care conducea sufletele în Infern, trecându-le cu luntrea peste râul Stix, este o temă care a preocupat marile spirite ale lumii precum Lucian Blaga, Goethe, Tudor Vianu, Constantin Noica, şi până la Nietzsche şi-i dă şi poetului Nicolae Vasile posibilitatea să rezoneze liric prin exaltare şi vitalitate apolonică în faţa condiţiei umane. Autorul este preocupat până la ”marea trecere” de ”măsura vieţii - timpul” şi cere insistent: ”Lăsaţi timpul în voia lui/ poate s-ajute traiul,/ n-aveţi ce vreţi, să vreţi ce-aveţi,/ faceţi din viaţă Raiul...

(Timpul, pag. 6), simţind , în acelaşi timp, şi presiunea irefutabilă a timpului, în final concluzionând: ”O singură soluţie de fugă, libertatea timpului,/ să îl lăsăm să curgă!... (Presiunea timpului, pag. 8).

Taxa lui Caron simbolizează nu numai că ”omul este condamnat să câştige viitorul”, pe acest Pământ- ce mai bună dintre lumi (Liebnitz), ci şi faptul că el este luminş veşnică, ecou reverberat al dorului de Unicul Creator a tot ce există şi poate este ”memorie bionică” în nesfârşit zbor?!... ”Un singur univers avem/ şi-i luminat de stele/ umbrit doar de găurile negre!.../Acest hăţiş de pete şi de stele,/ un infinit de umbre şi lumini,/ pe care timpul pare să îl schimbe,/ e totuşi fix în ciclicitatea lui/; Dar ce lasă-n urmă, Doamne, apără-ne dacă poţi/ să mai trăim şi dup-aceea,.../ s-avem copii şi nepoţi!...”.(Cometa, pag. 13) Această meditaţie metafizică, îl situează pe autor pe linia universalismului goethean , căci este convins că ”Binele de mâine” se găseşte în aripa de gând, în plasma solară şi-n magma de neuroni, fără nesaţ, căci omul zboară dincolo de timp şi spaţiu prin iubire şi înţelepciune, s-ajute Pământul cu iubire către mântuire, cu arta şi ştiinţa lor, spre viitor. (Omul şi Pământul, pag. 18).

Faptul că gândesc, exist! O spune Descartes şi e o preocupare filozofică a poetului. Având alături lumina, munca fără preget, adevărul ca stil de viaţă, autorul, în cuvinte simple, îndeamnă:

”Pentru că exişti/ nu uita să mănânci,/ să respiri,/ să iubeşti,/ nu uita să trăieşti! (Pentru că exişti, pag.

23)”, şi, zicem noi:”Pâinea adevărului exponenţial creşte prin ere/ şi devine aşezământ cât o carte de lumină” (La porţile paradisului)...

Iar poetul continuă: ”Spune-mi Doamne,/ cum e bine, pentru noi/ şi pentru tine?/ Să aşteptăm o nouă viaţă/ sau ne mai dai/ în asta o speranţă? (Aproape departe, pag. 26) Omul privind în oglindă, ale sale gânduri bune, rele/ cu complexul vinovăţiei, îşi urmează liniştit îndelunga-i cale... În acelaşi dialog metafizic , cu el însuşi, cu Dumnezeu, poetul tranşează, în poezia ”Eu, Tu şi Noi”, pag.28, dilema existenţială ”Avem nevoie de trei vieţi/ să putem să ne ajutăm,/ ca să fim în ”Noi” perfecţi/ hai să ne adunăm!... / Avem însă doar o viaţă,/ numai o şansă să fim ”Noi”,/ să trăim clipa de faţă,/ să nu dăm timpul înapoi!... / Să nu luăm relele cu noi/ şi-n viaţa dapoi!... Şi eu aş continua dialogul spunând: ”Omul, lumina cuvântului nesfârşit din zări,/ e perfect de acord cu justiţia cosmică,/ şi dezleagă noduri gordiene pe spinoasele-i cărări… // Până când? Până când ”un mort frumos”,/ la o adică, transformă bunul Pământ în baie de sânge/ şi-o neagră năframă pe fruntea-i prea mică…”.

Poetul, şi de data aceasta, în ”Dilemă” (pag. 36), găseşte o rezolvare simplă: ”Este tare greu pe lume,/ să ai viaţa din bucăţi,/ cu trupul să fii într-o parte/ şi cu gându-n alte părţi!... şi continuă în ”Neîmplinire”,(pag.

38), ”Simt că nu este bine,/ nu vom forma un tot,/ dar eu te vrea într-una,/ o să fac tot ce pot/ să îmi luminezi viaţa,/ să fii a mea de tot!/ Dacă viaţa nu m-ajută,/ mai mult eu nu mai pot,/ nu voi mai fi acelaşi,…/ voi fi bolnav,/ voi fi nebun,/ sau voi fi mort!...”. Şi de aceea noi zicem: ”Din sfera mea, Pământule nu mă împinge/ în abis sufletesc, cu sălbatică chemare,/ căci cerul, în zbaterea minţii, poeme mai ninge…/ şi tainica izbândă e pe aproape cât tu mă porţi ”trestie gânditoare” în spinare.”. ”Doamne, de mă rog la tine,/ o s-ajung în Rai poimâine,/ ce fac azi şi ce fac mâine?// Gândeşte mereu spre bine,/ dar bazează-te pe tine,/ nu pe speranţe deşarte/ sau ajutoare divine!// Niciodată nu ceda/ orice ţi se va întâmpla./ Dacă cedezi când e bine/ nu-ţi va fi bine poimâine,/ dacă cedezi când e rău,/ va fi vai de capul tău!”(Omul ciclic, pag. 41). Am adăuga noi: ”Şi gându’-ncepe a se roti pe soclul mişcător iară,/ cântând euforice libertăţi majestuoase/ şi-n terapia iubirii, demiurgic, mă cară!/ Corole de orgolii ţesând, îndelung, prin oase!”. ”Acum duminicile curg lin,/ dar ele aduc a chin,/ un dor continuu trecător,/ mai speră la un posibil viitor.” (Cât îmi lipseşti!, pag. 44), ” Viitorul va veni peste noi,/ transformând a noastră viaţă/ într-o nouă dimineaţă.”

(Dimineaţa speranţei, pag. 51),

23 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului ”Timpul însă zboară,/ aparent fără să-l doară,/ copacii au început să moară,/ lăsând să ne unească/ o rază de lumină/ de esenţă divină.” (Pădurea vieţii, pag. 52) Dar, vai, filozoful a murit!... Ultima scrisoare, scrisă de mână, s-a returnat,/ cu menţiunea, ”Destinatarul decedat”!... şi continuăm noi: ”Viaţa ca pradă are moartea cinică stăpână,/ musafir nedorit la zilnicul picnic!/ Un adevăr care te face mereu liber!/ Prezentul te eliberează, cu azi, de trecut,/ te-mpinge, cu mâine, în viitor, bestseller de noi în mit prefăcut!”. Şi totuşi speranţa moare ultima, căci poetul, un pesimist-optimist, se întreabă: ”Spune-mi, Doamne, ce urmează,/ o mai fi bine cu mine?/ Spune-mi, Doamne, ce mă ţine?/ Dragostea şi datoria/ celor care ţin la tine!”.

Poetul, parcă parafrazându-l pe Brâncuşi: ”Totul este măsura tuturor lucrurilor”, în poezia ”Imposibila măsură”, pag. 67, îşi dă răspunsuri pe ”măsură”: ”Cine n-a iubit vreodată/ nu va înţelege infinitul/ ,ce înseamnă, niciodată,/ şi-şi va petrece toată viaţa sa/ doar ce ce şi pentru ce/ se poate măsura!.../// Măsura în toate/ este foarte bună, când se poate./ Sunt în viaţă însă trăiri importante/ care vor rămâne pe veci nemăsurate!” Şi de această dată poetul îl păcăleşte pe Caron: ”Depinde numai de noi/ să nu mergem înapoi,/ putem merge înainte,/ cu iubire şi cu minte!... /// Viaţa a tăiat a noastră rază/ lăsând de afară să se vadă,/ nu doar un dor ce nu se stinge,/ ci şi-o noapte care învinge!...”

(Noaptea, pag. 40).

Preocupările sale lirice sunt legate de tot ce-l înconjoară: de casa părintească, de suferinţele de câine, de câinii trişti, de tristeţea căderii, căci în cădere e-nălţare, şi de marea enigmă a omenirii, a fi sau a nu fi, şi în toate găseşte un sens suprem: ”Când priveşti în urmă,/ gândeşti că a fost frumos,/ cear fi s-o iei de la început!/ Compune o melodie,/ scrie o poezie!”(Scrie poezie!, pag. 89) Este adeptul faptului că omul se poate însănătoşi prin terapia poeziei, prin cultivarea frumosului, să trăieşti viaţa prin fapte generoase, demne, prin educaţie solidă şi cultul muncii, prin modelarea sufletelor să construiască credinţe. Iată ce idealuri frumoase animă acest suflet de român, care are un cusur: ”… din ţară, afară, nu-mi place,/ nici să merg,/ nici să rămân,/ căci sunt român!”.(Cusur, pag. 77) Din vârtejul vieţii, poetul îşi înzideşte, în el însuşi, un vis: ”Să gândim numai la bine,/ să privim tăcuţi spre cer,/ să păstrăm pe veşnicie/ al visului profund mister.”(Femeia din vis, pag. 100) şi un dor de femeia iubită, de la care vrea să primească ”… măcar un rând,/… un mic semnal, cât de plăpând, măcar în gând,/ măcar în gând/…/ măcar în vis,/ măcar în vis,/ cum ai promis. …”(Dor. pag. 102) Dar, atenţie, infernul e-n noi! ”Cineva ne-a pedepsit/ să trăim mai intens,/ să ne naştem,/ şi să murim mai des!/

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Nu trebuie să ne mai temem/ de viaţa d-apoi,/ să avem grijă de îngerii şi demonii,/ care se află în noi!”(Infernul din noi, pag. 115) Iată câte teme existenţiale , câte întrebări fără răspunsuri îl frământă pe omul, pe profesorul cizelator de caractere şi pe care le tratează cu prestanţa şi abilitatea omului de ştiinţă, dar şi cu inefabilul lirism al cuvântului. Închei acest expozeu trecând şi prin gândirea autorului despre cel mai frumos sentiment al omenirii - iubirea. În poezia ”Flacăra vie”, pag. 140,: ”Din prea adâncă trăire,/ Elb a ajuns la pieire,/ iar Ela la nemurire!// Au avut flacăra vie,/ dar n-au putut la infinit s-o ţie./ Ela cu Eab au încercat/ doar pentru ei s-o reînvie,/ credeau că pentru totdeauna o să fie!...” Şi astfel tot la ”Taxa lui Caron” ajungem. Poezia pe care o redau în întregime, pentru frumuseţea ei intrinsecă şi umanismul de o nobleţe sufletească aleasă: ”Dragostea/ e o călătorie-n altă lume,/ nu ştii,/ nici când, nici unde anume!/ Turme de umbre, cu mult nesomn,/ fac coadă/ la luntrea lui Caron!/ Taxa de dus/ este iubirea,/ iar cea de întors, nefericirea,/ depresia e preţul,/ pentru dus şi întors…,/ mai bine,… nu…,/ prefer să merg pe jos!...”

Oare vom învăţa ceva din aceste mesaje, aforisme, se întreabă îndurerat poetul, omul Nicolae VASILE?!...

Volumul de poezii ”Taxa lui Caron” nu impresionează prin dimensiune, ci prin complexitatea, uneori hermeneutică, fiindcă poetul şi profesorul universitar de ştiinţe tehnice, par două personalităţi cu totul diferite. Şi totuşi cheia transdisciplinară care îi uneşte este ermetismul canonic, prezent atât în poezie cât şi în ştiinţă.

Domnul Nicolae VASILE s-a născut, în materie de spiritualitate, cerebral de la început. Şi apoi, prin muncă asiduă, complexă, s-a perfecţionat, reuşind ca, în poezie, să redea probleme dificile cu atâta simplitate, că mi se par lucruri fireşti.

TAXA LUI CARON Dragostea e o călătorie-n altă lume, nu ştii, nici când, nici unde anume!...

Turme de umbre, cu mult nesomn, fac coadă la luntrea lui Caron!

Taxa de dus este iubirea, iar cea de-ntors, nefericirea, depresia e preţul, pentru biletul dus şi-ntors,... mai bine,... nu,... prefer să merg pe jos!...

Nicolae VASILE

24 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Olimpiu VLADIMIROV

O „PALETĂ” DE TEME ARTISTICE ŞI RELIGIOASE Adrian Pal – „Credinţă şi culoare” Editura Karograf, Tulcea, 2012 Surprinzătoare pagini pentru mulţi cititori tulceni cuprinde volumul „Credinţă şi culoare” semnat de artistul plastic Adrian Pal (Editura Karograf”, Tulcea, 2012), având binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Visarion, Episcopul Tulcii şi egida publicaţiei „Sfaturi duhovniceşti”, precum şi a bisericii „Sf. Gheorghe” Tulcea, cu prilejul centenarului slujirii şi administraţiei parohiale româneşti (1911/1912 – 2011/2012).

De câţiva ani, Adrian Pal îşi desfăşoară activitatea didactică şi în cadrul Seminarului Teologic din Tulcea, fără a renunţa la prezenţa sa, cunoscută de decenii, la Liceul de Arte tulcean, motiv de a se apropia, odată în plus, de „credinţă” şi „culoare”.

Pentru profesorul, artistul şi criticul avizat, căruia nu i se pare nimic străin, abordarea Sacrului îi este apropiată, iar setea de aprofundare evidentă.

Lucrarea evidenţiază relaţia dintre credinţă şi icoană într-o manieră inedită, încercare demnă de toată lauda, de la nivelul ortodoxiei româneşti, la cotele creştinismului nord dobrogean.

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 Temele mari care alcătuiesc capitole consistente („Naşterea-Răstignirea lui Hristos oglindită în creaţia plastică”, „Ctitori de biserici”, „Arestarea, procesul şi moartea lui Iisus”, „Comunismul şi Biserica Ortodoxă Română”, „Arta modernă şi credinţa în Dumnezeu”, „Iuda se vrea „reabilitat”, „Lupta pentru expunerea Crucii în şcoli”), surprind prin simbolistica lor accesibilă, informaţiile bazate pe o bibliografie bogată, datele istorice sau biografice uneori copleşitoare şi uşurinţa de a evita ermetismul, cu graţie şi expresivitate. Pentru subiectele de bază ale iconografiei creştine, prezente în enumerarea anterioară, abordările provocatoare ale lumii contemporane sunt actualizate şi reevaluate.

Necesare şi benefice, fără îndoială, se constituie comentariile privind aspectele locale despre lăcaşuri de cult, zugravi de biserici, pictori restauratori („Catedrala Sf. Ierarh Nicolae din Tulcea”, „Luchian la Tulcea”, „Biserica Sf. Gheorghe din Tulcea”, „Zugravi de biserici”, „Părinţii – preoţi, copiii - pictori”, „Apocalipsa după Barău”), trecerea de la general la particularul estetic şi patrimoniul tulcean, întărind certe valenţe valorice, dincolo de orice ostentaţie.

Deloc întâmplător, autorul argumentează multiple aspecte oprindu-se asupra lucrărilor a doi „monştrii sacri” în artele tulcene: Bratfanof Eugen „unul dintre foarte puţinii pictori români preocupat de subiectul biblic. Pictura sa este unică în România, cu un impact puternic asupra privitorului prin exagerările promovate în constituţia corpului uman, plecând din renaştere, trecând prin baroc şi oprindu-se în suprarealism”, şi Barău Eugeniu, în creaţiile căruia „lumii i se dă sensul adevărat, obraznic, al existenţei noastre în pragul Apocalipsei. Pânzele cu zeci de personaje, monstruozităţile vieţii nesimţite, timpul tulburat de plăcerile vieţii neliniştite, malignul din om, sarcasmul năucitor redat în margini trăsnite, şocante, hazlii. Nimic nu este cenzurat, fiecare personaj având propria sa existenţă şi toate, de la unul la câteva zeci, creează un spectacol cutremurător”.

La loc de cinste sunt amintite numele cunoscute şi recunoscute ale unei întregi pleiade de creatori (zugravi şi pictori): Enache Cardaş, Geo Cardaş, Stavru Tarasov, Constantin Găvenea, dar şi a unor tineri restauratori: Enache Gheorghe, Neaţă Gheorghe, Niculescu Mircea, Dima Florian, Luchian Veronica, Luchian Doru, Mocanu Marian, Midvichi Laurenţiu, Carată Ruxandra, Iurco Adrian.

Autorul pune întrebări, încearcă afirmaţii şi răspunsuri (mai mult sau mai puţin acceptabile), extinde informaţiile la lucrări literare, teatrale, cinematografice, arheologice, etc., atinge efecte umoristice, atenţia sa rămânând însă, în permanenţă, la atragerea noastră întru cultură şi educaţie.

Adrian Pal a semnat, până în prezent, volumele „Nuanţe cromatice în forumul cetăţii” (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008) şi „De 35 de ani profesor” (Editura Alba Iulia, 2011), trecerea de la cronicile plastice de specialitate şi memorialistica profesională, la actualele eseuri fiind până într-un punct surprinzătoare, în sensul plăcut al cuvântului.

Aceasta, spre încântarea şi satisfacţia cititorilor săi, care rămân într-o aşteptare benefică, deoarece spiritul artistic şi critic al autorului devin imprevizibile.

25 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 ÎNCREDERE

Mircea-Marcel PETCU

PATIMĂ Se lăsă învăluit de zâmbetul ei, de căldura ochilor ei.

Simţi cum îşi puse braţele pe după gâtul lui şi-l sărută entuziasmată, expansivă după care îngheţă.

PUTERE Fiule să ţii minte: „la ce nu vei renunţa tu – nu-ţi poate lua nimeni!

STEA Iubirea pentru tine e ca o stea pot să mă orientez dar n-o pot avea.

VEŞNICIE Plouă mărunt şi bate-un vânt stingher ziua-i mai mică iar păsări nu-s pe cer plecarea ta departe mă face să tresar simt inima cum plânge privind în urma ta… oriunde-ai fi în lume să nu uiţi draga mea că-n inima ce bate e veşnic – casa ta.

Nu uita că noaptea cea mai neagră priveşte… răsăritul.

FĂ CE VREI… Dacă-n timpul tău nu am loc şi eu dacă-n ochii tăi nu mă văd şi eu dacă-n visul tău nu apar şi eu dacă-n gândurile tale nu apar – rază de soare dacă gura floarea ta nu-mi şopteşte numele dacă mâinile flămânde nu vor să mă mai alinte dacă trupu-ţi nu vibrează când m-aude şi mă simte dacă părul tău bălai nu vrea mângâierea mea dacă urechile tale nu mai vor vorbele mele atunci draga mea iubită… transformă-mă într-un înger şi trimite-mă Domnului poate el are nevoie de mine.

DORMI ŞI TU Numără stelele ce-ţi păzesc somnul leagănă razele lunii ce-ţi sărută fruntea simte braţele mele cum te cuprind legănându-te în ritmul muzicii iubite… închide luceferii sclipitori şi încearcă să mă auzi în noaptea rece cum plâng neputând – dormi buzele mele pline de iubire şoptesc: dormi şi tu!

26 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Viorel DARIE

CÂND VEI ÎNTÂLNI O FATĂ Îmi place nespus de mult să călătoresc, nu are nicio importanţă cu ce anume, pe jos, cu bicicleta, cu sania sau cu avionul. Îmi place să văd frumuseţile lumii înşirate în stânga şi-n dreapta drumului meu nesfârşit. Şi nu mă opresc nicicând din mers, decât doar pentru a admira şi mai mult frumosul pe care îl descopăr.

Am ajuns odată într-o ţară pitorească, plină de livezi mândre şi de oameni de treabă. M-am oprit lângă un măr umbros, care avea poame mari şi frumoase. Un tânăr chipeş m-a văzut şi mi-a dăruit un măr proaspăt cules din pom, minunat, jumătate roşu, jumătate auriu, şi mi-a spus: - Dăruieşte, te rog, acest măr celei mai frumoase fete pe care o vei întâlni în drumul tău!...

- Mulţumesc! i-am răspuns. Aşa voi face!

Am plecat mai departe. Am ajuns într-o altă ţară cu ape înspumate scăldând ţărmuri înalte. Acolo, pe ramura unui pin, am zărit o pasăre măiastră.

Frumoasa pasăre purta în cioc o ramură veşnic verde, împodobită cu flori roşii. Zburând uşor spre mine, pasărea mi-a pus în mână acea delicată ramură cu flori, cântându-mi duios astfel: - Oferă această veşnic vie ramură cu flori celei mai gingaşe şi mai romantice fete pe care o vei întâlni în calea ta!...

- Negreşit, aşa voi face!...

Am plecat din nou la drum. În lunga mea călătorie am traversat în lung şi-n lat lumea cea largă, până am ajuns într-o ţară a Nordului, cu lungi şi grele zăpezi. Cerul era întunecat, ningea cu fulgi mari, la nesfârşit. Eu însă visam fericit, în acel ocean nesfârşit de zăpadă.

Treceam încet peste pustiurile albe de ninsoare pufoasă. M-am oprit lângă o margine de pădure unde văzusem o vulpe argintie cu un pui foarte drăgălaş lângă ea. Când mă văzu vulpea cea albă îmi zise:

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

- Sunt bătrână şi slabă! Omule bun, îţi încredinţez acest pui al meu care mi-e tare drag, dar pe care nu-l mai pot îngriji!...

- Şi ce să fac cu el?...

- Te rog să-l dai în grijă fetei cu inima cea mai bună şi mai milostivă pe care o vei întâlni în cale în călătoriile tale!...

- Se înţelege! Aşa voi face!...

Am plecat şi din ţara zăpezilor. Iarăşi am călătorit mult, mult de tot, fără să opresc undeva. Din timp în timp admiram jucăuşul pui de vulpe din braţele mele, care mă privea şi el cu ochii săi vioi şi curioşi, cu botişorul cel negru şi cu urechile sale gri atât de nostime.

Am ajuns în drumurile mele într-o ţară foarte îndepărtată, din Răsărit, cu oameni harnici şi respectuoşi. Acolo am zărit o grădină mică, minunată, îngrijită, în faţa unei căsuţe care arăta ca în poveşti.

M-am oprit la poarta acesteia.

O tânără nespus de frumoasă se opri în grabă la poartă să vadă ce veşti au sosit. M-a privit adânc în ochi, iar eu am simţit cum privirile ei mă fascinează.

Atunci am înţeles pe loc că fiinţa aceea, cu o figură de înger, cu faţa luminoasă şi cu buze delicate, era cea mai frumoasă, cea mai gingaşă şi mai romantică fată din lume. Pe deasupra, avea o inimă bună şi milostivă, cea mai milostivă din câte văzusem până atunci pe lume!

I-am oferit ei mărul cel frumos, jumătate roşu, jumătate auriu, ramura cea veşnic vie cu flori roşii, precum şi simpaticul pui de vulpe argintie.

- Toate astea sunt pentru tine, i-am spus. Sunt daruri, pe care ţi le trimite un tânăr chipeş, o pasăre măiastră şi o vulpe polară!...

Fata fu surprinsă, dar nespus de fericită privind daruri pe care i le adusesem.

Iar eu am plecat. De ce oare am plecat? De ce am părăsit poarta acelei mici dar simpatice căsuţe?

Privisem, oare, îndeajuns minunatul chip de înger al fetei ca să-mi pot reaminti întotdeauna privirea ei luminoasă şi surâsul ei curat? Voi mai şti altădată drumul spre acea frumoasă ţară?

De atunci călătoresc într-una. Lumea, cu minunile ei, se înşiră de o parte şi de alta a lungului meu drum. Iar toate gândurile şi visele mele sunt de-a pururi acolo, la orizontul periplului meu nesfârşit...

27 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Nynna VIZIREANU

EXPOZIȚIE DE PAȘTE Tradiţionala expoziţie de Paşte a „amforiştilor” de la malul mării s-a deschis oficial publicului constănţean, joi 2 aprilie a.c. la ora 17, în prezenţa artiştilor care semnează lucrările şi a invitaţilor acestora.

Până pe data de 4 mai, iubitorii de artă pot vizita şi, eventual, achiziţiona creaţiile expuse de membrii Careului Artelor „Amfora” din cadrul Cercului Militar, adunate într-o galerie cu tematică religioasă. Expoziția de Paște, a reunit lucrări de pictură, grafică și goblen.

Anticipând Sărbătorile Pascale, au transpus în culoare Rareș Aexandrescu, Liviu Băițel, Gheorghe Caraiman, Claudia Chirmiciu, Mihaela Cojocaru, Niculina Dobre, Magda Dogaru, Aurelia Gavril, Maria Goșoiu, Dormidont Grozavu, Alice Hârțescu, Radu Horobăț, Chirică Ivanof, Alexandrina Macarov, Tina Milea, Vasile Munteanu, Lavinia Păduraru. Lista expozanților nu s-a terminat aici, ci a fost întregită de: Vasilica Pop, Valentin Popa, Marinela Pușcașu, Maria Russu, Ioanita Stănescu, EcaterinaTopor, Silvia Vartolomei și Niculina Vizireanu.

De la ouăle încondeiate cu motive religioase, dar şi cu modele tradiţionale, inspirate din cele ale covoarelor autentice româneşti, la icoanele în stil bizantin, realizate pe lemn, sticlă - unele pe vitraliu -, goblen şi până la icoanele de vatră sau peisajele de primăvară într-o cromatică armonioasă, creaţiile incluse în această expoziţie colectivă îi vor încânta, cu siguranţă, pe iubitorii de artă constănţeni. În cadrul expoziţiei pot fi admirate şi icoanele de vatră, pe lemn, realizate de Radu Horobăţ, membru al Careului Artelor „Amfora”, care explică: „Este un stil mai puţin cunoscut, a apărut acum mai bine 300 de ani, icoanele de vatră, pe lemn, fiind făcute de ţăranii din Oltenia şi Moldova, din zona de munte. Neavând posibilitatea să cumpere icoane pe sticlă, ei s-au orientat spre lemn şi li se spune „de vatră” pentru că noaptea, pe horn, veneau duhurile rele (n.r. în tradiţia populară) şi atunci când întâlneau icoanele puse pe vatră nu mai intrau în casă. Aceasta este povestea icoanelor de vatră, care sunt mai puţin cunoscute.

Viaţa desenată de graficiana Niculina Vizireanu Niculina Vizireanu s-a născut în 13 octombrie 1959, în satul dobrogean Straja, comuna Bărăgan, judeţul Constanţa. Încă din primele clase primare este fascinată de arta desenului în creion.

Graficiana încearcă să-şi exprime, prin desene, gândurile, sentimentele sale, cât şi mesajele unor poezii care i-au plăcut în mod deosebit. În momentele de libertate şi de singurătate, deseneză mai mult din imaginaţie.

Plină de modestie, artista dăruieşte din desenele ei tuturor iubitorilor de frumos pentru a îmbina plăcut arta scrisului cu arta grafică.

Desenele Ninei Vizireanu au ajuns în paginilor multor cărţi ale autorilor de poezie contemporană: antologiile de poezie “Romania din suflet”,” Spiralele vieţii”, “Drumurile vieţii”, “Mirajele vieţii”, în volumele ”Agate Magice “si Mirajele albastre ale poetului Mihai Leonte, “Bucati din inima mea” de Amelia Magori, “Invitaţie la mare” şi “Efigii ale clipei” de Ana Ruse, “Fiorul zborului tandru” de Val Andreescu.

Artista are numeroase colaborări cu revistele Dor de dor şi Ecouri literare.

Mihai LEONTE despre desenele Niculinei VIZIREANU “Se spune că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte. Privind la desenele distinsei Niculina VIZIREANU, voi spune că ele spun mai mult decât un roman. Adevărul este că orice creaţie artistică poate fi interpretată de cel care se bucură de ea. Privitorul, cititorul, ascultătorul...etc. In cazul desenului şi a picturii, privitorul poate vedea mult mai mult decât chiar însuşi artistul executant. Nynna are un simţ artistic destul de ascuţit, şi desenele ei demonstrează acest lucru.

Sunt sigur că într-un viitor nu prea îndepărtat, va avea un cuvânt important în lumea desenului şi graficii. Cât de frumoasă este asocierea între poezie şi desen? Ce nu se poate spune prin cuvinte, desenul o spune prin linii simple. Continua să desenezi aşa cum ştii tu, iar noi privitorii vom admira creaţiile tale.

Atelierul de la malul mării să lucreze intens. Este o mare plăcere să treci cu privirea peste desenele acestei creatoare deosebite, care este Niculina VIZIREANU, care aduce noi desene pline de înţelesuri şi semnificaţii.

Mesajele transmise prin aceste desene sunt adevărate eseuri poetice care încântă ochiul, dar si sufletul. Este o mare bucurie, şi în acelaşi timp o mare plăcere, să cunoşti o asemenea artistă. Sper sincer, ca vei reuşi să mergi mult mai departe, şi să devii o celebritate Draga Niculina din partea mea ai tot respectul şi recunoştinţa care o merită o artistă deosebită.

28 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Ovidiu ŢUŢUIANU

„PROFESORUL IOAN D. STĂNCESCU PĂRINTELE TERMOFICĂRII DIN ROMÂNIA” Ovidiu Țuțuianu Recenzie de Nicolae VASILE Încă de la înfiinţarea Cercului de creaţie al inginerilor scriitori din AGIR ”Literar ing”, una dintre direcţiile prioritare de acţiune a fost cea a publicării unor lucrări despre viaţa marilor ingineri români, care activează, sau au activat, în ţară sau în străinătate.

Ioan D. Stăncescu nu a fost numai părintele termoficării din România, ci unul dintre părinţii energeticii moderne naţionale. Domnia sa a făcut o deosebit de eficientă legătură dintre generaţia activă înainte de al doilea război mondial precum Constantin Buşilă, Nicolae Vasilescu-Karpen, Constantin Budeanu, Dionisie Ghermani, Dimitrie Leonida, Ion S. Gheorghiu, Cristea Mateescu, Dorin Pavel, etc. şi ceea ce avea să se întâmple după 1950, când regimul nou instaurat avea în program priorităţi majore pentru domeniul energie. Îl regăsim atât în conducerea unor instituţii antebelice importante din domeniul energiei precum Societatea Generală de Gaz şi Electricitate (SGGE) din Bucureşti, Uzina Electrică Grozăveşti, etc., dar şi în cea a noilor instituţii apărute în jurul anilor 1950, precum ISPE, Cntrala Industrială a Energiei, Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic Bucureşti, Revista Energetica, etc.

Multilateralitatea profesorului Ioan D. Stăncescu l-a făcut să fie prezent în toate aspectele referitoare la energie, preluând deosebitele rezultate ştiinţifice şi tehnice ale înaintaşilor săi antebelici la care a contribuit cu dezvoltarea unor realizări în economia energiei, organizarea activităţilor aferente, care au condus la înfiinţarea Catedrei de organizare (actuala Catedră de management) a Politehnicii din Bucureşti, al cărei prim şef a fost.

A fost şi un deosebit catalizator social şi sportiv. A fost, împreună cu soţia sa, şi un foarte bun sportiv de performanţă, în domeniul tenisului de câmp, sport pe care l-a practicat până la o vârstă destul de înaintată.

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Eforturile făcute în cadrul Comitetului Naţional Român al Consiluilui Mondial al Energiei au condus la organizarea, în anul 1971, a Conferinţei Mondiale a Energiei la Bucureşti. Rolul internaţional al acestuia şi influenţa sa externă s-au concretizat în promovarea sa în poziţia de expert şi mai târziu consilier ONU pentru proiecte din domeniul energie.

A avut astfel posibilitatea să conducă proiecte internaţionale importante în Peru, Bolivia, Benin, Uganda, Cipru, Asia Orientală, etc.

Deosebita sa recunoaştere internaţională a făcut ca ultima parte a activităţii sale să se desfăşoare în străinătate stabilindu-se în final în Germania unde a desfăşurat o importantă activitate de consultanţă.

Dintre rezultatele umane ale profesorului Ioan D. Stăncescu putem enumera pe distinşii urmaşi ai acestuia precum prof. Aurel Leca, prof. Victor Athanasovici, prof. Miltiade Cârlan, dr. ing. Ioan Ganea, dipl. ing. Ovidiu Ţuţuianu, autorul prezentei cărţi, etc. Toţi au preluat din spiritul multidisciplinar al mentorului lor ducând mai departe căile deschise de acesta. publicată de Editura AGIR, Bucureşti, 2015

29 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Tănase CARAȘCA

CINE A SCRIS MIORIŢA? În viaţa fiecărui om sunt clipe când, făcând un anumit lucru timp îndelungat, epuizarea îşi face simţită efectele şi ca să se revigoreze, să poată continua cu succes, el, omul, încearcă o diversiune capabilă să-i împrospăteze forţele, să-i reîncarce bateriile. Eu, care nu fac excepţie de la regula general valabilă, într-una din zilele trecute, exasperat fiind de consumul de timp „dăruit” transcrierii unor interminabile şi monotone texte aparţinând unui coleg de breaslă care nu mai are cum să „aplice” activităţi pe calculator aceasta presupunând eforturi greu de asimilate la o anumită vârstă, am abandonat pentru scurt timp ceea ce făceam şi ca să mai diversific, m-am lungit în pat şi am început să butonez telecomanda televizorului. Pe un anume post (nu facem reclamă!) unde, într-o emisiune cu o audienţă ce se tot autoproclamă cu audienţe la vârf, un tânăr prezentator palavragiu, obraznic şi cu mult tupeu, are invitaţi de toate neamurile şi mai, mai, dar şi mai…ceva mi-a atras atenţia. De această dată prezentatorul emisiunii avea invitată „o mare vedetă” românească. O Andree din acelea care arată bine aproape tot ce are, dar când deschide gura şi încearcă să arate şi cât de deşteaptă e, te cruceşti de micimea organului aflat la mansarda trupului, ce-i drept, dotat în rest. Nu am prins discuţia dintre cei doi de la început, dar din momentul în care am nimerit postul cu pricina, am înţeles că puseseră un fel de rămăşag care consta într-un test de cultură generală, iar acest pariu se finaliza cu o pedeapsă ce urma să fie generată de rezultat: Dacă Andreea (să mă ierte Andreele, unele sunt chiar fete sclipitoare şi la organul de care vorbeam mai sus), răspundea la 10 întrebări de cultură foarte generală (simple), prezentatorul trebuia să cânte, dacă nu, ea, vedeta, VIP-a, să facă un dans la bară. Era un rămăşag care în final viza divertismentul, că doar asta presupunea să realizeze emisiunea respectivă. Întrebările…foarte uşoare, întradevăr de cultură generală, cel mult gimnazială, dar, gândind la volumul de cunoştinţe acumulat acolo în globul mansardei de vedetele care şterg pe interiorul televizoarelor noastre ecranele 24 de ore din 24, am rămas surprins la primele 8 răspunsuri! Să ştii tu Andreea cine a scris „Moara cu noroc”, „Ion”, „Moromeţii”, să stii tu că domnul Goe a fost dus la Paris, să ştii că Marea Unire a avut loc la 1 Decembrie 1918, chiar şi organele reproducătoare ale femeii, e adevărat, cu un pic de ajutor din partea masculului prezentator…! Oooooo!!!!! Începusem să-mi fac reproşuri că am judecat-o greşit pe sărmana fată şi să cred că…chiar (cacofonie voluntară) e vedetă, când, cu un zâmbet ştrengăresc (ştia el ce ştia), guralivul

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

prezentator i-a adresat o întrebare de mare încărcătură intelectuală şi de o complexitate cel puţin pentru un doctorand în filologie sau etnografie, care suna ciudat, astfel: - Cine a scris balada populară „Mioriţa”?

Vedeta Andreea a „belit” ochii, i-a rotit până nu i s-au mai văzut pupilele pe globul ocular şi-a ţuguiat buzele siliconate, le-a plimbat stânga-dreapta într-o strâmbătură profundă, apoi a slobozit răspunsul cu un dram de nesiguranţă: - Maria Cârneci…?

- Îţi dau variante… a continuat prezentatorul (căruia o să-i spun de-acum înainte Cătălin, ca să nu ne lungim).

- Păi dacă ai şi variante… i-a luat vorba din gură vedeta. Trebuia să-mi spui că ai şi varianteeeeeeeee! M-ai lăsat să risc… Dacă-mi dădeai variantele ajutătoare de la început, sigur, nu aveam cum să greşesc (râs zgomotos!).

- Maria Cârneci, Laura Lavric, Matilda PascalCojocăriţa sau Sofia Vicoveanca şi-a prezentat Cătălin cu seriozitate variantele.

- Maria Cârneci, doar am spus din prima! ne-a lămurit sigură Andreea tresărind într-o reacţie de învingătoare, legănându-şi trupul mlădios de parcă ar fi valsat.

- Maria Cârneci???!!! a întrebat mirat Cătălin încruntându-şi sprâncenele a mirare şi dezacord…

- Nu e ea? Nu ea a scris-o? s-a fâstâcit un moment vedeta, dar şi-a revenit iute aşezându-se pe poziţia cea mai de sus, pe un fel de bancă şcolară aşezată în platou, aruncându-şi piciorul stâng peste cel drept şi aşezându-şi-le într-un fel de X, nu înainte să ne arate culoarea neagră a chiloţeilor ce întâmplător îi purta.

- Nu e ea! Andreea, fii atentă la întrebare, a mai încercat Cătălin să lămurească situaţia. Cine a scris balada, ba-la-da po-pu-la-ră Mioriţa!? Cătălin guraliv, ştia el ce ştia şi ca să nu provoace confuzii dintr-un motiv mult prea simplu, a accentuat şi a despărţit subiectul în silabe.

- Atunci… Matilda Cojocăriţa, sigur e ea! Ea a scris-o! a încercat Andreea alintându-se, să ne convingă, fiind aproape sigură pe ea.

- Eşti sigură că Matilda Pascal-Cojocăriţa a scris balada populară Mioriţa? a mai încercat Cătălin să dreagă busuiocul. De ce crezi asta?

- Pentru că are un nume mai exotic aşa…a răspuns VIP-esa senin, făcând un semn vălurit cu mâna…

- Dar de ce n-or fi mai mulţi autori, adică…

- Ahaaaaaaaa!…Toate patru? Toate patru au scris-o? s-a mirat Andreea surprinsă că nu i-a trecut prin cap o asemenea posibilitate. M-am gândit că a scris-o doar una…dar acum m-am luminat.

- Nuuuuu!… mai mulţi, a insistat Cătălin, de aceea este populară!

- Aaaaa!!! s-a lămurit în sfârşit vedeta, am înţeles… au scris-o toate patru, adică Maria Cârneci, Mat…

30 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

- Nuuuuuuuuuuuuuuuu, a sărit Cătălin în sus dându-şi o palmă zdravănă peste frunte, este o baladă populară, deci nu are autor!

- Nu înţeleg! Dacă n-are autor… atunci cine a scris-o? s-a mirat Andreea parcă trezită dintr-un somn adânc.

- Poporul!!!!! a strigat Cătălin fără a mai nădăjdui că va ajunge la capătul firului pe care îl tot răsucea de atâta timp.

- Poporul, poporul, dar cine-i autorul că eu tot nu înţeleg s-a dezvinovăţit invitata care părea atât de sigură pe ea…

- Poporul, este o baladă populară care a circulat pe cale orală, deci nu are autor!

- Orală? Eu ştiu ce înseamnă oral, adică în gură! Dar şi baladele!?

- Nuuuu în gură...pthiu, aia e cu totul altceva, din gură în gură Andreea! Adică, din a mea în a ta...şi tot aşa...

- Eu ştiu că se zice “în gură”, adică oral, dar dacă zici tu...fie! Şi totuşi, Cătălin, în cazul acesta, cine a scris balada asta populară până să circule ea din gură în gură pe cale orală, aşa cum spui tu?

- Andreea, am să te lămuresc mai târziu, acum va trebui să faci un dans la bară pentru că ai pierdut pariul, a încheiat Cătălin cu o satisfacţie mascată.

Nu am mai privit-o pe Andreea desfăşurânduşi trupul pe bara improvizată în platoul respectivei televiziuni, am simţit un rău de la stomac, mi s-a făcut greaţă şi m-am repezit iute la baie… În urma mea, urechile mi-au prins începuturile unei melodii lascive cântată de faimosul Joe Cocker, numită pare-mi-se “You can leave yor hat on”, interzisă pe timpuri la noi.

La baie, după ce am tras apa, mi s-a limpezit imediat mintea în care persistau mari semne de întrebare. Răspunsurilor corecte şi prompte de la celelalte opt întrebări, le-am găsit explicaţia: ori au fost pregătite din timp, ori erau citite pe prompter aşa cum se obişnuieşte azi pe la toate televiziunile. Ultimele două întrebări au fost surpriza ce trebuia să furnizeze ineditul care de altfel a reuşit de minune întrecând orice aşteptare. Nu a mai fost nevoie de a X-a întrebare. Cine ştie ce mesaj de valoare ne-ar mai fi transmis şi aceea!

No comment!

CĂTRE O LUME MAI BUNĂ

Emilia PFEIFFER

LA ÎNCEPUT Am tăcut, când eram la început.

Pentru că nu știam, ce e de făcut, când te doare sufletul.

Dar c-un pas prefăcut, nu se-ajunge departe.

M-am oprit subit și-am luat-o din nou de la început, pe-un drum mai cunoscut.

Au încetat atunci, să mă doară pașii, pe care îi făcusem în decursul vieții, în anii tinereții.

Am plecat!

Am crezut ca s-a terminat, cu sărăcia și neajunsurile!

Am ajuns, într-o lume de basm, lipsită de griji și nevoi.

Dar m-am trezit! Și mi s-a parut, că m-am rătăcit într-un coșmar! În jur, totul de vis, dar magazinul cu daruri de suflet, avea mereu închis. ”Iubire, unde ești?” am strigat în grabă.

Omenia, de unde se poate cumpăra?

Dar n-a răspuns nimeni.

Toți, în goană, nu mai știau de-așa ceva! ”Trăim într-o lume mai bună!” mi-a șoptit un bătrânel, pe strada.

O lume mai bună, o lume nebună!

DOR Vroiam să dorm, dar nu puteam.

De dor!

Un dor de nu știu nici eu ce!

De curtea bunicii, cu puii de rață fugind, de mirosul asfaltului, de mâinile mamei și vechea școală fără uși!

Ce vremuri frumoase-n trecut; acum un nou început!

Pe tărâmuri necunoscute.

Nu mi se păreau crunte, la început!

Dacă n-ar fi fost dorul!

Dorul de verde, de miros de iarbă, proaspăt costită, în care s-adorm, fără nici o povară!

desen Nynna Vizireanu

31 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului POEZIA CONTEMPORANĂ DIN DIASPORA - ÎNTRE MODERNISM, FIGURI DE STIL ȘI VALOARE Emilia PFEIFFER astăzi, despre Ștefan MINICĂ Dragi cititori,aș vrea să vă prezint astăzi un poet contemporan, ale cărui versuri mi-au atras atenția de la prima sa poezie care mi-a ajuns în fața ochilor.

Este vorba despre domnul Ștefan Minica, pe care probabil mulți dintre cei din generația Facebook îl cunosc sub numele de Gabriel Ștefan. Versurile sale au adunat într-un timp record un număr foarte mare de like-uri, aprecieri și cuvinte laudative.

Născut la data de 26.08.1974 acesta și-a petrecut copilăria în Moisei, județul Maramureș, frecventând mai apoi Liceul teoretic “Bogdan Voda” din Vișeu de Sus precum și Facultatea de Drept în cadrul Universității Hyperion din București.

Poeții preferați care i-au influențat modul de a scrie sunt pentru Ștefan Minica: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Eminescu și Lucian Blaga. Impactul acestora asupra lui l-au împins pe drumul poeziei, iar plăcerea de a scrie l-a îmboldit spre poeziile care ni le oferă astăzi.

Visul său este de a colabora cu o editură în vederea tipăririi propriului volum de poezie. În acest sens îi dorim mult succes pe mai departe iar acum ne bucurăm de o mostră din creația lui!

ARIPI DE LUMINĂ de Gabriel ȘTEFAN În clipe de tristeţe, tu ai fost mângâierea mea...

Eu- un pedestru înfumurat, în vise înaripat ce nu-ţi simţeam iubirea şi nu-ţi trăiam tristeţea, nici strălucirea-ţi tandră nu am remarcat.

Eu trăiam în alt vis unul prea departe de mine... de pe înaltele stânci mă aruncăm în abis; tu ştiai că oamenii n-au asemeni vulturilor aripi şi mă ţineai strâns la pieptul dorinţei, la al suspinului piept şi-mi zâmbeai după orişice plâns... eu- copil fără minte, îmi făceam aripi din umbrele nopţilor clandestine, aripi de întuneric care în lumina se frâng... tu încă mă mai iubeai printre suspine până într-o zi fără soare când m-am desprins din dulcea-ţi strânsoare... În clipe de tristeţe, te caut.. şi nu mai eşti .

Te-am pierdut în ziua de dinainte de zori...

Mă plimb însingurat pe alei.. şi de mă mai iubeşti…

Nu mai contează, ai aripi de lumina şi zbori...

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 ARBORELE de Gabriel ȘTEFAN Vezi acel arbore sfios cu frunzele-n cădere jumătate umbrit - jumătate uitat în soare cu o rădăcină zveltă, descătuşată de pământ şi-o simfonie de toamnă de magică culoare?

Mâine poate va fi o simplă coală de poezie pe care aşterne clipa universu-i de poveste sau poate că va fi un magic lemn de foc dintr-o casă, unde un batrân se încălzeşte.

Acel arbore sfios cu frunzele-n cădere mi s-a prelins în suflet, în sânge şi în gând, te rog să nu mi-l tai înainte de vreme să pot să-i văd, să-i simt mlădiţele crescând...

MAMEI MELE de Gabriel ȘTEFAN Of, Doamne cât de tristă-i şi luna Atunci când dorul în noapte îl încui Şi nu mai poate revedea lumina Nici dacă a nopţii poartă o descui.

Mi-e aşa un dor de tine, mamă !

Să-ţi mai ascult o şoaptă aş vrea, Să te privesc, dar nu într-o ramă!

Să mă alinti şi să mă cerţi aş vrea...

Pe cer e noapte-n dorul meu aprins, În suflet o prăpastie şi nişte stele... În blânde depărtări zăresc nestins Frumosul chip al mamei mele.

TIMPUL de Gabriel ȘTEFAN Timpul nu vindecă nici o rană adâncă, cel mult cu împrumut o dăruieşte uitării; uneori îmi întind braţul istovit de atâta prezent peste anotimpul uitării şi simt cum mă dor toate încheieturile rănii...

Timpul nu judecă gingăşii fulgi de nea în cădere, nici arşiţa verii, nici ploaia măruntă ori păcatul plăcerii...

Timpul nu risipeşte nici clipele dulci, nici clipă amară pe toate le adună şi mai apoi le separă...

32 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Cristian ŢÎRLEA

Cristian Ţîrlea despre sine Am început scrisul poeziilor la 15 ani.

M-am simţit liber, dezinvolt, în acea primă poezie încât am continuat să-mi "pictez" simţămintele în versuri.

Ce simţăminte?

Iubirea, deziluzia, frumosul, revolta et caetera.

Scrisu-mi este un ajutor.

Nu traiesc din el. Trăiesc cu el...

Nu sunt poet. Alţii mă cred. Eu, doar, transform pe ură în dezmierd.

Personalităţi din cultura românească despre poetul Cristian Ţîrlea Mircea Cruceanu - actor

- despre volumul “Tu însămi, însuţi eu” - 2012 ‘’Cum să opresc sufletul meu spre a nu se uni cu al tău?

Cum să-l ridic, oare, deasupra ta spre un alt ideal? ...Şi, totuşi, ce pe tine şi pe mine ne mişcă, ştie-arcuş- să ne îmbie, din două coarde unic sunet dând.’’

Rainer Maria Rilke - ‘’Cântec de iubire’’ Dragă Cristian, Lectura volumului ‘’Tu însămi, însuţi eu’’ m-a dus cu găndul la marele Rilke, dialogul vostru tinzând să fie arcuşul care a pus vibraţie două corzi paralele dând, până la urmă, un singur sunet:cel al poeziei.

Surpriza a fost mare şi, felicitându-te pe tine, în egală măsură o felicit pe Luminiţa, tu fiind ‘’însumi ea’’, ea fiind ‘’însuţi tu.’’

Felicitări pentru bogăţia cuvintelor-sentimente, pentru paleta bogat colorată, într-un veac în care studenţii se exprimă prin cinci-şase formule: ‘’super’’, ‘’cool’’, ’’marfă’, ‘’extra’’, ‘’mega distracţie’’ sau, pentru culoare, ‘’naşpa’’ şi ‘’mişto.’’

Nici profesorii nu prea stăpânesc limba maternă, ‘’şansa’’ nefiind diferenţiat de ‘’risc’’ (‘’Elevii au ţansa să piardă bac-ul dacă...’’). Să nu mai vorbim de ştiriştii, formatorii de opinie TV pentru care nu există nicio diferenţă între ‘’datorită’’ şi ‘’ din cauza’’ iar ‘’pe’’ este omniprezent şi prezent unde nu are ce căuta dar, lipseşte în acuzativul ‘’pe care.’’ Etc, etc, etc...

Am intrat pe acest făgaş pentru că voi vă jucaţi cu vocabularul dând senzaţia că vă permiteţi asta fiindcă stăpâniţi limba. ‘’Fra-româna’’ folosită (uneori exagerat) m-a dus cu gândul la Picasso şi o discuţie pe care a avut-o cu Braque. Acesta l-a întrebat cum deosebeşte un pictor adevărat de un imitator al stilului său. Picasso i-a răspuns: ‘’Îl pun să deseneze o mână.

Dacă ea va înfăţişa caracterul personajului, se poate juca şi în stilul meu.‘’ Spre lauda voastră, citatele din latină sau franceză nu-mi dau senzaţia ’’doctus cum libro’’* şi, alături de sinceritatea sentimentelor voastre, sunt ca o mână bine desenată. Şi, apropo (à-propos) de pictură: ştiai că ‘’Et in Arcadia ego’’ a fost strigătul de admiraţie al pictorului Poussin care, după un sejour în Peloponez, a avut revelaţia frumuseţii Arcadiei antice şi entuziasmul său a determinat-o pe regina Cristina a Suediei, care a iubit, ca şi Nicolas Poussin, şi Roma, să fondeze Academia Arcadiană care avea ca program ‘’eliminarea prostului gust, strădania de a-l urmări oriunde s-ar afla – în palate sau în locurile cele mai negândite’’? Din această academie, alături de marii poeţi Carducci şi Leopardi am avut şi noi patru reprezentanţi: Vasile Pârvan, Nicolae Ioaga, Alexandru Balaci şi George Lăzărescu.(ultimii doi, scriitori ‘’italienişti’’).

Vă doresc, din toată inima, să continuaţi şi să aveţi şi voi ca scop eliminarea prostului gust şi cultivarea frumosului.

Voi mi-aţi amintit că am frecventat şi eu, încă din anii studenţiei, la Cluj, un cenaclu în care a debutat Ana Blandiana, iar în Bucureşti, cenaclul ‘’George Bacovia.’’ Am fost, atunci, insclus în ‘’Antologia Tinerilor Poeţi’’ şi am continuat să scriu şi, mai ales, să citesc multă poezie.

Mă bucur că, apropiindu-mă de ultima călătorie, am avut parte de dialogul vostru care mi-a dat o speranţă: nu e totul pierdut! Speranţa nu moare ultima, dacă mai traieşte poezia! * lat. – savant cu cartea (în mână)

Cezarina Adamescu - „Un florilegiu liric de excepţie” - Antologia „A treia carte poezii "

Cristian Ţîrlea maestru-n metaforă, hiperbolă, personificare şi multe dintre figurile de stil pe care autorii moderni nu le mai folosesc, din nefericire, rezumându-se doar la limbajul stradal, frust şi uneori licenţios. E bine să uzităm întreaga gamă a figurilor de stil şi să apărăm Poezia pe baricade împotriva trivialităţii.

Acest spaţiu de graţie numit Poezie trebuie să rămână oaza noastră de puritate şi frumuseţe interioară, care să cureţe, să vindece şi să producă plăcere şi bucurie.

Iată: “Primenire: S-a dus pudoarea la pârâu / goală de prejudecăţi / îşi arăta nurii / o priveam cu nonşalanţă / sau fără / dar de departe / din imaginaţie în realitate / am încrustat în memorie / sfânta deliberare a frumosului / s-a îmbrăcat cu mine / beţi de noi am încălecat pe-o şa / pădurea privea uimită / cu ciupercile ei / ascunse-n frunze tomnatice”.

33 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului ECCE HOMO Mamă, iubită mamă, ne naştem şi ne-om duce...

Dar de ce, eu, pe-o cruce?

Cui greşit-am atât de-aprig?

Tatălui?

Când îl văd mă încălzesc cu frig.

Semenilor?

Nu ştiu.

Nu cred...

C-am încercat să oblojesc şi să dezmierd.

Duşmanilor?

Nu am...

Sau, cel puţin, eu, lor, nu-s.

Cine m-a pironit, pe cruce, sus?

Mamă, nu mai plânge!

Uite-mă!

Mi-s!

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 PARIS Demult, eu, mi-am plecat din mine.

Mi-am luat drumul ca stăpân.

Nu-mi pasă, dorule, de tine!

Te-am uitat, că-s un păgân.

Din colbul străzii, din minciuni, făcut-am harpă urâcioasă.

Mă-nchin, acum, cu doua mâini şi-mi pare viaţa stearpă, roasă.

Demult, eu, am plecat de-acasă să vad alt cer, nu gri, albastru.

Scoală-te! Pune-te, masă!

Am, cam, uitat. Sunt un sihastru.

Nişte copaci foşnesc-vorbesc în şoapte şi în Paris este la fel, dar mai departe.

Eu plâng şi râd ca prostu-n noapte.

Mă don Quijotesc iubirile deşarte.

Stai, strâmbă cărare, să te pot urma!

Nu-mi fi duşman, neghiob învolburat!

Eu văd, acum, iubire. Este-n cătarea mea.

Du-mă la ea, călăuză oarbă, drum întortocheat!

Parisul nu-mi plânge respirarea sacadată şi nici cutezanţa ce a fost odată.

Demult eu stiu că el va veni la mine, în braţe cu Sena, cu Baudelaire, cu un Bordeaux, cu tine.

Obosit dar...

Mi-s!

LOZUL ECCE HOMO Mère, mère aimée, nous naissons et on s'en ira, mais pourquoi moi sur une croix?

A qui ai-je tellement fait mal?

Au père?

Quand je le vois me chauffe avec du froid.

Aux semblables?

Je ne sais et n'y crois pas puisque j'essayé bander et caliner.

Aux ennemis?

Je n'en ai pas, ou, du moins, je, leur ne suis.

Sur la croix, la haut, qui m'avait mis?

Mère, ne pleure plus!

Regarde-moi!

Je suis!

Fatigué mais...

Je suis!

Când eram copil, adicătelea înainte să te cunosc, fericirea era un loz câștigător, o excursie sau un zece la limba română, un frumos brad de Crăciun sau o bicicletă " Pegas " , o pereche de blugi sau o oarecare serată dansantă.

Dar, aceasta, când eram copil, adicătelea înainte să te cunosc.

Deodată, fără să gândesc, fără să visez, adicătelea după ce te-am cunoscut, am devenit bărbat și de atunci fericirea ești tu și lozul mi-l doresc necâștigător.

MORDICUS BALSAMUS Îmi place să "sparg " cuvintele din dicționar.

Să le văd, disperate, pe jos, implorându-mă... " Nu ne pune în ordine alfabetică!

Pune-ne cum vrei tu că ne plictisim să ne căutăm în fraze!

Lipește-ne!

Ordonează-ne!

Dă-ne un rost pentru ca lumea să-și facă o idee despre ce este un sculptor de simțăminte!

Iubește-ne că avem nevoie de tine! "

34 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Victor MARTIN

OAMENI GOI PE STRĂZI Într-o bună zi, primarului i-a venit o idee strălucită, care, aşa cum se va vedea, peste mai multe secole va da roade. El a propus Consiliului Local adoptarea unei hotărâri, prin care să se interzică locuitorilor, indiferent de condiţie socială, religie sau culoare, să mai umble goi pe stradă.

S-a lăsat pe spate, cu spătarul elastic al fotoliului, şi a fixat cu privirea un punct pe tavan, gândind cinci minute, zâmbind unei idei interioare, apoi a chemat secretara şi i-a dictat textul ce urma să fie dat la ziare, text prin care fixa o şedinţă ordinară de Consiliu.

Cvorumul fiind întrunit, a expus în cuvinte simple, de mult bun simţ, cam ce i-a trecut prin cap, rugând insistent să se consemneze în procesul verbal.

- Nu cred că iniţiativa domnului primar va avea sorţi de izbândă, a spus primul înscris pe lista luărilor de cuvânt, un reprezentant al unui partid de extremă stângă. E adevărat că în antichitate oamenii puneau pe ei tot felul de pânzeturi, prinse cu ace de aur. S-a ajuns la o aşa mare risipă de imaginaţie în conceperea brizbizelor, încât omul, “cel mai de preţ capital”, n-a mai avut nici o valoare. În plus, în acele vremuri, era frig. Nu s-a ajuns decât foarte curând la independenţa faţă de natură. Independenţa faţă de mediu a dus, cum e şi firesc, la o mai mare apropiere de natura umană. Forţele de dreapta au încurajat simplificarea modelelor de haine, culorile mai puţin enervante, dar să nu uităm că revoluţia tehnico-ştiinţifică, promovată de forţele stângii politice, a introdus şpilhozenul unisex şi unicolor. Doar mirosurile au fost diferite, în funcţie de coeficientul de inteligenţă al fiecăruia…

- Ha, ha, ha! a sărit un consilier al unui partid din cealaltă parte a spectrului politic. Lucrurile începuseră să pută.

Ca urmare a egalitarismului vostru de prost gust, toate puţeau într-un singur fel. A trebuit să venim noi la putere, să dăm şulfele jos de pe oameni, pentru a se vedea unii pe alţii într-o lumină adevărată.

Preşedintele de şedinţă a bătut cu ciocanul de lemn în masă, indicându-i recalcitrantului să ia loc şi să vorbească atunci când îi vine rândul.

- Politica dezastruoasă a ultimelor guverne a adus omul în starea primară, l-a lăsat în fundul gol. În numele democraţiei prost înţeleasă, se consideră individualismul ca un concept de bază şi se uită

munca în echipă, s-a enervat vorbitorul, privindu-l pe deasupra ochelarilor pe acela care îl întrerupsese.

- Munca în echipă duce la devieri sexuale! i-a strigat, la rândul lui, din sală, consilierul de dreapta. Să -şi vadă fiecare de treaba lui. Şi la antici umblau oamenii goi, mai ales pe stadioane, la olimpiade, dar atunci nu aveau altă treabă decât să înalţe temple şi să venereze frumuseţea corpului uman. Nu-şi prea puneau capul la contribuţie.

Văzând că nu are cu cine vorbi şi că e întrerupt tot timpul, consilierul de stânga a lăsat locul următorului vorbitor, un membru al unui partid ecologist.

- E posibil să mă consideraţi a avea aplecări spre stânga, dar nu este aşa, a început acesta. Partidul nostru face parte din convenţia de centru-dreapta, aflată la putere. Cu toate acestea, părerea mea este asemănătoare cu părerea primarului: oamenii goi strică peisajul. S-a constatat că, atunci când ies din casă, cetăţenii oraşului se dezbracă de tot ce au, ies la plimbare, pe străzi sau prin parcuri, şi nu mai sunt atenţi decât unii la alţii. E adevărat că atenţia aceasta e foarte bine mascată de educaţia pe care am primit-o, educaţie ce ne foloseşte şi în relaţiile de serviciu. Cear fi, acum, în şedinţă, să lăsăm la o parte acest unic punct de pe ordinea de zi, care este introducerea sau nu a hainelor în afara locuinţei personale, şi să ne pornim a face remarci deplasate privind defectele fizice pe care le are fiecare? Vă spun că ar fi foarte rău. Are dreptate primarul: ceea ce nu se vede, nu intră în discuţie. Dacă ne acoperim goliciunea, măcar la serviciu, nu trebuie să ne mai gândim cum să ne înfrânăm instinctele şi nici nu mai avem nevoie de pedepse aspre pentru cei ce se iau unii de alţii.

Următorul vorbitor, un social-democrat, a spus că lucrurile cele mai simple sunt moştenite din generaţie în generaţie şi nu are rost să le schimbăm tocmai noi, că suntem mai breji. El a ţinut să releve faptul că ultimele cercetări socio-psihice au demonstrat faptul că instinctele se aprind mai repede atunci când li se ascunde ceva. Un simplu cearceaf, pus pe o femeie, o face mai misterioasă, mai atractivă, lucru care nu ne trebuie în societate, la lucru, prin parcuri sau magazine.

- Sunt de acord cu antevorbitorul meu, a spus un consilier socialist, urmând la cuvânt. Instinctele de procreare trebuie să se trezească acasă, la fiecare, când, după ce am luat masa, ne-am făcut de lucru prin atelier, am lucrat ceva pe calculator, am controlat lecţiile copiilor, am udat grădina, am tuns iarba sau neam uitat la televizor, trebuie să ne îmbrăcăm frumos, la cravată, cu pălărie sau fără, în cizme sau pantofi, după gust, şi să ne ducem la culcare. Sunt de acord, însă, şi cu primarul, care vrea, iată, după atâta amar de vreme, în care ne-am văzut goi, să ne vedem şi îmbrăcaţi. S-ar putea relansa industria uşoară şi s-ar putea crea multe locuri de muncă.

- Da, dar atunci nu am mai face altceva, toată ziua, decât să stăm şi să ne admirăm hainele, din ce în ce mai sofisticate şi mai fistichii, unii la alţii. Unde ar mai fi eficienţa muncii? l-a întrerupt un consilier de pe primul rând, din stânga.

- Având în vedere eficienţa muncii, vă rog să nu mai întrerupeţi vorbitorul! s-a enervat preşedintele

35 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului şedinţei. După luarea de cuvânt a primarului, îşi spune fiecare părerea, mai pertinentă sau mai puţin pertinentă, apoi îşi formează fiecare o părere, pro sau contra, şi trecem la vot. Întreruperile şi discuţiile în contradictoriu ne fac să nu mai terminăm până deseară.

Deoarece socialistul nu mai avea nimic de spus, a luat cuvântul un consilier al coaliţiei de la putere, spunând că dezbrăcarea e o practică liberală, o eliberare de convenţionalismul ieftin, specific evului mediu, cu perucile,blănurile şi păduchii lui, sau comunismului, cu maieul luat peste pufoaică.

- Ce rost mai are să ne ferim de frig, acum, când temperatura este constantă, pe toată planeta, din Siberia până la Ecuator? a întrebat liberalul, retoric.

Industria uşoară e destul de bine dezvoltată. Dacă vrea cineva să se culce cu nevasta îmbrăcat în salopetă de mecanic, cu fular la gât, bocanci în picioare şi căciulă în cap, e liber să o facă. Poate comanda la fabrică tot ce pofteşte. Industria merge în funcţie de cererea clienţilor. Dacă vrei să te duci la culcare cu tractorul, nu te împiedică nimeni; fiecare face, la el acasă, ce pofteşte. Hainele încurajează traficul de droguri, ascunse prin buzunare false, pot adăposti bani, mulţi dintre ei falşi, sau truse de spart bănci. O cartelă de credit, legată de gât, şi o geantă tip “diplomat”, dintr-un material plastic uşor şi transparent, sunt de-ajuns. Să luptăm pentru o societate simplu organizată! a încheiat.

(continuare în numărul următor) MANIA CANDORII

Libertatea nu ne poate da lapte; poate Statuia Libertăţii. În alergarea aceasta nebună după nebuni, orice piatră preţioasă aruncată din sac e o pauză de libertate.

Fiecare nebun îşi construieşte propria statuie; a libertăţii lui, fluturând cu mândrie patriotică limba română cu tricolor, un fel de foaie verde de la noi mi-am luat mercedes cu boi.

Organizaţiile fără nici un profit de timp real ne deschid uşa de la fereastră; guguştiucii, ca fazanii, zboară lin, în cioc poartă calende româneşti, ridicând banalul la paroxism.

Suntem băgaţi în puşcării spre a nu fi uitaţi, suntem ucişi în bătăi de mandoline, lecturăm ca orbul biblia mutului, ne iubim cu pistolul în mână.

Căzuţi în somnul pătratului, implementăm tirania cireşului în floare la ureche în dictatura vorbei goale.

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 ÎN DULCE TRECERE Mai mult seara, pe neumblată cărare, şi pasărea înaltului e un drum ne-ncetat.

Au loc alegeri pe eşafod, fantomele de la Primărie trec şi ele către lăptăria de foşnete.

Bat clopote de gheaţă, iar timpul-eros îşi încalţă tălpile proprii în picioarele proprii, timp în care se topeşte aur.

Trece o diasporă în chiloţi.

Veniţi! Veniţi şi voi!

Vreau să închid şi ochiul celălalt înainte de a descoperi şi gena dimineţii.

Sunt atât de puţine cuvintele, încât trecerea te rupe în bucăţi mici, mici de tot, până la un abur de melancolie, pe ogorul ca o carte deschisă, pe câmpia română ca o sahară de zâmbet.

Trec ţărăncile ca nişte corăbii, vine şi grâul din urmă, în legănarea revolută de mici sirene verticale; ne naştem ca din grâu şi ca din suspin.

Poate am fost construiţi după ţipătul mierlei sau am fost desenaţi după trecerea trenului pentru a umple gările pustiite de ger.

Se înmulţesc şi soldaţii cu arborii, în istoria asta, în care armăsarii se întind ca un fum, doar şampania tiranilor e eternă şi morţii când mor, într-o naştere ca o moarte a morţii, în alt zâmbet, altă respirare.

A dormi e ca şi cum ai pleca: trebuie controlate apa, gazul şi lumina, nimic altceva, iar uşa trebuie zăvorâtă cu impresiile celor ce cred că umblăm seara să ne ascundem în jungle, în legende, în mere, şi ne strângem mâinile, ca japonezii şuruburile, şi ne întrebăm unii pe alţii nu se ştie ce, nu se ştie când, nu se ştie unde. În lipsa întâmplărilor, se întâmplă ceva, frigul e ultimul ţăran ce se trage prin case fluturând palmele ca pe nişte cuţite.

Pacea îşi pune armele de porţelan deoparte, cuvintele rămân în gât ca gutuile, oamenii se adună de pe unde mai pot în somnul copiilor.

Mai umblu seara în ninsul plâns cu lacrimi de venin, beat de depărtări ca beţivul de ţuică murdară.

Noaptea e dreptatea tuturor, se înalţă la cer; pasărea, chiar şi a poeziei, nu e definitivă.

Zborul e departe de-acea înaltă cetate pe care o ridicăm împreună asistându-i, ca pe o naştere, prăbuşirea.

36 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 SUFLETE PICTATE Hai, ridică-te şi umblă!

Mi-a strigat Omul cel bun.

Suntem suflete pictate Într-un ochi de căpcăun!

L-am privit şiret şi dulce, Cu naivitate pură Şi pe loc, ca-ntr-o minune, Mi-a crescut o stea în gură.

Lasă-mi mie, visul tău!

L-am rugat pe Omul bun.

Mi-a zâmbit ca nimeni altul Şi-a zburat – un nor de fum.

Eduard ZALLE

VIS ȘI AMĂGIRE după Voltaire Visam că sunt un Făt-Frumos, Tu – fata care mă iubea duios...

Când m-am trezit în zori posomorât, Oglinda mi-aminti că sunt urât.

Vei înțelege, disperarea care-mi este?!

Pierdusem mai nimic... doar o poveste.

TRANSCENDENTAL Dormeam transcendental, amorfic, Lungit în brazda de curând săpată.

De-ar fi plouat, ar fi crescut adonic În ochiul meu un trup frumos de fată.

Jur-împrejur curg visele de-a rândul Ca bărcile pescarilor pe mare Și-n depărtări nu deslușesc pământul, Ci numai umbra ta nemișcătoare.

Aș fi-ncercat planeta s-o opresc Din mersul ei felin spre asfințit, Dar am simțit nevoia unui gest prostesc Și-n ochi, trupul copilei mi-a murit.

Deoadată se sfărâmă somnul greu, Transcendental m-am înălțat la stele Și timpul s-a oprit din drumul său, Și umbra ta a prins luciri de acuarele.

Dormeam transcendental, amorfic, Lungit în brazda reavănă și vie.

De-ar fi plouat, ar fi crescut nevolnic În ochiul meu un fir de iasomie.

Hai, ridică-te şi zboară!

Mi-a strigat din cerul lung, Eu m-am înălțat pe vârfuri Încercând la El s-ajung. Într-o dimineaţă surdă, Ca un cântec de fanfară, M-am trezit posac şi mut Într-un vis de primăvară.

Sau o iarnă grea şi rece?

Nu mai ştiu, e mult de-atunci. Îl aştept pe Omul bun Tânguindu-mă pe brânci.

Hai, ridică-te şi umblă! Îmi spuneam cu îndârjire.

Suntem suflete pictate Într-un ochi de neiubire…

CÂND VORBEȘTI CU DUMNEZEU Rupe-mi ochii din albastru C-am visat un vis măiastru, Vis din care urcă drept O durere până-n piept.

Smulge-mi ochii dintr-un munte, De pe tâmplele cărunte Și de care, agățat, M-am căznit să fi zburat.

Taie-mi ochii dintr-o mare Și din valurile tale C-am visat barcazul mort Acostat la tine-n port.

Scoate-mi ochii cum îți spun, Să mă simt din nou nebun.

Poartă-i tu în locul meu Când vorbești cu Dumnezeu.

37 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

GÂND PENTRU MAMA

Constantin-Nicolae GAVRILESCU

SE-ASCUTE DOR, ÎN PIEPTU-MI, LENT În goana trenului prin gară rămas-a praful gri, difuz ce-n rotocoale-ncet coboară, lăsându-mă trist și confuz.

A fost o clipă indignată şi gara, dar şi mintea mea, plimbând privirea-mi obosită am vrut ca trenu-n loc să stea. În lungul drum spre ţinta lui, ţâşnit-a scurt din al său loc, lăsând bariera timpului s-aducă-n Lume alt noroc. În goana lui, doar pentru-o clipă, a şuierat din nou prelung, pe-obraz, o lacrimă în pripă se scurge-alene, şi eu plâng. Şi-a mai trecut un tren prin gară, şi-am mai trecut o clipă din prezent, oftez mereu... a câta oară se-ascute dor, în pieptu-mi, lent?

AZI, ZBOR ÎNALT Azi, zbor înalt deasupra unui cuib de cuci, cerul e gol, văzduhul mă-nconjoară, mă-ntreabă vulturii pleșuvi: - 'ncotro te duci?

Zboară încet! Căldura te doboară.

Nu vezi că păsările-s dispărute iar zarea îți înşal-a ta privire?

Unduitoare forme gri sunt frânte, și strigă a pustiu și disperare?

Uită-te-n jos! Pomii nici umbră nu mai dau, dogoritoarea pâclă de la Soare ucis-a tot, și-n lume viață nu mai au nici pomi, nici cuci, nici păsări călătoare.

Dar eu tot zbor deasupra cuibului de cuci, căci văd o fată ce dansează-n zare, nu mai îmi pasă nici de grele cruci, priveliștea ce văd e-ncântătoare.

Văd însă-n jos uscate mâini cum se ridică și crengile copacilor ce dor, o boare rece mă străbate și mi-e frică, de strigăte ce se ridică-n cor.

Nici rugile nu mai aduc plinire, cumplitul Soare poartă vremea ce-i ostilă, primește tot Pământul doar pieire căci mări și fluvii, râuri, fierb ca-n oală.

De mine însă Domnul se îndură, văzându-mă zburând din cuib de cuci, plecând spre fata ce mă înfioară, să îi sărut a sale buze dulci.

De câte ori măicuţă la tine mă gândesc, mă prinde dimineaţa şi-ncerc să-mi definesc, cum ai făcut tu viaţa să-ţi fie minunată, şi clipa fericită să vină deîndată?

Ce strategie mamă, ce farmec ai de placi?

Cum viaţa-ţi nu-i o dramă, pe toţi tu îi atragi? Şi cum de poţi tu oare pe toţi să îi subjugi?

Spune-mi misterul care te face să-i învingi.

Cum te ridici tu oare şi cum tu te cobori, când stai cu fiecare de vorbă uneori?

Te rog să-mi dai tărie, ca tine vreau să fiu, să-mi umplu-n bucurie cugetul meu cel viu.

De multe ori măicuţă la tine mă gîndesc, ştiu că eşti necăjită, dar sincer te iubesc.

Poate că soarta vieţii n-a fost aşa de bună, şi-n anii tinereţii a vrut să mă răpună.

Dar uite-acum năravul departe s-a tot dus, nu mai fac pe grozavul, mândria mi-a apus. Şi azi aş vrea mămică, trezit din visul meu, să vezi cum mă ridică voinţa ta mereu.

Cu păr bălai şi ochii frumoşi ca nişte stele, obraji ca două rodii, m-ai scos din doruri grele.

Vorbind cu voce-ţi calmă m-ai dojenit mereu, să îmi schimbi a mea karmă slujind pe Dumnezeu. Şi îmi spuneai mămică să merg pe drumul drept, căci viaţa-ţi se ridică de-nveţi, şi eşti deştept.

De câte ori măicuţă la tine mă gândesc, de drag că mi-ai dat viaţă îţi spun că te iubesc.

38 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 DE-AI ŞTI

Mariana BENDOU

AM CÃZUT DAR MÃ VOI RIDICA Ce-aveţi cu mine toţi, de mă priviţi aşa?!

Da, am căzut, … dar mă voi ridica!... Încă mai port în mine harul şi divinul Deşi m-a îngenunchiat atât de rău destinul…

Nu plângeţi păsări şi îngeri azurii! Ştiu, am căzut, dar îmi voi reveni.

Prin glezne, din strămoşi, cresc rădăcini Şi-îmbobocesc iar trandafirii printre spini…

E undeva o geană de-albastru început?

Altă speranţă naşte în sufletu-mi tãcut...

Sfărâm în palme ţărâna creatoare Sã ştie că exist deşi încă mă doare Şi mă avânt cu fruntea încrezător spre cer. Ştiu, am căzut,… Ce-i inimă? Da, sper…!

Amurgul îmbracă totul în haină violet; În mine, soarele rãsare încet, încet, …

OGLINDA VIEŢII Oare ce ne-ar putea mărturisi Oglinda vieţii dacă ne-am privi În apele ei veşnic tremurânde?

Ce viitor în ea, de noi, se-ascunde?

Dacă trecutul ni l-am revedea, Am mai putea schimba din el ceva?

Căci dincolo de tot ce-a fost şi este Rămâne doar frântură de poveste…

SINGURÃTATE Eu cred că fiecare aşteaptă Să-i bată careva la poartã Nu doar acei bătrâni, părinţi Ci chiar şi tineri mai cuminţi.

Ei poarta o deschid mereu Dar intră numai … Dumnezeu!

Ar da tot ce-au mai bun pe masă Să vină mulţi la ei în casă Dar fiecare se grăbeşte Cu altul de se întâlneşte…

De-ai şti, sãrmane om, de-ai şti..., Ţi-ai strânge râsul în pahare Şi le-ai sorbi pe fiecare Când rele zile ar veni. Şi băutura, fermecată Te-ar ajuta să treci iar hopul.

Dac-ai mai bea încă o datã O joacă ţi s-ar părea totul.

De-ai şti, sărmane om, de-ai şti…, Ai rupe zilnic câte o floare Şi le-ai iubi pe fiecare Ca singur tu să nu mai fii. Şi-atunci când copilaşu-ţi plânge Dupã bomboane, lucruri, jucării, Mai bine tu la piept l-ai strânge De-ai şti, sărmane om, de-ai şti…

De-ai şti, sărmane om, de-ai şti…

Ce soartă viaţa –ţi hărăzeşte, Cum, după soare, te pândeşte S-aducă norii plumburii, De-ai şti, oh, multe dac-ai şti…! Ţi-ai înşira clipe-n mărgele Împodobindu-te cu ele Şi, mulţumind, în pace ai vieţui.

VIAȚA ŞI MOARTEA Și viața şi moartea luate împreunã Dospesc pâinea vieții la bine, la rãu.

Iar omul tot rupe din ele o fărâmă În timp ce-şi străbate grăbit drumul său.

El pâinea o sărează cu vorbe să-i ție De saț iar când sufletul cere Îşi bea din ulcior, însetat, apa vie Să-i treacă şi dor şi durere!

DESTINUL MEU Destinul mi-e Să n-am nici un destin.

Destinul mi-e Să port alte destine!

Un geam sã fiu, Strălimpede, Străin, Să vă priviţi pe voi Prin mine…

Să nu vă abureascã Suflul meu Deloc fereastra Către lume!

Să nu exist, Să nu fiu eu, Să nu port Nici un fel de nume...

39 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 O LIMITĂ, UN SPAŢIU, O CLEPSIDRĂ Prin culorile palide ce ne urmăresc, prin zidurile distanţei, prin gratiile timpului, în lumina separată de întuneric, călăuzindu-se, sufletele şi-au strigat iubirea.

Irina Lucia MIHALCA

URMELE DIN NOI Până la urmă şi greşelile sunt opere... Îmi plimb mâna pe cer, ce uriaş îmi e dorul, ca pe o dorinţă te-ating uşor.

E vis, e vers, e-abis, e univers?

Dinspre întuneric, curge cântecul nostru peregrin.

Cu ochii pe jumatate închişi, prin labirintul munţilor, nu poţi ajunge la comori fără a fi chemat.

Pe cărarea Caii Lactee, în linişte, nu mai numărăm stelele, le dăruim poeme vibrante, le izvorâm prin cuvinte, le adunăm, le împărţim fără o noimă anume. În focul cosmic existăm doar noi, tu şi eu, orice altceva este doar o şoaptă celestă.

Din pasaje subterane ultimul semn plin de speranţă veşnică şi trecerea de inimi vor fi binecuvântarea finală...

Am nevoie de-atingerea ta, străpunge tăcerea, ca un botez al sufletului în apa divină revărsată asupra noastră!

Unde-i cuvântul iubirii, unde-i glasul inimii?

Am eliberat luminii zâmbetele dăruite, plutesc uşor, acum, pe-ntreg cuprinsul lumii.

Tăcerile pot fi mai dureroase decât însăşi durerea, firul întunecat al ruperii şi desprinderii, firul răsucit al indiferenţei, suspinul pământului şi rozul palid din petala caisului-vis, lacrima necăzută, nedeschisă, negustată, lacrima aninată de pleoapă, picur al ploii tăcute, deschiderea ei, idealul clipei, căderea în fugă sau ropotul vesel al ploii calde de vară.

Cere şi ţi se va da! - o lege divină.

Strânge-mă-n braţe, iubitule, în tine vreau s-adorm, până simt coarda ce sparge barajul!

Simţi prin toţi porii răsfrângerea culorilor noastre, dincolo de înţelegerea lumii?

Când sună clopotul adevărului, totul în jur ne cheamă, speranţe de verde, vârtej de albastru şi galben, clocotitorul roşu vulcanic, un suflu portocaliu şi violet nostalgic, - o limită, un spaţiu, o clepsidră nuanţe calde sau reci, triste sau vesele, nebune sau calme, suave sau tari, în sărbătoare şi delir, stropii de bucurie ne-aruncă printre astre.

Ameţitoare înălţimi, izvor şi oglindă, în armonie cromatică, reflexe de vis se succed!

Respirăm nemărginirea dragostei, se construieşte spirala, când ascendentă, când descendentă, inversându-ne polii, legându-ne, momente divine cresc în noi, un singur corp şi clipa readucerii aminte, impresia adânc pătrunsă în sângele nostru, o semnătură pe pânza vieţii...

40 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

O DRAGOSTE NEAȘTEPTATĂ, Din mine-a apărut copacul, Din tine, muguri, vânt și ploi; Și-a înflorit ca nimeni altul Copacul răsărit din Noi!

Lili ŞIPOTEANU

EU Sunt val într-o mare celestă, Sunt sarea din lacrimi de-amar, Sunt ploaia... figura rupestră Ce-ți caută chipu-n zadar...

Sunt boarea furată de-o toamnă, Păstrată prin frunze-arămii Și gândul lăsat într-o vară Pe-o bancă-ntr-un nor de câmpii....

Sunt visul ascuns printre stele Sub mantia lunii de-argint, Sunt șoapta ce doarme-n zorele Să-ți iasă-nainte zâmbind...

Sunt raza desprinsă de soare Să-ți iasă în cale când plângi, Din vorbă să-ți ia lacrima care Îți sfâșie galsul când strigi Și mă chemi făr-a ști că-s aproape De tot ce înseamnă că ești...

De gândul, nesomnul din noapte În care te-nchizi și privești...

Tot sperând să apar dintr-odată, Să plutesc înspre tine venind, Să-ți sărut privirea-ncruntată Când nu crezi c-am să vin... și-am venit...

Sunt aproape de tine, aproape...

Departe de-un greu asfințit, Am vrut să dispar de prin toate, Dar tu m-ai chemat... și-am venit!

DACĂ-AȘ PUTEA, Aș îngropa tristețea într-o mare, Dar nu-s atâtea mări să pot s-o fac, Sau aș împrăștia-o-n larga zare, Dar aș întuneca-o, și-i păcat!

Cu ce-i de vină valul mări-albastre Să fie aruncat pe-un țărm stingher, Și să dispară drumul către astre Din calea mândrului corăbier?

Cu ce-i de vină raza-ndepărtată Că visele se nasc și mor când crezi Că soarele n-apune nicidată Și ce-i frumos nu poate muri-n veci?

Aș îngropa tristețea-n altă lume Ca nimeni să n-o mai cunoască-aș vrea, Dar cum nu pot, mândră-o s-o port cu mine Pe-al vieții drum atât cât voi putea!

Ne-am spus atunci că-i fericire, Că e un dar divin, târziu, Astăzi îi spunem amintire, Dacă-i așa, nici eu nu știu! Știu că-i ceva ce doar o dată Un pământean poate avea…

O dragoste neașteptată, Născută undeva… cândva!

I-am dat sclipirea de la stele, Mireasma de la primăveri Și am ascuns-o-ntre vâlcele Printre tăcutele cântări Lăsate de amurgul vieții De tot ce-nseamnă ,,a iubi”, De-nfiorarea tinereții Și de-mplinirea-n a trăi!

De-atunci, când ropotul furtunii Dă să apară dintre ploi, Ne-ascunde de tristețea lumii Copacul izvorât din Noi!

TE ROG, SĂ NU MĂ UIȚI! Mă ning în plete, vise.. sunt multe, adunate...

Astăzi nu mai încap în țara lor de basm, Mă mângâie cu drag, prin flori stau furișate, Iar timpul ne privește cu un ușor sarcasm. ,,Ți-aduci aminte toamna...” pare să mă întrebe, ,,Când tu purtai în suflet clipe de ne-nțeles?

Azi sunt a ta minune, pe chipul tău se vede, Misterul de-altădată a căpătat un sens!”

Un zâmbet mai zglobiu, discret, se furișează În colțul gurii care, cu sete o săruți Când ne-ntâlnim prin vreme, în a iubirii oază Și printre-mbrățișări îmi spui: ,,Să nu mă uiți!”

Nu pot uita vreodată frumosul ce ne leagă Nici ploaia minunată cu tandre mângâieri, Iar șoaptele divine c-un ,,Te iubesc, mi-ești dragă!”

Din iernile geroase m-aduc în primăveri!

Te-aștept și-n astă seară lângă fereastra noastră, Așa cum am făcut de când ne știm, mereu, Doar Carul Mare știe drumul prin noapte-albastră...

Mereu te va aduce... oricât ar fi greu!

41 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 ODATĂ CU TINE ÎNFLORESC Cu cheile cui voi intra pe poarta soarelui dimineaţa, nimeni să nu mă ştie, doar să mă primească cu ofrandele cerului cunună.

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

E mai devreme de încolţirea seminţei din care lujeri se vor naşte înălţându-se falnici prin judecăţile drepte.

ACEST ÎNCEPUT DE SECOL NEBUN

Lumina topită-n culori vii prin arome-n anotimpuri se visează iubire sonoră.

Adorm în cuminţenia unui copil cu somnul populat cu vise de obiecte necunoscute ce nu ştie să le citească-n semnificaţia lor, se bucură ori se supără pentru nimica toată.

Simt cum curge timpul rotund în mâini o să prind viitorul cu degetele pe tastele fiinţei.

Mă întreabă, repetă tot ce aude şi învaţă uşor, tu îl urmăreşti cu dragostea topită-n priviri, ai o teamă sfântă la orice mişcare de parcă totul ar fi năvalnic şi potrivnic apoi îmi spui să fiu atent cum vorbesc că totul se înregistrează în memoria-i avidă.

Mă vrei un model pentru cel mic să poată să mă depăşească, de-acum voi fi o poezioară frumoasă care se poate învăţa uşor.

Acest început de secol nebun te bombardează cu vulgarităţi prin toate mijloacele.

Trebuie să întinzi scutul protector până la vârsta înţelegerii lui altfel voi cădea în golul propriei nepăsări în care cuvântul nu mai contează şi îşi face loc întunericul orb în care cresc monştri.

POVESTE CU O FEMEIE Se măritase mândria femeii vanitoase cu cel mai potent bărbat din mintea ei care nu dăduse niciun semn s-o ofenseze cu ceva şi a rămas cu buzele umflate între dinţi.

Dorinţei ei de pisică în călduri i s-a oferit somnul după sobă ori urcatul în copaci de parcă ar fi intuit mijloacele de domesticire forţată prin forţa lucrurilor, copiii.

I-a vândut timpul fără ocupaţie pe bani puţini a cultivat dragostea de cămin fără ambiţii şi trufie faţă de alţii, a lăsat-o să se treacă mărinimoasă şi chiar frumoasă prin fiecare anotimp până şi-a descoperit mândria de mamă şi a curs liniştită până la bătrâneţe cu sufletul înalt de propriile împliniri ca o madonă înconjurată de prunci.

Odată cu tine înfloresc noile împliniri ce se apropie uitând de tranziţii.

JOC DE COPIL Din mine se detaşau părţi de către un copil cu imaginaţie ce le amesteca de-a valma, le aranja apoi până am ieşit cum sunt.

Uneori se enerva de nereuşită se uita la mine, râdea în hohote părea să se gândească altundeva şi tresărea vinovat deşi nu-l urmărea nimeni în meticuloasa lui preocupare.

A înţeles repede cum se compun şi se descompun părţile până capătă forma din memoria lui unde orice noutate îşi face loc.

NU MÂNGÂIA GLEZNELE FĂRĂ NUFERI Noaptea golită de întuneric dă seamă soarelui de miasmele putreziciunii din lacuri unde deseori luna alunecă-n ape, se fotografiază-n oglinzi cu nuferii şi se înalţă galbenă peste păduri.

Cum fructul se coace din iubire îmi intră-n sânge luminos şi-l subţiază asemeni vinului pe care-l beau cu buzele tale.

Sub nespusul fraged al inimii cresc copacii pe văile verzi unde omul şi cuvântul într-o trăsură regală, pleacă la cules de stele şi fură cu mâinile goale lumina.

42 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 CODRUL EMANCIPAT Codrul frate cu românul De pe vremea lui Ştefan, S-a obişnuit cu drumul Către occident. Pe bani.

DROG

RELAXARE

Tragi pe nas şi tot ingeri Drogul, ca să-ţi fie bine, Mai gândeşte-te puţin.

Te ingeră el pe… tine .

Scrii ce crezi şi crezi ce scrii Că scrisul te linişteşte, Dacă nu citeşte nimeni Mai bine te duci la… peşte .

Adriana PAPUC

UNUI NARCISIST Te priveşti într-o oglindă Şi-ţi spui că eşti cel mai cel, Ia să faci un RMN Să vezi că suntem… la fel.

UNUI POLITICIAN CORUPT

UNUI NEHOTĂRÂT

Eşti ca un Hopa-Mitică Ridicându-te căzând , Dar mă-ntreb la o adică: - Până când mă, până când!

Când ajungi la o răscruce Nu ştii pe unde s-o iei, Aşază-te pe o piatră, Şi gâdeşte cu… temei.

Poveste de vacanță Povestea, se pare, Foarte încântată, Că a fost, la mare, Ultra ... violată.

Daniel Vişan-DIMITRIU

Bar marțian

Cu Nea Ghiță îi plăcea Plapuma s-aștearnă; Se distrează-n iarnă, Dacă e cu ... nea.

Moștenitori Niciunul dintre cei trei fii Cu el n-a semănat; N-are ce face, sunt copii!

Ei vin la … treierat.

Oricare-i anotimpul, El merge-anevoios Și e periculos, Că-i praștie tot timpul.

Oțelarul concediat

S-a deschis un bar pe Marte -Parcă-i dintr-o nouă erăBaiul nu-i că e departe, E că n-are ... atmosferă!

Iarna în sat

Armă albă

Se uită la panerul Cu rufe îndesat, Și-n mână strânge fierul ... de călcat.

Robinson Tânăr, fără rețineri, Un naufragiat Cu capra s-a plimbat Până-ntr-o vineri.

Viața ca o loterie Are unul șapte case, Altul, o mașină nouă; Eu, modest, am numai șase Din vreo patruzeci și nouă.

Pe plajă Stătea pe plajă ronțăind Gustarea cea frugală; Toți salivau, la ea privind, Căci a mâncat-o goală.

Orașele lumii Sunt orașe minunate, Trotuare fără defect, Fi’ndcă-s făcute corect Numai de … prostituate.

43 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Claudia CIOCA

ARTA DE A IUBI! M-ai întrebat de ce asemăn iubirea dintre un bărbat și o femeie, cu arta unui violonist sau cu pânzele unui pictor. Dacă ai privi bine un violonist, ai vedea cum el se identifică cu vioara sa, cât de tandru și delicat mânuiește arcușul, cum pune suflet în fiecare mișcare, în fiecare notă. Astfel muzica lui devine ca o hrană a sufletului. Așa cum și pictorul trăiește prin pânza lui, fiecare culoare scoate în evidență trăiri și vise. Ai văzut cât de delicat ține în mână pensula? cum întinde culoarea pe pânză și cu ce pasiune privește fiecare detaliu?

Intre pictor și pânza lui ca și între violonist și vioara lui se creează o intimitate așa cum se creează acea intimitate între un bărbat și o femeie, acea dăruire totală, acea pasiune dusă la extrem. La fel ca arta muzicii, a picturii și arta iubirii se cizelează în timp. Trebuie să știi să iubești așa cum își iubește artistul vioara, delicat, sensibil, atent, ascultând-o cum vibrează, ascultându-i inima, să o simți în tot ce face...Atingând-o ca și cum din ea ar trebui să iasă un imn al iubirii. Cu dragoste, cu răbdare, cu finețe. Căldura inimii trebuie să se simtă în fiecare mângâiere, în fiecare sărut, în fiecare îmbrățișare. Iar cei doi vor deveni o singură persoană.

Nu va mai exista "eu" și "tu". În acea clipă magică, există doar "noi".

IUBIREA, ÎNTRE ÎNTUNERIC ȘI LUMINĂ Mașina gonea pe drumul de munte, scoțând din când în când un zgomot ascuțit. Erau numai ei doi în mașină… El stătea la volan cu privirea înainte și fața crispată. Două cute îi brăzdau obrajii, ce se adânceau când strângea dinții.

Ea stătea pe scaunul din dreapta al mașinii, privind pe fereastră, spre întunericul de afară. Prin geam, se oglindea chipul ei gingaș ce părea ieșit dintr-un tablou făcut de un pictor îndrăgostit de gingășia și frumusețea ei. Mâinile - cu degete lungi și subțiri i se odihneau în poală. Trupul ei - cu forme rotunjite emana o senzualitate ce-l înfuria.

El se uita la ea și o privea posomorât, strângând mâinile pe volanul mașinii. Din când în când, pieptul femeii se mișca într-un oftat adânc și cu fiecare oftat, sânii ei parcă vroiau să se strecoare afară din strâmtoarea bluzei. Apoi coborau brusc, ca o renunțare la tot...

Privirile lor se încrucișară și două fulgere ascuțite, ca niște cuțite, pătrunseră în sufletul ei, aflat în ascunzișul din dosul sânilor, care urcau și coborau, stârnind ispita în mișcarea lor. Pe el gelozia îl macina continuu, tentația cărnii îl înfuria, mânia îl făcea să nu mai judece clar. Privirea îi căzu pe mâinile femeii, care deşi păreau nemişcate, aveau un tremur uşor, care îi întăreau şi mai mult suspiciunile. Minciuni și gânduri ascunse, își spuse. În scurt timp, trupurile lor încinse se contopiră într-un joc al dăruirii și pasiunii, cu inimile bătând într-un ritm numai de ei știut.

Aşadar, înțelepciunea ei îi dăruise posibilitatea să treacă peste suferința îndurată, arătând înțelegere, dăruire, iubire, iertare ....

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 Era convins că acea senzualitate și ispită pe care o emana, erau oferite în dar la toți ochii care o priveau și o doreau tainic, în gândurile și imaginația lor. Puteau astfel săși potolească poftele trupului ei, devenind, fără să vrea, amanta imaginației lor....Gândul că ea dorea să le provoace astfel de senzații, să stârnească în ei pofta cărnii, dezbrăcând-o din priviri, să se bucure de trupul ei diafan, de pielea ei catifelată, de spasmele dăruirii, îl chinuia până la disperare. Suferința femeii i se părea falsă, cuvintele ei vorbe deșarte, plânsul ei - lacrimi mincinoase.

Noaptea se lasa încet, iar farurile mașinii luminau brazii, care stăteau de strajă pe marginea drumului. Femeia privea tristă la luna care apărea și dispărea în spatele lor.

Lumina caldă a astrului se oglindea în geamul mașinii, iar femeia își închipuia că e părtașă la suferința care o încerca.

Tristețea ochilor ei ar fi înmuiat orice suflet, oricât de rece ar fi fost. Ar fi vrut să vorbească, să-i explice…dar duritatea din privirea lui o îngheța şi cuvintele îi rămâneau în gât, fără să poată scoate nici măcar o silabă...

După un timp, în spatele unei perdele de brazi, își făcu apariția cabana, frumos luminată, unde își programaseră micul lor concediu. El se învârti cu mașina în jurul cabanei, până găsi un loc de parcare. Femeia ieși ușor din mașină și cu pași mărunți se îndreptă spre recepție. În spatele ei, bărbatul, cu cele două genți în mână, o privea atent, îi urmărea fiecare gest. După completarea formularelor și îndeplinirea formalităților, își luară cheile și urcară la etajul unu, unde era camera lor. Încă nu intraseră în cameră, când un bărbat, cu o statură impunătoare și ochi pătrunzători, ieși din camera învecinată. Ajuns în dreptul femeii, o salută privind-o cu admirație, apoi trecu mai departe, coborând scările spre ieșire. Femeia își lăsă ochii în pământ și se opri o clipă, în dreptul ușii, apoi deschise și intră în cameră. În acelaşi moment, bărbatul aruncă furios gențile pe pat și se repezi la ea, trăgându-i două palme. Pe fața ei, lacrimile curgeau şuvoi, lăsând urme peste semnele roșii lăsate de palmele bărbatului. În privirea femeii se citea o suferință intensă, un zbucium interior, ca o zbatere de aripi ale sufletului…Nu înțelegea cu ce a greșit și de ce merită aceste lovituri, iar buzele ei nu reuşeau să scoată niciun sunet. Într-un târziu, gestul nestăpânit îl trezi pe bărbat în față unei realități penibile. Rămase în fața ei umilit şi rușinat, încercând să-i ceară iertare. Scoase din buzunar o batistă și cu multă tandrețe începu să-i șteargă lacrimile. Făcea acest lucru cu gesturi ușoare, ca o mângâiere, uscând lacrimile de pe fața ei…

Deşi durerea din suflet persista, ea îl iertă, oferindu-i un surâs plin de îngăduință. Un sentiment stânjenitor de rușine se furișă în sufletul bărbatului, care se așeză lângă ea, iar cu brațul îi cuprinse umerii, trăgând-o tandru spre el, simţind, în sfârșit, clipa regăsirii. Femeia se apropie sfioasă de el și își cuibări capul la pieptul lui. Buzele lui fierbinți se lipiră de fruntea ei și rămaseră așa, într-o sărutare, din care parcă nu mai vroiau să se dezlipească. Cu mâna cealaltă o cuprinse de mijloc și o lipi de el, apoi îi alunecă mângâietor pe rotunjimea șoldurilor, trăind fiorul regăsirii, plăcerea ispititoare de-a redescoperi că îi aparține cu totul. O luă în brațe și se așeză pe singurul fotoliu din cameră, cu mâinile lui puternice îi mângâie forma sânilor, bucurându-se de rotunjimea și căldură lor. Degetele ei subțiri se afundară în părul lui și îl răvași, era o mângâiere tandră și pasională în același timp. Buzele lui se apropiară de ale ei, sărutând-o cu toată pasiunea și durerea pe care o simți în sufletul lui.

44 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Victor FOCA

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Eugenia BOTEANU

DOI ÎN... „TANDEM” de Petre COLĂCEL Mă aflu din nou în acest sanctuar de minte și inimă, îmbrâncit de seducția cuvântului și a culorii, cu aceeași grijă ce mă încearcă de la o vreme, că s-ar putea să fie ultima oară...

Grijă sporită astăzi de prezența care-mi impune, căci e foarte ușor să țăndurești un modest prestigiu local la care șlefuiești de ani, călcând vârtos prin străchinile ridicolului. În fine, subterfugii de introducere.

E o carte originală ,,Tandemul,, acesta. E greu să găsești doi creatori cu aplecări asemănătoare spre poezie și pictură și cu îndestul talent. Sunt de aceeași vârstă (și cu mine), o vârstă la care nu mai au cum să cadă în ispitele părălniciei vieții. Care viață le-a lăsat în urmă multe tristeți și puține bucurii. Consecvenți vechii idei horațiene a terapiei prin artă, mă duc cu gândul la Nietzsche, pentru care creația e singurul surâs al tragediei noastre.

Nu știu și nu mă interesează care dintre ei a avut ideea acestei formule structurale. Autorii își așază gândurile și trăirile sub o cupolă diaristică, în versuri libere ori mici poeme în proză, consemnate calendaristic.

Există diferențe evidente de percepție a realității între ei, de viziune și de exprimare, însă și paliere comune; nu e loc și nici vreme de aprofundări stilistice.

Să-i luăm pe rând.

Eugenia Boteanu recidivează.

Aceeași caligrafie discretă a sentimentelor, aceeași expresie feminină a trăirilor surprinse în notații fulgurante, consemnate în vers alb, scurt, cu inserții de proză metaforică. Nu mai regăsesc însă luminile - și acelea puține din primele plachete. E teama - nu, nu cred că e teamă - de năvala timpului ce vine din urmă, asuprind-o spre capătul din dreapta al vieții.

Să-ncercăm o compilație. ,,Cu gândurile îmbătrânite de vreme,, , ,,la vârsta ploilor din ani,, ,,porțile ce duc spre lumină senchid,, și ,,nu pot opri fuga anilor peste noi,, ; ,,în rămasul trist, din timpul rămas mie,, ,,cuvintele frumoase nu mai vin, căci a trecut ...ziua mea...,, Străbat din durerea uitării, cu o tristețe răgușită, ecourile perechii desfăcute (,,O rugăciune/ ne-nvăluie, /într-o inimă/ tăiată-n două,/ eu aici.../ tu acolo...,, ); nu e neaparat un bocet, e un lamento demn, o acceptare feminină a destinului, sub povara adevărului inexorabil: ,,cu inima golită...dar bogată de tine...,, ,,mi-e străină liniștea,, ,,în tăcerea atât de-amarului

drum ce ne desparte,,; ,,au rămas cuvintele în genunchi,, ,,e gol , iar eu prea mică, să acopăr golul...,, dar ,,mai am sete de gânduri mai bune.,, Ceva-mi spune că pe cărarea aceasta o voi reîntâlni în poeziile sale viitoare pe Eugenia Boteanu, care înțeleg că și-a așezat destinul sub semnul iertării și al iubirii dintre noi, păstrându-și o demnitate a durerii extrem de greu asumată.

Altceva e poezia lui Victor Foca, de o virilitate explicită izvorâtă din ,,adâncul grotei sufletului înghețat.,, Sigur, în aprecierea poeziei orice interpretare stă sub semnul drastic al subiectivității, dar îmi asum devierile de percepție.

Văd în versurile sale un amestec de uitare, de tristețe, de așteptări înșelate (,,Speranța plânge-n/ adâncul uitării,/ se tânguie mută,/ visând la victorii,/ abstracte-concrete-, iar cerul simțind c-o aude-i sărută/ c-un zâmbet,/ petalele-i ude/ de lacrimi și dor.,,) Ignorând - nu m-au interesat niciodată în poezie - trimiterile politice, îmi sprijin aserțiunea pe cuvintele poetului: ,,pe strada întâmplării, lucea fără zâmbet amintirea copilăriei,, ; ,,la poarta-nserării, amintirile iubirilor trădate,, ; ,,ușa deschisă-n răsăritul apusului de soare,, ; ,,multă tristețe/ întunecă cerul/ speranțelor din noi.,, Sesizez atingeri discrete ale aripii gnomismului ori paremiologiei (,,Plăcerea nu-i deloc o tristețe amânată,,) în versuri ce-mi aduc ecouri din sonetele shakespeariene (,,ești trecătoare, soro,, ; ,,de mine grijă n-ai/ ca să-ți ogoi năravul clevetirii,, ; ,,nu vrei salegi neghina din rugăciunile iertării,,) Cred însă că partea mai consistentă a viziunii sale despre lume e de natură thanatică autorul vehiculează cu larghețe o terminologie escatologică n-are o pagină în care să nu întâlnești cuvinte precum: venin, răzbunare, spaimă, chin, disperare, blestem, moarte, crimă, vaiete, durere, mormânt, defunctă, dezgropare, rânjet, sinistru, epitaf, abject, craniu, muribund, criptă, jertfă, schilav. Și totuși, viziunea autorului nefiind unitară, întâlnești surprinzătoare sensibilități, luminoase metafore și fragmente de poezie - poezie (,,Prin crăpături de zare,/ din stânca răutății/ un mugur de iubire/ timid răsare.,, ; ,,Regina nopții/ trezită-n amurg,/ cu parfumuri/ suave-și cheamă/ și așteaptă nuntașii./ La ceasuri trecute,/ din noapte,/ forfota zilei visează.,, ,,La poarta învierii/ doar crinii/ murmură crezul/ în

45 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului șoaptă,/ cu îngerii milei.,, ; ,,Tramvaiul speranței/ la ,,Podul de Piatră,,/ e o galbenă iluzie,/ căzuta-n apa de ploaie.../ o zi mai durează și-i gata...,, și, mai ales,: ,,Cocoțată sus/ în cerul cu stele,/ câmpia privește/ la mieii ce-i pasc/ tremuratele șoapte,/ udate de lacrimi/ înfiorată de albastru.,, Nu știu dacă l-am citit cum se aștepta.

N-am avut timp să-l recitesc. Îl aștept cu o altă plachetă. Poate mă dumiresc. Dacă mai apuc...

PROPORȚIA ȘI EXPRESIA MIȘCĂRII CORPULUI UMAN ÎN VIZIUNEA COPIILOR DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ ȘI ȘCOLARĂ MICĂ Micul școlar manifestă, îndeosebi la 7-9 ani, o anumită dotație și în privința aptitudinilor speciale, exprimând o mare variabilitate pe acest plan. Dar fără o muncă perseverentă și fără cunoștințe serioase în domeniul respectiv, aptitudinile și înclinațiile rămân la un nivel relativ nesemnificativ. Desenul este modul de comunicare a copilului cu cei din jurul său. Este modul lui de a-și exprima sentimentele, înainte chiar de a vorbi corect. În clasele I-IV se întrezăresc aptitudinile copilului (pictură, muzică, literatură, etc.). Dacă la această vârstă nu se pun bazele învățării, nu se încurajează aceste aptitudini, ele se pierd. Din nefericire există încă, mulți adulți care au tot felul de prejudecăți în ceea ce privește obiectul desen(educație plastică) muzică, etc. Oare câte talente s-au pierdut prin nepăsarea adultului?

Este necesară o educație plastică din cea mai fragedă pruncie, pentru a descoperi noi talente și pentru că, arta construiește firea omului, în așa fel încât îl face mai bun, mai înțelept. În toți acești ani de muncă la catedră am observat că fiecare copil are felul său de a-și exprima gândurile, sentimentele. Modul diferă după vârste, după gradul de inteligență, după mediul social, după ereditate, etc. „Trebuie să pregătim o ambianță pentru copiii care mâine vor fi adulți și, în fața cărora, noi ne vom retrage în bătrânețea noastră; căci noi îmbătrânim, iar ei ne întrec. Să facem deci această faptă altruistă; să pregătim o ambianță pentru oamenii cei noi, servindu-i și ajutându-i.” (Maria Montessori – „Copilul”) Eugenia BOTEANU

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 COMUNICAREA PRIN IMAGINI Lumina, culoarea, imaginea, cuvântul sunt taine și vor rămâne pentru totdeauna taine de neînțeles și de nepătruns. Toate vietățiile văd și simt efectul imaginilor. Plantele, fluturii, păsările, peștii, animalele comunică prin imagini, aceasta rămânând o mare taină. Din totdeauna omul încearcă realitatea, dar și creează una nouă prin imagini.

Orele de educație plastică informează și formează pe copii să folosească virtuțiile, însușirile limbajului vizual al comunicării. Jocul este cel mai ușor procedeu și metodă de învățare. Expozițiile imprimate în memoria revistelor, stau mărturie căutărilor cu trăiri inedite, unice, rămânând peste generații, ferestrele deschise în timp, făcând comunicarea să nu aibe limite. Tehnologia actuală face cercetarea, învățarea și mânuirea imaginii plastice mult mai ușoară. Stocarea și distribuirea experiențelor artistice, a revistelor cu desene școlare, sau albume, expoziții în formulă tradițională, sau în format digital pe internet. Toate acestea apropie sufletele pure ale copiilor de peste tot în lume, îi ajută să se apropie, să se cunoască.

Câte talente în lume nu se pierd? este o bucurie, un dar, un prilej nemaipomenit ca un profesor cu suflet de artist, dăruit profesiei, să-și închine energiile și talentul, în descoperirea și formarea talentelor de la vârstele cele mai mici. Recunoașterea, respectul, încurajarea acestor dascăli trimiși de Dumnezeu pe pământ, este răsplata așteptată, simplă, sinceră, generoasă și gratuită. Bucuriile sunt reciproce a celor mici și celor mari, copii, profesori și părinți.

Exemplu acestor cărți, reviste sau albume, trebuie extins, generalizat și urmărit în parteneriat cu școlile din lume, în format virtual.

Să ne dorim tuturor ca visele să devină realitate.

Victor FOCA

desen Nynna VIZIREANU

46 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 AU ÎNFRUNZIT COPACII, IUBITE!

Elena Andreea ION

PARFUM DE PRIMĂVARĂ Mirosul primăverii atinge noaptea firavă.

Deasupra gândului simt cum stă agățată boarea dulceagă din glasul tău ca un cântec de pași pe care n-am învățat încă să-i adulmec prin iarba crudă.

Ploaia rotundă se îndoaie spre mine, cade măruntă, cu boabe de mărgăritar proaspăt. În ochii tăi văd ochii mei vioi cum se spală cu apă dulce când roua dimineții îmi cade pe gene.

Razele soarelui mi se par grele când focul iubirii cade pe ele cu parfum de primăvară.

UMBRE GĂSITE DE SOARE Pâcla se lasă peste albul ce mă-nveleşte ca un giulgiu, mă strânge şi tace. Şopata izbeşte printre lacrimi ca un şuvoi de lumină, aleargă bezmetică şi plină, sufletul să-mi salveze din blestemul durerii.

O luptă fără arme-mi aleargă prin vene, dorinţa mă-năbuşă şi geme, aş vrea să mă salveze un înger cu aripi grele de acasă.

E lângă mine minunea de o viaţă, pierdută şi ea într-atâta ceaţă, încerc să o ating prin sticla de gheaţă, mă priveşte în faţă, mă ascultă apoi mă lasă, sufletul să-mi storc când pentru mine ea nu are mai mult acasă.

Aş trage cerul peste mine, n-aş cere ce nu mi se cuvine, n-aş plânge sub aripi de înger întinse dacă acasă mi-ar fi visurile atinse de împăcare, ascunse în umbre găsite de soare!

Au înfrunzit copacii, iubite!

Zilele au început să crească, nopțile să rătăcească prin oceanul de distanță.

Parfumul gândului a luat miros de primăvară crudă, poate visul să-și ascundă în suflarea mea, plăpândă.

Timpul ce s-a scurs pe o mână ne-a ținut ca o stăpână, fără multe jurăminte iar de-au fost ploi reci, iubite, ne-au făcut să ținem minte că iubirea nu-i mai dulce când tristețea o străpunge cu miros de primăvară, aer rece de afară.

Au înfrunzit copacii, iubite! Ochii, sulițe de soare, străpung norii prin culoare, se rotesc ai mei în tine, ai tăi vin rotunji spre mine, pot pășind prin iarba moale primăvara, pe răcoare. Într-o adiere ușoară, ne privim ca întâia oară.

Au înfrunzit copacii, iubite!

BUCĂŢI Ziua şi noaptea se adună în ochii mei senini ca fardul împodobindu-mi chipul rotund din miezul unui ţurţure de gheaţă.

Ca un văl mi s-a pus ceaţa dinainte, merg şovăind, poate la fel de cuminte, căutând visul meu.

Văd dansul fulgilor de nea în roi de fluturi albi şi aş vrea să mă ridic din lacrimi, să-mi ating cu vîrful degetelor îngheţate, visul meu care a rămas departe.

Când noaptea nu-mi dă pace, ziua se desface, bucăţi mi-e sufletul şi tace...

47 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 CREZUL MEU

Traian GRIGORAȘ

ODĂ ÎNCHINATĂ POEZIEI… ...

In vers, muzica interioară se aude în surdină, uşor, perceptibila, In cadente succesive picurate, din lacrimi,ce curg implicate Pe cuvinte si expresii,exigent alese,ce capata multiple,intelesuri si fatete....

Ne incanta si rasfata,dupa scenarii minutios,prelucrate, Cu aducere in pereche,la muzica ritmului,tactul strofei precedente....

Ne atrage si ne spune,pe cai anume,cat frumos,exista in lume ....

Insotite de imagini fanteziste,colorate,de pe penel luate,in tablouri luminoase..

Cu metafore sugestive,plastice si elitiste,ilustrate de deschideri, cu surprize....

Poezia,ca atare,nu poseda instrumente muzicale: coarde,clape,clikcuri si o serie de butoane, Puse in miscare,de pe portative,pe note in chei diferite,de virtuoasi,neintrecuti... ....Poezia,se bazeaza pe un simplu alfabet,erudit,si de mult descoperit, Ortografic manuit,cu virgule la locul lor,da structura poeziei,intr-un ritm incantator..

Si ne aduce in fata noastra,vraja ei miraculoasa,pe deasupra tuturor...

Cu bogate sentimente,pe inefabil admirat,cum nam crezut, ?dar s-a vazut !

Poezia e o arta,pe deplin seducatoare,ce te impinge la visare....

Ce ne incanta in alinare,unde doare cel mai tare Pe cararea inimii,sufletului si ratiunii,de morala consfintite, Dialectica inchegare,superba imbinare,de adanca descifrare !.

Perfomanta incitanta,algoritm cu componente,de inteligenta provocare..

La asezarea versului,poate nu va vine sa credeti ?

Se trudeste din greu...

Inspiratia nu vine,gata,configurata,in eseu !

Asta se stie..,Poet nu poate fi oricine...

Ci numai persoana,ce detine, Talentul si harul divin, Luat in primire.. !

(Convingere - Faptă - Letopiseţ!)

- Nu vă - Faceţi - Griji ; Nu sunt - O problemă Pentru - Nimeni.....

Merg - Pe cont - Propriu :.

Mulţumesc - Soartei ; Pentru protejarea - Mea ...

Dea lungul - Faptei ; Peste - Timp ...

- Dacă dau - Semnale ; Onorabile Simţitoare...

O fac - Din bucuria ; De a trăi - Cumsecade. ;Cum - Îmi spune ; Experienţa - Vieţii !

Prietenie - Generoasă : Pentru - Încântarea Tuturor ! În miracolul - Frumuseţii Existenţei ; Unde - Suntem - Musafiri ; Trecători !

- În iubire : Vă învit - În contul Meu : E superb - Să te simţi - Bine : În căldura Fericirii - Visătoare ; Izvor - De fantezii !

Răspund, la orice - Salut ; Blajin - Cum - Sunt ...

Cu voioşie - Romantică - Idealistă ; Cu politeţe De - Savoare !

- Nu cer - Absolut - Nimănui - Nimic ; Nu sunt o Piatră - În cale....

Obstacol - Nechemat !

Susţin - Libertatea - Infinită; Conştiinţă – Asumată!

- E viaţa - Mea ; E gândul - Meu; Pus aici - Pe alfabet ... În vers - Atipic : În optimism - Fără - Sfârşit !

AUR – PLATINĂ ( Pentru - Tratament - Egal !)

Femeie - Simbol...

Iradiezi - Frumuseţe - Activă ; Farmec Personal......

Prin prezenţa - Ta - Distinctă : Vorbind - Cu trupul ; Tras - Prin inel ...

Cu chipul - Luminos - Luceafăr...

Cu zâmbet - Lipicios ; Altruist - Dezinvolt : Pe unde - Treci ; Pe unde - Mergi ...

Sădind - Speranţe - Pozitive !

Valoarea - Ta ; De aur - Platină ...

Meritaţi - Cu toate - Recunoştinţa ! ...Viaţa - Civilizată ; Cere - Imperios : -Intervenţie - Îndârjită ; În lupta - Socială : Pentru: Respectarea - Drepturilor - Femeii ; Contra - Barbariei ; Insalubre - Casnice...

Mai larg : Discriminatorie - Ascunsă !

La care - Sunt - Supuse ; Frecvent : Mai mult Sau - Mai puţin ...

Ele :Tac - Şi Sufăr ; În - Adâncul - Lor !

-Datorăm - Respect - Sfânt ; Fiinţei - Feminine : Copilă - Tânără ...

Soţie - Mamă - Bunică : Condiţia - Vieţii ; Pe - Pământ !

Componentă : Fizică - Sufletească - Înaltă ; În inimile - Noastre : Cât - Trăim !

48 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Elena NETCU -

FABULE -

VIESPEA ŞI ALBINA O viespe rătăci-n grădina toată Dădu prin stupină roată, Vrând să se asigure Poposi pe-un fagure.

Albina se uită la ea-ntr-o doară Şi îi spuse cu sfială: ―Ai fi tu soră cu mine, Dar mierea nu e pentru tine, Tragi numai la gustări dulci, Ştii tu oare câte munci Se fac la noi în stupină? Ştii tu viaţa de albină?

Viespea bâzâi foarte tare Şi strigă în gura mare: ―Ştii tu câte vocalize, Fac zilnic, câte crize De isterie îmi vin?

Că-mi vine să vărs venin!

Mare brânză să faci miere!

Eu nu bâzâi toată ziua? Şi cu trupul meu de divă Stau în expectativă Şi le vin la toţi de hac Împungându-i cu un ac!

Aparenţele înşeală Nu-i băga pe toţi În aceeaşi oală

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 JUDECATA IEPURAŞULUI

DOUĂ CUŢITE TĂIOASE

Iepuraşul s-a gândit Cum să intre în partid.

Cumpără deci nişte pulpe Şi-o ademeni pe vulpe Îi spuse cam cu sfială: ―Coană vulpe, eu am şcoală, Am făcut şi-un masterat Am diplomă de jurat, Crezi că ar fi nimerit Ca să intru în partid? ―Cum să nu , măi iepuraş, Deşi eşti niţel cam laş!

Dar eşti iute de picior, Ca să-l prinzi pe hoţ uşor, Urmăreşte-l deci pe lup Că vreau să-l trimit la zdup!

Vezi ce sfori trage-n judeţe, Că eu mă ocup de coteţe!

Iepuraşul mult supus, Ţup în jos şi ţup în sus Urmări în tot regatul, Când pe unul, când pe altul.

Văzând că e tras pe sfoară Îşi făcu o socoteală: “Slujba mea de detectiv N-aduce nici un câştig!

Ei împart mica ciupeală, Eu rămân cu burta goală! Şi fricos cum sunt de fel, N-am nimic în portofel!

Leul, veşnicul rege, Fiind mai presus de lege, Chemă pe tigru la palat Ca să nu fie cu bănat Pădurea-n două s-o despartă Şi, după o judecată dreaptă, îi spuse: ―Mărite tigru,cât timp nu mai ai putere, N-ai cum să-ţi mai faci avere!

Tu n-ai de partea ta votul Aşa că pentru mine-i tot potul Împărţim totul doar pe hârtie, Eu sunt stăpân pe-mpărăţie!

Tigrul, fioros din fire, Făcu mare gălăgie, Adună cu mic cu mare, Cu trâmbiţe, girofare, Iepuri, urşi, pisici-feline, Pantere şi-alte jivine… În urmă ca un gigant Se mişca un elefant: ―Ai răbdare, stai la rând, Lumea să te vadă blând, Drege-ţi glasul, fii mieros, De vrei să primeşti un os! Însă tigrul tot urla Jungla se cutremura Făcea mare tărăboi, După el, un grup de boi Graşi şi cu ceafa groasă Agitau un potofel: ―Mărite şef, suntem acum în derivă, Nu-i bai, stăm în expectativă, Am strâns destulă avere, Pentru jocuri de putere.

Ca să fii la adăpost Pune-ţi în slujbă un prost, El să creadă că eşti drept Tu să-l tragi mereu în piept!

FOCUL ŞI VÂNTUL Într-un şomoiog de paie Un tăciune pâlpâia…

Cocoţat pe-un vârf de claie, Vântul îl tot îmbia: ―Măi tăciune, strigă el în gura mare, Hai să-ţi trimit o scânteie.

Ia-o ca pe-o provocare Şi te schimbi în vâlvătaie, Ca să arzi din rădăcini Toţi ciulinii din vecini…! ―Vântule, de când mă ştiu, Am făcut şi rău şi bine, Dar pârjol, nu vreau să fiu!

Nu fac nici un pact cu tine!

Nu astup gurile rele Ştergând urmele prin foc, Căci rămâne fumu’o vreme Să mocnească-n şomoiog…

Tu eşti cel ce faci gâlceavă, Căci faci vâlvă, pleci în grabă Şi totul se face scrum…!

Mai presus de-orice duel E vestitul portofel!...

Când eşti cuprins de mânie, Cugetă la ce-o să fie, Nu lua drept provocare Toţi ciulinii din cărare!

49 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anişoara VLEJU

BOLTA DE FRUNZE De sus, din cripta muntelui, coboară un străin. E drept că mai are mulţi paşi până la buza muntelui care-i este povară de atâtea călătorii. Până la mănăstire e drum, nu glumă. Iar de urcat sau coborât este timp, dar nu-i putere.

Duce în rucsacul uşor înclinat spre umărul drept câteva pungi cu făină şi ceva pâine. Pentru cine?

Departe, în colţul celălalt de ţară, în câmpia aridă a Bărăganului, la marginea unui sat gri, locuieşte o bunică ce are în grijă un nepot.

- E ora de mers după apă. Văcuţa nu mai are. Fugi, Nicuşor, spune bunica apăsată de ani grei.

Nicuşor e un băiat de 12 ani, subţirel şi harnic foc. Nu iese niciodată din vorba bunicii. Se ocupă de treburile casei ca un om mare până ce va veni unchiul Mihai care e dus prin ţară. Nicuşor nu ştie unde, dar bunica îi spune mereu să stea liniştit, unchiul Mihai va veni. Cine ştie pe la care mănăstire este acum?!

Nicuşor ia găleţile şi aleargă la pârâiaşul din apropierea gardului, înfinge cu iuţeală găleata din mâna dreaptă în apa ce curge domol, apoi pe cealaltă, le smulge brusc pe amândouă cu o iuţeală vie din apă şi se întoarce tot în graba cu care a venit. Văcuţa stă cuminte în grajdiul de lemn vechi.

Nicuşor îi apropie găleata cu apă, zicându-i: - Bea, Dumană, că mai am o găleată.

Iar Dumana, văcuţa lui dragă îl ascultă şi îşi îndeasă boticul moale în găleată până dă de fundul acesteia. Nicuşor i-o ia şi îi aşează dinainte cealaltă găleată.

- Of, Dumană, când îi merge şi tu singură la apă? Însă Dumana tace şi bea apă liniştită. Nicuşor se uită la ea ca la un copil mai mic căruia îi spune ceva iar acesta nu ştie să îi răspundă.

- Nicuşor, strigă bunica, vino repede!

Nicuşor aleargă cât poate de repede.

- Fugi, Nicuşor, că au scăpat mieii în livada cu pomi.

Alungă-i de acolo pe imaş.

Nicuşor îşi ia o jordie de lângă prag şi fuge, fuge pe cărarea pietruită. Mieii stau la umbră. Nicuşor se aşează pe marginea gardului şi gândeşte: Cât oi mai alerga după voi?

Dar cei cinci miei nu zic nimic, rumegă la umbra unui nuc tânăr. Nicuşor coboară de pe gard şi se aşează în frunzele pufoase care străjuiesc intrarea în grădina cu pomi.

Adie un vânticel dulce şi Nicuşor se lasă în iarbă cu faţa în sus. Pe cer, norii rari aleargă unii după alţii, formând un carusel magic. Până sus e mult de urcat, dar uite scara. Nu se ştie câte trepte are, poate să fi având vreo cinci sute sau poate şase mii. Nicuşor calcă prima treaptă, începe să urce, şi urcă, urcă...

De sus se uită, vede casa bunicii, vede muntele cum îşi modifică forma sub umbrele jucăuşe ale norilor necuviincioşi care tot trec, şi trec...

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 - Oare câte trepte sunt până sus, gândeşte Nicuşor.

Se uită în sus, cerul albastru, împestriţat cu nori rari e departe. Se uită în jos. Scara nu se mai vede. Nu-i rămâne decât să urce. Drumul înapoi este blocat sau este nevăzut. Şi urcă, tot urcă.

- Acesta-i drumul către Dumnezeu, gândeşte Nicuşor.

Treptele se transformă într-o cărare. O boltă de verdeaţă pare să ascundă ceva dincolo. Nicuşor se abate din drum şi intră pe sub bolta plină într-o pajişte imensă. La capătul ei, mama şi tata stau în aşteptare.

- Mamă, tată, strigă Nicuşor! Şi aleargă spre ei cu atâta fericire. Dar părinţii lui dispar în crucea cerului care parcă-i înghite.

Pe sus se schimbă norii, începe a tuna iar vântul smulge frunze de prin copacii necunoscuţi. Picături cad ca dintr-o umbrelă scuturată de furtună. Nicuşor se chinuie să se ascundă de ploaia iute, bolta de verdeaţă i se închide în faţă, vântul îl biciuie cu îndrăzneală...

- Nicuşor, Nicuşor, se aude strigându-l.

Nicuşor sare. În jurul lui e soare încins. Mieii stau la umbra deasă a unui pom, iar bunica de dincolo de gard îl vede.

- Nicuşor, dragul bunicii, ai adormit?

Nu ştia ce să spună. Totuşi urcase o scară până la cer, şi-a văzut pe mama şi tata cu stăteau trişti pe o margine de cer.

- Bunico, eu am fost în Rai. - Cum, Nicuşor? Tu vorbeşti prostii. Vino încoace. Ai adormit în soare.

- Bunico, am urcat până la cer. Am fost aproape de mama şi tata, crede-mă, bunico.

- Hai încoace, Nicuşor, zise bunica. Hai acasă. A sunat Mihai, va veni până diseară. În timp ce se întorcea spre casă, o tristeţe apăsătoare o chinuia. Nicuşor a fost în rai, şi-a întâlnit părinţii... Dar de unde i-a cunoscut, că doar avea un an când aceştia au plecat la Bunul Dumnezeu!?

Seara, pe la şapte, unchiul Mihai bătu la uşă. Nicuşor sări ca ars.

- Unchiule, unchiule, am fost în Rai. Am văzut pe mama şi tata.

Mihai schimbă priviri complice cu bunica băiatului. Se vede că Nicuşor crede cu atâta tărie în această viziune a lui încât nimic nu-i poate schimba părerea.

- Unchiule, îmi povesteşti pe unde ai umblat?

- Am urcat în nordul Moldovei. Am fost pe la mănăstirile din Neamţ, apoi am mers la Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa. Este atât de minunat acolo! Am simţit cum harul lui Dumnezeu a coborât peste mine şi mi-a purtat paşii spre un loc plin de sfinţenie din munţii Rarăului. Acolo, la mănăstirea din susul satului Chiril, am trăit o emoţie supraomenească, o emoţie dumnezeiască. Am stat noaptea cu părintele Veniamin de vorbă, am cântat psalmi împreună, m-a învăţat atâtea lucruri... vreau să mă întorc acolo.

Ochii bunicii sunt trişti, dar fericiţi. Ştie că nu îl va putea opri din gândurile lui. Visul lui Mihai a fost de mic copil să îl caute pe Dumnezeu, să caute măcar locul în care să Îi fie mai aproape. A umblat prin toată ţara, a fost chiar şi la Ierusalim, la Athos, a cutreierat lumea în căutarea locului în care Dumnezeu să îi fie alături. Şi acum, tocmai în munţii Moldovei, în schitul Rarăului, sub ocrotirea Maicii Fecioare îşi va găsi liniştea. Bunica ştie că nu mai este cale de întoarcere, Mihai va pleca şi va deveni slujitor al Domnului.

Câţiva ani mai târziu, la strana schitului Rarău, un călugăr cu faţa scobită de post şi rugăciune, priveşte uşor către Nicuşor, un tânăr novice care cântă alături de el.

50 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

Mihai MERTICARU

Mihai Merticaru, poet profund religios

de Petruș Andrei

Cu volumul de poeme intitulat ,,Fiordurile memoriei” (Editura ,,Cetatea Doamnei”, Piatra-Neamț, 2014) poetul Mihai Merticaru adaugă o nouă coardă lirei sale, ale cărei note erau prefigurate de celelalte volume de până acum, și anume colocvialitatea.

Arhitectonic, volumul este constituit din două părți: ,,Papier maché” (obiecte din pastă plastică și ,,Papier collé” (colaj).

Admirăm, ca și la volumul precedent, acribia cu care și-a întocmit ,,Fișa biobibliografică”, ,,Reperele bibliografice” și ,,Referințele critice”, urmare a studiilor universitare temeinice cu magiștri iluștri în Iașii studenției noastre, capitala afectivă și spirituală a țării. Avem de-a face cu o poezie cerebrală care presupune un cititor avizat și, în același timp, un om cu o cultură peste medie; titlurile unor poeme (,,Enalàgă”, ,,Nosografie”, ,,Zoopsie”) trimit direct la dicționar.

Poemul care dă titlul volumului îmbină elementele de cosmogonie cu cele de sociogonie ca în capodopera eminesciană ,,Scrisoarea I”. În ,,Supa primordială” a apărut viața și-n ,,fiordurile memoriei ancestrale” ale mării-mame, monada prizonierului și temnicerului ,,homo aestheticus”.

Istoria omenirii trece prin ,,harababura babeliană” și prin ,,apocalipsa de catifea” peste toate veghind blagian ,,ochiul orb atoatevăzător” care ,,intuiește/ de ce s-au ascuns merele de aur ale nemuririi”. Nu suntem însă singuri în univers: ,,pe ceruri abia visate strălucesc alți sori/ memoria universală în continuă efervescență/ este bombardată cu informații din/ îndepărtate galaxii/ iar tu nu știi că tristețea ta umblă întraiurea desculță și despletită/ viscolind prin amintiri bulgări de lumină/ astrală și acorduri muzicale inefabile” (p.23).

Remarcăm din nou bogăția și profunzimea lecturilor autorului din literatura română și universală: motto-urile sunt din: Céline Varenne, Gérard de Nerval, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ana Blandiana, Rabee ( poetă persană), Ioan Es. Pop, Louise Labé și Tristan Tzara.

Temele și motivele noului volum oscilează între jubilaţie şi angoasă, între feerie şi dezamăgire, între iluzie şi deziluzie, între satul natal (Bețești), o Arcadie reală, nimbată de amintire, în care fiul risipitor se întoarce, fiind cuprins de ,,încântare și stupoare” şi simfonia anotimpurilor (,,Primăvară”, ,,Panteism”), dar axul central al cărții este memoria, uneori atinsă de paramnezie, însă de cele mai multe ori fidelă, balzaciană, fiecare amănunt fiind semnificativ, ieșind de fiecare dată ,,de sub pojghița uitării”.

Ici și acolo, câte un acord final amintește de ,,dulcele stil clasic”: ,,se lasă ceața unui destin incert/ în sfântă anxietate expert”; ,,un fel de poem nescris/ umbră a umbrei unui vis”.

Mihai Merticaru este un poet profund religios, una dintre trăsăturile fundamentale ale divinității fiind ubicuitatea,

surprinsă magistral în poemul Hierograme (pag. 30), pe care îl cităm în integralitatea sa, pentru a oferi cititorului o imagine despre partitura complexă de sugestii şi metafore îmbinate într-o ochestaţie suavă ce armonizează contrastele: Divinul sălăşluieşte în miezul tainei/ în cerul ceruleu din fiinţa ta/ în fiecare punct al infinitului/ în fiecare fald al vieţii// în freamătul culorilor din vitraliile/ unei catedrale// în sămânţa care se visează plantă înfloritoare/ în orice grăunte de mister// în arabescul oricărui templu// în raza de lumină şi-n picătura de ploaie/ într-o lacrimă curată ce se prelinge/ din ochii dessolziţi// în trilul privighetorii şi-n susurul izvorului/ în cuibul plin cu ouă al rândunicii// în primul ghiocel şi-n floarea de cireş/ în fluviul fără maluri// în limba ceasului şi-n sunetul clopotului/ în zorii dimineţii şi-n lumina amiezii/ în gândul cel bun al omului blând// în prima vocală rostită de primul muritor/ în flacără pământ şi apă// în bobiţa de strugure şi în bobul de grâu/ în ochiul care citeşte Tatăl nostru// dar şi în cel mai mare deşert de pe planetă/ care abia acoperă o părticică a// multului puţin dintr-o inimă/ pustie… „Urcat în șaua gândului” poetul Mihai Merticaru hoinărește pe „Calea robilor” atras de „Miraje”, având „Obsesii”, străbătând „Abisuri” și „Depărtări”, mereu în căutarea esenţelor ce reconstituie un univers aparte, de o remarcabilă forţă de seducţie.

Departe de retorica ultimelor decenii, cu o memorrie afectivă mereu proaspătă, poetul deţine o ştiinţă a construcţiei prin acumulare şi printr-o tehnică a colajului, printr-o dicţie densă, plină de surprize semnificative, încrâncenându-se să capteze tot ceea ce e etern în efemer şi celest în terestrialitate.

O trăsătură distinctă a liricii sale este muzicalitatea ce însoţeşte versurile din acest volum- ca şi din cele anterioare - care se naşte din ritmul rostirii, din tonul uşor elegiac, din armonia intrinsecă a cuvintelor.

El scrie un „Roman versificat” al propriei memorii, o „poveste cu toate ferestrele deschise/ spre o lungă înșiruire de măști erotice/ dinspre neunde și nicicând/ spre liniștea nimicului absolut” („Bolgie”) astfel, din „Fiordurile memoriei”, alungând, pe veci, „Uitarea”.

Mihai Merticaru este un intelectual pur sânge, un poet cerebral din familia nobilă a poeților de mare cultură: George Călinescu, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Ioan Alexandru, Ștefan Augustin Doinaș ș. a.

Predispoziţia spre meditaţia filozofică, alternanţa registrelor, echilibrul frazării, acuitatea percepţiilor, autenticitatea rostirii poetice dezvoltă ample şi semnificative wsensui. Capabil să dezvolte registre lirico-tematice variate şi complexe, cogitativ şi elegiac totodată, poetul aspiră la recompunerea unui spaţiu paradigmatic sprijinit pe un inedit univers de imagini, parabole şi simboluri. În pofida nativităţii ponderate a fluxului de imaginaţie şi închipuire, M. M. excelează în cognitivitate, ingeniozitate, intuiţie şi inteligenţă.

Prin stilul său elegant și elevat, inaccesibil profanilor, poetul Mihai Merticaru este un lord al fiordului poeziei contemporane din marea cea mare a liricii naționale și universale, un visător incorigibil şi rătăcitor pe tărâmurile iluziei şi ale visului, un căutător înfrigurat al sensului existenţei.

51 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

L'ULTIMA PROFEZIA (a Peter DEUNOV)

Luca CIPOLLA

STUPORE Si ritrasse per un istante e si vide trafitto da un raggio ad altezza di stomaco, del timido poeta non restava nulla, un muni lo invitò ad osservare e a capire e per rispetto, a tacere.

Si levò le scarpe e il tappeto già aveva speso la sua forma: sotto di lui tutto parve illusione, le ore si disgregavano e diventavano sabbia, quanti granelli o similgocce, tutto era sparso nell'etere, una clessidra rotta, tutto era gioco, già, una prova, gli attori si tolsero i costumi di scena e lo spettacolo alla sua naturale conclusione comunque da festeggiare, né vincitori né vinti soltanto..

STUPOARE Se retrase pentru un moment şi se văzu străpuns de o rază la înălţimea stomacului, nimic nu mai rămânea din poetul timid, un muni l-invită să observe şi să înțeleagă şi din respect, să tacă.

Se descălță şi covorul consumase deja forma lui: sub el totul păru o iluzie, orele se dezagregau şi deveneau nisip, cât de mulți grăunți sau cvasi-picături, totul se răspândise în eter, o clepsidră spartă, totul era joc, tocmai, o probă, actorii îşi scoaseră costumele de scenă şi spectacolul concluziei lui naturale oricum de sărbătorit, nici învingători nici învinşi doar..

Non cadrà un capello dalla testa del giusto, la schiena del gatto rivolta a oriente, fragole al desco dell'ultima profezia stravolta dal nonsense, una scheggia di vetro ora diamante che saprà recare effetto farfalla il vento a favore, setoso di sabbia.

ULTIMA PROFEȚIE (lui Peter DEUNOV) Nici un fir de păr nu va cădea din capul neprihăniților, spatele pisicii îndreptat spre orient, căpșuni la masa ale ultimei profeții răsturnate de nonsens, o schijă de sticlă diamant acum ce va ști aduce efectul fluture vântul favorabil, mătăsos de nisip.

BLU Palpitano i minuti nel pomeriggio essudato, fiori di cicoria coloran l'aria e secca nella gola l'ultima goccia di vișinată.

Agata blu il cielo che dalla stanza s'apre e spiega il ruolo che una vita ci diparte.

ALBASTRU Palpită minutele în după-amiaza asudată, flori de cicoare colorează aerul și se usucă în gât ultima picătură de vișinată.

Agat albastru cerul care din odaie se deschide și explică rolul care o viață ne desparte.

52 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Maria CĂLINESCU

NOI DOI ŞI ULTIMA NOAPTE DE IARNĂ Era o zi de iarnă, o zi de iarnă ca-n poveşti, în care cerul cernea fără oprire, noian de stele argintii. Era o zi de sâmbătă. Se înserase şi iarna părea mai hotărâtă ca oricând să-şi arate măiestria. Totul era imaculat, iar cuşma albă şi pufoasă crea un mister magnific. Privind feeria albă , un dor nebun de a respira iarna în toată splendoarea ei, a pus stăpânire pe întreaga mea simţire. Ştrengăreşte, în mine a înflorit un gând. Am alergat ca un copil, căruia îi era teamă de un refuz , spre cel care (treizeci şi sapte de ani de căsnicie , plus opt ani şi jumatate cât am fost prieteni) a fost totul pentru mine, sensul vieţii împlinite, Doru, soţul meu şi lam rugat să ieşim la plimbare.

Cum niciodată nu-mi refuza nimic , în câteva clipe ne-am pomenit pe stradă. Strada părea un ocean alb, radia atâta lumină şi linişte interioară, încât ne simţeam făcând parte din decor şi respiram cu nesaţ parfumul iernii, parcă pentru prima şi ultima dată. Mergeam tăcuţi pentru a nu tulbura liniştea oceanului alb, mână în mână, şi admiram dansul cosmic al fulgilor albi şi mari, ca de vată.

Era o noapte albă şi frumoasă, iar strada pustie radia atât de multă linişte, încât aveam strania senzaţie că toţi oamenii hotarâse să lase acea noapte, doar, pentru noi.

Linişte pe stradă, linişte în jurul nostrum, linişte în sufletele noastre. Linişte şi foarte mult alb.

Mergeam agale şi inspiram adânc, parcă am fi vrut să înghiţim tot albul şi toată liniştea să ne ajungă întreaga viaţă.Ce însemna oare această nevoie care aş fi numit-o imnul vieţii noastre?

Cuvintele nu mai aveau aripi, se cuibărise în noi ca întrun templu ferecat, liniştea era uşor tulburată de muzica paşilor noştri, ca un cântec al tăcerii. Ne priveam din când în când, privirile noastre spuneau mult mai mult, decât o mie de cuvinte.

Liniştea iernii îngheţase orice cuvânt, se voia neîntreruptă. Paşii mei şi paşii lui aveau acelaşi ritm, aşa cum au avut întreaga viaţă, iar căldura mâinilor ne aminteau de un legământ pe care nu l-am uitat nicodată. Cerul părea o punte între lumea îngerilor şi albul cernut peste noi, întregul tablou părea în concordanţă cu viaţa şi dragostea noastră.

Da, albul a sălăşuit în sufletele noastre, încă, de când ne-am cunoscut, şi niciodată nu a fost pătat. Acelaşi alb precum şi căldura inimilor noastre aveau să îmbrace visele viitorului, care nu putea fi altfel, decât un vals de noduri albe.

Aşa gândeam amândoi, la unison.

Fericită am întins palmele să pot prinde fulgii care mă fascinau. Păreau fluturi albi de noapte, într-un dans fără acompaniament. Am prins câţiva fulgi, am închis pumnii şi când i-am deschis, fulgii se prefăcuseră în lacrimi. De ce oare? Aveam să înţeleg mult mai târziu, semnificaţia a ceea ce se întâmplă în ordinea firii.

Strada era numai a noastră, paşii îi încetineam din ce în ce mai mult de teamă să nu se sfârsească plimbarea, seara de vis, în care nu ne-am spus nimic, ca şi cum emoţiile care de regulă trezesc simţirea se afundaseră în abisuri.

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 Am tresărit plăcut surprinşi de prezenţa a doi batrânei, care, contrar frigului şi al ninsorii, stăteau pe o bancă pe marginea aleii unde ne plimbam. Unul lângă altul îşi vorbeau în şoaptă, vrând parcă să nu tulbure liniştea nopţii de iarnă, o noapte ca-n basme, martoră a iubirilor eterne.

I-am privit cu duioşie şi admiraţie, înţelegând că încă se iubeau, că viaţa lor fusese frumoasă, ferită de norii negri ai furtunii, că şi acum erau totul unul pentru altul.

Nostalgia anilor ce aveau să vină m-a făcut să pun prima întrebare din seara aceea: - Doru, nu-i aşa că peste mulţi ani şi noi vom veni aici pe banca aceasta? Întrebarea mea a rămas fără raspuns, cuvintele au fost înlocuite cu gesturi care nu se vor şterge niciodată. M-a privit îndelung c-un zambet amar în colţul buzelor, ochii îi străluceau într-un mod ciudat, dar plini de blândeţe şi dragoste, m-a strâns la pieptul lui parcă a teamă, după care a continuat să tacă. Nu am înţeles atunci tăcerea lui şi lipsa de speranţă. Toate aveau să capete sens într-un viitor apropiat.

Ne-am continuat drumul, străpungând năframa deasă a fulgilor, fară să vorbim , doar simţind caldura mâinilor unite de o mare de iubire care nu va seca niciodată. Sigur, aşa gândeam amândoi.

Ca şi cum ne-am fi propus să ne întâlnim cu două generaţii, în faţa unui magazin cu geamuri luminate, doi parinţi cu o fetiţă şi un baieţel se jucau cu zapadă, spărgând liniştea de gheaţă din seara aceea. Râsetele cristaline ale copiilor răsunau ca nişte clinchete de clopoţei. Ne-am oprit să ne bucurăm de o asemenea privelişte. Întodeauna am iubit copii. Fericirea actorilor din peisajul iernii a pătruns în inimile noastre, admintindu-ne de cei doi copii care ne-au îmlpinit sensul vieţii, acum plecaţi pe drumul lor, departe de noi. Ori unde ar fi, ei rămân în sufletul părinţilor, mereu aproape. Privindu-i pe cei doi micuţi, ne-am fi dorit să dăm timpul înapoi, să-i avem lângă noi, să ne bucurăm de acea noapte de iarnă care părea să nu se mai repete. Oare melancolia timpului trecut sau a timpului viitor ne-a făcut să ne întoarcem spre casă? De ce oare entuziasmul ne părăsise, tăcerea drumului pustiu coborâse în picioarele noastre ca nişte greutăţi nevazute, făcând pasul mai nesigur? Ce temei avea teama din suflete noastre? Nimic nu avea sens, raspunsurile aveam să le primesc de la timpul viitor. Nici drumul nu mai semăna cu cel pe care trecuserăm la plecare. Totul încremenise, până şi entuziasmul din noi.

Pomii erau atât de încărcaţi de zăpadă, încât îşi aplecau crengile deasupra noastră în semn de bun rămas.

Convingerea că dragostea învinge totul, a început să doară.

De ce oare? Zăpada îngheţată scârţâia într-un anume fel, semăna mai mult a geamăt, a jale. De ce oare? Nici unul din noi, nu înţelegeam că era ultima noapte de iarnă, în doi.

La uşa casei ne-am oprit privindu-ne, eram plini de zăpadă, hainele păreau căptuşite cu promoroacă. Le-am scuturat la uşă, iar câţiva fulgi s-au oprit pe feţele noastre îmbujorate. În scurt timp s-au prefăcut în lacrimile iernii sau lacrimile fericirii din noi. Aşa le-am numit atunci, dar mai târziu prin luna mai, am înţeles că erau lacrimile noastre, ce urmau să vină, lacrimi care pentru mine nu vor seca niciodată, în schimb, El, şi-a luat lacrimile în lumea de dincolo şi le va păstra pentru toate iernile ce vor urma. Abia atunci am înţeles de ce promisiunea pe care am vrut s-o primesc în noaptea aceea nu a primit răspuns, ci numai gesturi de afecţiune însoţite de un zâmbet trist. Atunci am înţeles de ce la întoarcere albul zăpezii era iluzoriu, de ce fulgii s-au prefăcut în lacrimi , lacrimile unei mari iubiri pierdute într-un destin nevrut.

Pe banca dorită voi merge doar eu şi amintirile stocate în singurătate...

53 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

PIATRĂ RARĂ Am fost un diamant neşlefuit Găsit de tine printre munţi Şi multă vreme ţi-a mai trebuit Ca muchiile să i le ascuţi.

Cristian Marius ZANCU S-a dovedit că a fi părinte este cel mai minunat lucru care se poate întâmpla vreodată în viață. Este acel ceva care îți umple inima de bucurie, ochii de lacrimi, sufletul de râsete.

Armonia este grăuntele de Lumină din interiorul fiinţei. Cristian Marius Zancu a știut cum să-l facă să încolţească, să crească, să strălucească, să rodească în trupul, în mintea şi în sufletul său. Așa a devenit el Armonie, trăind plenar şi evoluând.

Originar din Stulpicani, Suceava, este subofițer și a lucrat la mai multe posturi de poliţie din zona de munte a judeţului, însă din 2007 este la Poliţia oraşului Broşteni. În urmă cu trei ani, împreună cu soția sa, au înfiat un băiețel care acum are 6 ani. Acest eveniment l-a marcat, și, după cum singur povestește, viața i s-a transformat radical. Energia primită de la copil l-a întinerit, iar emoția i-a declanșat o sensibilitate aparte care a început să scoată la suprafață din adâncul sufletului său bogățiile spirituale.

Primul său volum, „Numai tu”, este dedicat soției și copilului, deschizând calea spre iubire, versurile izvorând din prea plinul sufletului său. Cele o sută de exemplare tipărite s-au epuizat rapid, acesta dăruindu-le semenilor săi de pe plan local.

Mulți i-au mărturisit că versurile lui transmit foarte mult și că se regăsesc în ele.

Succesul reputat i-au adus bucuria de a fi sprijinit de o Fundație pentru a retipării volumul, care, de această dată, să fie prezent la loc de cinste pe rafturile librăriilor.

Prefața a fost srisă tot de autor, în versuri: „Mă jur cu mâna pe icoană/Că ce e scris, am scris doar eu/Şi nu am plagiat, stimată doamnă,/un puşti de liceu./Nu am citat nici chiar poeţi celebri/Ci doar iubirea versul mi la dat/Şi mă mândresc cu oamenii integri/Cu cei ce încă poartă cap./Din suflet curge versul pe hârtie/Cine citeşte, se regăseşte-n el/Poate ofer prin asta bucurie/Şi-mi descarc inima într-un fel”. În prezent lucrează la cel de-al doilea volum și „un sfert din el este deja finalizat”, mi-a spus el cu entuziasm.

Alături de poezie mai are încă un vis. Să adopte, împreună cu soţia, un al doilea copil, o fetiţă. Calea este însă spinoasă și anevoioasă. Pe lângă alte cerințe, ar trebui să-și schimbe casa cu una mai mare. Tenace cum îl cunosc, va depăși și această barieră.

Din trudă şi cu muncă de Sisif De-a scoate tot ce-i bun afară Într-un final ai reuşit ! Şi ai în palma ta o piatră rară.

La soare mă priveşti şi te încânţi.

De ce-a putut din mâna ta să iasă.

Un diamant găsit în munţi..

Purtat pe deget de Aleasă.

BALADĂ PENTRU MARIUS Am aşteptat o viaţă ca să vii. Şi lacrimi am vărsat în cripte Ai apărut copile şi nu ştii Că, împarţi clipe fericite În casă soare ne-ai adus În suflete doar primăvară Eşti dar Divin, trimis de Sus Şi mulţumim a mia oară!

Chiar dacă nu ţi-am fost părinţi Din prima clipă a vieţii tale Acum chiar suntem fericiţi Nimic nu ne mai stă în cale.

Te-om creşte cum am fost crescuţi La rândul nostru, cu iubire. Şi când te culci-când te trezeşti Să radiezi de fericire.

Esti sufleţel neîntinat, Căzut din cer, în viaţa noastră Şi luminezi fără păcat Ca luna plină prin fereastră.

Plângeam adeseori şi trist Eu repetam fără 'ncetare Ce rost mai are că exist Dacă în grădină nu-i o floare. Şi ne-am găsit, erai aici.

Cu zâmbet ne aşteptai pe faţă Şi ai pornit cu paşii mici Să ai cu noi-o nouă viaţă.

Eugenia ENESCU-GAVRILESCU

54 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

AROMĂ DE CAFEA Bună e cafeaua când e neagră Asortată cu mirosul de tutun Și-n surdină o melodie dragă Însoțește vorbele ce-ți spun.

Gabriela Mimi BOROIANU

RĂUTATE Mă tot întreb eu, bunăoară, (răspuns nu știu de voi afla): -Răimea e ereditară sau unii doar se nasc așa?

Ce-o declanșează-n oameni oare, de cu venin le umple gura, le arde sufletul și pare, că le alimentează ura?

Nimic în jur nu le convine. În contra lor parcă sunt toate.

Tot e greșit doar ei fac bine.

Sunt singurii ce au dreptate.

Concluzionând ce-am cercetat un singur lucru azi vă spui: Oricât știința a avansat leac pentru răutate nu-i!

UNUI "CĂLĂTOR" Cât de amară-i viața pe care o trăiești, Dacă te sperie un boț de turtă dulce? Și vii cu vorbe grele să-l bălăcărești, Crezând că mâna care-l poartă, o să-l arunce.

Oare câtă frustrare aduni în tine De ne privești de sus de parcă-am fi gunoi?

Te crezi poate vreun zeu? dar ești un oarecine Ce din invidie aruncă cu noroi!

E loc destul sub soare să-ncăpem amândoi, Eu nu caut mărire, poate doar vorbe bune Căci cititori de versuri sunt destui și apoi..

Gustul nu se discută și nici nu se impune!

Somnul încă dă tarcoale pe la gene În fotoliu din terasă lenevesc Strugurii mustesc a vin și-a lene Razele de soare mă-ncălzesc...

Mai rostești și tu o vorbă surâzând Parfumând aerul în cuvinte Peste timp o mână întinzând Mă cuprinzi în gând să stau cuminte Mai scriu un rând și mai ucid un vis Amalgam de sentimente arămii În aromă de cafea rămâi închis Clipelor ce te doreau să vii...

AMĂRĂCIUNE Căpușa acestei vieți cotidiene Ne suge sentimente și dorințe Dar ne-ncăpățânăm păstrând "credințe" De dragoste să ne-agățăm liene... În neputința noastră de-a mai simți Ne-amăgim cu-aromele de dragoste Şi-n suflete-ardem vise, ce pacoste, Cenușa lor lăsându-ne apoi pustii... Și golul dintre noi se adâncește Degeaba ne strigăm că nu ne-auzim Singuri zi de zi, câte puțin murim Doar gândul plânge-ncet și ne-amăgește...

Amărăciunea invadează ființa Iubirile devin doar un simplu joc Facem din trupuri altaruri pentru foc Mințindu-ne să ne-adormim conștiința.

Mergi pe drumul tău, eu nu-ți voi sta în cale Rămân aici cuvintele să le-ndulcesc Să le-mpletesc în vers de dragoste ori jale, Pentru acei ce cu iubire-aici se-opresc!

55 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Zina-Dorina PANCU

CONFIDENȚE OTRĂVITE: ZĂPADA E SCRUM...

E cald. Mirosul de măr şi scorţişoară, lumina dulce-galbuie mă face să întârzii în pat dimineaţa asta. Un zgomot înfundat imi provoacă fiori reci, mă cutremur. Vântul cutreieră lumea nestingherit, urlă, se contorsionează pe la colţurile caselor, se-naltă spre cer, vine năvalnic peste oraşul încă adormit, iar acesta se trezeşte într-un coşmar fără nume. Toţi s-au ascuns în case, nimeni nu vrea sau nu poate să-l infrunte. Tăcerea lumii se-ntinde epidemic peste noi. Mă ridic, încercând să nu afle nimeni că am îndrăznit să-mi înfrunt teama. Deschid televizorul, în auz nu îmi sună decât cuvinte disparate now casting, roşu, blocat în zăpadă, inchis, evitaţi… Deschid ochii, mă îndrept spre fereastră.

Trăiesc din plin bucuria vălului de zăpadă aruncat de-a valma peste lume.

Fulgi mari, albi, pufoşi cad in rotocoale, ne mângâie, ne împlinesc dorinţele. Îi visăm din copilărie, ni-i amintim cu plăcere tot restul vietii. Ce înrobire amară…să visăm tot restul vieţii la crâmpeiele de veşnicie, la momentele când stăteam în spatele unor ferestre mici, dorindu-ne să ne atingă îngerii pe obraji.

Oare de unde o veni zăpada asta? Din Iad nu poate să vină, că acolo nu e alb niciodată, iar zăpada nu urcă din adânc pe pământ. Oare când ninge pe pământ, ninge şi in Paradis? Fulgii de zăpadă sunt, oare, fulgi căzuţi din aripile păsărilor paradisului? Trecerea lor prin Paradis e vremelnică?

Dacă e aşa, atunci pe noi cine o să ne mai poarte sufletele spre dincolo după ce murim?

Am deschis larg fereastra şi un val îngheţat mă izbeşte peste obraz. În loc să mă feresc, mă apropii, depărtându-mă de mine. Respir greu, simt cum sângele fragmentat în mii de fărâme îmi străpunge inima care abia mai bate. Glasul vântului îmi şuieră în auz cuvinte tăioase: nu te aştepta la miracole, nu vei reuşi, în loc să fii ca… acalmia de-aseară nu a făcut decât ca izbucnirea să fie mai violentă. Întind mâinile spre tine, dar tu nu eşti să mă ridici.dintr-o dată sângele revine năvalnic în inimă, inima pulsează în tâmple, un tremur cumplit îmi străbate trupul într-o secundă … viscolul îmi picură în

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 vene argint, s-a mutat în mine, aleargă nebuneşte, mă crispez, spasmele mă cuprind..un val mă izbeşte, mă clatin şi mă prăbuşesc la pământ. Nimic în mine, nimic împrejur, doar glasul văntului care-şi urlă neputinţa de a mă salva, pe străzi, pe la colţuri sticloase de case.

Am alunecat fără să ştiu într-o vale a plângerii care mi te-a luat într-o clipă, iar acum durerea agonizantă a pus stăpânire pe mine. Încerc să mă revolt, dar nu stiu la cine să strig, e pustiu în inimă… simt cum se prăbuşeşte o lume în mine, lumea pe care am construit-o împreună cu tine … eu sunt, dar tu nu mai eşti, iar eu cad la pământ, lacună în timp. Respir sacadat, incercând să-mi revin … O clipă….Ce voi găsi în absenţa ta? Îngerul meu e gol, şi-a lăsat aripile lin pe pământ, zăpade e scrum…

RUGĂ Femeia în alb trece pe stradă cu lacrimile cristalizate pe-obrazul apatic, cu vântul naufragiat printre ramurile negre, cu noaptea - nălucă descinsă din mituri.

- Ce cauţi, femeie, la miezul nopţii?

- Tu mă vezi, străine?

Caut drumul întors în cuvinte.

- Cuvinte pe drum...

- Nici o carte nu te-nvaţă cum, aşa că mai bine te roagă.

Rugă – artificiu al firiinici un om nu s-a mai ridicat din mormânt.

-

-

Am o poftă nebună de viaţă!

Mai bine verşi o lacrimă amară.

Doar ea alină durerea ta, Femeie albă în noapte.

Mă rog ţie, Pământule, primeşte...

56 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 La sărbătoarea hramului, toate pregătirile au fost făcute de localnici. La masă s-au servit bucate delicioase din pește de toate felurile.

Prezenți au fost și mulți copii.

Un soare splendid a strălucit peste toată suflarea.

Multumesc Domnului IIsus Hristoas, Maicii Domnului și tuturor sfinților, pentru clipele binecuvântate din viața mea, pentru tot ce am trait, pentru tot ce am vazut.

Olga VĂDUVA

NUMAI ATUNCI CÂND DUMNEZEU VREA S-a întâmplat într-o noapte să îmi apară în vis mama, care de acolo de sus mereu mă ocrotește, și să-mi spună: - De când ești tu, niciodată nu ai fost la Sfistovca, satul ei natal. Acum trebuie să te duci!

Era adevărat. De multe ori am ajuns la Sulina, dar niciodată nu am fost tentată să merg în acele locuri minunate ca sa văd pădurea Letea, Sfistovca și C.A. Rosetti, cu rezervația naturală unică în lume.

Se spune că de aici răsare Soarele.

A doua zi era marea noastră sărbătoare, Blagoveștenia. M-am hotărât brusc, și am plecat spre Sulina. În acea zi de luni, 25 martie, pasagerul Moldova pleca spre Sulina.

De la Sulina am trecut cu barca pe malul celălalt, apoi, o mașina de teren, m-a adus în micul Rai din ținutul nisipos, greu accesibil al Deltei, unde se spune că nu o dată în decursul timpului a fost loc de retragere și de rugăciune, izvor de viață duhovnicească îmbunatățită.

Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit un schit de călugari, Buna Vestire, pe a cărui piatră fundamentală pusa la 7 noiembrie 1996 de catre protoiereul de Tulcea, preot Dumitru Andone, s-a inscriptionat: ”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, s-a întemeiat Mânăstirea aceasta întru cinstirea și pomenirea Maicii Domnului cu hramul Buna Vestire, sub arhipăstorirea IPS Lucian Florea de Tomis în anul 7504 de la zidirea lumii, iar de la nașterea lui Hristos, 1996 noiembrie 7”, în timpul preotului Tecuci Aurel, paroh al bisericii din comuna C.A.Rosetti.

Am aflat că pentru prima dată au răsunat peste aceste locuri cântările Sfintei Liturghii arhieresti cu prilejul slujbei săvârșite de IPS dr. Teodosie, actualul arhiepiscop al Tomisului, în ajunul Bunei Vestiri, pe 24 martie 2003, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, în prezența a numeroși credincioși.

Numai o minune a Maicii domnului mi-a purtat pașii spre acest sfânt lăcaș.

Aici am trăit momente binecuvântate, pe care nu le voi uita curând, deoarece sincer, nu am crezut că în acest pustiu se vor aduna 200 de oameni.

57 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 FERICIREA UNUI VIS

Maria CIOBOTARIU

COLȚ DE VIS Paşii mă poartă pe ţărmul unde valuri mişcătoare limpezesc oglinda mării

Ploaia s-a oprit, tăcută la rascruce seara coboară în cântec de vioară pe strune-nvechite o melodie din templul iubirii poem de vis şi de petale un gând în minte mi-a-ncolţit mă las furată de amintiri iar doru-mi ratăceşte sub norii cenuşii putea-voi oare să te-ntorc din drum? şi să ne bucurăm de fiecare strop de rouă în ceasul ce măsoară durata unui timp... îmi oglindesc privirea în flori de primăvară sub ecou de vânt din ramuri înflorite tu eşti cu mine... în fericirea unui vis.

dorul împleteşte fir de aur din razele soarelui steaua iubirii este mai aproape ca niciodată cânt de pescăruşi mă leagănă, pe fragede mărgele de nisip te zăresc venind pe vâslele vântului UN MIRACOL din nesfârşita depărtare ştergându-mi ochii Îţi caut privirea senină ce au plâns cândva... cu teamă şi dor E primăvară! cuvinte neînţelese Nu ştiu un alt anotimp au rămas în urma mai frumos, paşilor pierduţi unde copilăria s-a retras sunt atât de puţine într-un colţ de vis. stele pe cer, când jarul iubirii s-a stins şi timpul îmi pare străin umbra lunii se revarsă în mare ÎN LIPSA TA lăsând raze albe pe nisip Plouă cu lacrimi de dor se zbat în adâncuri pe-o aripă de soare mărgele de gânduri cristale albe cu gust de migdale şi sare se preling pe pleoape în vechi amintiri tăcute şi înmiresmate mă strecor, cerul este mai aproape visez un miracol... stropii sărută pământul un nou început. ca un ecou desăvârşit iubirea pare un curcubeu în febra de gânduri absorb cu sete foşnetul şoaptelor sub coroana teiului înflorit respir clipele în lipsa ta iubiri pierdute în ploi...

UMBRA UNEI IUBIRI Pătrund în memoria timpului un joc limpede şi misterios zăresc o lacrimă pe care vântul o desprinde, gonind-o mai departe... clipa vibrează miraculoasă în ceas de împlinire o forţă nebănuită inima-mi cuprinde o lăcrămioară, sub tainica ei rouă aprinde o scânteie din umbra unei iubiri o înfruntare-a vremii păşesc, în apropiata primăvară prin zile şi nopţi pe aripi de gânduri unde neînţelesul se ascunde în dorinţă..

AMINTIRI ȘI GÂNDURI Priveşte-mă în magia unei clipe când ochii tăi scântei aprind şi paşii noştri timizi se prind în dansul toamnei afară plouă lin ca în poeme pe frunzele căzute timpuriu amintiri şi gânduri mă cuprind, un dor de casa părintească pe cărări albe nebătute rătăcesc cuvinte-n versul meu trecând hotarul copilăriei sub umbra tainicilor porţi adun din resturi de iubire o jumătate imperfectă ce a rămas în urma ta.

Cuprind copacul desfrunzit şi ascult cum freamătă, doar vântul... prin colbul timpului.

58 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

ANOTIMPURI ȘI DORINȚE IUBIREA DIN NOI Purtăm în noi mereu O dragoste secretă Fără împlinire și răspuns Căci setea noastră de iubire De toate-i mai presus

Aș vrea să zbor de fericire, Aș vrea să zbor de împlinire, Aș vrea să zbor de-atâta bine, Aș vrea să zbor, dar totul mă aţine...

Căci fericirea este efemeră Și împlinirea e-o himeră, Atâta bine e de nedescris Și ca să ies dintr-un abis,

Visăm amor etern Iubiri fără sfârșit Bărbații mai sensibili Femei ce nu mai plâng…

Îmi va rămâne doar un vis, Un vis frumos în care zbor Cu aripi largi plutind ușor, Prin anotimpuri și dorinţe...

Visăm povești cu happy end Și întâmplări ciudate Iar cel din vis, deși aproape În realitate e departe Purtăm în noi mereu O dragoste supremă Doar pentru cel ce va veni Și-l așteptăm în fiecare zi Vărsând lacrimi în pernă Purtăm mereu în noi Iubiri nemăsurate Pentru acei ce nici nu știu Dar nu vedem că e târziu Și ducem visul mai departe Visăm iubiri profunde Dar ne trezim plângând De dor și disperare Rămânem doar visând…

SUPREM O ultimă melodie de dragoste Cântată la un vechi gramofon O ultimă filă de poveste Spusă de un simplu bufon O ultimă pagină scrisă Într-un almanah rătăcit O ultimă flacără aprinsă Într-un foc ce arde mocnit O ultimă sărutare pe buze A unui om îndrăgostit Un ultim foșnet de frunze În codrul adormit

Purtăm mereu în noi Iubiri adevărate iubiri fără răspuns Căci setea noastră de iubire De toate-i mai presus …

JOC INTERZIS Îți dau visul meu de iubire În schimbul unei nopți cu tine Primesc orice mi-aduce fericire Și plusez cu tot ce-mi aparține Îți dau tot ce am de vrei Măcar o clipă-n brațe să mă strângi Și de-om rămâne singurei Să mă alinți sub apăsarea mâinii stângi Îmi joc iubirea pe o carte Și știu că jocul este interzis Chiar dacă depărtarea ne desparte Eu joc așa cum ți-am promis...

O ultimă dorință arzătoare Trimisă către Univers O ultimă privire înșelătoare Dar nu un ultim vers …

Florentina DANU

BINE AI VENIT, AMĂGIRE Mă amăgesc mereu cu o nouă primăvară Sperând că poate totuși vei veni, Mă amăgesc și doare iubirea ta frugală Crezând în basme și copilării. Îmi umplu sufletul cu o nouă amăgire Sperând că dimineaţă te voi auzi, Nebună sunt de cred în lacrimi de iubire Și într-o altă nouă zi...

IUBIRE RĂTĂCITĂ Te-ai rătăcit Prin visul meu, Poveste de iubire Și știu că tare-mi va fi greu, Să cred iarăși in tine.

Te-ai rătăcit Prin mintea mea, Ca să îmi tulburi liniștea, Să faci din inimă văpaie Și-n focul tău să ard Fără scăpare.

Te-ai rătăcit iubire În pragul casei mele Și știu că pentru tine, Nu-i prea târziu, Dar nici devreme.

Te-ai rătăcit iubire, În lacrimile mele Și-n gândul ce mă apasă, Aș vrea să-ţi fiu crăiasă, Aș vrea să te opresc Din toată rătăcirea ta, În veci să nu mai poţi pleca.

Te-ai rătăcit iubire, Într-o frumoasă zi de mai Și știu că-ţi va fi bine, Cât timp la mine o să stai...

59 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

DESPRE FERICIRE Să scriu un poem de fericire la aniversarea noastră, cum?

Cine se mai bucură astăzi de fericirea altuia... Și ce aniversăm eu încă nu știu.

Două pribegiri ce se-odihnesc din când în când între două valuri ce se-aleargă, înspumând clipe?

Ah, omule drag, nădejde dezamăgind liniști...

Te-aș zidi în cuvânt dar mi-e teamă...

Te-ai silabisi continuu și nu ar înțelege nimeni mare lucru iar eu, tot m-aș bâlbîi adunându-te...

VIAȚA MÂINILE MELE Mâinile mele, te-au căutat precum un ghiocel o rază de lumină, mâinile ce te alină ca o zăpadă câmpul bun, arat.

Mâinile mele, două mâini de mamă, știu a mângîia, știu și a ierta... mâinile acestea, fiule, rugă-s la icoană, sărută-le, le ai întreaga viață, în inima ta!

Viață, nu mai fi zgârcită, cu omul bun, muritor, o cărare încâlcită are, nume trecător!

Viață dă-mi ceva repaos, din al valului tumult, din al zilei, vieții haos, să ascult, nu cer prea mult.

Viață, rază de lumină, te iubesc, nespus de mult rouă pe floare-n grădină, cântec drag ce vreau s-ascult!

Viață, nu mai fi zgârcită, ai daruri nemuritoare, dă-mi, să pot fi fericită, să te cânt veșnic sub soare!

CUM SĂ-MI DORESC Cum să-mi doresc când nu mai am de dat, făclie pâlpâind în înserare dar încă dreaptă, cu dorul adunat de-o viață nu ușoară, mult prea călătoare?

Cum să-mi doresc când știu, nu se mai poate, Cărarea-nsingurată azi îmi plânge și-n chipu-ți neuitat tot mai departe îmi stă iubirea care tot mușcă sânge?

Să-mi mai doresc? Poate un vis cu tine pe țărmul mării învolburat de ploi, un zbor spre libertatea de a ne ști bine în dimineți albastre, rămași prea goi...de noi.

Mariana BABIUC-MARICA

MAMA, POEZIA MEA Doamne, cât e de frumoasă, mama, poezia mea, mână sfântă, ochi de muză, o iubesc cât voi putea!

Doamne, cât e de frumoasă, de duioasă, de profundă, tot recit ...și tot mai tare și tot pare să n-ajungă!

De duioasă, de profundă spune cântecul din ea, mamă, poezia mea, mână sfântă, ochi de mură!

TATA Un alt sărac, e tatăl meu, mi-l amintesc eram copil, vorbeam incet, mergeam tiptil, se-odihnea de la arat.

Un alt bărbat... tot tatăl meu exemplu de perseverență, muncind cu spor și ajutat de mama dragă far'absență.

Tot brav bărbat... doar tatăl meu, un nuc bătrân cu frunza deasă, mai robotește lângă casă și tot asteaptă fiu voinic.

Asteaptă tată, vom veni când toamna vinul îl vei face, în poarta veche de sub nuc sărut să-ți dau să dormi în pace.

60 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 PARFUM DE FERICIRE În dansul de frunze a vântului roată Tot poartă în mersu-i culori și culori.

Pe oameni în horă ar vrea să îi poată Cuprinde, răsfețe-n petale de flori.

Marilena PERIJOC

CASTELUL SUFLETULUI MEU Ascunde pâcla neagră de priviri Un monument clădit de Dumnezeu. În podul cel ticsit cu amintiri, Lăzi prăfuite închid sufletul meu.

S-alunge din umbra ce apasă pe frunți Ridate, absente și pline de griji, Între cer și pământ construind punți Din frunze, din doine, din vârfuri de munţi.

Un șuier se-nălță și vrea să-nspăimânte Tot răul ce este stăpân pe pământ. Și-n schimb veselii și dans și șuete, Parfum de fericire pe-o undă de cânt.

FERICIRE DEPLINĂ

Afară întunericul apasă, Mai văd lumină totuşi în castel.

Mă simt stăpână astăzi peste casă Chiar dacă-n faţă nu văd niciun ţel.

Averea toată le era pământul Și datina rămasă din străbuni.

Se încălzeau cu vreascuri și cu cântul Și ca podoabă ei purtau cununi.

Şi rătăcesc cu zâmbetul pe buze Deşi e praf depus pe tot în jur, De prin cotloane vin lumini difuze, Luciri rămase dintr-un suflet pur.

Se pregăteau de sfânta sărbătoare Spoindu-și casa dragă-n var și lut. În jurul mesei mici cu trei picioare, Bătrâni și tineri, toți au încăput.

POETUL Astăzi poetul îşi îngână jalea, Gânduri înalţă către univers. În jurul său tot urlă nepăsarea Dar nici un om nu s-a oprit din mers.

Când cineva i-o auzi cântarea Pe coarda cea ascunsă rezonând, Timid şi-o arăta şi el mirarea Cum de i-a prins în pumn un simplu gând?

E fericit să-aducă alinare Ştiind că plată nu primeşte-n schimb.

Trăirea lui e jerfă pe altare Şi sufletul înconjurat de plumb.

Captiv în haina cea întunecată Nu poate-n jur a arăta scântei. Şi răbdător ,bucată cu bucată Îşi va lăsa lucrările temei

Pe masă o mămăligă și-o tigaie Era festinul care-i răsfăța. În hornă focul mirosea a paie, De boală și de rău îi curăța. Și fericirea lor era deplină Chiar dacă multe poate le lipseau.

Aveau credință, dragoste divină Ce-n suflet cu iubirea se-mplineau

POVESTEA DIN GRINDĂ Zidită-i umbra lui sub temelia Bordeiului ce trupu-i va feri. Și banul pus sub prag vrea bogăția S-atragă, magic, prin vii straluciri.

Iar vatra arsă este astăzi semnul Că au trăit aici umili creștini, Ce-au respectat tradiția, îndemnul, Averea ce-au primit-o din străbuni.

Pe pragul casei binecuvântarea Îi ocrotea de răul dintre lumi. Și peste el în brațe-și purta floarea Cu care va-mpleti mândre cununi.

Bătrânii lor au pus o cărămidă, Unind doi tineri prin căsătorie.

Povestea lor va fi sculptată-n grindă Și va rămâne aici drept mărturie

61 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 DOAR TU

Mărioara NEDEA

AUTOMUTILARE Te-ai ascuns de mine-ntr-o terţină.

Zorile ar vrea să te reţină în papucul doamnei risipit pe cearşaful nud, uşor boţit.

Cântecul cocoşilor de munte îţi ridică-n ceruri osanale.

Chiar şi stâncile uşor cărunte îţi cunosc cărările-ancestrale.

Serile şi-amiezele de jar, Te sufocă-n inelarul ceţii. În povestea noastră, iar şi iar, Ne-om tăia în …lama dimineţii.

HIPERBOLĂ Îmi rog măselele de lapte, Să spargă-n rouă cerul incolor.

Din curcubeele roşind în noapte, Să picure culori în ochii lor.

Mă doare-n unghii un livid polei întins ca mătrăguna pe o rană.

Când mă trezesc mai rup din bulbii ei şi-mi pun pe umeri, mantie de-aramă.

Aseară nucii au crescut cât munţii adăpostind sub aripi, roci de foc. Şi acvile cereşti în jurul frunţii nesomnului, roind ca într-un joc.

Călcâie de lumină devastează nori.

Obrajii-mi sunt stropiţi cu sânge negru.

Triunghiulare umbre-amestecă culori

Doar tu mă cunoşti pe de rost cum îţi cunoşti miercurile şi vinerile de post.

Doar tu mă strecori printre gene ca pe-un nisip topit de lene.

Doar tu mă încingi ca pe-o smoală în palma-ntoarsă ca o sită goală.

Doar tu mă cerni ca pe-o rouă în orologiul fără ora nouă.

Chiar şi atunci când îţi spun nu şi nu.

Doar tu mă-nserezi în amiezi, numai tu.

APRILIE Leneşe, se leagănă în vânt, Moi petale, năluciri de nalbe.

Cu un ochi zâmbeşte spre pământ soarele cu rate oarbe, albe. Îmbrăcaţi ca nişte pelerini, Se pornesc caişii să deschidă aripile sângerii de crini uşuratici, care par să râdă de trei gărgăriţe-aproape nude, Tremurând în raze poleite. Şi de trei zambile încă crude, Dezvelindu-şi sânii sastisite. În văzduhuri plânse după-a iernii scamă, Năvălit-au ninse iele, ce destramă somnul de amiază, şoaptele nocturne, Presărând în sânge dorul, nepătrunsul.

Cheamă primăvara şi închide-o-n urne.

Hoaţa ce ne fură visele şi…pulsul.

PASTEL Cerul se deschide spre apus, Bolţile-s tivite cu pelin.

Cad luceferi la polul opus, Se-neacă harbujii în vin.

Plutesc printre stele cărări Şi mieii de-argint le tot pasc.

Se zbuciumă pietrele-n mări, Se clatină muguri şi nasc.

Pierdut în zenit şi uitare un suflet se zbate incert.

Rănit de iubire, mâhnit de visare, Destinul e crud, dar e cert.

Cu sânii umezi, tâmplele coapte, Fierb apele în mătcile lor.

Un greiere mi-a spus că ieri noapte s-a sinucis un cocor.

62 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

DE UNDE AI VENIT? De unde-ai apărut iubire? De pe un munte-ndepărtat?

Dintr-un adânc adânc de mare, din raza soarelui curat?

De unde ți-au venit cuvinte? De ce le-ai spus? Eu le-am cântat Și cerul negru,trist ca iarna a devenit senin, curat! Și cum te-ai cuibărit în suflet, cu câtă forță-n glasul tău?

Cu câtă blândă pasiune te-ai cuibărit în corpul meu?

Cu mâini de-alint tu mă răsfeți seara și dimineța, Căldura sufletului tău îmi încălzește viața!

De unde ai venit iubire,din care colț al lumii mari? Și cum de oamenii din noi au devenit niște școlari?

ÎNGER TRIST Și azi sunt tot un înger trist, Un înger cu suflet pierdut!

Mi-e dor de tine, doare tare! Și nici măcar nu te-am avut!

Mi-e sufletul făcut bucăți Și nu-nțeleg de ce și cât Mă doare inima prea tare!

Măcar te am, nu te-am pierdut?

Dar dorul tău m-apasă tare Și nu știu cum să scap de el!

Doar să te am mi-ar fi scăpare.

Să scap de el, nu pot altfel!

Aș vrea să zbor,să vin la tine, Să te iubesc și să te am!

Dar, mă opresc,mă uit afară la ploaia care bate-n geam… Și-aș vrea ca ploaia să mă ude În sufletul meu chinuit Să-mi potolească iarăși dorul De tine DOR și de iubit!

Dar ploaia nu ești tu, iubire, Să-mi scalde sufletul pierdut! Și-aș vrea ca în brațele mele Să te cuprind, să te sărut!

Petronela APOPEI-IGNAT

CĂUTARE Te-am căutat flămândă prin Petronela valurile vieții APOPEI-IGNAT Te-am căutat iubire, fără să te găsesc!

M-am aruncat în valuri, printre furtuni,epave Să-ți simt îmbrățișarea,să simt că mai trăiesc!

Am întâlnit în cale-mi mulțime de vapoare Ce străbăteau întinsul împiedicate-n mers Mi-a fost potrivnic vântul și norii cei mai negri Să nu te văd pe tine, să nu te mai găsesc! Și ceața densă,neagră învăluia întinsul Și-am rătăcit amarnic, fără lumină-n glas, Fără un far pe-aproape să-mi lumineze calea O navă în derivă-dar căpitan de vas!

Nici porturi,nici lumină, nici călăuze-stele…

Doar o Fată Morgana ce îmi zâmbea șiret Doar eu,fără de tine, te caut și acuma Să-ți simt din nou dulceața și să te strâng la piept!

Cin-te-a ascuns iubire, ce babă vrăjitoare?

Care furtună, oare, din mers mi te-a răpus?

Te-ai scufundat în fundul acel adânc de mare…

Trimite-mi semn măcar și mi-ar fi de ajuns! Și astăzi te mai caut, dar…cu durere-n suflet Tu, marea mea iubire ce-adânc te-ai scufundat!

Sau te-a răpit o vrajă sau…nu știu ce să cred…

E sigur că de-acum…vei fi pe veci plecat

EFEMERITATE Motto: „Oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!” (L. Blaga) Sunt doar un val din marea vieții Mai furtunos,mai liniștit,..

Pe scurtul drum al tinereții Mă aflu-acum neobosit.

Sunt doar o pasăre ce zboară Mereu doar către infinit, Cu alba-mi aripă ușoară, Plutesc mereu,neobosit.

Sunt doar un val din marea vieții Mai furtunos, mai liniștit, Sunt doar un fluture albastru Ce zbor mereu spre cerul însorit.

Sunt doar un OM, mai mult nimic În lumea trecătoare, Pe scurta visului cărare Aș vrea să am mereu doar soare!

63 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 TEMPLUL UITAT Alerg! Alerg într-una! Am multe de făcut.

Alerg. Și asta zilnic. Nu știu cum am putut.

N-am timp deloc de mine. E musai să le fac.

Simt că n-o să mai pot, nu știu cum să le-mpac.

Azi am cedat, deodată! Lentoarea m-a cuprins Și-un foc în piept, de lumea reală m-a desprins.

Revin, sunt în spital, nu-i nimeni lângă mine E liniște în jur, sunt calmă, și mi-e bine...

Viorel CROITORU

Mă tot gândesc la mine, ca la o oarecare Cum aș putea, de graba ce-aveam, să am scăpare?

- De-o să-mi revin voi face doar ce-o să pot și gata!

Sunt și eu importantă, nu numai casa, fata... Și gându-mi dă putere: - Da, mă voi face bine!

Las naibii toată graba, ce-a fost în cap la mine?

Ei, știu eu! Datoria și casa și cei dragi...

De te înhami la multe, la fel ca vita tragi!

TESTUL IUBIRII S-au cunoscut din adnotări Pe-o carte-n versuri, la plecare.

Era răspuns la căutări: Părea un suflet bun și mare.

I-a scris! Și ale ei scrisori Îi mângâiau zilele grele.

Stătea cu ele până-n zori, Întreaga zi visa la ele.

O poză i-a cerut sperând Chip sufletului ei să-i deie.

Ea i-a răspuns: - Curatu-ți gând Nu într-o poză o să-ți steie! Întoarcerea se-apropia.

Au hotărât să se-întâlnească: El cartea-n mână o s-o ia Iar ea c-o floare să-i zâmbească. În piața-n care aștepta Erau o fată și-o bătrână.

Ea cu-o bezea l-ademenea Bătrâna sta cu floarea-n mână...

- Frumoasă fată, a gândit!

Dar sufletul spre floare-l cheamă.

Cu drag bătrânei i-a zâmbit Deși-i venea să-i zică mamă.

- Nu știu de ce dar m-a rugat, Spuse bătrâna încurcată, Să te trimit neapărat La ea, acea frumoasă fată!

În vis te vezi pe munte, la mare, la câmpie.

Adio veche grabă! Și totu-i bucurie!

De sus îți spune Domnul cu blânda sa mustrare: - Sufletul tău e Templul! De el ai grijă mare!

PĂCĂLITA FRĂMÂNTĂRI Meleaguri multe am colindat, Lacrimi, suspine am ascultat.

Iar printre ele Erau și stele!

Pe-un colț de net, am dat de tine.

Când tu apari, mi-e așa bine!

- Nu e normal.

Da’-s luat de val!

- Sunt serios, nu-i pentru mine! Și-am încercat să uit de tine.

N-am reușit.

Sunt necăjit?

De te gonesc, c-așa e bine, Simt că regret, mi-e dor de tine...

De te-ntâlnesc, Parcă-nfloresc!

- Cum s-o rezolv? Să plâng îmi vine: Parcă nu-i drept cerul cu mine…

Hai Doamne vină Și mă lumină!

Plouă, frig, târziu în noapte, Bate-n ușă cineva!

Simt o spaimă, parcă-s șoapte...

Presimțeam eu că-i ceva!

Am deschis! O umbră mare!

Frig în suflet am simțit Și ciudata arătare Parcă-n șoaptă mi-a vorbit: - Am venit să iau un suflet!

Nu pe-al tău, fii liniștit!

- Nu poți mâine? -am zis cu-n scâncet, - Te rog mult, nu-s pregătit!

Umbra parcă se topește.

Stau năuc. Oare-am visat?

Plânsul greu mă năpădește.

- Nu se poate, am strigat!

- Am soție și o fată...

Nu le dau, mai bine mor!

Ia-mă-n loc! Te rog, le iartă!

Aș muri de dragul lor!

Umbra iar se înfiripă Și-mi șoptește potolit: - Nu iau oameni sub aripă, Pentru câine am venit!

- Nu pricep! Știi... Nu am câine, Îi răspund eu, uluit!

- Scuze, lămuresc eu mâine.

Sfinții... Iar m-au păcălit!

64 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

CALEA VISELOR

Daniel VIȘAN-DIMITRIU

POARTA ULTIMULUI PAS Să fie poarta către-o altă lume?

Să fi ajuns doar la un singur pas?

Să mă îndrept spre ultimul popas?

Să fie vremea vorbelor postume?

E doar un pas, dar simt adânc fiorul Produs de teama de necunoscut, Și nu știu ce aș vrea, sau ce am vrut, Dar vreau să știu ce-aduce viitorul.

Iar, dacă poarta e spre-o altă viață Cu viitorul devenit prezent, Trecutul va fi marele absent Din amintirea, poate,-o dimineață.

Mi-ar fi de-ajuns o singur-amintire Din tot ce am avut aici frumos?

Nu! –pasul nu mi-ar fi de vreun folos De mi-ar schimba a vieții hărăzire.

Dar, vezi, m-atrage parcă o căldură Și simt un suflu nou, întinerit, Venit din vremea-n care am iubit, Iar pasul meu ar fi o aventură.

E-o umbră ce se leagănă de parcă ar vrea, hipnotizat, să plec departe, iar sufletul să nu se mai întoarcă din lumi ce nu-s nici vii, nu sunt nici moarte.

Ascult imboldul inimii ce saltă domol, în ritmul unei vechi pendule, în intervale-n care nu tresaltă când sângele încearcă noi formule.

Pornesc din întuneric spre lumina ce-mi strigă o chemare dinspre lună prin raze ce descoperă cortina ce două lumi încearcă să opună: O lume-n care totul se măsoară în timpul care trece iluzoriu, și alta,-n care-am fost de prima oară, eternă, infinită, purgatoriu.

Aleg un drum ce pare o cărare spre poarta ce-mi apare larg deschisă spre lumea veche, calea salvatoare pe care doar iubirea e admisă. Și merg … și merg … un suflet ce se pierde în raza de lumină care vine cu zorii ce-ndrăznesc să îmi dezmierde un vis neterminat, întors la mine.

SONETUL CULORILOR

Voi face, poate, alte lungi escale, Mă-ntorc dinspre apus, spre răsărit, Las poarta-ntr-un capitol de sfârșit, Cu gânduri zise … existențiale.

Te-ai arătat ca dintr-o acuarelă, învârtejind în ochii mei culoare pe care curcubeul doar o are, și mi-ai venit, frumoasă și rebelă.

SONETUL RAZEI CARE PIERE

Eu te priveam, alunecam pe tine, penel nepregătit pentru o tușă agilă, colorată și ghidușă, uitând cu fericirea să te-mbine.

Alunec printre gânduri ca o rază ce, printre ramuri, își urmează calea spre un lăstar ce-și încetează jalea când simte cum pe frunte i s-așază.

Nu știu nici eu, nici ea, nici lumea toată, ce voi găsi la margine de gânduri, dar merg, și merg, lăsând în urmă rânduri ce par lăstari pe-o ramură uscată.

E, oare, bucurie, sau tristețe în raza care mângâie, în joacă, lăstarul care crește-n frumusețe?

Te-am desenat, întâi, ca pe-o regină, vrăjit, rapid, timid și, cu uimire, te-am colorat în ape de lumină, o adiere într-o zi senină.

Ai apărut deodată, fără știre, dar te cunosc: ești vechea mea iubire.

Va fi o floare care o să placă, și raza l-a hrănit cu-a sa blândețe, apoi s-a stins, încet, în el. Dar dacă…

65 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

TU Tu, iubirea mea venită din a lumii începuturi, Eşti luceafăr ce aprinde noaptea mea în vâlvătăi, Iarnă eşti, cu ger şi sănii, vară eşti, cu roi de fluturi, Un ocean adânc şi tainic se ascunde-n ochii tăi.

Bucurie, râs şi cântec mă-mpresoară când vorbeşti, Eşti un zbor de ciocârlie, eşti un ram cu flori de măr; Spune-mi iar acele vorbe, spune-mi iar că mă iubeşti, Ca să sper în fericire, ca să cred în adevăr.

Petre LEONTE

MIREASMA PLOILOR

CA UMBRA SĂLCIILOR

Mireasma ploilor din nou mi-aduce Trecutul înecat în suferinţă, Tristeţea mi-o ridic din nou pe cruce, Mă arde iarăşi jarul din dorinţă.

Eu te iubesc cu-ncrâncenare mută, Cu dinţii strânşi, cu pumnul încleştat, Ca marea te iubesc, când îşi sărută Ţărmul stâncos cu valu-i înspumat.

Mireasma ploilor din nou îmi spune Că sunt tot trist şi singur pe pământ, Că nu-mi mai sunt nici zilele prea bune, Nici nopţile senine nu-mi mai sunt.

Eu te iubesc cu tremurul de pleoape, Cu roua-n ochi, grăbită spre senin; Ca umbra sălciilor peste ape Eu te iubesc, într-un prelung suspin.

Mireasma ploilor din nou mă cheamă, Pe-altarul ei ofrandă să-i trimit O lacrimă cu stropii ei de-o seamă, Şi un suspin din sufletu-mi robit.

Mireasma ploilor din nou mă-mbată, În rana sângerândă şi-ncă vie Îmi toarnă iar neliniştea ciudată, Dar las’ să plouă, orice-ar fi să fie.

Eu te iubesc cu unghiile-n carne, Cu fruntea-ncinsă-n cute de furtună, Ca ploile, care încep să toarne, Eu te iubesc, cu patimă nebună.

Eu te iubesc cu disperarea cruntă A celui ce aşteaptă o sentinţă Şi, pregătit să fac cu moartea nuntă, Eu te iubesc cu-ntreaga mea fiinţă.

TE CHEM ŞI-ATUNCI, DE CE ...

„Şi cheamă-mă la tine, De-ţi este dor de mine” Te chem din nou cu soarele şi marea, Cu nopţile fierbinţi cu lună plină, Dar tu eşti rece şi de tot străină Şi nu mai vrei ca să-mi asculţi chemarea.

Te chem din nou cu ploile de vară, Cu roua strălucindă din petale, Dar tu departe eşti, pe altă cale Şi nu m-auzi cum plâng şi strig pe-afară.

Te chem din nou cu fluturii şi zborul, Cu zâmbetul pe buze – trandafiri, Dar tu iubirea nu ţi-o mai răsfiri, Să-mi potoleşti, pentru o clipă, dorul.

Te chem din nou şi-am să te chem întruna, Cu tot belşugul tău de bucurii, Dar tu m-alungi în zările pustii Şi singur sunt şi trist, ca-ntotdeauna.

Nu mai sunt maci pe-aceste dealuri, Nici nuferi nu mai sunt pe lac, Nici lebede plutind pe valuri; Şi-atunci, eu ce mai pot să fac ?

Nu mai sunt trandafirii-n floare, Nici grâul nu mai dă în spic, Nici fluturii nu vor să zboare; Şi-atunci, eu ce mai pot să zic ?

Nu mai e luna plină-n noapte, Nici stele nu mai sunt pe cer, Nici teii cu mirosuri coapte; Şi-atunci, eu ce mai pot să sper ?

Nu mai sunt florile în glastră, Nici cântecul nu-l mai găsesc, Nici marea nu mai e albastră; Şi-atunci, de ce să mai trăiesc ?

66 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

LACRIMI DE DURERE, LACRIMI DE FERICIRE Ileana-Cornelia NEAGA Era o zi răcoroasă de primăvară și soarele trimitea razele de soare într-o grădiniță cu flori lângă care se jucau doi frățiori, o fetiță și un băiețel.

Vali și Cicic se jucau de-a „Serbarea”! Ea era urcată pe grămada mare de vreascuri cu o mătură ruptă în mână, pe post de microfon și lălăia cât o ține gura ,,Țărăncuță, țărăncuță”.

- Bate Vali din palme, strigă ea. Vali, tu nu auzi?

Vali era atent la roaba lui mică din scândurele, la care îi bătea un cui, se făcea doar că o repară!

Cicic se mai agită un pic și deodată zdup , se împiedică și căzu de pe „scena” improvizată.

- Dă-mi ,,miclofonu” mie acum, vleau să cânt și eu!... trăgea el de mătură din mâinile lui Cicic.

Se urcă pe vreascuri și începu să cânte cu o voce groasă, intonată , frumoasă pentru vârsta lui: „Sânzâiană, sânzâiană / Cu milos de plimăvală!”

Nici Cicic nu bătu din palmuțe, dar veni la mine în grădinuța cu flori unde săpam în jurul narciselor, smulgând buruienile fragede.

- Cum se cheamă floricelele albastre? mă întrebă ea, rupând câteva .

- unt floricele de „Nu mă uita”!

- Și astea roșii? întrebă și Vali rupând o crenguță cu inimioare roșii, din care picurau stropi cristalini, bobițe d rouă.

- Pe aici pe la noi le spunem cercelași, dar am citit într-o carte că li se spune „Inimioara Maicii Domnului”!

- Ce lacrimi mari curg din inimioare ! se miră Cicic.

- De ce-i plânge inimioara ? fu curios Vali.

- Fiul Său a plecat la Doamne-Doamne iar inimioara ei varsă lacrimi amare de durere...

- De unde știi tu mămico, că lacrimile sunt amare?

- Vedeți picăturile de rouă ce cad din inimioare pe pământ?

- Astea, mămică? Vali cu Cicic întinseră degetuțele lor mici spre inimioarele delicate pe care căzuseră picături de rouă...

- Ai dreptate, sunt amare!

- Vedeți dragii mei, unde cad lacrimile pe pământ, nu crește nicio plăntuță de buruiană!

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

- Eu nu am să plec niciodată la DoamneDoamne, să nu-ți plângă niciodată inima, mămicuță dlagă! ... zise Vali încojurându-mă cu mânuțele pe după cap.

- Nici eu, nu o să mă mărit niciodată, o să stau cu tine mămicuță toată viața, să nu te doară inima...

I-am strâns pe amândoi cu dragoste la pieptul meu, i-am sărutat pe obrăjorii îmbujorați și două lacrimi mari au curs din ochii mei.

Erau lacrimi de fericire, Doamne-Doamne a trimis în brațele mele două flori frumoase, Cecilia și Valentin pe care am promis că îi voi îngriji și ocroti toată viața , cu dragostea mea de mamă! .................................................................

Au trecut în zbor, peste treizeci de primăveri din acea frumoasă zi.

De câțiva ani, în fiecare primăvară, câteva crenguțe de cercelași le las lângă fotografia lui Vali...

Alte câteva, o să le prind anul acesta, în voalul de mireasă a lui Cicic!

Nici unul dintre noi nu și-a ținut promisiunea...

Pe obrajii mei curg lacrimi de durere amestecate cu lacrimi de fericire!

Noaptea pe obraji îmi curg Lacrimi ce vărs din amurg...

Dar ziua mi-o luminează Fata mami, mândră rază!

67 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

DESPRE PRIETENIE Maria SIMION-OSMULICHEVICI Sunt povești frumoase cu prinți, prințese, pitici, cu zâne și zmei-paralei, cu fel de fel de animale fantastice și mai puțin fantastice…

Povestea aceasta este despre un biet păianjen, micuț și trist. Era micuț pentru că abia venise pe lume și trist pentru că era foarte singur.

Deodată a simțit nevoia să-și facă o căsuță. Avea la el fire subțiri și a început să țeasă o pânză așa cum numai păianjenii știu să facă. Și când aceasta a fost gata a constatat cu uimire că era o căsuță perfectă. Și era toată numai a lui! Nu se sătura privind-o! Zilele treceau însă iar păianjenul era tot singur. Ar fi vrut să se joace dar nu avea cu cine. Stătea toată ziua pe pânza lui, se uita în toate părțile doar, doar l-o băga și pe el în seamă cineva. În jurul lui roiau o mulțime de vietăți. Acestea se jucau împreună, munceau împreună, plecau seara la culcare împreună iar el era tot timpul singur; se plictisea și devenea din ce în ce mai trist.

Dar iată că-ntr-o zi se întâmplă ceva absolut minunat! Pe pânza lui poposi o musculiță micuță și delicată! I se părea că este atât de frumoasă și nu-i venea să creadă că, în sfârșit, îl vizitează și pe el cineva! O întâmpină spunându-i: - Bine ai venit, vietate frumoasă! Tocmai aveam nevoie de un prieten. Vrei să ne jucăm împreună?

- Sigur că da, spuse musca! Și eu aveam nevoie de un prieten nou!

Din ziua aceea musculita venea în fiecare zi, inventau fel de fel de jocuri, se simțeau bine împreună iar paienjenelul era foarte fericit. Într-o zi musca spuse: - Am învățat de la alți prieteni, muște ca și mine, un joc nou, v-ați ascunselea. Vrei să ne jucăm?

- Da, spuse păienjenelul!

- Atunci fii atent cum se joacă! Eu o să zbor și o să mă ascund undeva.Tu o să numeri până la zece cu ochii închiși, apoi începi să mă cauți. Să nu te uti după mineeeee! Și musca zbură și în câteva secunde era departe.

Păianjenul numără liniștit până la zece și când termină, se uită de jur împrejur, dar nu o văzu deloc pe prietena lui. Porni în căutarea ei, dar se dovedi a fi mult prea greu ca să o găsească pe neastâmpărata musca. Se grăbea cât putea, dar piciorușele lui erau prea scurte și înainta greu. Obosi de atâta alergătură și nici urmă de muscă. Nu știa unde să o mai caute și când se întorcea resemnat la căsuța lui, apăru ea în zbor și îi spuse cu reproș: - Te-am așteptat! De ce nu ai venit?

- Te-am căutat, zise păianjenul jenat de neputința lui!

- Offff! De nimic nu ești în stare! M-am plictisit așteptându-te! Mă duc să mă joc cu prietenii ceilalți ai

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

mei. Ei știu bine jocul acesta! Tu nu te pricepi și nici măcar nu ai aripi! Și, uitând cât de bine se simțiseră împreună până atunci, musca îl părăsi fără nici un regret.

Bietul păianjen rămase din nou singur și nu înțelegea de ce musca nu mai venea în vizită la el.

Doar se simțiseră atât de bine împreună! Îi era dor să o vadă și să joace din nou jocurile acelea minunate pe care le inventaseră împreună. Și pentru prima dată de când era el,regretă că nu avea aripi.Dacă ar fi avut,musca nu l-ar fi părăsit și s-ar fi jucat și acum împreună. Și cum stătea el trist și neputincios,auzi deodată un glăscior firav care zicea: - Of,of,of! Ce mult îmi ia să-mi fac și eu o căsuță! Mi s-au încurcat și firele! Tare mai sunt neîndemânatic!

Păianjenul nostru se uită împrejur și ce credeți că văzu?! Lângă el își făcea căsuță un alt păianjen micuț și neînvățat în arta țesutului. Fericit că poate fi de ajutor se oferi să-i țeasă chiar el pânza pentru căsuță. Cât ai clipi vecinul lui avea cea mai minunată locuință.

- Mulțumesc, spuse acesta! Nu știu ce mă făceam fără ajutorul tău! Ești un prieten de nădejde!

- Mă bucur că ți-am putut fi de folos! Eu sunt Dixi!

- Și eu, Pixi!

- Încântat de cunoștință, Pixi! De azi înainte ești prietenul meu!

Din ziua aceea nimic nu-i mai putea despărți pe prietenii noștri. Și, după un timp, Dixi o uită pe neastâmpărata muscă și se împăcă cu gândul că nu are aripi. Înțelese că prietenia adevărată înseamnă mult mai mult. Știți voi, copii, ce înseamnă o prietenie adevărată?

68 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015

CORPUL OMULUI Maria CĂLINESCU Despre cap acum vă spun E rotund, cu părul brun De, îl perii zi de zi, Îngrijit , mereu vei fi.

Ochii-s doi ca două stele, Străjuiesc două sprâncene, Ei ne-ajută ne’ncetat Să aflăm ce n-am aflat.

Nasu-i mic cu două nări Mirosim parfum de flori, De folos în orice clipă Respirăm fără de frică.

Sub nas, gura o găsim, Expirăm, cu ea vorbim, Dinţii de ţi-i îngrijeşti, Zilnic cu ei, te hrăneşti.

Gâtul la întors ne-ajută, Mâinile fac treabă multă, Cu picioare ne mişcăm, Gata, corpul desenăm!

SFATURI PENTRU COPII Maria CĂLINESCU Să creşti mare şi voinic Trebuie să ştii, Menul să-ţi fie zilnic, Altu’-n fiecare zi. Şi atunci când tu iei masa, Cumpătat să fii, Să mănânci tot ce-ţi dă mama Fără mofturi. Stii?

Mofturi fac numai cei care, Prost crescuţi ei sunt, Să respecţi tot ce-i mâncare E un lucru…sfânt!

69 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 2 – aprilie 2015 NEPOȚICA-MI GOSPODINĂ

VIS DE COPIL Victor BURDE Pădurea mea, mi-e teamă uneori Când suliţe de ger se scot din teci Şi taie-n tine nopţi, cu zale reci Mânând herghelii de ninsori.

Azi, Domnul, coboară din cer Răzbat către tine colinde Şi-un vis de copil mă cuprinde ; Tăcută pădure, ce vrajă să-ţi cer?

Să fiu sămânţă în tine acum , Ascunsă sub frunza târzie Şi când va trece iarna pustie, Lăstari să dau, aproape de drum.

Să cresc un copac lângă munţi, Între steiuri albe, străine, Dorul să-şi facă fluier din mine, Cu drag să mă cânte, la nunţi...

Lucian IONIȚĂ Colindând ca o albină Prinde fire de lumină Și le țese-n rogojină A făcut din plastilină Covoare moi de umbră și lumină Pe care calcă rufe imaginare O păpușă verde cu cercei la picioare Apoi un ghem sticlos de lână face.

Pe care motanul Ghiță îl toarce. Într-un colț, Îmbrăcați în straie roșii de sfadă Doi cocoși defilează, ca la paradă Cum Făt-Frumos a căzut în chiuvetă Îl salveză cu tot cu cal păpușa cea violetă Fiindcă mama este puțin mânioasă Maimuțica Dora face curățenie-n casă.

Iar când seva de foc din cutii se termină: - Bucu, de unde spuneai că se cumpără plastelină?

CARTEA ȘI REVISTA Adriana PAPUC O carte de poezii veche şi la colţuri roasă, Se trezi-ntr-o bună zi lâng-o revistă, pe masă. Îngălbenită de vreme, de atâta recitit Peste ea, un semn de carte şi el vechi şi ponosit.

- Mi-aş dori, începe cartea, de ne e cumva permis Să rămânem împreună cât s-o mai vedea ce-i scris.

Ne cunoaştem de o viaţă, din aceiaşi editură, Cât aş fi de fericită, să murim tot împreună!

- Mă înclin stimată doamnă, zice semnul încântat Dumneata eşti tot frumoasă eu puţin mai şifonat!

Poezia dumitale am citit-o rând cu rând , Ş-acum, dup-atâta vreme, încă plâng ca un nătâng.

Discutând despre iubire, frumuseţe, vreme, dramă Fără să fie-ntrebată, se băgă revista-n seamă.

- Ce să spun, două relicve, parcă veniţi din război, Pune-ţi madam’ ochelarii, uită-te puţin la voi!

Clar sunteţi din altă lume, duşi de mult dintre cei vii, Cine dracu’ mai citeşte din cărţi astăzi, poezii?

Nu ştiu zău, stăpânul casei ce găseşte de citit Eşti din vremea lui Pazvante şi tiparniţa-murit!

Uită-te puţin la mine, vezi cât sunt de colorată?

Ce imagini, ce arome! Doamne, cât sunt de tunată!

Am un luciu… sunt la modă şi atât de fericită!

- Da, răspunse simplu cartea, însă „never” recitită!

Nu ne privi cu dispreţ, fii te rog mai respectuoasă Pentru că eu am văzut multe ca tine prin casă.

Astăzi este ziua ta, stai pe masă lângă noi, Însă mâine te asigur că vei fi deja gunoi!

MORALA: În viaţă nu fi fălos, ci modest şi respectuos, Că te prinde cel mai bine când ai respectul de …sine!

CUIB DE RÂNDUNICĂ Constantin-Nicolae GAVRILESCU Sub streașina de la casă, două rândunici grăbite împletesc crăcuțe multe, de nimica nu le pasă.

Nu au timp nici de odihnă, cară lut, apă și pene, zămislesc mortarul bine ca pe veci casa să țină. Înc-un pic și totu-i gata, vor avea căminul lor, și-n curând mama și tata vor da hrană puilor.

Voi, s-aveți grijă de ele, cuibul să-l păstrați intact, c-altfel este-un păcat ce la casă-ntoarce rele.

70 ____________________________________________________________________________________

Cuprins Ion IONESCU-BUCOVU - Editorial Eugenia ENESCU-GAVRILESCU – NEVOIA DE CULTURĂ AUTENTICĂ Ileana Cornelia NEAGA - Poezii Ioan GANEA-CHRISTU – DE-ALE DANSULUI Eugenia MIHU - Poezii Ion IONESCU-BUCOVU – Vasile VOICULESCU – poetul ortodoxismului românesc Mariana NEACŞU - Poezii Vasile NEAGU-SCÂNTEIANU - Poezii Mioara ARDIELEANU - Poezii Vera CRĂCIUN - Poezii Livia FRUNZĂ - Poezii Nicolae DOFTOREANU - Poezii Elena MOISEI - Poezii Doina BÂRCĂ - Poezii Adriana PAPUC - Poezii Maria SIMION-OSMULICHEVICI - Poezii Tănase CARAŞCA - Poezii Costache NĂSTASE - Poezii Dan SPRÎNCENATU - Poezii Mirela MARCOCI - Poezii Mariana DIDU – LIROSOFIE ŞI EROSOFIE Nicolae VASILE – TAXA LUI CARON Olimpiu VLADIMIROV - O „PALETĂ” DE TEME ARTISTICE ŞI RELIGIOASE Mircea-Marcel PETCU - Poezii Viorel DARIE - CÂND VEI ÎNTÂLNI O FATĂ Nynna VIZIREANU – EXPOZIŢIE DE PAŞTE Ovidiu ŢUŢUIANU – „PROFESORUL IOAN D. STĂNCESCU - PĂRINTELE TERMOFICĂRII DIN ROMÂNIA” Tănase CARAȘCA – CINE A SCRIS MIORIŢA? Emilia PFEIFFER - Poezii Gabriel ȘTEFAN - Poezii Cristian ŢÎRLEA - Poezii Victor MARTIN – OAMENI GOI PE STRĂZI; Poezii Eduard ZALLE - Poezii Constantin-Nicolae GAVRILESCU Poezii Mariana BENDOU - Poezii Irina Lucia MIHALCA - Poezii Lili ŞIPOTEANU - Poezii Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU - Poezii Adriana PAPUC - Epigrame Daniel Vişan-DIMITRIU - Epigrame Claudia CIOCA – ARTA DE A IUBI; IUBIREA ÎNTRE ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ Victor FOCA – Eugenia BOTEANU – DOI ÎN ... „TANDEM” – Recenzie de Petre COLĂCEL Elena Andreea ION - Poezii Traian GRIGORAȘ - Poezii Elena NETCU - Fabule Anişoara VLEJU - Poezii Mihai MERTICARU, poet profund religios – Recenzie de Petruş ANDREI Luca CIPOLLA - Poezii Maria CĂLINESCU – NOI DOI ŞI ULTIMA NOAPTE DE IARNĂ Cristian Marius ZANCU - Poezii Gabriela Mimi BOROIANU - Poezii Zina-Dorina PANCU – CONFIDENŢE OTRĂVITE: ZĂPADA E SCRUM...; Poezie Olga VĂDUVA – NUMAI ATUNCI CÂND DUMNEZEU VREA Maria CIOBOTARIU - Poezii Florentina DANU - Poezii Mariana BABIUC-MARICA - Poezii Marilena PERIJOC - Poezii Mărioara NEDEA - Poezii Petronela APOPEI-IGNAT Viorel CROITORU - Poezii Daniel VIȘAN-DIMITRIU - Poezii Petre LEONTE - Poezii Ileana-Cornelia NEAGA – LACRIMI DE DURERE, LACRIMI DE FERICIRE – Poveste pentru copii Maria SIMION-OSMULICHEVICI – DESPRE PRIETENIE – Poveste pentru copii Maria CĂLINESCU, Victor BURDE, Lucian IONIȚĂ, Adriana PAPUC, Constantin-Nicolae GAVRILESCU - poezie pentru copii

Pag. 1 2 3 4 6 7 9 10 11 12 13 14 15 16 16 17 18 19 20 20 21 23 25 26 27 28 29 30 31 32 33 35 37 38 39 40 41 42 43 43 44 45 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69