Amprentele sufletului
fondată în România – martie 2015
revistă de cultură, artă și literatură - Anul I, nr. 3 Grupul de iniţiativă: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Constantin-Nicolae GAVRILESCU Nicolae VASILE, senior editor Ion IONESCU-BUCOVU, senior editor Ioan GANEA-CHRISTU, senior editor Redacţia: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU, redactor-şef Constantin-Nicolae GAVRILESCU, director editorial Ioan GANEA-CHRISTU, director tehnic Nynna VIZIREANU, grafician Mariana NEACȘU, tehnoredactor Mioara ARDIELEANU, secretar de redacţie Petronela APOPEI-IGNAT, corector Redactori: Gabriela-Mimi BOROIANU Ileana-Cornelia NEAGA Mariana NEACŞU Mirela MARCOCI Olga VĂDUVA Dan SPRÎNCENATU Colegiul redacţional: Ionela CRIȘAN, S.U.A. – statul Washington – poetă, traducătoare și interpretă (română, franceză, engleză) Luca CIPOLLA, Italia – poet, traducător (română-italiană) Cristian ŢÎRLEA, Franţa – poet, traducător, interpret (franceză, engleză, română) Viorel MARTIN – România – poet, scriitor, epigramist Nicolae DOFTOREANU, România – poet Tehnoredactare: Ioan GANEA-CHRISTU, Mariana NEACȘU Coperta: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Grafică: Nynna VIZIREANU Contact: corector.eu@gmail.com https://www.facebook.com/pages/Amprentele-sufletului-revist%C4%83/703085596443733 Notă: Redacţia revistei „Amprentele sufletului” îşi rezervă dreptul de a selecta materialele trimise pentru a fi publicate şi de a exclude textele care fac referiri discriminatorii, nu sunt argumentate sau nu păstrează o tonalitate decentă, mai ales pentru temele cu iz politic, social şi religios. Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri şi că vor fi publicate în numărul următor, cu acordul autorilor. Autorii îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile, informaţiile şi originalitatea creaţiilor literare trimise. Materialele pentru numerele următoare vor fi primite în format doc sau docx, arial 10, până în data de 10 a lunii în care apare revista, pe adresa corector.eu@gmail.com
Editgraph
Editura - Buzău ISSN 2393 – 4506
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
EDITORIAL
Ion IONESCU-BUCOVU
Luna mai e Paradisul căzut pe Pământ. Parcă toate iubirile încep acum. Codrul eminescian înfrunzit cu acea culoare verde-albastră este-n nuntire, păsări şi gâze cântă, mişună prin frunzişul proaspăt după o oază de lumină; flori felurite acoperă poienele în mii de culori. Salcâmii au dat în floare. Grădinile sunt pline de trandafiri, lalele, bujori şi petunii. Tinerii zburdă prin parcuri, acum se înfiripă primii muguri ai dragostei. În natură se-aude simfonia primăverii. Tropăie fără astâmpăr în mintea noastră copitele cailor rătăciţi prin copilărie, jocurile de odinioară când desculţi umblam fericiţi prin iarba proaspătă, amurgurile cu lună plină când culegeam stele pe cer, nopţile pline de farmec când visam chipul iubitului-iubitei, că vine ca zburătorul pe coşurile caselor şi ne fură. Ce iluzii, Doamne, ce metafore, ce poeme de vis, toate adunate primăvara într-un mănunchi de flori şi dăruite celui drag!
„Străluce iarba, grâul, pe ape curg arpegii, În chipul cel mai simplu Şi mai firesc al legii, Îmbrăţişând alaiul întâiului de Mai Rubinu-acestei zile purtat din grai în grai, Împreunând frenetic mâini aspre, mâini gingaşe Ce-au ctitorit doar vieţii altare şi sălaşe…” (Armindenul de Viorica Mureşan)
desen Nynna VIZIREANU
1 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Ioan GANEA-CHRISTU
PORUMBELUL Cu infinit mai înălţător decât orice altă poveste cu şi despre animale în general, mi s-a părut amintirea unui coleg şi prieten, relatată într-o scurtă întâlnire. Din vorbă în vorbă, printre altele mi-a povestit cum a intrat la facultate; după primul eşec la “bac” datorat, nu tratării cu superficialitate sau împărţirii timpului cu prietena din copilărie - care avea să-i devină soţie - şi nici (ne)cunoştinţelor din materiile principale (excela la matematică şi fizică la care, de altfel, luase note aproape maxime) ci, chimiei şi socialismului ştiinţific (era perioada anilor ’70). Dacă era numai o disciplină, era mai simplu, dar cu două ... obligatoriu la sesiunea următoare. Cu chimia, după “munca” de o vară, a rezolvat-o foarte bine, dar nu i se lipea deloc cealaltă (in)disciplină, de parcă la ambele urechi avea supapele deschise: ce intra pe una ieşea imediat pe cealaltă ... Ce mai, s-a chinuit în zadar să reţină ceva, măcar pentru nota de trecere. Şi veni ziua examenului ... Îngândurat, se aşezase pe un scaun pe la mijlocul tramvaiului 27, întâmplător nu prea aglomerat la acea oră matinală. Dar, în apropiere observă o doamnă căreia, din politeţe îi oferi imediat locul. Recunoscătoare, i-a zâmbit drept mulţumire. Ajuns la staţia pentru liceul “Iulia Haşdeu”, unde urma să dea examenul, s-a apropiat de uşă pentru coborâre. În spate, vădit cu aceeaşi intenţie doamna căreia de astă dată i-a făcut loc să coboare prima şi care i-a zâmbit din nou a mulţumire. Mai mult, a depăşit-o în drum spre şcoală şi când să intre în clădire, simţind pe cineva în apropiere întoarse capul şi o văzu din nou că intenţionează să intre. Îi făcu iar semnul amabil de a intra prima şi îşi primi zâmbetul respectiv, după care drumurile li s-au despărţit. Cu emoţia celui care se prezintă la examen cu lecţia neînvăţată la o materie care nu s-a lipit câtuşi de puţin de cea proprie, “cenuşie”, intră în clasă şi la catedră îl întâmpină, uşor surprinsă, dar cu acelaşi zâmbet ... doamna cu pricina. Orice subiect ar fi nimerit, tot la fel de puţin şi de inconsistent ar fi scris, aşa că s-a prezentat sfios cu cele « trei lulele » … - Doar atât?! îl întrebă, iar el a dat din umeri a confirmare.
După un timp penibil, de tăcere, profesoara a încercat să-l ajute cu acel artificiu didactic binecunoscut al dascălului binevoitor: - Nu-i aşa că ... aşa şi pe dincolo? - ... Da ... - Şi nu-i aşa că ... prezentul şi viitorul ... - ... Da ... Şi zâna cea bună i-a dat nota 6 pentru cele 6 răspunsuri de “Da” ... ▼ Revenind, acum se putea înscrie la facultate, unde mai erau locuri, pe ici pe colo şi unde avea şanse reale de reuşită. Aici era altă problemă: a treia probă era un examen la o disciplină pe care n-o luase în seamă suficient până atunci. Şi s-a “pus” pe învăţat ... Bineînţeles, vară, cald, geamul deschis ... Ajuns la un subiect pe care îl considera imposibil să fie ales la un examen de admitere în învăţământul superior, lăsă cartea deschisă pe masă pentru a face o pauză. Printre altele, ajunse şi la fereastră unde, un PORUMBEL alb gângura insistent, după părerea lui, de foame. I-a dat câte ceva de mâncare, apă, l-a ... “omenit”. Îndrăgindu-l, l-a ademenit cu uşurinţă, apoi l-a adăpostit într-o colivie amplasată mai demult în faţa geamului, în care i-a pus cu grijă cele necesare traiului. După un timp, revenind la “toceală” l-a străfulgerat un gând: nu cumva porumbelul e vreun semn divin cu privire la pagina la care am ajuns? Să fie oare chiar aşa de important subiectul ăsta aiuristic? ... Şi l-a învăţat la perfecţie, pe lângă altele care i se păreau mai serioase. A doua zi, examenul... Profesorul a deschis plicul sigilat şi a început să scrie pe tablă subiectul cu titlul aidoma celui la care rămăsese să-l treacă cu vederea: Legea gazelor perfecte. Notă maximă! ADMIS, primul din cele doar trei locuri rămase pentru sesiunea a doua. S-a dus glonţ acasă, fericit şi dornic să-şi vadă PORUMBELUL salvator, dar nu mai era! A găsit colivia tot închisă, fără boabele de grâu din interior, doar apa a mai rămas martora trecerii prin încercarea vieţii, a unui ajutor divin, prin SEMN trimis la timpul potrivit ... (după o relatare a prietenului ing. Ion Purcărea)
2 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
IMUABILA SCHIMBARE O vreme câinoasă cam ca acum. În camera de cămin e frig și plutește o atmosferă deprimantă. Hotărăsc că lucrurile nu mai pot continua așa. Mă scotocesc prin buzunare, mai tapez un coleg, trec pe la Olguța și… printre rafale de frunze muribunde ne îndreptăm spre centru. La Bolta Rece cald, și multă lume alungată, ca și Mihail TOMA noi, din casă. Cu greu găsim două locuri libere la masa unui personaj pitoresc: barbișon, papion și uniformă Ivy League, cu o batistă extraordinară în buzunarul de la piept. și pe întuneric în spațiul său familiar, am intrat în Fac o comandă studențească. Căldură, gălăgia baie. După ce natura și-a cerut drepturile, trag intimă și muzica în surdină ne spală de orice inhibiții. mașinal băncuța de sub chiuvetă, mă cocoț pe ea Suntem foarte îndrăgostiți. Cel puțin eu, așa că ne și mă uit în oglindă: Un puști de 10 ani mă privea înghesuim unul în altul fără pudoare. Amicul boem ne din oglindă cu o mutră speriată și pistruiată. Mai privește printre gene sorbind din pahar. Ochii îi râd. să cad de pe bancă. Dar n-am timp de Vine comanda. Îl văd că se foiește. Cumva vrea să ne introspecții. Vocea mamei mă aduce brutal în noul atragă atenția. prezent. Ridic o privire întrebător aprobatoare. A trebuit să o iau de la capăt. - Hmm, își drege vocea. Și eu tot în amor mare cu Împing farfuria în față și încrucișez tacâmurile: soața. Îl îndemn din privire în timp ce bobinam la - Presupun că ați încercat să mai schimbați frigăruile cu garnitură. câte ceva? Olguța îmi trimite un semnal scurt, pe sub masă. Îl - Daa! Aveam în mine nu numai istoria dar și ignor și mă bag în seamă: toată experienta căpătată în cealaltă existență. - Alte timpuri… Desigur că am încercat, dar vezi tu… Viața e un - Nici nu știi câtă dreptate ai, replică prompt. Cum tăvălug insensibil. ziceam, eram foarte îndrăgostiți, două jumătăți reunite. Am fost prins rapid în sistem, și am descoperit că Cred că pricepeți. Nedespărțiți. Doar că... Într-o seară, gradele mele de libertate sunt extrem de limitate. ne-am culcat unul în brațele celuilalt, și când m-am Pur și simplu deși știam, cunoșteam drumul, nu trezit, eram singur. puteam să cotesc, la fel ca un bolid de curse care Rămân cu dumicatul în gât. Pe sub masă, Olguța nu poate lua un viraj brusc, fără riscul de a se mă atenționează din nou. De data asta a durut! răsturna. Inerția nu mă lăsa să aleg acele poteci - M-ați înțeles greșit. Adică, nu ea m-a părăsit… pe care mi le doream, deși ele erau acolo, în fața Cum să vă zic? Eram singur în alt pat, și în alt timp. mea. Ooo! Am făcut totu,l dar târziu. Din nou, Ridic privirea și… pentru prima oară de când ne prea târziu am realizat că istoria este arta pașilor așezasem la masă, îl privesc cu atenție. E un mici, și mai ales, a greșelilor. caucazian cu o față cu trăsături bine conturate, nas Ceva am reușit. Am plâns, am implorat, am țipat îngust, și bărbie voluntară. Părul, presupun că era și amenințat, iar mama s-a dus la un control la șaten, dar acum, e de un alb platinat. Perfect bărbierit București, unde i s-a pus diagnosticul: cancer și cu mâini îngrijite, ca ale cuiva care nu a excelat în incipient de sân. munci fizice. Ochii sunt căprui deschis, cel stâng având A fost operată la timp, și cancerul nu a recidivat. stropi verzui ce păreau că dansează. Îmi suportă - Vreți să spuneți, mă redresez cu greu, că privirea fără ezitare chiar cu o ușoară malițiozitate totul este implacabil? Că nu putem schimba apărută în crețurile din colțurile ochilor: „Nu mă crezi?!” nimic? Că suntem eroii unui teatru de păpuși? - Încă nu am ce să cred. Povestiți, vă rog! Nu departe, domnule dragă, nu departe. - Nici mie nu-mi venea să cred… Totul părea Doar că interdependențele noastre sunt atât de familiar. Era ceva… Și apoi am auzit vocea… Vocea complexe, încât o modificare, chiar minoră, mamei. Vocea mamei mele. Știi? Mama a murit de presupune un număr aproape infinit de pași cancer pe când aveam vreo 24 de ani, și ce să mai simultani și mai ales, că ne confruntăm cu un val cred? de redundanțe care au tendința de a anula - Ieși din pat puturosule! Du-te și dă cu apă pe ochi, aproape orice abatere de la program. că acu’ tre’ să meri la școale! - Și totuși, sunt oameni care au schimbat Buimac, angoasat în cel mai propriu sens al istoria… cuvântului, dar cu aplicația celui ce-și găsește drumul și pe întuneric în spațiul său familiar, am intrat în baie. 3 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
- Da. Este adevărat, dar în contextul istoriei. Nu ei au fost actul schimbării, ci doar victimile sale. - Și ce ați făcut? - Mi-am continuat viața. Ce puteam să fac? Cu mici excepții... am repetat-o! - Excepții? Admiteți că au fost excepți? - Daaa... Cea mai mare și frumoasă excepție, dar timpul a fost nemilos. Deși, cum vă spuneam, tăvălugul vieții reale m-a compactat rapid în masa amorfă a asfaltului omenesc. Pe ea nu am uitat-o! Nu! M-am dus la ea, am pândit-o... Aveam o spaimă cumplită că pe ea viața o schimbase... sau... eu o schimbasem sau… Înțelegi?!! Am ezitat îndelung, apoi mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușa apartamentului. A ieșit maică-sa. - Sărut mâna. Domnișoara Dana e acasă? M-a privit circumspect. Un străin la ușa ei, iar eu știam și stropul de vopsea de pe canat. M-a privit, și eu am strigat: - Dana!!! Și ea a venit cu lacrimile șiroind și mi-a sărit la piept: - Ai venit, ai venit! Ooo! În sfârșit ai venit! Era să mă sting! Mama ei ne prive.ște ca pe doi nebuni Nu-mi pasă! O strâng în brațe, fragilă, frumoasă și mirosind a lapte cald. Apuc de bâigui: - Și tu? O Doamne! Și tu? - Afară! Gata! S-a închis prăvălia! Maitre îl ajută pe amic să se ridice de pe scaun. Privesc în jurul meu. Am rămas singurii. Două fete fac cu profesionalism curățenie. Achit chelnerului. Ne ridicăm. Olguța tremură. S-a oprit încălzirea? Maitre ne conduce binevoitor până sus la garderobă. Galant, o ajută pe Olga să se îmbrace. Mă rotesc și îi strecor 10 lei în buzunar. Zâmbește mulțumit, și-l întreb: - Nu l-ați lăsat să termine? Mă apucă de cot: - Am vrut să o scutesc pe Don’șoara. Și așa e destul de pătrunsă… Pe aici toți știu povestea… -? - Soția lui a murit pe când avea vreo 24 de ani, în aceia și zi când spune c-ar fi murit și mama lui. - Și tot de cancer la sân...
Săndel SPÎNU
DOAR DUREREA Lacrimi de cristal ce cad, Peste timpul diafan… Doruri de iubiri în van. Adunate rând pe rând, Clipe ce în suflet sunt, Nu se vor uita nicicând. Mângâieri sub clar de lună, Sărutări pe-a ta cunună... Toate-au fost adevărate. Sincere porniri şi şoapte, Alintări şi clipe calde Dăruite din iubiri. Am rămas cu amintirea, Tu şi eu cu toată vina... De la ei doar izbăvirea. Astăzi pleci pe drumul tău, Eu rămân cu chipul tău, Doar privind fotografia. Paşii tăi se-aud în noapte, Mă tot uit dar eşti departe... Vântul frunze alergând. Ceasul bate inima, Timpul poate destrăma, De ce doare... inima. Nu mai plâng și nu mai râd, Numai ochii ţi-i sărut, Pentru lacrima pe-obraz. Ce-a fost ieri... nu este azi, Şi nici mâine nu va fi, Doar durerea a rămas, inimii!
4 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Mariana BABIUC-MARICA O POETĂ A INTROSPECȚIEI Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Pe Mariana Babiuc-Marica o cunosc de curând. Facebook este o lume imensă, populată cu oameni diferiți. Cei asemănători se atrag. Am aflat că viața a purtat-o tumultos prin cele mai neprevăzute locuri, mereu fiind în căutare de sine, însă, doar acasă, pe meleagurile natale regăsindu-se, hotărâtă să-și facă publice gândurile și sentimentele. „Îmi port casa cu mine, cochilie invizibilă, lunec prin tunelul sufletului dând glas amintirilor lipicioase care mă îndemnă la joacă, la scris, la citit, cânt ruga pentru părinți în grădina mea cu salcâmi înfloriți si nimeni, nicicând, niciodată n-ar putea avea o casă mai frumoasa!”
Mariana BABIUC-MARICA
Primul său volum de poezie, „Primăveri întârziate”, apare abia în 2014 la editura StudIS. A colaborat la următoarele antologii, prima fiind și debutul său literar: - Poezia culorilor, editura Karta.ro, Onești - 2012; - Cu pupici pentru cei mici editura Karta.ro, Onești – 2013; - Spre Tine, Doamne, editura Karta.ro, Onești – 2013; - Suflet nemuritor, editura StudIS, Iași – 2013; - Itinerarii lirice, editura Inspirescu – 2013; - Arta de a fi uman, antologie internațională de poezie, Canada - 2014; - Florilegiu, antologie online – 2014; - Voci feminine, antologia nr. 9, editura Inspirescu – 2015; Colaborează la revistele grupurilor literare de pe internet din anul 2012, amintind: * Revista literară „Bucovina”; * Revista „Popasuri culturale românești”; * Revista „Cervantes”, revistă internațională de cultură; * Revista Diaspora „Câmpia cuvintelor”; * Revista „Dor de Dor” și, de curând, cu revista noastră, „Amprentele sufletului”.
6 mai a fost o zi specială pentru Mariana BabiucMarica. La Secţia de Limbi Străine a Bibliotecii Judeţene “Mihai Eminescu” din Botoşani, și-a lansat cel de-al doilea volum de versuri, „Marmură flămândă”. Prezentarea cărții a fost făcută de un vechi prieten al Bibliotecii Botoșani, Mario Castro Navarrete, profesor universitar, poet și scriitor chilian, poliglot, pasionat de literatură română. Fire sensibilă și deschisă către lirism, Mariana Babiuc-Marica, a sintetizat experiențele și senzațiile sale în creațiile personale, deosebit profunde și emoționante. “Invit veşnicia să-şi culeagă rodul, clipe de lumină ce-mi joacă dinainte sclipind fericiri ce-apar şi dispar într-o clipă…”
ACASĂ Iarăși e martie, pe unde rătăcești? Aburii brazdelor te cheamă acasă, parfum de zambile ce-așteaptă pe masă, odaia e tristă, nu simți? Ce aștepți? Înfloresc iar cireșii-n grădina din vale, mirosul țărânii mă-ndeamnă să vin de sărbători, să-nchin vieții paharul cu vin doar acasă, mamă, prin tăcerile tale... Din amintiri răsare liliacu-n poartă și dorul mă cuprinde...Mă văd iarăși, acasă lângă cei dragi, cu vorbe dulci la masă căci primăvara, suflete se iartă.
5 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Ion IONESCU-BUCOVU
MARIN PREDA ȘI „ERA TICĂLOȘILOR” (continuare din nr.1) În notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: "declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia", precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Intruna din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România". în luna ianuarie 1972 un alt informator al securităţii care semna "Artur", scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". în baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au făcut dese percheziţii noaptea. Cat priveşte "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinţa citind declaraţia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrările fiind acuzat ca în scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o înjurătură neaoşe, publicându-i apoi toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest aşa zis "produs al proletcultismului": "Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se în orice împrejurare ca un adevărat aristocrat; el avea răbdarea nobila să-i asculte pe toţi cei care i se adresau şi să le răspundă cu francheţe şi naturaleţe. De asemeni el apreciază "onestitatea intelectuală a lui Preda şi incapacitatea lui organica de a nu tolera minciuna şi injustiţia, de orice fel ar fi fost acestea." La rândul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul "Îngerul de gips", deşi era ostracizat în ţară întrucât participase peste hotare la manifestări anticomuniste. În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop,
Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. Cei care l-au cunoscut spun că era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări. „Serile acelea erau adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari , de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune „Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică majoritatea „creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”- zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul pustiu, strigând îngrozit: „Mă omoara, băiete, mă omoară!” A fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: „Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: „Îmbracă-te trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat.,, Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al „Delirului”. La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!” După un timp, altădată în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha, să vezi ce-am mai făcut astăzi!...Ştii cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia. Zice: „Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vina el să mă întrebe ce am de gând să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?”-l-a interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul”? Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se
6 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________ cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina scriitorului. (Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010 - din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului) De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas. În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", C. Turturică, scriitor, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe margineapatului. Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic.
Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri. Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea… Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune. Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia… Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar. Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…” Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!” După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”
7 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Maria CIOBOTARIU
FIORUL PRIMEI IUBIRI În compartimenul unde am urcat, surpriză… Privirea lui era aţintită spre mine şi simţeam cum trece dincolo de rezistenţa mea.Se uita cum mi se face frică să-i vorbesc. - Ai apărut, de unde? M-am aşezat lângă Gabriella, prietena mea. Îi răspund, să nu simtă timiditatea. Obrajii îmi ardeau ca două flăcări. Mi-am dat seama că-mi urmărea toate mişcările pe care le făceam. El vorbea despre locul unde îşi desfaşoară activitatea, undeva la graniţă. În faţa mea se afla un tânăr optimist, plin se sine. Povestea cu siceritate despre viaţa lui, despre părinţii şi fratele lui mai mic. Spune-mi poate doreşti să deschid fereastra? - Nu, nu…am răspuns.Era nerăbdător să se facă auzit şi cunoscut. Mă priveşte şi mă obligă să-l privesc. - Te întreb pentru că doresc să ştiu despre tine, avea ceva ciudat în cuvintele lui. - Da, ştiu, nu-mi vei spune nimic despre tine, eşti o fată misterioasă şi foarte frumoasă. - Mă gândeam că ar fi înţelept să încep prima pagină a unui roman. Să-mi destăinui gândurile. Mă avertizează că ştie tot ce aş putea să-i spun. Nu mă crede în stare. - Adevărul e că nu mă simt în măsură de a fi eu… Mă priveşte îndelung fără să ţină cont că lângă mine se află Gabriella. I-am zis că am de gând să scriu un roman despre noi. - Chiar ai de gând? Mă întreabă pentru că doreşte să umple timpul care trece destul de greu. Mă priveşte cu uimire. - Nu-i aşa simplu, îmi spune el, sorbindu-mă din priviri. Stau să mă gândesc şi nu ştiu ce să fac; să-i raspund, să-l umplu de imaginaţie… Îmi arată fotografii cu părinţii,fratele şi câinele pe care-l are acolo departe într-o localitate lângă frontieră... . Suntem amândoi îndragostiţi de natură şi poezie. Nu renunţă la conversaţia despre credinţă.
Îi place foarte mult. - De ce nu te laşi privită şi admirată? Nu doreşti să fii iubită? E mai uşor aşa… - Eu ar trebui să te iubesc! Dar şi tu. Te-am lăsat să te uiţi pe fereastră…păreai o stea din altă galaxie. - De cine vorbeşti? Nu suntem decât noi. - Nu-i deajuns? - Ai dreptate, îmi zâmbi superior. Pare un personaj din poveste. N-am curajul să-i vorbesc despre mine. - Te-ai gândit? - Da, m-am gândit. Lucrez pe un santier, construim şi reparăm tunele. Am început să-i văd licărirea din ochii verzi ca marea... Era deosebit şi interesant. Crezi că nu ştiu ce vrei să faci? Crezi că nu ştiu că n-o să mă laşi niciodată să te cunosc? Să nu am nici o seranţă de a te cunoaşte. Nu, mulţumesc. Totul va fi posibil într-o zi. Nu recunoşti, dar asta îţi doreşti, sunt sigur că o să-mi deschizi uşa când voi veni să te caut. Cine ştie… i-am zis. Nu mă crede, se uită neâncrezător. Mă întreabă, .. ţi-e frig? S-a făcut răcoare în compartimentul vagonului. Mă dor degetele de frig. Este luna martie şi se simţea răcoarea dimineţii. O, Doamne, eu sunt de vină că am lăsat uşa întredeschisă. - Scuză-mă! Cu toate că intenţionam să fie o atmosferă placută. Privesc iarăşi pe geam, e dimineaţă.Timpul trecea repede… Ce faci nu ai de gând să-mi raspunzi? - M-ai lăsat singur…nici Gabriella nu vorbeşte, cred că a adormit. - Cum te cheamă? Nu mi-ai spus nici până acum. Ce nerăbdător poate fi. Îi spun…numele meu este atât de important? Voi rămâne o necunoscută care a parcurs distanţa Iaşi -Câmpulung împreună cu tine. - Eşti sinceră? Încerc să te cunosc, nimic nu este întâmplător în viaţă., nici chiar visele. - De ce taci? Nu mă crezi? Ştiu deja că nu mă crede…Maria, i-am zis, cu glasul tremurând de emoţie. Trebuie să te cred…simt cum mă nasc şi trăiesc. Văd rând pe rând întrebările şi tăcerea cu care a început să se obişnuiască. Se hotărăşte să vorbească despre el în continuare. - Mă simt legat de tine, de frumuseţea ta. - De cine ţi-e frică? - Cine crezi că ar putea să-ţi facă rău? - Tu ai început să tremuri chiar cănd am apărut în uşa compartimentului, simţeam asta şi vedem în tine, fata visurilor mele, gingaşa floare a aşteptărilor.
8 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________ Deci eram acolo, în depărtarea dintre noi, acoperită de emoție. - Dacă ţi-aş spune că-mi placi foarte mult, m-ai crede? - Nu ştiu, nu pot să-ţi spun. Nu doresc să cred că eşti ireal... mă apropii de staţia unde trebuie să cobor. - Nu vreau să cobori... când o să te mai văd? - Nu te las să pleci, va trebui să te caut, să te găsesc… dar unde? Doresc să-ţi dăruiesc totul! - Sunt îndrăgostit de tine. - Tu, poţi să mă crezi? - Se vede că este supărat. Tot ce poţi să faci este, să-mi scrii. Constat că ştim amândoi ce vrem. Nu vreau să leg pe nimeni de mine, încă… Va trebui să înţelegi ce-mi doresc. - Te rog ,vorbeşte-mi înainte să cobori şi m-a prins de mână. - Dă-mi drumul mâinii, vreau să ştiu că pot să merg mai departe. Îl aud cum suspină, dar zambeste prelung. Încerc să închid ochii să uit, să cred că nu a existat. Cobor şi mă îndrept cu paşi grabiţi spre casă. După trei zile m-am întors la serviciu. Nu-mi venea să cred când am văzut scrisoarea. Am reuşit să o deschid, dobândisem puteri supranaturale. Îmi plac oamenii care nu renunţă, sunt atât de frumoşi şi uimitori. Îi răspund şi simt că cerul este mai înalt când iubeşti. Vocea lui ireală mă striga pretutindeni… aş dori să opresc timpul şi să-i spun că-mi place să-l privesc. Din adâncul cerului se aude ploaia. Aş dori să plâng, dar mă stapânesc, simt primul fior al iubirii.
ADEVĂRUL VIEȚII Privesc cerul şi cred în puterea destinului privesc spre tine şi cred că faci parte din veşnicia iubirii pe care o zăresc dincolo de noi cât de singură aş fi fără razele lunii, făra florile pământului, fără universul plin de viaţă mă încarc cu energie când rătăcesc în ochii tăi şi mă descopăr în zâmbetul copiilor îmbătrânesc puţin şi întineresc în clipa următoare simt sufletul scăldat de soare trec anotimpuri pe lângă noi, vom strânge-n braţe... timpul cu ninsori.
NEDESLUȘITE CLIPE Ca-ntr-o legendă uitată ating cu degetele o liră... un cântec vrăjit se aude petale albe cad acoperind pământul în straturi moi mă-nconjoară nedesluşite clipe din unghiuri îndepărtate simt că înfloresc în apropierea ta mă scald în aroma palmelor ating formele iubirii noi dimensiuni de cuvinte paşii tăi îndureraţi de patimi mărturisesc trecerea prin ape învolburate suntem plămădiţi din iertări mă topesc şi renasc în primăverile vieţii.
9 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CRISTIAN ȚÎRLEA, UN POET ÎN ADEVĂTATUL SENS AL CUVÂNTULUI Anatol COVALI Există poeţi care mă derutează. Ca să-i înţeleg cu adevărat trebuie să le recitesc de mai multe ori creaţiile, nu pentru că nu le înţeleg, ci pentru că mă intrigă. Folosesc o tehnică specială de a se juca lejer cu cuvintele, aşezându-le în pagină într-o ordine care la prima vedere pare nefirească, dar care este stăpânită de un uriaş talent ce îşi exprimă trăirile şi sentimentele de pe piscul desăvârşirii pe care lau atins. Recunosc. Mă simt depăşit. Îmi place enorm felul în care acest magician crează, dar sunt convins că n-aş putea să scriu astfel, genul său fiind inimitabil. Admir, sunt gelos, aplaud şi rămân un cititor pasionat al poetului unic Cristian Ţîrlea care, părând că se joacă, ne dăruieşte poezii de excepţie. Cristian Ţîrlea „sparge cuvintele din dicţionar”, creând o altă limbă, ca un „sculptor de simţăminte”. Un poet care a învăţat să se „încălzească cu frig”, care „oblojeşte şi dezmiardă” ”chiar pironit pe cruce”, în vreme ce totuşi şi-a luat „drumul ca stăpân”, pe care îl „don Quijotesc iubirile”, poate fi convins că într-o zi va strânge în braţe Sena şi pe Baudelaire, că se va îmbăta cu Bordeaux-ul poeziei. Şi nu pot să închei decât repetând expresia sa favorită... Chapeau bas, cher Monsieur!
LA UN MOMENT LUAT, FĂCUT ȘI ZIS Îmbrăcat la patru nasturi, mulțumit de plecarea ultimului mușteriu, rodea unghii. Altceva mai bun de făcut n-a găsit. Aștepta un sfârșit al paharului de vin pelin. Noaptea cădea cu zgomote furibunde... - și în el tuna și fulgera Se uita la chiștocul aprins, căzut pe cimentul din balcon, curios să vadă dacă ia foc casa. Din plictis în plictis, a hotărât o ședință de plâns. Gândea la "plecaţii" lui, dar transpirația ochilor nu venea și basta. Bancuri. Eureka! Să-și spună bancuri dacă nu mergea cu lacrima. După trei "fără perdea" și încă un pelin, realizând că râde singur, a început ședința de mai sus. Mă uitam la el... O personna non gata care-și rupsese gura de la pâine pentru sărutul unei Zaraza. Oglinda nu-i venețiană, soba "neînlemnită", cerneala uscată, redingota impecabilă. Și? Ș.A.M.D. dar, din aproape în aproape, așteptam să mă găsesc, să mă iau în brațe. Omule, treacă de la tine sau de la mine, oricum trece! Pieptul sus, capul bombat! Invers? M-am îmbătat. Ți-o spun "sub șleau"... însurat cu Libertatea fac ce vreau. Ea? Mă imită. Sunt beat... itudine și-n surdină mi-aduc aminte că nu team uitat. Să mă-ndrăgostesc mi-e lene. Să te iubesc e prea târziu. Să-ți susur șoapte, pe-ndelete, încă mai știu. Acum tac, neaoș, fărădelegea bătrâneții, oarbă de maturitate. Poveștile nemuritoare erau pe vremea când îmi vedeam lungul nasului. Normal! Avea un coș pe el… La Tour Eiffel. Ridendo castigat mores! - Morile de vânt se câștigă râzând!
Cristian ȚÎRLEA
OBSESIE Eu? Da! Eu scriu de tine, cu tine, de când nu te-ai nascut. Acum, că eşti "mare vedetă" în concertul lacrimilor mele, ai grijă să nu te-neci, să nu aluneci când petreci... Timpul spunându-ţi... "Ce-a fost asta?" Ridiculizează seara dinainte, plecato, desfrânato! Ai căzut, totuşi, peste mine, minunato! Hai! Mai stai un pic! Mi-e greu să mă ridic la nivelul dragostei ce ţi-aş fi putut purta, frumoasa mea.
DRAGĂ DOMNIȘOARĂ Motto: "Dumnezeul meu, gândesc dacă nu reușesc să mă abțin, fă ca ea să fie, deja, departe... Evident că nu sunt perfect." Ești, mai mult, a mea cum nici-una fu. Ești cartea mea preferată. Ești trilul cel mai îmbătător. Ești frigiderul în deșert. Ești căldura în igloo. Ești ca pielea unei virgine flori. Ești o partidă de fotbal câștigată. Ești ale mele lacrimi. Ești bucuria mea. Mulțumesc lui Dumnezeu! Ești.
10 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
SĂ FII MIREASA MEA
Constantin-Nicolae GAVRILESCU
CA UN ORFEU De dragoste vom ţine cont mereu, vom înflorii în suflete tandreţea, la fel ca fiul tracului, Orfeu, cu lira, noi vom alunga tristeţea . Să n-alergăm prin viaţa limitată gonind bezmetici şi convinşi, că vom găsi iubire-adevărată de care-apoi să fim învinşi. Dar cine ne va spune cum e bine sau care este calea de urmat, când drumurile par a ne rămâne enigme, iar gândul este-nceţoşat? Anevoios, mergând tot înainte, luptând cu vremea-n pasul ei ştiut, vom duce greul, paşnic şi cuminte, ştiind până la urmă... ce am vrut. De dragoste vom ţine cont mereu, şi-o vom trăi în inimi cu tandreţe, şi tot la fel, mereu, ca un Orfeu, din liră, vom cânta în frumuseţe.
CÂND SUFLETUL VA ÎNFLORI
În noaptea ast-am să te port spre stele, cutreiera-vom cerul tainic împreună, și-n lunga cale pân' s-ajung la ele, te voi conduce tandru-ncet de mână. Culcuș am să îți fac pe-un colț de Lună, și gura-ți dulce până-n zori voi săruta, eu te iubesc, și nu-mi fac nicio vină căci îmi doresc să fii mireasa mea. Și-am să te culc la piept, și-am să-ți sărut și-o geană în contemplare sta-vom până mâine, lăsând a noastre inimi să îngâne cuvinte ce dorim a le-asculta. Te voi conduce-n drumul către aștrii pe căi de mii de ani croite pân' la ei, vom întâlnii pe-alocuri și sihaștrii frumoși și puri, ca niște zei.
VISELE SUNT VISE Da. Visele sunt vise... Din noapte vin şi-n noapte pleacă, nu toate sunt însă frumoase... Cum oare Doamne să ne placă? De pe tărâmuri neumblate ne-aduce vântul uneori furtună, ce ne răstoană-n nopţile deşarte, și care suferinţă-o să rămână. Căci are şi norocul un sfârşit... Dacă prin viaţă treci şi n-ai iubit rămâne-n urmă visul ne dorit, în toamna amintirilor, la asfinţit. Totul în viaţă este trecător... Făr' de speranţă, fără visul cel de taină, este păcat să treci prin viaţă fără dor, Căci doamna cea cernită te va lua sub haină.
Când sufletul va înflori deschisă-i calea spre iubire, în zorii zilei fără nori palpită inima-n neştire. Va curge sângele prin vene înflăcărat de focul firii, şi-n veci de veci el va rămâne, simbolul veşnic al iubirii. Amorul va striga din nou, va chiui de bucurie, va-ntoarce cerul un ecou ca-n toată lumea să se ştie. Când sufletul va înflori aşa cum înfloreşte-o floare, va fi şi azi cum a fost ieri, va fi acea iubire mare. Lasa-vom poarta inimii deschisă larg ca să primească, fiorii dragostei dintîi şi viaţa să ni se-mplinească. 11 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
PRIMĂVARA E atâta armonie! Lumea-i binecuvântată... S-a iscat o nebunie... Ceru-ntreg parcă tresaltă. Şi o simfonie sfântă pare-se a dat vigoare, gâzelor din amorţeală să clipească iar sub soare. Au înmugurit copacii şi cireşii dau în floare, iarba-n luncă-i înverzită şi e plină de rumoare. Raza soarelui sărută suflarea ce a-nviat, iar pe luncă-i plin de lume şi tractoare la arat. Pe marea Cerului plutesc, bătând din aripioare, vâslaşii curcubeului, în mândra lor splendoare. Izvorul susură vrăjit, cântând o melodie, și vânt înmiresmat adie, în puf de păpădie. Mândra natură e gătită în strai de sărbătoare, iar primăvara mult dorită pictată în culoare. Şi din pocalul tinereţii la toţi a împărţit, cu voioşie și ardoare îi strig: Bine-ai venit!
Lucica FORFOTĂ
REVENIRE
PETALE DE DOR
Am adunat un pumn de rouă, O strâng cu mâinile amândouă, Îmi spăl cu lacrima ei, faţa, Şi îi spun bună dimineaţa!!!
Floare cu parfum de Mai HAI-HUI PE FLOAREA DORULUI îți trimit din depărtare, pe zefirul ce adie în a Soarelui splendoare. M-am trezit în glas de cuc
Pe ram mugurii-ncet plesnesc Iar firul ierbii îşi dă colţul, Păsări la geam îmi ciripesc Şi cerului azi îi zâmbesc.
și triluri de ciocârlie, Slove scrise pe petale bolta senină zâmbeşte cu miros de iasomie, Raza Soarelui mângâie. să plutească peste zare dorul meu să te mângâie.
Străluce soarele mai tare, Iar ziua e şi ea mai lungă Şi vântul tot mai blând adie Dorul de tine să m-ajungă.
Glasul crângului de Mai să te-ncânte și descânte, dorul meu și dorul tău depărtările să-nfrunte.
Te-aştept să-mi calci din nou în prag Acum la ceas de primăvară, Lacrima ta s-o strâng în mâini A ei iubire să mă doară.
Cântul de privighetoare floare de salcâm apleacă, dorul dorurilor noastre din același puț s-adapă. Peste iarba crudă, ninsă din a cireșului creangă, picături de rouă dulce dorurile să culeagă.
Ochii mei se scaldă-n rouă și-n miros de floare dalbă, gândul meu spre tine zboară din flori dorului fac salbă.
Lăcrimioara înfloreşte și cireşii dau în pârg, dorul meu tot hoinăreşte din zori până în amurg. Iar când Luna clipoceşte în oglinda lacului, îl ascund duios sub pernă să nu umble tot hai-hui.
Am adunat lacrimi şi rouă În palma mea căuş făcută Buchete de nu mă uita În primăvara renăscută. Renasc cu tine azi şi eu În roua ta mă scald acum, Căci dragostea şi-a făcut drum Făcând din lacrimă scântei.
Răsăritul să-l găsească culcat în braţele mele, și-n zori iar să hoinărească peste lunci peste vâlcele.
12 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
PĂDURE ŞI IZVOR Iubita mea, tu-ai plâns vreodată De dorul meu sau de uitare, Să simţi că încă, inima te doare, Pentru iubirea ce-o credeai uitată? Sau ai privit pe înserate Cum trec perechi de-ndrăgostiţi De mâini şi trup înlănţuiţi Încredinţaţi că nimeni nu-i desparte? Mai ştii ce vară am trăit odată, Când tu erai pădure şi eu eram izvor? Mă stâmpărai - de prea mult dor Umbrindu-mă sub frunza ta bogată... Apoi te-ai dus! Şi a secat izvorul, Iar umbra ta ai dat-o, nu ştiu cui, Mi-e albia uitată în toamnele din grui Şi-n frunza ta n-a mai călcat piciorul… De aceea te întreb, uitata mea iubire De-ţi aminteşti de noi şi de te doare E drept, izvorul seacă şi pădurea moare, Dar încă nu mi-e clară duruta-ţi desfrunzire, Ce limpezi vor fi toate, în marea încremenire!…
VIS DE COPIL Pădurea mea, mi-e teamă uneori Când suliţe de ger se scot din teci Şi taie-n tine nopţi, cu zale reci Mânând herghelii de ninsori. Azi, Domnul, coboară din cer Răzbat către tine colinde Şi-un vis de copil mă cuprinde ; Tăcută pădure, ce vrajă să-ţi cer? Să fiu sămânţă în tine acum , Ascunsă sub frunza târzie Şi când va trece iarna pustie, Lăstari să dau, aproape de drum. Să cresc un copac lângă munţi, Între steiuri albe, străine, Dorul să-şi facă fluier din mine, Cu drag să mă cânte, la nunţi...
Victor BURDE
ÎNTREBĂRI Noaptea îmi înfăşoară trupul, Într-un codru plin de-ntrebări Şi din fiecare ram, luat în parte Se desprind mulţime de cărări . Voi dormiţi, eu visător pribeag Caut întrebări nedesluşite; Ce minuni ascunde, mugurul de fag, Până îi vor creşte frunze împlinite? Steaua care cade - altă întrebare; Gându-mi rătăceşte căutând răspuns, Unde va apune, în ce loc răsare? Tâlcul întrebării e de nepătruns ! Câtă apă picură din ceruri, Rouă să se-aştearnă pe pământ? Vaietul de vânt se aude-n geruri, Sau e dorul, care moare, pe-un cuvânt? Unde-ajung iubirile trecute Si din ce renasc iarăşi iubiri? Cine ni le fură pe tăcute Şi presară vise-n trandafiri?
FANTASTICĂ Urcam un drumeag de pădure, când luna în nori s-a ascuns şi umbra mea a pierit pe cărare, zadarnic strigând-o, că n-a mai răspuns! S-a lăsat brusc, o ceaţă adâncă şi nu mai ştiam unde-i drumul acum Rătăceam într-o altfel de lume, cu cer - fără cer şi păsări de fum, în care timpul bifând nişte nume cumpăra şi vindea, înţelepciune! M-am regăsit într-un târziu, bătrân, Pe trupu-mi slab cu frunze ningea Şi lângă anii mei - uscate brazde de fân, Neputincioasă, umbra de-aseară plângea; Era copilăria mea!…
13 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
REGRETE TÂRZII De ce-ți aduci aminte de vremuri de demult, Când flori creșteau în iarnă cum n-am visat vreodată? Ai aruncat în valuri iubirea ce-am trăit Vrând s-o strivească timpul și marea înspumată! Din nou, pe-a noastră cale? Ce răsărit aștepți Să întâlnești în taină prin zări ascunse-n șoapte? Clipe de vis cu noi le-ai îngropat în ceți, Iar Carul Mic și Mare, le-ai ferecat în noapte! Dar valul tot mângâie și raze și ninsori, Și pași de-ndrăgostiți prin răsărit de vise, Ecoul mării-albastre, închis între vâltori, Mai murmură chemări de dorul tău ucise. Plutesc în depărtare, făr-a-ntreba de ce, Sau unde ne-nțelesul mă va purta vreodată… Din NOI ce-a fost cândva mi-am luat doar clipele Când mă strigai ,,Iubire!” și m-alintai în șoaptă! Din ele mi-am clădit o veșnicie-aparte, Și-o mare ce m-ascunde-n-tr-un anume port… Nu-mi mai veni pe cale, nu mă căta în noapte, Să-ți fac iar loc în suflet… chiar de-aș mai vrea… nu pot!
IUBIREA MEA CEA DRAGĂ, Am poposit prin gânduri, a nu știu câta oară, Simțind povara vieții, parcă, mai grea ca ieri… Un leagăn m-aștepta, cel de odinioară, Și-o glastră, cu narcise din alte primăveri! Una dintre petale, o-ngălbenise timpul, Se pare c-așteptase un semn, iar gândul trist, A încrustat-o-n stâncă… și dorul și-anotimpul… Luându-i strălucirea și dragul de ,,exist”! Când am luat-o în palmă, privindu-o cu mirare, M-am întrebat în sinea-mi, doar numai eu s-aud: ,,Ce s-a-ntâmplat cu tine, tu, minunată floare, Cum de-ai primit destinul acesta greu și crud?” Dar a venit o boare, - vrând să-mi mângâie chipul Și-o lacrimă stingheră, în rătăcirea ei, S-a prăbușit în vise, scăldând petalei timpul Și s-a prelins, sărmana, pe vechile alei Unde pășeam odată prin ploile de stele, Prin foșnetul de gânduri ce-n suflet sfredelea… „Iubirea mea din vise, îți amintești de ele? Doamne, ce fericire! Ce minunat era!” Am poposit o clipă, să-mi iau o amintire, Cea cu noi doi de mână, prin veri și printre maci… Și-atunci m-am întrebat vibrând cu-a mea simțire, „Iubirea mea cea dragă, tu, astăzi, ce mai faci?”
Lili ȘIPOTEANU
SUFLET DRAG, Un zâmbet potolește o durere Și-o vorbă bună, o mângâie pe veci… Dar totul se întâmplă cu-a ta vrere, De n-ai făcut-o… azi, nu-i târziu să-ncerci! Un gând curat… e soarele-n furtună Ce-mprăștie pe rând norii de plumb, Cu orice zâmbet, după o faptă bună, Crește o floare pe-al sufletului câmp! Nu te-ntrista când mărăcinii vieții Încearcă să te-nțepe rând pe rând, Tu, zilnic, dă-i un zâmbet dimineții, Lăsând să-ți intre soarele în gând! Mângâie-un ram ca-n plină primăvară Și fii o floare pe-al drumului destin… De-ngenunchezi a nu știu câta oară Ridică-te din marea de venin! Iar mulțumirea de te inundă-n taină Și visele aievea-s rând pe rând, Ai învățat să te iubești… înseamnă, Și să te prețuiești pe-acest pământ!
MĂ-NTREB... Cine ești, tu, suflet de vis, Ce vii în noaptea grea și rece, Iar chipul meu cu frunze scris În timp, tu prinzi a mi-l culege… Și faci din el copaci de dor, Și de-așteptare peste vreme… De ce mă prinzi încetișor, De ce de tine n-am a teme? Cine ești, tu, șoaptă de-alean Ce vii și mă mângâi prin stele, Tu, cel care îmi bați în geam Și intri-n gândurile mele C-o mângâiere pentru tot Ce rană face clipa-n care Visări în primăveri nu pot Să mai renască dintr-o floare? Cine ești, tu, ram din livezi Ce mă privești din zori de pom… Azi, când ne știm, când îmi vorbești Mă-ntreb… ești înger sau ești om?
14 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
SUB SUSUR DE IZVOR Nopţile-mi sunt triste, lungi şi nefireşti Departe eşti de mine, iubito, îmi lipseşti Din ochii umezi un val de lacrimi izvorăşte Suspină inima-n tăcere şi doru-n mine creşte. Dan SPRÎNCENATU
Visez să-mi fi alături pe-un colţ ascuns de stea Să-ţi simt iar răsuflarea, să fi numai a mea tot ce am mai sfânt, femeia visurilor mele DanEşti SPRÎNCENATU De vrei, ţi-aduc în dar un coş umplut cu stele.
VOI ATINGE NEMURIREA Iubito când la tine mă gândesc În mine doruri infinite cresc Ahh, te visez în fiecare noapte, Că te iubesc şi -ţi vorbesc prin şoapte Sufletul tău îmi-e cămin divin Cu pioşenie în fiecare clipă vin Să te sărut pe ochii tăi senini Intrebători, tu viaţa mi-o alini Eu sunt poetul care te iubeşte Când sunt cu tine pulsul tare creşte Inima-mi vibrează cu-a ta la unison Cântecul iubirii-l şoptim pe-acelaşi ton Am trupul presărat cu-adânci fiori Visez să ne iubim de mii de ori Mi-am sculptat în inimă iubirea Sperând că voi atinge nemurirea Iubito, te ridic la ceruri cu privirea Cu tine simt cu adevărat ce-i fericirea...
NUMAI A MEA Îţi simt bătăille năvalnice ale inimii atât de plăcut pe pieptul meu, ah!,sănii tăi tresar când tandru ţi-i ating gura ţi-o sărut, parcă-i cireaşă- n pârg Vino iubito, în braţe să te stâng eşti veşnic primăvara mea! să hoinărim îmbrăţişaţi prin crângul înverzit iubirea ce ţi-o port a încolţit un mugur în arborele crescut în Edenul sufletului Raza de soare izvorâtă din privirea ta îmi încâlzeşte inima care exultă, visez o noapte întreagă doar cu tine. să ne iubim cuprinşi de marele extaz pe un covor de roşii trandafiri.
Te port mereu în suflet, mi-eşti înger şi demon Când ne iubim fierbinte, inimile bat la unison E tristă aşteptarea, nerăbdător visez să te-ntâlnesc Sub susur de izvor, să-ţi spun cât te iubesc! Sunt clipe de care mi-amintesc cu nostalgie De nopţile fierbinţi de-amor, ce dulce nebunie Îmi dau şi-acum fiori, de parcă au fost ieri Când iarna mi-e aproape, visez la primăveri!
IUBESC Iubesc copilul minunat din tine Care-mi aduce linişte, zile senine, Iubesc candoarea sufletului tău Tot ce mângâi, te port în gând mereu! Iubesc tăcerea ta, cum mă alinţi Trupul ce ţi-l ating cu sărutări fierbinţi Iubesc femeia viselor de noapte Pe care o dezmierd cu tandre şoapte Tu mi-eşti şi înger şi răzvrătit demon Dar fără tine viaţa-i cântec fără ton Iubesc şi ochii tăi, îngeri ai cerului Pe care rătăcesc din vina dorului.
EȘTI ÎNGERUL Coboară o perdea de fum imensă, din inima vrăjită acum sufletu-i un templu larg deschis iubito intră-n el cum mi-ai promis! Acolo vei găsi numai iubire Izvor de linişte, tandreţe,fericire, Îţi dăruiesc cu drag frumoase flori în braţe te cuprind, mă trec fiori Cu patimă pe gură te sărut sânii tăi apasă-n mod plăcut pe piept şi-n mine doruri cresc eşti îngerul pe care îl iubesc!
15 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
ARMINDEN
DIN DOR DE NOI
E-ntâi de mai, e primăvară Iar soarele își scoate-o geană, E mare sărbătoare-n țară Și toate florile coroană
Pe sub salcâmii plini de floare Ce-n curtea casei mele cresc Și-mbată cu a lor ninsoare Și-a lor parfum dumnezeiesc,
Vor să-mpletească și să puie Pe fruntea soarelui de sus Ce-acum apare și-acum nu e, Ce-acuma e și-acum s-a dus.
Și pe sub teiul de la poartă Ce cu mirosul lui te gată Noi doi am scris a cărții soartă Cândva, demult, ca niciodată.
E sărbătoare, cum spuneam, Și tot românul de la sate Sărbătorește, dar prin muncă, Nu-și lasă grijile din spate.
Pe lângă tufa de la mure Sau lângă mărul cel domnesc Venea atuncea să îmi fure Câte-un sărut copilăresc.
Cei din oraș, mai relaxați, Cu mici și beri sărbătoresc La iarbă verde instalați Că-i „Unu mai muncitoresc”
Și câte-un fir de lăcrămioare Punea în părul meu, suav, Și reușea să mă-nfioare Cu glasul lui duios și grav.
Sunt o fărâmă din nimic Dar, în a mea nimicnicie, Tot aș dori să mai trăiesc Și să mai scriu o poezie.
Că pentru toți ce-s bugetari E ziua liberă, firește, Și chiar la firmele mai mari Se stă. Azi iarba nu mai crește.
Iubea și pletele-mi și nurii Și ochii scânteind în noapte Și-i aducea tribut naturii Sub lună, susurându-mi șoapte.
Sunt o fărâmă din neant Și dintr-a lui nemărginire, Un strop, un licăr, un micron Din univers și-a lui trăire.
Dar omul satului muncește Din zor de zi până în sară Că astăzi el sărbătorește Arminden, început de vară.
Natura și a sa culoare Și-a sa mireasmă din zăvoi A dat și-atunci și-acum savoare Conviețuirii dintre noi.
Sunt o fărâmă dintr-un timp Din ieri, din astăzi și din mâine Dar tot aș vrea să zbor, să plâng, Să mai mănânc un colț de pâine.
La poartă punem crengi de fag, În pălărie dor de vară, Dar azi la orășean, cu drag, Gând bun trimitem de la țară.
Și-acum, în ani de senectute, Stăm serile îmbrățișați Gândind la vremile trecute Ca doi iubiți înamorați.
Să credeți, să nu cercetați: Și din mister sunt o fărâmă Și-așa firavă cum vă par Nicicând, nimic nu mă dărâmă.
Parfum din flori să ne sărute, Să ne lăsăm în el scăldați Și-n nopțile de-acum pierdute Să fim de lumi întregi uitați.
Sunt o fărâmă din absurd Și știu că viața-i trecătoare, Că ce-a fost azi, mâine s-a dus Iar urma bătrâneții doare.
Eugenia MIHU
FĂRÂMA
Dar îs un strop și din iubire Și credeți-mă, am dreptate, Căci am iubit și tot iubi-voi Cât inima în piept va bate. Sunt om. Și omu-i trecător, C-așa e scris în legea firii Să fim, noi oamenii, o filă Din epopeea nemuririi.
desen Nynna VIZIREANU 16 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Eugenia-Sidonia BOTEANU
TELEFONUL DE LA MIEZUL NOPŢII Soriana se uită la ceas. Mai erau zece minute până la miezul nopţii. Deşi o enerva tăcerea celui care o suna, se pomeni că aşteaptă s-o sune. Ţârr... Sunetul telefonului o făcu pe Soriana să sară speriată de pe scaun. - Alo! Alo! Cine eşti? de ce nu răspunzi?... Închise furioasă. De ce nu-i răspunde? Cine era? Îi venea să plângă de ciudă. Cineva îşi bătea joc de ea, cu siguranţă. Hotărî ca în seara următoare să-i spună vreo două, să-l sature. Era convinsă că era vorba de un bărbat. Oare ea îl cunoaşte? Fără să vrea se trezi că era mai tot timpul cu gândul la cel care o suna. Mai mult, seara îşi făcea toată treaba repede, ca apoi să se instaleze în faţa telefonului şi să aştepte. Deşi nu vorbea, ea aştepta s-o sune. Nu se mai înfuriă, acum îl aştepta. I se păru că ceasul se oprise, îl puse la ureche, ticăia liniştit. Oftă: - Am înnebunit! Aştept un telefon, o voce pe care n-o cunosc, ca şi când aştept un iubit să vină... Cu siguranţă, am înnebunit! Luă o carte la întâmplare şi încercă să citească, dar nu pricepea nimic, nu se putea concentra. Gândul îi era la telefon. Dacă n-o mai sună?...şi deodată: ţârr... Sări ca arsă şi aproape răsturnă măsuţa telefonului. - Alo! Alo!... Răspunde, de ce taci ?... Soriana îi auzea respiraţia. Aşteptă, să vadă ce face, nu se mai grăbi să închidă. - Am vrut doar să te aud... Aproape în şoaptă auzi vocea din telefon. Mirată, Soriana continuă discuţia, gândind că poate îl recunoşte, dar nu era chip să-şi amintească vocea lui, care i se păru extrem de frumoasă. - Spune-mi, cine eşti ? zise cu glas rugător Soriana. Nu este corect să nu ştiu cu cine vorbesc. Clic şi telefonul se închise. Furioasă, se aruncă pe pat, nu aflase nimic şi era enervată la culme. De ce i se întâmplau toate astea ? cine era ?... nu-i nimic, va afla, poate mâine va vorbi mai mult. Privită din afară, Soriana părea o fiinţă extrem de rece, dar în adâncul inimii ei ardea o flacără, demnă de invidiat. Gândea că existenţa ei este inutilă şi se închisese în ea, retrasă de toţi. Se simţi neliniştită din
cauza sentimentului confuz pe care nu şi-l putea explica. O uşoară emoţie o încercă, de ce?... impresia că erau legaţi de nişte fire nevăzute, magice, nu-i dădea pace. Se bucură totuşi gândind că acum între ei se stabilise un sentiment reciproc de prietenie amestecată cu o căldură deosebită. Soriana închise ochii, un zâmbet îi acoperi faţa răvăşită cu puţin timp în urmă. ,,Şi mâine e o zi”, îşi aminti Soriana cuvintele atât de cunoscute. A doua zi se trezi prost dispusă şi morocănoasă. Îşi recapitulă toată situaţia, dar nu avea o concluzie clară asupra pornirilor şi sentimentelor care o măcinau. Seara următoare Soriana hotărî să nu-l lase până nu află cine este misteriosul de la miezul nopţii. - Te rog, nu mai închide, spune-mi cine eşti? la ce bun toate astea? - La ce ar folosi? După ce ne-am cunoaşte poate nici nu ne-am înţelege. Poate că sunt egoist, dar sunt fericit să te aud, să te ascult vorbind... Înainte de a mai scoate ceva de la el, telefonul se închise. Cine o fi? Vocea nu-i părea cunoscută. Putea pune telefonul în urmărire, dar dacă ar afla un nume la ce i-ar folosi? sau să nu-i mai răspundă, dar imediat alungă gândul ăsta. Nu, clar nu voia ca el să nu mai sune, dimpotrivă aştepta cu înfrigurare să vină miezul nopţii, să ţârâie telefonul. Trebuie să aibă răbdare, tot nu avea altceva de făcut. Era singură, se despărţise de Vlad de ceva timp şi nu mai ştia nimic de el, nici nu mai ştia dacă mai este în oraş. Prietenia ei cu Vlad a fost una obişnuită, fără prea multe tam-tamuri, care se terminase simplu, fără comentarii. Acum aştepta, ce? Nici ea nu ştia. Aştepta ceva ce numai ei i se putea întâmpla, ceva frumos, un telefon, o voce... Soriana îşi scutură capul cu putere, ce aberaţie! Să aştepte cu atâta emoţie să sune necunoscutul misterios, cu dragoste chiar, să aştepte... Numai gândindu-se că la miezul nopţii va auzi vocea lui, simţi un gol în stomac. Se purta ca o îndrăgostită, sau poate era. Nemulţumită de reacţiile ei, Soriana îşi căută de lucru la birou, dar nu se putea concentra, muta lucrurile dintr-un loc într-altul. Înfuriată lăsă totul baltă şi se hotărî să pună capăt într-un fel acestei stări inexplicabile. Închise ochii, măcar de ar putea adormi, să nu se mai gândească atât. Nu putea trăi în această incertitudine, zilnic să aştepte un telefon de la un necunoscut, care nici nu vorbeşte prea mult. Pe cât era el de răbdător, pe atât era ea de agitată, situaţia asta o dezarma, o termina nervos. Făcea lucruri cu care nu era de acord şi pe care le regreta, apoi. Nu se recunoştea, se căuta şi nu se găsea, ieşise cu totul din ea. Ascunsă nu se ştie unde, aştepta iubirea asta ciudată. Iubirea din telefon, da, asta era, o iubire venită din telefon. Soriana zâmbi, mulţumită de găsirea răspunsului, fie el şi banal. Nu s-a gândit niciodată că o voce poate fi o mare iubire, mai mare chiar decât toate iubirile avute până acum. Vocea lui îi pătrundea prin urechi în toate fibrele
17 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________ trupului, lăsând amprente adânci în inima ei încercată. Când îi auzea vocea, Soriana vibra ca un diapazon, iar tonul dat era al iubirii aşteptate de atâta timp. Orice dragoste are nebunia ei, dar iubirea asta din telefon e o nebunie curată. Zâmbi, uneori şi nebunii vorbesc mai raţional decât normalii. Poate asta este iubirea vieţii ei! Bătea pasul pe loc, fiindcă nu mai putea fugi, în fiecare zi aştepta să vorbească cu vocea de la telefon. Vorbea în imaginaţia ei cu cel de la capătul firului, dar când îl auzea nu mai ştia ce să-i spună. - Alo...Alo! Tu eşti? întrebă cu bucurie Soriana, uitând de hotărârea ei de a încheia toată povestea asta ciudată. - Eu sunt şi nimeni altul. Ce faci? - Eu...bine, aşteptam... telefonul : bâigui Soriana, simţindu-şi inima în gât, ca un ghem. Observă cu ciudă că se pierdea ori de câte ori îl auzea. Reuşea totuşi săşi stăpânească bine emoţiile, fiindcă vocea de dincolo nu simţea tot zbuciumul ei. - Am vrut doar să te aud, apoi când ai tot insistat să vorbesc, mi-am zis de ce nu. Nădăjduiesc să mă ierţi, că pentru o clipă te-am oprit din mersul tău, să te ascult, să şti că exist, mai aproape sau mai departe de tine. Nu vreau nimic, decât să te aud, să vorbim poate, eşti un om bun, care nu prea a avut noroc. Soriana îşi aminti că citise undeva că o bucurie este o pauză între două dureri...cuvintele lui blânde îi făceau bine după despărţirea de Vlad. Nu se gândise că ea ar avea atâtea părţi bune, se vedea plină de defecte, cuvintele lui însă, o făceau să fie mai bună, mai încrezătoare în forţele ei. Închise încet telefonul, ca şi când ar fi putut deranja pe cineva zgomotul făcut. Soarele apusese demult, după ce mai întâi se uitase pe fereastra camerei în care îşi ducea existenţa Soriana. Dragostea asta apărută nu se ştie de unde o mângâia şi orbea în acelaşi timp. Era eternitatea, dar şi dorinţa din suflet, de care numai ea ştia. Soriana nu prea avea experienţă în cunoaşterea oamenilor, în schimb era suficient dacă îl observa, ştia cu cine vorbea. Vocea de la telefon o făcea să simtă o pătrundere misterioasă într-un necunoscut, parcă se trezea dintr-un somn îndelung. Nimic nu semăna cu tot ce avusese până atunci, se petrecea ceva straniu şi totuşi firesc. Un ţârâit o trezi din visare, se repezi la telefon, dar de dincolo se auzi tonul. Puse derutată receptorul la loc, ţârr...prelung şi insistent, era soneria. Alergă să deschidă, nu ştia cine putea fi la ora asta târzie din noapte, o emoţie ciudată o încercă ca o prevestire de bine. Deschise larg uşa, în prag Soriana rămase cu mâinile suspendate în aer, simţi o dulce pierdere de sine. O bănuială îi bântuia mintea...oare?? - Tu? Tu?... - Eu... O beatitudine firească îi cuprinse pe amândoi, se ţineau de mână, strâns, de frică să nu se piardă. Cu lacrimi în ochi, Soriana rosti:
- Să nu mă mai laşi... - Nu te mai las, nu te mai las niciodată... Vlad îi cuprinse umerii, îi mângâie obrajii şi o trase încet spre el. Vocea, vocea lui caldă, era vocea din telefon... venită cu iubirea de mână la ea, pentru totdeauna...
desen Nynna VIZIREANU
ACELEAŞI CUVINTE Aceleaşi cuvinte, aceleaşi stări, aceleaşi tristeţi, bucurii şi întrebări, le spunem cu toţii ca fiind cuvinte, noi în alte vremi, „mi-e dor” şi „te iubesc” ca un firesc rostit, de alţii ca noi în vremuri noi.
NOI „Noi”? un mic „noi” care a-nvins, tot ce este trist în jur făcând loc cuvintelor, să zboare cu aripi uşoare de dor. „Noi”? un amestec de vorbe, de iubiri latente, închise şi descoperite ca noi, acum... la vreme de seară, de „noi” de „noi” amândoi.
18 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Nicolae VASILE
BATJOCORIREA CREAȚIEI Copil fiind, cu anumite probleme de sănătate, savuram la maxim programele Televiziunii Române „nelibere”, cea de pe vremea comunismului, cele câteva ore pe zi, seara, şi un adevărat „răsfăţ”, duminica, când era program toată ziua. A fost o perioadă când existau nişte tele-după-amieze duminicale foarte reuşite, pline de umor sau de informaţii interesante. Îmi amintesc cu mare plăcere de emisiunile realizate şi prezentate de Tudor Vornicu şi de excelentele dialoguri dintre Grigore Moisil şi Edmond Nicolau. Acestea din urmă mi-au influenţat viaţa, convingându-mă să aleg o carieră din domeniul tehnic, bazată pe o profundă cunoaştere matematică, fizică şi chiar filozofică. Termenii de creaţie, inovare, cercetare, poziţiile de cercetător, inventator, profesor universitar, academician au fost totdeauna, pentru mine, încărcate de o semnificaţie aparte. Am fost mereu fascinat de conţinutul presupus al conceptelor de creaţie şi creatori. Poate, în puţinătatea mijloacelor existente în acele timpuri, exista, într-o anumită perioadă, o anumită deschidere în ceea ce însemna creaţie, în special în domeniile ştiinţifice, tehnice! Tot atât de adevărat este că activităţile creatoare din domeniile umaniste şi artistice au fost aproape exterminate! Fondul unor realizări bazat pe bune intenţii, cu rezultate în concordanţă cu eforturile umane şi financiare implicate, a fost puternic zdruncinat când pe această direcţie au intrat interesele politice. Când cercetarea ştiinţifică a devenit o ţintă a organelor comuniste prin care se dorea să se arate superioritatea comunismului faţă de capitalism(!!!???), şi şi-au ales, ca purtător de steag al acestei idei pe Elena Ceauşescu, dezastrul n-a întârziat să apară! Au început să apară o puzderie de articole, brevete de invenţie, cărţi, cu câte 10-15 autori, dintre care majoritatea politruci, funcţiile din domeniul cercetării au început să fie ocupate de politicieni iar competiţia în domeniu devenise un fel de „Daciadă a cercetării şi inovării”, la care participa cine vroia dar câştigau institutul sau cei apropiaţi „tovarăşei ...”.
Aveam un sentiment de frustrare când vedeam cum eu, muncind luni, poate ani, şi ziua şi noaptea, reuşeam să pubic câte un articol într-una din puţinele reviste din specialitatea domeniului meu de la acea vreme, iar fel de fel de fii sau fice, nepoţi sau nepoate, şefi sau şefe erau ”puşi” pe tot ce apărea în zona lor de influenţă. De multe ori aceştia nici nu ştiau ce au publicat!... A venit şi a trecut ceea ce a fost în anul 1989. Oamenii de bună credinţă, un termen foarte folosit atunci, chiar au sperat că neajunsurile, din perioada care tocmai se încheiase, vor dispărea. Noul model politic, bazat pe mai multe partide, a multiplicat metehnele. Fiecare partid continua să facă ceea ce înainte făcea doar Partidul Comunist, şi chiar mai mult, armata rudelor şi cunoştinţelor a crescut şi destul de repede au început să apară şi victimele sistemului. Un titlu ştiinţific a devenit un semn de „nobleţe”!!! Doctoratul a fost primul atacat. Sporurile de salarii introduse în diverse acte normative şi contracte colective de muncă, justificate de un petec de hârtie pe care scria „Diplomă de doctor”, care se situa între 15% şi 25%, funcţie de domeniu, i-a făcut pe mulţi care nu aveau nici studii superioare să facă tot ce putea să obţină acest spor. Pentru că era absolut necesar, au făcut şi una sau mai multe facultăţi, în timp record! S-a umplut ţara de „doctori” şi doctori, iar când a venit criza s-au tăiat sporurile de la toţi, inclusiv de la cei merituoşi, care au muncit cu adevărat şi au adus reale contribuţii originale la ştiinţa contemporană. Următoarele victime au fost titlurile universitare de toate felurile, dar mai ales cele de profesori universitari. La fel cum au devenit unii „doctori” tot aşa au devenit, aceiaşi, sau alţii, şi „profesori”. Politicieni şi şefi de toate felurile nu mai puteau trăgea sforile fără titlul de „profesor”. Cei care realmente meritau nu mai aveau loc de cei inventaţi. Cine au fost cei care au pierdut? Evident, profesorii adevăraţi au pierdut mult din notorietatea pe care o oferea altădată această poziţie. După victime persoane au urmat victime instituţii. Institutele de cercetări au fost cele mai lovite instituţii postrevoluţionare. Unii le-au atacat ca să le ia clădirile şi terenurile, alţii le-au umplut cu „doctori” şi „profesori” care nu puteau desfăşura o activitate profesională sustenabilă iar în final, sau în paralel, le-au luat şi bugetele ca să le dea şpăgi la diferite firme internaţionale pentru a cumpăra ceva ce în mod normal s-ar fi putut produce şi în ţară dacă s-ar fi respectat o logică de dezvoltare bazată pe profesionalism şi nu pe politicianism şi nepotism.
19 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Un alt gen de instituţie, atacată, infestată şi apoi compromisă ca fundament, a fost tot ce poartă denumirea de „academie”. Dacă înainte de 1989 s-a făcut atâta caz de „academismul” Elenei Ceauşescu, în prezent există, prin ţară şi în afara ei, multiple cazuri la fel de penibile, care participă la decizii majore. Cu toată oponenţa Academiei Române de a se înfiinţa astfel de instituţii doar cu avizul său, bazat pe o procedură fundamentată, şi pentru a limita utilizarea în sens comun al termenului, politicieni din toate partidele au aprobat înfiinţarea de noi academii doar prin decizii politice. Pentru ca băşcălia să fie completă s-a umplut ţara de „academii de climatizare”, „academii de tenis”, „academii de fotbal”, etc, care pot fi instituţii onorabile dar care poate era mai bine să se cheme altfel. Dar capac la toate l-au pus această invenţie legislativă recentă prin care li se iartă din pedepsele penale ale delicvenţilor de drept comun motivat cu elaborarea a unor „lucrări de cercetare” de către indivizi care toată viaţa lor n-au avut nimic în comun cu activitatea de cercetare. În libertate, dacă o instituţie desfăşoară o activitate pentru care nu are acreditare este pedepsită. Cine i-a acreditat oare pe puşcăriaşi să desfăşoare activităţi de cercetare??? Oare prin condamnare au devenit acreditaţi pentru orice? Cu ce a greşit acest popor pentru a suporta ca una dintre cele mai onorabile activităţi ale civilizaţiei omeneşti, cercetarea ştiinţifică, să fie batjocorită în asemenea hal? Doamne, opreşte-i din acestă furie ”creatoare”!!! Altfel, vor „inventa” şi un alt „dumnezeu” al lor, care să le spună că ceea ce fac este bine!...
CREAȚIA DIVINĂ Din nefiinţă în fiinţă, din dorinţă şi putinţă, ne-ai creat cândva pe toţi, ca să ne arăţi că poţi! Să ne fie nouă bine, ne-ai dat credinţa înTine, dovadă de prietenie, ne-ai lăsat Fiu’-n custodie! Să avem o viaţă plină, din puterea Ta divină, am putut crea şi noi, artă, ştiinţă, după nevoi. Cu învăţare şi insistenţă, fără a pierde din credinţă, ne-ai dat destulă competenţă, pentru o bună existenţă! Trufia noastră fără măsură, a rupt, cu Tine, orice legătură, al Tău fiu, dat garanţie, noi l-am ucis-o din lăcomie! Fiindcă te-ndoieşti de noi, Ţi-ai luat Fiu’-’napoi, şi ne dai din când în când câte-un semnal pe Pământ. Pământul verde, fost plin de viaţă, azi, un pustiu pierdut în ceaţă, asta putut-am face noi, pentru îngustele noastre nevoi! Ia-ne Doamne din dorinţe, ia-ne Doamne din putinţe, să nu mai putem strica, facă-se iar,... voia Ta!...
20 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
INSOMNIA
Zina-Dorina PANCU
VIS SUSPENDAT Azi soarele îmi aruncă săgeţi otrăvite în inimă. Am închis ochii, m-am retras într-un loc întunecat al minţii, încercând să-l împiedic să lumineze, dar el sa strecurat în colţul inimii, pentru ca apoi să mă invadeze. Inima pulsează dureros, simt cum se revoltă, încearcă să revină la viaţa pe care i-am refuzat-o cândva. L-am vrut meteorit pe cerul meu, să-i încredinţez dorinţa neştiută, pentru ca el să mi-o îndeplinească în cădere…ce amară iluzie, întreţinută de el … nu era altceva decât un crupier care-mi avansa iluzia unei fericiri viitoare pentru care mi-am amanetat într-o clipă sufletul... Degeaba îl revendic acum, pentru că nu-mi mai apartine în totalitate. Te-ai strecurat în mine, iar eu nu mai pot trăi decât în prezenţa ta. Cu tine sunt eu. M-a sedus strălucirea din privirea ta, mi-ai dat viaţă cu fiecare îmbrăţişare, cu fiecare sărut aşternut pe buzele mele, mi-am suspendat toate visurile, păstrându-l doar pe acela care purta numele tău. Am plecat alături de tine, am cutreierat lumea, ne-am refugiat într-o lume doar de noi ştiută, alături de demoni şi zeii păgăni care şi-au căutat salvarea la capătul lumii, departe de privirile indiscrete ale oamenilor. Dar oamenii i-au vânat, i-au sacrificat de dragul de a le ridica altar pe care să îi aşeze şi să îi venereze. În goana după senzational a semenilor (ce ironie! ei nu seamănă cu noi şi cândva ne bucura că nu e aşa) urmăm noi… Îmi prind tâmplele în palme, simt cum zvâcnesc convulsiv, închid ochii, gânduri himerice roiesc în mintea mea, durerea din inimă s-a răspândit în tot corpul, odată cu amestecul de miere şi chinină pe care l-am luat de pe buzele tale şi care s-a răspândit în fiecare celulă a corpului meu. lumina doare-n orbită, amintirea doare şi se-ntoarce în valul de lacrimi care alunecă pe ridurile din suflet şi mă asfixiază, luându-mi bruma de aer pe care o mai respir în absenţa ta, îmi anihilează voinţa de a trăi ... vreau să mă eliberez de prezenţa ta din mine.
În penumbra nopții, fiecare clipă e un preludiu al morții care se întoarce să-mi amintească tot ce a ars în mine sperând că voi renaște când tu te vei întoarce. A trecut prea mult timp de când noaptea nu mai are sens pentru mine. Închid ochii încercând să mă afund în somnul protector. Cum aș mai putea să renasc, când am ars de atîtea ori? Ultima dată nam mai vărsat nicio lacrimă înainte și viața mi s-a scurs fără ca nimeni să vadă. Și nu am mai putut să mă ridic. Nici nu am încercat. M-am cufundat în somnul greu... al cui?... al morții, nu, că respir, inima bate rar ... al vieții acesteia agonizante? Mă gândesc la vremea când nu exista nimeni pe lume care să mă poată ține departe de tine...surâd, fumul de țigară mă învăluie ... regretele nu-și locul printre noi sau, mai bine zis, noi nu ne mai putem regăsi printre atâtea regrete... dar nu am să înțeleg niciodată unde ne-am rătăcit. În auz îmi sună un cântec amar de dragoste ... Oare când mi-a intrat în inimă prima dată? Să fi fost odată cu tine? În primavara aceea târzie când mugurii încercau să strpungă scoarța neagră a copacilor? Când îmi așterneai pe buze sărutul, așa cum lumina se așterne pe petalele florilor de magnolii, intensificăndu-le parfumul, dar grăbindu-le trecerea? Când am învățat să iubesc ploaia și dansul, când am mers desculță prin ploaia de mai, ținîndu-te de mână? Când priveam împreună cerul plin de stele încercând să găsim una doar a noastră? Închid ochii, întind mâinile … te ating, simt cum viața ra pulsează direct în inima mea…Te aud, te văd. tu îmi vorbeşti, iar eu te privesc, tu mă alinţi , iar eu mă pierd în ochii tăi îmi gasesc liniştea pe buzele tale. Am dat timpul lumii acestea meschine pentru o clipă cu tine. În noaptea asta simt mai intens ca niciodată că am nevoie de inima ta să pot respira, am nevoie de ochii tăi să pot vedea, am nevoie sărutul picurat în suflet să pot simti, am nevoie de tandreţea ta să pot trăi, am nevoie de dragostea ta să învăţ, să te iubesc. Trăiesc iluzia divină a iubirii noastre pierdute in tenebrele nopții. Ți-ai ieșit din trupul ăsta firav și nu mai esti acasă. E-atât de frig primăvara asta cu flori albviolet. Pământul reavăn îți îngite tălpile, deși plutești la adăpostul intunericului. Știi bine, femeie, nici în gânduri nu mai găsești loc pentru doi.
21 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Elena MOISEI
NU TĂIAȚI COPACII! — STEJARUL Vara-i pe sfârșite. Câmpia se întinde până departe, străbătută de un râu sinuos, încadrat de pâlcuri de arbuști, care estompează zarea. În mijlocul câmpiei, tronează regal un stejar înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroana largă și bogataă, scoarța brun negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind furnici și gândaci care trăiesc după regulile lor. La baza stejarului, primule târzii, au scos capul înflorind, zâmbind în soare, după o răpăială de ploaie puternică. Liniștea câmpiei e tulburată de sosirea unui camion. Patru oameni semeți, coboara din camion scrutând stejarul, se odihnesc câteva minute, apoi cu o drujbă încep să taie. Taie stejarul! Scântei sar din scoarța stejarului, tulpina fiind groasă și tare, doar are aproximativ șase sau șapte sute de ani, nici stejarul nu mai știe. Stejarul, urla de durere neputincios, și toată viața lui i se defila asemenea unor flashuri. Scânteile făcute de drujbă ajung până la frunziș, pârlindu-le. A mai avut senzația asta în 1432. Își amintește foarte bine, când, un grup de patru oameni, au făcut popas sub el să se cinstească cu un pahar de vin fiert pe foc. Puseseră vreascuri între pietre și au aprins focul pentru a fierbe vinul. Flăcarile s-au întins până aproape de ramurile lui, pârlindu-le. Focul s-a stins singur, ajutat de ninsoarea care a început să cadă. Oamenii nici măcar nu s-au sinchisit. Erau suparati. Mergeau la înmormantarea lui Alexandru cel Bun, chiar de Anul Nou. Frunzele stejarului, pârlite de scânteile ce sar din lama drujbei, se chircesc în urletele stejarului. Drujbarii au obosit. Stau la taifas. La taifas a stat și Mihai Viteazul cu oamenii lui în 1593. N-a uitat anul. Era prin septembrie când a făcut popas sub ramurile lui. Mihai Viteazul se ducea în Ardeal. Apoi a făcut un alt popas când se îndrepta spre București. Acolo, sub coroana lui, s-au luat decizii importante. La București îl așteptau creditorii, iar supușii lui Mihai au fost obligați să plătească biruri suplimentare în primul an de domnie al acestuia. Urla stejarul cu glas mut. Drujbarii și-au reluat
lucrul. Tăiau în tulpina stejarului tare ca piatra, dar au fost nevoiți să se oprească pentru a-și ascuți lantul drujbei. Nu se așteptau ca tulpina stejarului să opună așa o rezistență. Mare, falnic, Rege al Lumii, nimeni nu a reușit să-l îngenuncheze. Vântul și ploaia îi erau prieteni. Râdea în soare, gâdilat de flancul furnicilor cât o autostradă, construita pe tulpina lui. Numai ciocanitoarea îl mai scăpa de insistența furnicilor. Pitulicea, pitigoiul și cintezoii îl delectau cu concertul lor, spectacol la care a evoluat și fluturele alb, cu dansul lui grațios. Ronțaind ghinde, veverița, chiriașa de la etaj, a fost prezentă la concert împreună cu bursucul de la subsol. Într-o noapte a adăpostit o mireasă furată de la nuntă, îmbrăcată în port național. Oameni obositi și însetați s-au bucurat de răcoarea frunzelor. Copiii satului se jucau la umbra lui cântând: „Țăranul e pe câmp/Țăranul e pe câmp/Ura lelița mea/Țăranul e pe câmp”. Copiii se schimbau, creșteau, dar cântecul era același. Stejarul simții o durere sfâșietoare. Îl dureau măruntaiele! A mai văzut în 1918, în Primul Război Mondial, măruntaiele împrăștiate ale unui infanterist care a fost sfâșiiat de baioneta unui adversar. E ingropat sub coroana sa, chiar el fiindu-i cruce! Drujbarii taie în continuare, dar ciudat, nu îl mai doare nimic. Ochii minții încep să i se împăienjeneze. Vede totul ca prin ceața… Mireasa zglobie… Apoi... măruntaiele soldatului… fluturașul alb în dans… copiii care cânta „Tăranul e pe câmp“…, apoi, iar mireasa…, iar copiii care cânta „Țăranul e pe…“ Într-un scârțâit infernal se prăbușește la pământ într-un zgomot asurzitor. A murit un stejar! A murit o bucată din istoria noastra!
22 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
OBSERVATOR Primi în sfârşit Gică vestea mare Că-o lună, va fi dus peste hotare Trimis de la serviciu-nsărcinat Să facă el, ce alţii au ratat. Dar Gicu-avea pesemne-n gât un os Era mai temător şi cam gelos. Simţea cum că frumoasa lui soţie Avea ceva secret, ce el nu ştie Aşa, că a vorbit cu un vecin (Cu care bea câte-un pahar cu vin), Să fie-atent, tot timpul cât lipseşte Soţia lui, pe cine, cum primeşte Şi de apare un „ceva” suspect, Ce ar putea să fie-un subiect Să-i răsucească viaţa în răspăr, Urgent să-i spună tot, de-a fir-a-păr! Zis şi făcut, vecinu’-nsărcinat Nimic din ce mişca nu i-a scăpat. Dar după-un timp trecut şi neschimbat A apărut un lucru cam ciudat Şi-amicul, paznicul, de bună seamă Prin poştă a dat iute-o telegramă: „Prietene-i, a doua săptămâna De când păzesc şi urmăresc întruna Să sesizez, dacă-i ceva schimbat Faţă de ziua-n care ai plecat Şi după ce m-am plictisit, de groază Iată că c-a apărut ceva de vază: Aseară, amice-am constatat noi fapte Cel ce venea în fiecare noapte Şi sta până în zori necontenit, Ast’ noapte, individul n-a venit! Mă-ntreb ca prostul, nu i-o fi fost frică Soţiei tale să stea singurică?”
TĂCERE…VINOVATĂ - Nu înţeleg de ce te enervezi, Iubita mea, mă-ngrijorează tare?! Eu tac mereu ca mutul, precum vezi, Pe când tu macini ca o tocătoare. Eu vreau, tăcând să potolesc scandalul Iar tu, la vorbă prinzi şi mai mult spor - M-am săturat, bărbate,-i plin pocalul Că taci, dar într-un mod provocator!
REFUGIU Dacă înţeleg eu bine, Corpul omului conţine, Dacă îl strângi într-un teasc Până se usucă vreasc, 70% apă. Deci, în cazul ăsta scapă De cei care o înţeapă Pe nevastă-mea, de-o boală C-ar fi, supraponderală! Să nu mai facă grimasă Când îi spui că este grasă, Că-i prea multă, ori prea lată, Să se simtă acuzată… Ea nu este vinovată Că este, doar…inundată!
Tănase CARAȘCA
TREI, DOAMNE, ŞI TOŢI TREI Parafrazându-l pe George Coşbuc Am să vă spun povestea unui tată Ce trei copii avea, dar singuri cuc, Neînsuraţi deci, doi băieţi şi-o fată. Şi într-o zi, cel mare zis Andrei, Cu vocea joasă şi privirea vidă Îi spuse tatei: - Dă-mi trei mii de lei Că am lăsat-o pe una gravidă. A doua zi şi cel mai mic, Ticuţă, Veni şi spuse:- Am făcut-o lată Îmi trebuie cinci mii de lei, tăicuţă, Că am lăsat pe una-nsărcinată. A treia zi află cum că şi fata Rămasă grea, prelung şi greu oftează… Atunci, cu un suspin spuse şi tata: - Ei, în sfârşit, se mai şi încasează!
PARADOX Domnule doctor, sunt într-o dilemă, Căsătoria mea e-ntr-un declic Şi, sunt convins, există o problemă Ca s-o-nţelegeţi, o să vă explic. De câte ori ajung băut acasă, Soţia mea, de parcă-i un făcut, Chiar dacă o doresc ca pe-o mireasă Nu mă suportă fiindcă sunt băut! Că nu mă vrea ’mneaei, că-s ameţit, Nu cred că ar fi marele necaz, Dar am venit că nu sunt lămurit De ce nu o suport eu când sunt treaz!?
23 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CURGEREA VIEȚII
Irina-Lucia MIHALCA
ÎN MÂINILE TALE În noi respiră marea lumină, eclipsând tot întunericul, clocotitor tablou simfonic a două inimi reunite în armonie perfectă, reflexii stranii perindă unduiri învăluite-n secunde pointiliste, sărutul cerului şi-a mării, acea linie subţire, fierbinte, pas de deux la graniţa dintre dragoste şi moarte. Prin noi, - cutiile negre ale Universului clipele colorate rămân inscripţionate, asemeni hieroglifelor. În mâinile tale sunt o şoaptă dulce şi-o strălucire moale, zâmbind, cu lumina mea adevărul se confruntă. În mâinile tale, senzuală îmbrăţişare trecând prin tandreţea nopţii, gânduri ascunse se topesc în aer în timp ce, călătorind clandestin, toată fericirea rămâne pe acest pământ, al celor ce, încă, trăiesc...
Cu fiecare respiraţie, cu fiecare pulsaţie, cu fiecare ceas, cu fiecare pas, aduni gânduri, cuvinte, sunete, miresme, atingeri, imagini, emoţii, lucruri, oameni, şi, mai ales, amintiri - comorile de preţ pe care odată pierdute ţi s-ar părea un cataclism -. Cu fiecare gând încerci sensul luminii, cu fiecare cuvânt pe-o nouă treaptă urci, cu fiecare sunet o nouă partitură se compune, cu fiecare mireasmă intri în noi şi noi lumi, cu fiecare atingere simţi lumea şi ţesătura ei, cu fiecare imagine palete de culori, forme şi vise se revarsă, cu fiecare emoţie parcurgi noi şi noi înţelesuri, cu fiecare lucru adunat te iluzionezi în separare, cu fiecare om în care te reflecţi, te priveşti uimit, înţelegându-te, cu fiecare amintire te pierzi în trecutul unor clipe, iar în final sau, doar, păşind pe-o altă treaptă, pătrunzi, val după val, în marea de ceaţă, un hău se cască şi-nchide la fel de repede, eliberând în cântecul uitării, rând pe rând, cu durere, amintiri, oameni, lucruri, emoţii, imagini, atingeri, miresme, sunete, cuvinte, gânduri... Şi totuşi tu nu eşti toate astea! Deschide-ţi ochii, deschide-ţi inima, priveşte cerul, mereu altul, irepetabil, cu Helios, Selena şi Eos, cu stelele, furtunile sau norii care vin, vin şi trec! Priveşte totul! Fiecare om are o poveste, povestea unei vieţi. Deschide-ţi ochii, deschide-ţi inima, trăieşte momente unice de fericire pură, bucură-te şi lasă-te surprins, binecuvântând totul! Intră în Palatul Mnemosynei - fiica Cerului şi a Pământului -, eliberând în Neuitare spiritul Aletheiei. Înţelegi că nu eşti chipul, corpul, emoţiile, stările, gândurile tale. Murind cu fiecare clipă eşti ceea ce eşti, lumina iubirii, eşti însăşi viaţa - acest dar fantastic -, ce curge şi curge, şi curge, prin tine!
24 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
POATE MI-I SCRISUL SORȚII...!? Vouă: cititorilor şi prieteniilor poeziilor mele! Poate mi-i scrisul sorţii să cânt Viaţa: Pentru cei mulţi şi slabi şi urgisiţi, Aşa cum Soarele,în zori,alungă ceaţaCa voi,în scrisul meu,să vă găsiţi! Poate la mulţi le-o pare versu-mi trist - Că nu e debordant în voioşie-, Dar eu privesc al Vieţii ametistVasile NEAGU Şi gândul meu,reflexul său,îl scrie! O văd cum e:cu bune şi cu rele, CICLICITĂȚI Şi o descriu lucid şi fără fard, Cum se răsfiră prin gândurile meleE azi o zi,iar mâine va fia alta, Ca un izvor de lacrimi ce tot cad! Aşa e rânduit din veac să fie, Iar alte ori,senin,precum o rouă, Dar cum va fi e greu a prognozaÎn versuri inedite eu vă scald, Căci timpul curge ciclic, cum se ştie! Când sufletu-şi revarsă vrajă nouăNe facem vise şi speranţe-ntruna, Ca Soarele lumina în smarald! Ne proiectăm în fel şi fel de chipuri, Deja vă simt,că-mi sunteţi mai aproape Dar de scăzut se scade chiar şi LunaŞi că vibraţi, cu mine,-n poezie, În mersul ei prin anotimpuri! C-o revărsare de muzici peste clapeAzi este plină...după un timp e seacă, Cu care pianina Vieţii ne îmbie! Va dispărea o vreme de pe cer, Nu ştiu,de-o să vă fiu la toţi poetul, Dar timpul curge şi noaptea o să treacăCe sufletul şi viaţa v-o încântă, Şi fără Lună sub văluri de mister! Dar ştiu că-n poezii pun fundamentulAşa şi omul,de plânge sau zâmbeşte, Şi adevărul tot...ce vă frământă! Cu Luna se aseamănă la fire: Se naşte,se-mplineşte şi descreşteCăci ani şi zile se scurg fără oprire! CÂND CITEȘTI PE EMINESCU E azi o zi,iar mâine va fi alta... Dar cum va fi e greu să o prevezi, Când citeşti pe Eminescu Căci trenul vieţii îşi caută şi haltaTimpul trece parcă-n zbor, Şi poate într-o zi...n-o să mai vezi! Crezi că te-a răpit CeresculÎn magia viselor! FRANJURI DE VIS Stai de vorbă-n gând cu el Şi chiar dacă nu-ţi răspunde, Plutea un aer blând pe seară, Te inspiră în vreun felSub adierea de zefir, Ori în suflet îţi pătrunde! Când tu treceai ca prima oarăVersul său,uşor şi tainic, În mână cu un trandafir! Ca o vrajă te cuprinde, Plecai?veneai?ce mai contează...! Îl auzi ca pe un crainicImaginile nu-mi şoptesc, Ce gândirea ţi-o aprinde! E filmul mut şi-ncet ruleazăÎn joc magic se desface Şi eu, ca-n transă, le privesc! Rând pe rând,vers după vers, Au totuşi un parfum de vară, Şi-n lumină se prefaceSau primăvară pe sfârşite, Parcă-ntregul Univers! Iar genele ţi se coboarăStele,sori apar puzderii Peste privirile pierdute! Din imperiul său vrăjit, Îmi treci uşoară,ca o scamă, Uiţi de chinuri şi mizeriiPrin amintirile-nvechite, Şi te plimbi prin infinit! Fără să vezi,să bagi de seamăSau rămâi în contemplare Aleile cum ard vrăjite! Străbătut de armonii, Te-oi fi schimbat într-o silfidă Şi parcă îl vezi în zareŞi-n Luna plină ai zburat, Renăscând din poezii! Ori poate chipu-ţi în oglindăCând citeşti pe Eminescu Stă şi priveşte...c-un oftat! Timpul curge în neant, Ţi-l restituie CeresculÎn luciri de briliant! 25 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CARTEA ȘI REVISTA O carte de poezii veche şi la colţuri roasă, Se trezi-ntr-o bună zi lâng-o revistă, pe masă. Ȋngălbenită de vreme, de atâta recitit Peste ea, un semn de carte şi el vechi şi ponosit. - Mi-aş dori, ȋncepe cartea, de ne e cumva permis Să rămânem ȋmpreună cât s-o mai vedea ce-i scris. Ne cunoaştem de o viaţă, din aceiaşi editură, Cât aş fi de fericită, să murim tot ȋmpreună! - Mă ȋnclin stimată doamna, zice semnul ȋncântat Adriana PAPUC Dumneata eşti tot frumoasă eu puţin mai şifonat! Poezia dumitale am citit-o rând cu rând, SIMFONIE DE MAI Ṣ-acum, dup-atâta vreme, ȋncă plâng ca un nătâng. Discutând despre iubire, frumuseţe, vreme, dramă Ȋn grădină totu-i verde, liliacul a-nflorit, Fără să fie-ntrebată, se băgă revista-n seamă. Iarba deasă, mătăsoasă, numai bună de cosit. - Ce să spun, două relicve, parcă veniţi din război, Freamătă-ndelung copacii, cireşele sunt ȋn pârg Pune-ţi madam’ ochelarii, uită-te puţin la voi! Plină-i de viaţă grădina din zori până ȋn amurg. Clar sunte-ţi din altă lume, duşi de mult dintre cei vii, Cine dracu’ mai citeşte din cărţi astăzi, poezii? Zumzet vesel de albine se aude intr-un alai, Nu ştiu zău, stăpânul casei ce găseşte de citit Ȋn goana după iubire, mor cărăbuşii de mai. Eşti din vremea lui Pazvante şi tiparniţa-murit! Vânt uşor ridică-n aer puf firav de păpădie, Uită-te puţin la mine, vezi cât sunt de colorată? Se răsfaţă atinşi de soare muguri moi si verzi de vie. Ce imagini, ce arome! Doamne cât sunt de tunată! Am un luciu… sunt la modă şi atât de fericită! Toată noaptea a cântat greierele bată-l vina, - Da, răspunse simplu cartea, ȋnsă „never”recitită! Până când spre dimineaţă licuricii au stins lumina. Nu ne privi cu dispreţ, fii te rog mai respectuoasă De sub tufa de sulfină sub care a aţipit, Pentru că eu am văzut multe ca tine prin casă. Mai tresare câte o dată ȋntr-un prelung ţârâit. Astăzi este ziua ta, stai pe masă lângă noi, Ȋnsă mâine te asigur că vei fi deja gunoi! MORALA: Deranjat din somn se pare de-a furnicilor ispravă Ȋn viaţă nu fi fălos, ci modest şi respectuos, Ce cară spre muşuroi resturi dintr-o biată larvă. Că te prinde cel mai bine când ai respectul de… sine! Ciripit de păsărele ca un tril doinit de nai, Se ȋnalţă către ceruri, simfonia lunii Mai.
CREDINȚĂ De ...dor
BLESTEM Arză-te dorule focu’ Ṣi să te bată deochiu’ Să-ţi crape capul ȋn două Să nu mai prinzi luna nouă. Să rămâi beteag de-o mână Ṣi să faci băşici ȋn gură, Să târăşti piciorul drept Să te ţină junghi ȋn piept. Ṣtii tu dorule cum ȋi, Ai tu dorule copii, Ai tu vii ,sau ai tu morţi Să le duci doru’ la toţi? De aia-ţi spun : dute-n pustii La mine să nu mai vii!
Ȋn ţara unde sunt toţi sfinţii Ṣi oamenii sunt diferiţi, Rasă, cultură, vorbă, port Acolo, ȋn credinţă sunt uniţi. Ȋn ruga lor fierbinte către ceruri Ȋn orice limbă spun o rugăciune, Cu toţii cer divinităţii acelaşi lucru Ṣi fiecare speră-ntr-o minune. Miste, credinţă, curiozitate Speranţă-n cel ce ne-a creat, Câte puţin din fiecare-n parte Fariseism un strop, şi mult păcat. Că e moschee, sinagogă, mănastire Că sunt atatea dogme bune, rele, Ȋn toate, oameni credincioşi se roagă Ṣi atât de mult se aseamănă-ntre ele . E Zidul Plângerii, Mormântul Sfânt ori Mecca Ṣi fiecare are crezul său, De generaţii „omul”se tot roagă, Deasupra, e un singur Dumnezeu!
26 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Sorica PACIOGA O ŞEDINŢĂ FURTUNOASĂ În pădure lângă lac Într-un fastuos conac, Un partid puternic, mare, Cu proiecte sociale Pentru necuvântătoare, A făcut o convocare Cu scop bine stabilit: „disciplina de partid”. Au sosit la adunare: Baroni – şefi de filiale, Amazoane platinate, Vulpi cu cozile pe spate, Fardate, cochete toate, Urşi în frac şi papion, Lupi în haine de sezon. Una dintre amazoane E vedetă şi-i curtată De vulpi cu blana roşcată Fiindcă soţul ei iubit E şef mare în partid. Gaiţa – ca o actriţă De culoare cam pestriţă... (nu s-a aflat deocamdată în ce partid e-nrolată) – Ştiind multe limbi străine Şi tot ce mişcă-n pădure, A fost şi ea convocată. Pupăza cu „ciocul tare” Mandatată-n adunare Pe post de „ciocănitoare”, Ţanţoşă şi-nfumurată Că nu-i alta mai moţată Şi cu coc în loc de creastă, Îşi pregăteşte discursul, Cum s-atace pe parcursul Şedinţei cu năbădăi, Subiectele vizate, Ce conflict să inventeze Şi pe cine să taxeze.
Un independent blazat În muşchetar deghizat Care a fost propulsat Ca edil dans nôtre ville Fiind şi el invitat De-o aripă cam zbârlită, care e nemulţumită Că partidul e-n derivă, Stă cu unii la şuetă Şi discret îi cere-un sfat Şefului de la Senat. Bursucul a luat plasă... Lăcomia, bat-o vina, Numai ea e cu pricina! Din european rasat A ajuns să stea în bancă Lângă un oier bogat. Stă retras, e indispus; Dezamăgit şi confuz Se întreabă cu mirare: - Cine-am fost şi ce-am ajuns!?
Prezidiul ia loc la masă. Se anunţă o şedinţă De durată, furtunoasă!
Se anunţă, prin urmare, Cine şi de când dispare De pe funcţii şi ecrane.
Cârlanul – şef de partid Zâmbind jovial, perfid Ia cuvântul motivând: - Stimaţi colegi delegaţi! Dacă vrem la guvernare E nevoie de schimbare, De disciplină-n partid... Sunteţi deci mobilizaţi Şi vă cer ca să votaţi Pentru a fi sancţionaţi Toţi cei care ies din rând Şi-s preocupaţi ades Doar de propriul interes.
Personajul colorat Cu gramatica certat – Fiind atacat brutal De şefi şi de adversari, Le răspunde jovial: - În contextul actual, Eu respir electoral.
Agenda e încărcată: Se discută prima dată Despre cei ce-au evadat, Cine i-a asimilat, De mai e vre-un trădător, Ce dosare sunt pe rol, Sunt mulţi şi cu epoleţi: Cine s-a mai încuscrit, Castori, cârtiţe, şticleţi, Cine pe cine-a năşit?!... Aşezaţi din „întâmplare” Fiindcă toată lumea ştie Pe lângă un şef mai mare; Că-i partid de „cumetrie”. Popândăii stau şi ei În picioare pe culoare. După rang şi după clică, Fiecare se implică Ajuns şef prin conjunctură În discuţii arbitrare Cârlanul, ca vârstă mic, Şi replici usturătoare, “Imatur”, însă voinic, Cu propuneri, cu soluţii Puştiul, supus, bun de Şi rotire de pe funcţii. gură, Dinozaurul cel mare Joacă după partitură: Criticat de-un “oarecare” Tot pe poante – parcă Se dezlănţuie mâhnit: zboară! Ca pe val, urcă, coboară, - Toată viaţa am muncit Să se nască-acest partid! După cum e tras de Şi-acum mă doare-n sfoară. coastă... Am fost doar în slujba Corbul diplomat, isteţ, voastră! Arogant şi îndrăzneţ, V-am dat „pâine şi cuţit” Vânătorul – cel cu flinta Iar voi m-aţi dezamăgit! Care a confundat ţinta, Baronul moştenind Piţigoiul investit Pe regretata sa mătuşă, Ca arbitru în partid, Cu ochi ageri, jucăuşi, Avocat bine şcolit, Trage sforile pe tuşă. Consultând legi şi izvoare Cu articol de-ncadrare, Dinozaurul cel mare, Fără-a şovăi o clipă Preşedinte de „onoare” Dă verdictul la “echipă” Sfătos ca o bunicuţă, Hotărând că „cel vizat” Cu idei „originale” Poate fi sancţionat. Ajuns „simbol” în partid, Este trist, dezamăgit.
Catâr încăpăţânat Ce nu se predă nici mort, Şeful mare din Senat Propus pentru-a fi exclus, Ripostează enervat: - Spuneţi, pentru Dumnezeu, Ce rău mare vă fac eu? Dacă vă luaţi de mine, Vă previn, nu va fi bine! Oare-aşa v-ar plăcea vouă, Ca să rup partidu-n două?! Nu-s naiv, nici prostănac Şi n-am să vă fac pe plac! Nu sunt simplu soldat, Ci o piesă importantă, Îs „pionul doi” în stat! Puşti ţâfnoşi, torţionari, Daţi postul la adversari? Nu am funcţii în partid Şi nu mă las mazilit! După această apărare, Cu „scântei” şi „acuzare”, S-a trecut apoi la vot Şi catârul nesupus Din partid a fost ... exclus. Punct ochit şi punct lovit! Cârlanul e mulţumit! „Adversaru”-i fericit! În lupta pentru putere S-ajungi primul la ciolan Ai nevoie de-o armată, Nu doar de un Cal Troian!
27 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
PRIMĂVARA La sfârşit de făurar Se dau primele semnale, Pentru noul an astral Cu mesaje siderale.
Alexandru PACIOGA
INGINERII ŞI PROGRESUL Ingenioşi, cum slova spune, Inginerii prospectează Să edifice în lume Progresul ce-i motivează. Îşi poartă gându-n univers, Pentru acest râvnit progres; Captează razele de soare Cu ampla lor utilizare. Savanţi sau specialişti, devotaţi avangardişti, Revelează şi expun Teme noi ce se impun. Ridică ştacheta vieţii Cu noi proiecte şi invenţii Pentru prezent şi viitor În folosul tuturor!
DEMNITARII ZILELOR NOASTRE Reflectând asupra vieţii Cu balanţa omeniei, Apare lumea răsturnată În mocirla vicleniei. Căutăm moravuri sfinte La aleşii demnitari, Dar nu le găsim – se pare Că-s vândute pe dolari. Demnitari de omenie Căutăm acum cu toţii Să facă dragătorie, Nu partaj cu mafioţii. Guvernanţii noştri acum Au priorităţi private, Iar pentru binele comun Fac strategii şi rapoarte. Cu efort şi – Cel de Sus, Adunăm de-acum speranţă, Că spunând ce-avem de spus, Reclădim dreptul la VIAŢĂ!
Adierea primăverii, Se face de-acum simţită, Cu semnalul reînvierii, Pentru natura amorţită. Apar timizi şi vestitorii: Ghiocei, brânduşi, verdeaţă, Iar ziua-şi arată zorii, Mereu, mai de dimineaţă. Faimoasa lună mărţişor, Cu simboluri şi podoabe, Renaşte visele de dor Şi legendele cu babe. Natura întreagă s-a lansat Într-un nou ciclu de viaţă, Câmpiile s-au îmbrăcat Cu noi covoare de verdeaţă. Păsările călătoare Au sosit la cuibul lor, Totul e de-acum în floare Cu serenade de amor. Cu frumuseţe sufletească Omul le-mbracă pe toate, Trudind să le ocrotească Şi pentru prosperitate.
ANOTIMP VRĂJIT Ne-a cuprins în braţe primăvara, Pe câmp covor de flori ne-a pus – Nectar, arome, muguri, soare, Noian de fluturi ne-a adus. S-a-nviorat miraculos poiana Simţindu-se pe faţa ei. De freamătul viselor noastre Printre brânduşi şi brebenei. Din univers eternul Soare Buchet de raze-n ochi ne-a pus, Prin roi de fluturi şi petale Noi zburdăm ca-n paradis. Te-mbrăţişăm vrăjită primăvară Ce-aduci setea de iubire – Ce sufletele ne-nfioară Cu vise dulci de fericire.
28 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Ion IONESCU-BUCOVU
DIN IUBIRILE LUI OCTAVIAN GOGA Pe 7 mai 2015 se împlinesc 77 de ani de la moartea lui Octavian Goga, prilej de a ne aduce aminte cu nostalgie de „poetul pătimirii noastre”. Era o splendidă lună de primăvară. Începutul lunii mai 1938. Poetul, care se întorsese decurând din străinătate, împreună cu soferul pleacă cu maşina de la Bucureşti la Ciucea. Pe 4 mai poetul este în mare vervă, avea o buna dispozitie şi o sănătate de invidiat. Spre prânzul acelei zile fatidice a plecat împreuna cu Alexandru Hodos la Cluj să ia masa cu prietenul lor comun, avocatul Laurian Gabor. La întoarcere pe la orele17, poetul era foarte vesel, interesându-se de masa pentru a doua zi, când trebuia să sosească într-o vizită un principe de Bourbon. Pe când însoţitorul său, vorbea la telefon cu staţiunea piscicolă Poeni, de la care trebuia sa ia nişte păstrăvi pentru masă, a auzit din salonul vecin o chemare insistenta şi neobişnuită. A alergat repede spre salon şi l-a văzut pe poet cum alunecase pe covor la ieşirea din salon spre baie. Ultimele lui cuvinte au fost: cu mine aţi terminat! A încercat să-l ridice şi a constatat că partea dreapta a corpului îi era paralizată. Era palid şi încerca să vorbească incoerent. Pare-se că o chema pe soţie, pe Vetura Goga, şi pe medici. Toată această drama a durat cam 10 minute. Au sosit în grabă prietenii Alexandru Hodos şi Laurian Gabor, care se plimbau prin grădină. A venit urgent de la Bucureşti în mare grabă cu avionul soţia şi profesorii dr. Iuliu Haţeganu şi I. Minea de la Cluj, iar de la Bucureşti prof. Bazil Teodorescu, medicul curant al poetului. Tot ce s-a încercat a fost zadarnic. Congestia celebrala era gravă şi ireparabilă. În ziua de 6 mai lucrurile s-au complicat: s-a ivit şi o congestie pulmonară. Permanent cu mâna stângă strângea uşor coltul pernei iar cea draptă era paralizată. Agonia a durat două zile. În ziua de 7 mai 1938, la orele 14 şi un sfert poetul s-a stins din viaţă. Avea numai 57 de ani. ( relatare făcuta de Victor ŢINCU). Răşinarii este o localitate veche, în Mărginimea Sibiului. Când am ajuns aici, un soare strălucitor cuprindea toată zarea. Voiam neapărat să vizitez
aceste meleaguri încărcate de istorie. La popa Bratu poposise şi adolescentul Eminescu în peregrinările lui prin ţară şi apelase la preot să-i fie înlesnită trecera graniţei spre Muntenia. Şi tot aici se născuseră doi mari oameni de cultură ai României. Este vorba de Octavian Goga şi Emil Cioran. Ca profesor de limba română voiam neapărat să vizitez casa în care se născuse şi copilărise Octavian Goga. Am străbătut cu piciorul satul pe lângă firişorul de apă care curgea paralel cu o străduţă îngustă până aproape de Uliţa Popilor. Am urcat dealul încet până la casa cu numărul 778, am intrat în curte şi am descoperit o lume apusă, o curte mare străjuită de arbori seculari şi o casă veche, păstrată ca muzeu de pe timpul lui Popa Bratu. Am avut norocul să întâlnesc aici o rudă dea poetului, venită proaspăt de la Bucureşti, care nea purtat prin toate încăperile, povestindu-ne din viaţa şi activitatea poetului, văzându-i obiectele personale, camera de lucru, biblioteca, biblia etc.Nu voi insista asupra poetului şi a politicianului. Mă voi referi la iubirile lui Octavian Goga care au rămas ca nişte poveşti frumoase pentru viitorime. Octavian Goga s-a născut aici la 1 aprilie 1881ca fiu al preotului ortodox Iosif Goga şi al Aureliei, învăţătoare în sat. Aici «a cunoscut păsurile satului» şi s-a contopit cu durerile şi suferinţele lui. La «cârciuma din Dealu-Mare» va fi cântat cândva « Niculae, Laie Chioru,/cântăreţ din patru strune pe care-bată-l Domnu ! - El nu vede toate cele; Din lăută două ştie: Una-i dor şi alta-i jale». Aici s-a întors poetul din vâltorile politice ale timpului care i-au «smuls nervi şi multă cerneală» să ia o gură de aer curat şi să se odihnească. El avea să spună mai târziu, despre aceste meleaguri: «Îmi tremură durerea-n gene Cum calc pe vechiul drum bătut…» Natura aceea proaspătă în care a deschis ochii poetul, Goga n-a încetat niciodată s-o dorească, s-o iubească, regretând permanent plecarea de lângă părinţi, din satul natal : «De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă ? Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă. Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atâtea căi răzleţe Şi-aţi fi avut şi voi acum Un stâlp la bătrâneţe…» Proaspăt absolvent de liceu, Octavian Goga în anul 1900 trăieşte prima iubire adolescentină. Participând la o nuntă în comuna Tohanu Vechi o va cunoaşte pe Aurelia Roşu, o tânără în devenire învăţătoare, timidă şi plină de delicateţe, care era şi domnişoară de onoare la nunta fratelui ei. Idila lor de dragoste a început la 18 şi respectiv 19 ani, ea încă elevă la Seminarul Pedagogic din Blaj.
29 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________ «În acele zile am hotărât să ne căsătorim. Hotărâsem să facem facultatea împreună şi după căsătorie să călătorim, el ca poet, eu ca pictoriţă. Ne-am înţeles să ne întânim la Budapesta. Părinţii nu m-au lăsat să plec şi eu la Budapesta să-mi fac studiile» avea să povestească mai târziu Aurelia, regretând pentru toată viaţa acestă hotărâre absurdă a părinţilor. În toamna anului 1904 Goga va pleca student la Budapesta, dar legăturile lor vor fi tot mai strânse, dovadă cele 50 de cărţi poştale pe care i le-a trimis poetul tinerei învăţătoare. În ele erau şi versuri delicate închinate iubitei. O lovitură groaznică dă peste el. În ajunul Crăciunului moare tatăl său. «Am îndurat o lovitură grea şi neaşteptată…Eu am fost supus fără nicio pregătire la acestă rupere bruscă…». Ca să-şi termine studiile Goga a trebuit să se căsătorească cu Hortensia Cosma, fiica politicianului şi bancherului Partenie Cosma, directorul băncii Albina, cel mai bogat român din Ardeal. Vă închipuiţi ce a fost în sufletul lui de adolescent, renunţând la Aurelia ?La acestă veste tristă, dăscăliţa Aurelia Rusu s-a retras la o mânăstire din Sibiu şi nu s-a mai căsătorit toată viaţa. În 1904, Goga, participând la serbările jubiliare ale revistei Familia la Oradea, a căutat-o pe tânăra învăţătoare la mânăstire dar tânăra învăţătoare a refuzat să-l mai vadă, conştientă fiind de imposibilitatea continuării relaţiei lor. Îndurerat poetul îi dedică o poezie pe care o şi publică în Revista ilustrată de la Şoimuş, revistă citită şi de învăţătoare : Răsună toaca de utrină, În pacea unei nopţi târzii Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ S-aprinde-n multele chilii… Te văd în colţul vechi de strană Cum stai răpusă de răstrişti Şi-atâta jale pare scrisă În ochii tăi curaţi şi trişti… Şi cum te-nchini la rugăciune Eu mă gândesc înduioşat Nemilostiva toac-a nopţii Ce vis frumos ţi-a tulburat? Aurelia a ieşit din mânăstire târziu şi s-a încadrat la o şcoală din Negria, din judeţul Maramureş, apoi s-a mutat la şcoala din Bătnăieni, profesând apreoape 35 de ani. Deşi curtată de mulţi tineri, femeia a ales să nu se mai căsătorească niciodatră. Goga a încercat şi mai târziu să ia legătura cu ea. Revenit în Maramureş la prietenul său Vasile Lucaciu, pe motiv că vrea să organizeze o cină, a invitat-o şi pe ea. Deşi a trimis vesela penteru masă, Aurelia a refuzat să participle. În acestă perioadă (1900-1903), inspirit din această idilă tragică, poetul scrie poezia „Dăscăliţa”, în care se regăsesc acordurile unei iubiri pierdute definitiv, deşi criticii literari o pun pe seama morţii surorii lui. Cu certitudine însă poezia „Rămâi” a fost scrisă pentru Aurelia:
„Rămâi pe veci departe Să nu cobori la mine, Rămâi în adumbrirea Poveştilor senine Şi uită-ncet povestea De-un cântăreţ pribeag, Biet precupeţ de lacrimi Ce ţi-a zâmbit în prag.” Aurelia Rusu a muril la 93 de ani, plânsă de întregul sat, având pe mormânt gravate versurile lui Octavian Goga: „Iar vântul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasă domnişoară...” Octavia Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma la 14 octombrie 1906. Femeia era o fiinţă senină, plină de delicateţe şi sensibilitate, de o nespusă frumuseţe fizică şi morală. Se alintau şi se desmierdau cu diminutivele Vişca şi Vişcu sau Tani. Poetul i-a închinat în revista Luceafărul poezia „O rază” Căsătoria lor s-a oficiat la Sibiu având ca naşi pe Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă. Mai tot timpul soţii au stat despărţiţi. El făcea dese drumuri la Bucureşti, o vreme a fost condamnat şi închis la Szegedpe motive politice. Dragostea lor s-a răcit repede. Deja la 11 februarie 1912, Hortensia îi scria că “ dacă tu m-ai cunoaşte, dacă ai şti ce e în sufletul meu, poate că ar fi altfel viaţa noastră. Eu nu sunt supărată, sunt tristă, nespus de tristă când văd că toată viaţa mea nare niciun rost, că sunt chiar o piedică acolo unde miaş da şi sufletul pentru fericirea ta” Care fericire? Goga era deja un nefericit. Singurătatea, nemulţumirile, frustările, cotidianul toate au erodat fragila lor dragoste. Acum Tavi se apropiase foarte mult de o prietenă din copilărie, anume Veturia Triteanu, care era mereu prezentă în familia lui. Veturia Triteanu, fiică de preot, se căsătorise la 18 ani cu o faţă bisericească puţin agreată de femeie, Lazăr Triteanu, la rugămintea părinţilor. Octavian Goga face marea greşeală să se îndrăgostească de ea şi, sub pretextul că a rămas însărcinată cu poetul, o ia în căsătorie. Se cunoscuseră încă de copii la Sibiu, în prezenţa părinţilor, ea elevă de pension de 13 ani, el liceean la 15 ani. Încă de la acestă vârstă îşi trimiteau bilete de dragoste, femeia, chir şi căsătorită fiind, nepăsându-i de ironiile prietenilor sau de prejudecăţile celor din jur. Provenită dintr-o veche familie românească, Veturia a urmat pensionul săsesc la Sibiu, vorbea fluent germana, franceza, maghiara şi româna şi se pregătea de o carieră strălucită, avea un glas frumos şi voia să devină soprană. A debutat la Sibiu în 1903 cu piesa „Răsunetul de la Crişana” de Ion Vidu, fiind numită „ privighetoarea Ardealului” În 1909 cântă pe scene din Budapesta. În 1909 pe 14 noiembrie, regele Carol o decorează cu medalia Bene Merenti pentru realizările în cultura muzicală româneasc, iar pe 28 decembrie 1909 cântă la Ateneul Român acompaniată de George Enescu şi T. Fucs A interpretat cântece de Tiberiu Brediceanu, piese de
30 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________ Bach, Dvorak şi Stauss. În 1912 acompaniată de Goga, dar şi pe Carol al doilea, pe Mareşalul George Enescu şi Cella Delavrancea interpretează Antonescu, ca de altfel pe mai toţi cei din stafful celui roluri din Cavalleria rusticană de Mascani şi de al treilea Reich, conducându-i la pierzanie. Marii muzicieni ai timpului i-au aşternut pe frunte laurii gloriei Secretul Susanei de E. Wolff. În 1909 şi 1912 Goga este acuzat de propagandă muzicale, capetele încoronate ale Europei, marii naţionalistă şi este închis. Din închisoare iată ce-i bărbaţi de stat ai lumii s-au înclinat în faţa ei, iar uşile scrie Veturiei: „Duţă dragă…mi-am adus aminte că palatelor s-au deschis larg în intrări triumfale. Dar, în şi pe cel mai prost aşternut se poate visa loc să urce în lumină, a preferat să uneltească din frumos…” S-au căsătorit în anul 1921, pe 15 umbră. A trădat doi soţi, şi propria ţară, apoi pe rând, ianuarie, ziua de naştere a lui Eminescu, aleasă puterile străine, în a căror soldă s-a aflat, Germania şi special. Goga, fiind Ministru al Instrucţiunii şi Anglia, şi cu siguranţă ar fi trădat-o şi pe a treia, Cultelor, a făcut un târg cu Lazăr Triteanu, soţul Uniunea Sovietică, al cărei agent devenise după 1944. Veturiei. Să i-o dea pe Vetura în schimbul mitrei de Mircea Goga o acuză pe Veturia că ar fi grăbit şi episcop ortodox al României. Triteanu a acceptat moartea soţului ei. „Tavi a fost otrăvit!”- i-a declarat el lui Iuliu Haţeganu. Dan Brudaşcu, cel mai apropiat om târgul şi a lăsat-o în pace pe Vetura. Nepotul poetului, Mircea Goga, povesteşte că al Veturiei, în articolul „Otrăvit din ordinul lui Carol al familia lui Goga, în special mama poetului, n-a doilea”, scrie: „Goga a fost ucis din cauză că devenise acceptat-o niciodată pe Veturia. Noră în casă a indezirabil şi periculos pentru intenţiile dictatoriale ale rămas Hortensia… Iată cum o descrie Lucian lui Carol al doilea, iar asasinarea lui a fost realizată prin Blaga în „Hronicul şi Cântecul vârstelor”: „Veturia concursul lui Mihail Moruzov, şeful serviciilor secrete” era în zenitul fiinţei. Cei treizeci de ani ai ei Ce să credem? Multe detalii nu se cunosc. S-a înfloreau în frumuseţea ei matură, fascinantă, al descoperit în arhivele germane un memoriu al Veturiei cărei secret consistă mai ales în expresie şi Goga. Textul redactat în germană din anul 1938 mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, cuprinde dovezile privind otrăvirea lui Octavian Goga. în izbitor contrast cu modul provincial şi cuprins de Au rămas până azi doar teorii, ipoteze şi legende comălexe al celor mai multe dintre femeile cetăţii. despre moartea lui. Dar se pune întrebarea, cum în Vioiciunea spirituală, sănătoasă, plină de nerv, plină vârstă, plecat de la Bucureşti la Ciucea, având o infelxiunile conştient cultivate ale glasului, sănătate de invidiat şi o bună dispoziţie, fiind foarte priceperea în chestiuni artistice… au rotunjit în jurul vesel, trecând pe la Poeni să cumpere nişte peşte ei un nimb ce aşază în penumbrăpe toate pentru o masă festivă, în Salonul Staţiunii piscicole, semenele ei din aceste ţinuturi” Acum urcă pe Laurian Gabor, care îl însoţea, a auzit o chemare scene din Berlin, îl cunoaşte pe Wagner, cântând înăbuşită. Ducându-se repede l-a găsit pe poet trântit pe podea la ieşirea din salon. Ultimele lui cuvinte au în tetralogia lui. Pentru a nu alimenta gelozia soţului promite că se fost: „Cu mine aţi terminat!” Ultima lui dorinţă a fost să lasă de muzică, acceptând exilul transilvan la fie înmormântat la Cicea, aici unde s-au împletit Ciucea, în Castelul pe care-l cumpărase poetul în dragoste cu bucuria, dorinţele cu suferinţele. Din 1919 de la văduva lui Ady Endre. Vetura se păcate la moartea lui Mausoleul nu era gata. A fost întâlneşte cu Brâncuş şi îi solicită acestuia să înmormântat la cimitirul Bellu, apoi adus şi depus în realizeze un mausoleu, dar împrejurări „Mausoleul Iubirii”, la Ciucea, unde îşi vor duce necunoscute, au făcut să nu se realizeze visul. somnul de veci cei doi soţi. Veturia îl angajază pe George Matei Cantacuzino, Ca epitaf, Veturia a transcris în mozaic, o strofă din care va realiza planul mausoleului, decorurile fiind poemul lui „Din larg”: „Jur-împrejur e largul care cântă, proiectate de Nora Steriade. Construcţia lui a E sore-n cer, e sărbătoare sfântă, durat aproape 20 de ani. Octavian Goga nu a Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul apucat să vadă Mausoleul finalizat. Moartea lui la Fiorul păcii-n suflet mi se lasă, 57 de ani a ridicat şi mai ridică multe semne de Eternităţi îmi flutură veşmântul; întrebare. Deşi a fost înmormântat la Cimitirul Simt Dumnezeu cum mă primeşte-acasă…” Bellu, după construirea Mausoleului trupul lui a fost Sic tranzit gloria mundi… mutat la Ciucea. Veturia Goga i-a supravieţuit încă 41 de ani poetului. Nepotul lui, Mircea Goga, profesor de Bibliografie: limba rămână la Sorbona, afirmă că „mariajul - Ion Dodu Bălan- Octavian Goga, Monografie, ed. Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea Minerva, 1975; altceva decât împlinirea unei misiuni încredinţate ei - Ioan Scurtu şi colab. Enciclopedia de istorie a de către Serviciile secrete germane, a căror agentă României, Ed. Memoria, Bucureşti 2002; recrutată încă din 1914 a fost, la Bayereuth…” - Dan Brudaşcu, Octavian goga otrăvit…Pro Seculum „Privighetoarea României” a fost metamorfozată în Nr. 4. eminenţa cenuşie a lui Carol al doilea în - Mircea Goga, Vetura Goga „Privighetoarea lui Hitler” Ed. RAO, Bucureşti, „2007; „privighetoarea lui Carol al doilea”.Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, care l-a slujit pe Hitler cu - Suciu Sebastian, Octavian goga, Iubiri din tinereţe. Istorie şi cultură, 2010M. ardoare, „ciripindu-şi” propriul soţ, pe Octavian 31 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Nuța ISTRATE-GANGAN
Gălățeancă prin naștere, brașoveancă prin adopție și căsătorie, trăiește de aproape două decenii în Sudul Floridei, împreună cu soțul său, Dorin și fiul lor de 13 ani, Christian. A scris și scrie pentru diferite reviste literare din țară și diaspora. A publicat în diferite antologii literare. Colaborează cu New York Magazin - NY- și Curentul Internațional – Detroit. A publicat: „Eva” – poezie; „Jurnal Sentimental”, – coautor Adrian Păpăruz; „Nu vreau să fii singur în noaptea aceasta” – poezie; „Acolo unde se sfârșește disperarea”- poezie; „No one dies of a broken heart (no one lives)” - poezie – traducere în limba engleză, Adrian George Sahlean; „Melancolii” - proză scurtă; „Heart-Tango” - poezie, împreună cu Adrian Păpăruz; „Insomnii” - proză scurtă. Cărțile sale sunt disponibile pe Amazon.com., Barnes & Noble, BooksAMillion și în multe alte librării din Statele Unite.
DESPRE FOAME, DESPRE POEȚI ȘI DESPRE FLORI CARNIVORE Poetul trebuie să mănânce cu porţia, să bea cu porţia, să facă dragoste cu porţia... să respire și să trăiască cu porția. Poetul trebuie să fie flămând şi flămânzit, înfometat şi hămesit, singur şi însingurat atunci când îşi caută cu înfrigurare, precipitat, hârtia şi creionul... Poetul trebuie închis într-o cameră hexagonală, cu pereţii făcuţi din sticlă groasă dar transparentă. Aer să existe doar preț de o respirație prelungă... Înconjurat de ecrane uriaşe, concave prin care se proiectează concomitent peisaje de iarnă acidă, toamnă melancolică, vară transpirată şi sufocantă, primăvară frigidă şi îndoielnică...; fumători de haşiş exaltaţi, femei goale mult prea blonde, prinse în activităţi personale, proprii şi indecente, îngeri însângeraţi care-şi târăsc aripile frânte, diavoli blânzi şi răpuşi de neputinţă, dumnezei sclavi înhămaţi la toate disperările lumii, flori uriaşe carnivore, care înghit cu gurile lor avide și roșii, bucăţi de carne proaspătă... Ochi desprinşi din orbite, bile de metal scăpate pe cimentul subţire într-o sală a judecaților și judecăților, în care liniștea respiră cuie ruginite... Ziduri strâmte... Cuţite înfipte adânc... garduri de sârmă ghimpată în are se zbat, din ce în ce mai rar însă, trupuri electrocutate... curbura coapsei albe, sânul mirat scăpat din strânsoare unei palme, genunchiul rotund înfăşurat în satin... Orhidee desfacută tandru și însiropat sub ochi întunecați mătase care acoperă ochii melancolici şi gura senzuală arsură unui bici-flagel pe pielea proaspăt plesnită... sângele aprins şi cald pe albul incert al zăpezilor de altădată... imagini cu trupuri împleticite, înfășurate în extazul unor orgasme devastatoare şi soldaţi fără braţe întorşi din războaie inutile... asfinţit sângeriu, lună oacheşă şi indecentă,
dezgolită până la ultimul strat de piele, răsărit sfâşiat de aripi de pescăruş, deasupra unei mări aparent liniştită... şi peste toate, vocea unei femei, vocea care îţi trece prin pori şi ţi se răsfrânge în sânge, care îţi dă o uşoară tahicardie ori de câte ori o asculţi... vocea aceea să-ţi şoptească tandru dar poruncitor: scrie... să scrii, astăzi să scrii, acum să scrii...
DELIRIUM „Când muşc din trupul unei femei nu vreau să simt siropul, nu vreau să simt dulceaţa, nu vreau să simt supunerea... Vreau focul ei, vreau răzvrătirea, vreau vena aia deschisă larg. Să simt miros de fân şi gust de reavăn, să simt pumnul ăla în stomac, pumnul care mă face să muşc pământul ăsta negru şi umflat de ploi Vreau să-i muşc carnea, să-i gust sângele şi apoi să ies afară şi să urlu la lună. Lup bătrân, întinerit şi turbat din prima muşcătură. Nu o vreau supusă sub dinţii mei ca o căprioară care îşi trage ultima suflare. Nu vreau ochi catifelaţi şi nevinovaţi... Vreau ochii ăia care te ard, care te despică în două când trec prin tine. Ca un fulger care nu ştii de unde a scânteiat, ca un trăsnet care nu ştii de unde a lovit. Te-ai trezit scrum şi nici măcar nu ai văzut fumul. Să-i simt dinţii cum sfâşie îndelung, studiat, cu tandreţea aceea care se ascunde în orice femeie cu ochii-fulger. Trebuie să fii nebun să nu vrei să mori în braţele unei astfel de femei. Să o ţii lângă tine multă vreme după ce uraganul a trecut şi să îi simţi pielea înfăşurându-se în jurul cărnii tale. Să vrei să scapi şi să nu poţi, să simţi că încetul cu încetul te asimilează. Începi să îţi spui toate rugăciunile şi toate înjurăturile pe care le ştii, sfânt şi profan, și te laşi dus de valul ăsta sălbatic care te-a smuls din loc; care apoi şi-a potolit vijelia şi doar linge ţărmul îndelung ca un animal rănit
32 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________ care își vindecă rana. Să te înfăşori în ea, să începi să miroşi şi tu a ploaie şi a iasomie şi a cine ştie ce alte drăcii mai are pe ea pielea aia care îţi sfârâie sub buze... Să te întrebi prostit ce vrăji ţi-a făcut, ce fierturi a amestecat, ce nectaruri a băut cu o seară înainte, de te-a făcut dependent de sângele ei. Să o rogi să te elibereze, să te nască, să te lase să te întorci din nou la luna ta şi la urletul tău, la viața te de lup bătrân și singuratic. Şi ea să îţi zâmbească viclean cu ochii şi cu dinţii şi cu sfârcurile alea roz-sfredelitoare. Şi tu, nătâng cum n-ai fost niciodată, ca un puștan la prima femeie, să crezi că acolo îţi este de fapt cel mai bine, că ea e o evă emancipată și maniacă, și desfrânată, care şi-a stors afurisitele alea de rodii pe sâni şi pe pântec, aşteptându-ţi disperarea, și foamea, și setea de sânge proaspat și dulce. Să crezi că lumea a început într-adevăr între coapsele ei şi s-a sfârşit tot acolo ca o binecuvântare blestemată. Or fi bune şi alea dulci, nu spun... Dar nu pentru un lup batrân ca mine. Or fi bune pentru soldaţii abia întorşi de pe front, pentru puşcăriaşii abia eliberaţi şi de curând abuzaţi, pentru bărbaţii părăsiţi ori pentru ăia care au vipere acasă. Eu mi-am purtat războaiele de unul singur, n-am fost nici părăsit, nici uitat, nici abuzat. Eu am murit. Înfăşurat în pielea aia afurisit de gustoasă şi aromată. Strâns în pântecele ăla prea îngust al ei, între sânii ăia prea mari şi prea rotunzi şi prea curioşi şi mult prea încăpăţânaţi... Între genunchii care iarna se strângeau îngheţaţi în coastele mele şi vara deveneau cafenii şi catifelaţi pe grumazul meu. Eu am murit strâns în carnea ei. Şi ea a plecat. Şi a uitat să mă mai nască.”
DOUĂ-TREI AMINTIRI DESPRE TINE 1. amintirile despre tine nu vin niciodată singure cum să-ţi spun să mă înţelegi tu care n-ai ştiut cum să desparţi ploaia de furtună tu care n-ai ştiut că râdeam în hohote doar pentru că sfârşisem toate hohotele de plâns 2. amintirile acestea vin însoţite de zgomotul sec al uşii de la ieşire de sunetul ascuţit al tocurilor pe dalele albe într-o noapte atât de fierbinte încât aburii asfaltului topeau gleznele trecătorilor şi carnea se desfăcea de pe oase îndelung măcelăreşte 3. în noaptea aceea am învăţat că pot trăi fără să respir
JAZZY această iubire nu are nici explicaţie nici cauză îi trăim doar efectul împotrivindu-ne ca şi cum dacă ne-am acoperi ochii nu ne-ar creşte gradul de sensibilizare epidermică ca şi cum n-am începe să ne hăituim sentimentele ca două fiare sălbatice despărţite de gratii fragile nu ştiu de ce ne-au fost date zilele acestea fade când nopţile sunt acelea care ne asmut îndelung devenim eu o altă femeie cu jazzy eyes tu un alt bărbat cu palme aspre doi străini care se materializează din întuneric când luna îşi ascunde fața mânjită de fard stelar după copacii negri doi străini care se recunosc doar după mirosul de sânge aprins
desen Nynna VIZIREANU 33 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
POEZIA CONTEMPORANĂ DIN DIASPORA, ÎNTRE MODERNISM, FIGURI DE STIL ȘI VALOARE Emilia PFEIFFER astăzi, despre Ionela CRIȘAN Născută într-o zi geroasă de iarnă (05.01.1949) pe malul Dunării la Galați, Ionela Crișan și-a petrecut copilăria în Timișoara, urmând mai apoi Liceul ”Carmen Silva”, specializarea Filologie. A frecventat cursurile Universității Al. Ioan Cuza din Iași în cadrul Facultății de Filologie, secția ROMÂNĂ – FRANCEZĂ. A profesat ca și cadru didactic, precum și ca inspector în învățământ. Printre activitățile ei literare se numără coordonarea Cenaclulului literar ”IAEM” precum și a publicațiilor antologice, sau aparițiilor în emisiuni radiofonice ți televizate ale acestuia. Din 1990 urmărește activitatea culturală de pe scena românească din S.U.A. Este deschisă spre modernism și artă contemporană, însă ceea ce i-a influențat modul de a scrie a fost romantismul literar regăsit în scrierile eminesciene, precum și simbolismul din creațiile lui Minulescu și Baudelaire. Despre poezia ei spune: „Eu am lăsat urechea mea deschisă oamenilor cu bucuriile și durerile lor. Și le pun in poeziile mele. Viața are ea însăși pasaje care plac și altele care nu plac ci „irita". Genul meu e unul sincer, cald, în care simți OMUL, în aspecte diferite ale vieții. Asta e poezia mea!” Pentru anul viitor pregătește o vizită în România cu lansarea primului ei volum de poezii! Așteptăm să-ți citim în librării cărțile cu miros de proaspăt Ionela Crișan, dar până atunci gustăm puțin din ceea ce ne prezinți în avanpremieră!
PAGINI ALBE Ionela CRIȘAN Atitea pagini de carte ramase nescrise Atitea sperante, ginduri si navalnice vise Atita pelin cind credeam ca-i vin bun Atita colb si noroi improscate pe drum... Incercind sa gasesc far' sa caut nimic Tot sperind la mai mult si primind doar un pic Cautind dar aflind ce nevoie n-aveam Multumita sa stau sa privesc dupa geam... Anotimpuri trecind ce de mine-au uitat Ma simteam un copil ce-a plecat la furat Incercind sa mai iau din straini o minciuna Sa ma bucur crezind ca-i farima din luna... Si-am mai scris uneori cite-o fila de carte Ignorind c-ai plecat si-un Ocean ne desparte Asteptind sa adaug un rind despre noi Am crezut si-am sperat c-o sa fim vesnic doi... Si acum cind mai am pagini albe nescrise M-am gindit sa le umplu cu cioburi de vise Nestiind daca Timpul prieten - dusman Imi mai da doar o zi ...imi mai da inc-un an... Zece vieti de-as avea stiu ca tot n-am sa pot Sa refac al meu drum dar ma-ntreb si socot Ce e drept ce e strimb si nu am un raspuns Eu mai caut si-acum... Adevaru-i ascuns... Mai am file de scris mai am frinte sa-ndrept Punct si virgula sunt din-tr-un schiop alfabet. String din dinti si inghit tot ce-as vrea sa mai spun Iau de mina un vers si pornesc iar la drum...
Emilia PFEIFFER
COCHETARIE Ionela CRIȘAN Spune-mi cit ma iubesti ! Nu pot, as minti... Deci asa de putin?! Daca nu mai stai intinsa pe jos Când ma intrebi asta Si daca-ti stringi parul Raspindit pe podele Ca o invitatie La facut dragoste Si daca arunci naibii Floarea aia care-ti acopera gura Si ma face gelos pe ea Ca n-am loc sa-ti musc buzele Sarutindu-te Daca speli parfumul Lasat de frezie Pe pielea ta incinsa de dorinta Poate, poate voi reusi Sa-mi pun iubirea pe cintar Si sa-ti dau greutatea exacta A ce simt pentru tine...
desen Nynna VIZIREANU
34 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Gabriela-Mimi BOROIANU
LUMINĂ ALBĂ Mi-aleargă sufletul prin iarba plină de rouă ce mă mângâie în șoapte... Și râd ... Râd cu bucuria unei zile de vară, în care toți macii s-au aprins din iubire! Am atâta bucurie în sufletul meu că un întreg stol de ciocârlii n-ar putea să mi-o cânte! Am furat toate stelele cerului și mi le-am ascuns sub pleoape să te pot vedea oriunde ai fi, dar ești aici, mereu prezent în fața ochilor mei. Sufletul meu te vede chiar când nu ești aici, știai? Uite, am roșit doar gândindu-mă la tine, iar soarele și-a înnodat toate razele în părul meu. Mă simt ca o lumină albă în zori de zi când se apleacă și sărută marea. Ai atât frumos ascuns în tine și mi-l scoți pe val puțin câte puțin, iar eu ca o briza primăvăratica îți fur strălucirea, în atingeri diafane. Apoi din prea plin, mă revărs asupra ta ca o ploaie de vară tumultoasă și fierbinte. Dansez... Dansez de bucurie călcând pe nori și scutur mărgăritare din clopoței râsului meu. Privește cerul și-ai să mă vezi acolo, între razele soarelui, unde m-ai așezat cu slovele tale. Nici n-ai fi găsit un loc mai bun pentru fericirea mea. Acum, să nu te miri dacă nu ninge! Am eu prea multă căldură în inima mea, ca să las iarna să-și intre în drepturi! Ți-aș trimite sărutări, dar mi-e teamă că vor înflori caișii și mi le vor fura! Ah, știu! Am să mă transform într-un vânticel șugubăț și le voi scutura florile asupra ta. Te voi acoperi cu o ninsoare de sărutări petale. Zâmbește-mi, și-ți voi fi mereu lumina albă din geană zării!
PARTIDA Ti-aduci aminte joaca, când, sfioși, La început, făceam „ce se cuvine"? Iar caii tăi cei falnici și frumoși Pionii-mi cucereau fără rușine? Când eu roșeam precum un câmp de maci Iar ochii tăi ardeau ca doi luceferi? Când tura mi-ai luat, zicându-mi taci! Și numai doi pioni mi-ai lăsat teferi? Credeam că știu să joc.. ce amăgire Și pentr-un zâmbet nebunii ți-am cedat, Căci mi-ai luat tot c-o sigură privire Ca un expert partida-ai câștigat... Nu-mi pare rău, aș mai juca o dată Dar nu mai am nimic de cucerit Imi stăpânești cetatea minții toată! Am fost trofeul ce ți l-ai dorit...
MINTE-MĂ! Minte-mă că încă nu-i șah mat, Minte-mă că încă am o tură, Că partida nu s-a încheiat Încă sunt regină în armură! Minte-mă că mai am un nebun Chiar de știi că-i jocul terminat, Minte-mă că ești un rege bun, Minte-mă că n-am capitulat! Minte-mă în timp ce-mi străpungi scutul, Minte-mă atunci când mă ataci, Minte-mă în timp ce-mi furi sărutul, Minte-mă frumos dar acum taci! Minte-mă că eu am câștigat, Chiar de știi că nu mai am armură, Minte-mă că încă nu mi-am dat, Inima din piept la schimb pe-o gură...
35 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
ÎN FAŢA ANCORELOR Nu mi-am dorit catargul care-şi pierde numele-n furtună sau într-un visător ocean de spumă când alte năluciri şi vechi candori se-adună Ce-i luna fărâmiţată peste mare, ce-s stelele năuce-n amintire cu zbateri pentru-n pumn de strălucire, lângă un ţărm pierdut, fantasmă în visare? Olimpiu VLADIMIROV Între umbre şi lumini, destinul e dincolo de nori, de zbor, de valuri; Însingurarea-n deznădejde nu mai doare în faţa ancorelor care trag spre-adânc seninul.
AŞTEPTARE
CROCHIU Verdele bălţii încă musteşte între zdrenţe de argint picurat; În vintirile rupte dospeşte palid, adâncul. Un Rai răsturnat.
Peste şesurile mării fulgerarea sânilor tăi caută pustiul unui singur val.
Povară de timp. De val tremurat. Vâsle-n odihnă. Linişti se-nclină. Vodca îngână iubiri. Pe-nserat luna înalţă o lacrimă lină.
Umbrele pescăruşilor îmi foarfecă urâtul aşteptări
SEDUCŢIE Plimbând aiurea cete lungi de îngeri mă sfidezi cu o tăcută eleganţă sub palida lumină din înfrângeri şi metafore purtate cu-aroganţă. Aduni, seducătoare de nelinişti, rugina lacătelor care n-au răspuns; În carnea zilei moale şi pufoasă laşi câte-o rană nouă, dintr-un gând ascuns. Rămân cu aroma grea din mere coapte peste parfumul efemer plătit în grabă; Sub cearcănul lunii noapte de noapte inima nicicând nu m-a trădat. Mă-ntreabă.
MIRAJ e spletind noaptea lungă a părului tău mă ascund de ochiul viclean al lunii care-ţi păzeşte cerul sânilor; Doar aşa te pot săruta cu bucuria tandreţii. Aştept mirajul trezirii să-mi cumpăr dimineaţa din mărunţişul stelelor rămase în candele de rouă.
TRECERI Drumu-i ales. Zarurile sunt aruncate, dar steaua cea bună încă-i departe. Blestemele-şi rod neputinţa în unghii, anotimpuri se-nfruntă cu patimi viclene. Mirese pierdute trec zilele toate; Cine aruncă seminţe, trezeşte izvoare… Efortul îşi vinde puterile-n parte, să ţină cadenţa pasului pus în lumină. Nu-i linişte-n suflet când steaua cea bună-i departe; Un ghem de-ntrebări ne desparte şi timpul aşterne jaloane la treceri.
UIMIRE Să părăsesc prietenii. Pe socluri rămân doar locuri libere. Se pierd nu jurăminte care ard în focuri ci speranţele-nşelate-ntr-un deşert Tristeţile-s pustii şi putrezite… Aşteaptă încă să încingă firea dorinţele din întâmplări zidite în lungile catarge, nemurirea Îi voi urma şi eu de bună seamă, fiind atent mereu, la fericire; Praful de îngeri înfloreşte-n rană sporind durerea, tainică uimire.
PREZENŢĂ are despre ce vis povesteşte clipa care te poartă pe umerii de lumină ai verii spre cetăţile norilor? Numai tu pe cerul amărui, albăstrui; Un dar – Al cui Şi pentru cine respiraţia rămasă?
36 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
RONDELUL VIORII Cu dor și-n cânt aprins de jale Îmi plec petala lin spre tine, Ca albul să-ți răpească-agale Acordul tău plin de suspine. Te regăsesc în nopți senine Și-n lacrima ce-o lași în cale, Cu dor și-n cânt aprins de jale Îmi plec petala lin spre tine. Iubirea-ncearcă să te-aline, Să te răsfețe-n flori de cale. Vioară, spune! Oare cine Pătrunde-n taina vieții tale ?
Vera CRĂCIUN
DE CE...
DE CE..., IUBITO, AI PLECAT?
De ce… pe buze-al tău cuvânt E doar o șoaptă fremătând Și –n glasu-ți, adieri de vânt, Se simte frunza tremurând?
Cum pot să uit? Cum aș putea, Când liber fulg, în calea ta, Pe buzele-ți iubirea o rostea În alb de alb ce arginta?
De ce..., iubito, ai plecat Când clar de lună ne încântă, Când gând din gândul nesecat Iubirea-ți soarbe și o cântă?
În inimi, harpe-n plin avânt Captive- apar ușor vibrând… De ce… pe buze-al tău cuvânt E doar o șoaptă fremătând?
…și strălucea, și încânta, Și iarna-n juru-mi se rotea! Cum pot să uit? Cum aș putea, Când liber fulg, în calea ta,
Misterul tău e ferecat… Zadarnic noaptea se frământă. De ce…, iubito, ai plecat Când clar de lună ne încântă?
Și surâzând și desfătând Tăcerea clipei - legământ, Atingem norii… și curând Privim frumosul pe pământ
În dor plutea și-nveșmânta Iubirea noastră într-o stea? Iar cerul cântu-i asculta… Și se-ntreba: ce-i dragostea?
Când stele mii pe cer se-avântă, Când totul pare fermecat, Când și Sonata-n cânt cuvântă: „Iubirea-i fără de păcat”,
..și-ți simt pe buze-al tău cuvânt!
Cum pot să uit? Cum aș putea?
De ce…, iubito, ai plecat?
Cu dor și-n cânt aprins de jale…
CUM POT SĂ UIT...
NESFÂRȘIT, NEMĂSURAT... RONDELUL IUBIRII Inima cuprinsă-n jaruri Soarbe-a ta dulce chemare, Precum strop purtat de valuri Într-o lină revărsare. Iureșul naște vâltoare, Gându-i dor fară de maluri, Inima cuprinsă-n jaruri Soarbe-a ta dulce chemare. Ce-i iubirea? Lăcrimare? Mugur alb ivit pe ramuri? Sau o frunză-n legănare, Dor, visare… scumpe daruri!
Nesfârșit, nemăsurat, Albul cheamă depărtarea. Gândul, voal învolburat, Prin nămeți pierde cărarea. Amintiri sfidând uitarea Par un viscol tulburat… Nesfârșit, nemăsurat, Albul cheamă depărtarea. Și vin flori ce-au strecurat Iernilor, prin fulgi, visarea, Și-alte flori ce-au picurat, Furând crinului culoarea,
Iubirea-i farmec strecurat Iubirea-i farmec strecurat În gând curat în gând nespus, Într-un sărut abia furat, În soare-aprins… în trist apus. Tăceri, când multe sunt de spus, Ascund fioru- nfiorat. Iubirea-i farmec strecurat În gând curat în gând nespus. Întinderi albe, ram răpus De o scanteie-n fulgerat, Rămâne-al dorului supus... Un spin pe floare presărat. Iubirea-i farmec strecurat.
Nesfârșit, nemăsurat...
Inima-i cuprinsă-n jaruri… 37 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
IZVORUL DINTRE GÂNDURI Privesc oglinda apei la izvorul pierdut în valea dintre două gânduri ce vin și deformează, rânduri-rânduri, poemul trist ce-i cere ajutorul. Sunt rime dintr-o apă tulburată de-o talpă neatentă dintre visuri căzute prin uitare în abisuri din care se rupseseră odată. Sunt versuri ce se simt neîmplinite și își ascund privirile-ngrozite în valuri mici, alunecând pe-o undă, pe căi ciudate și nedefinite și caută în suflet să pătrundă în dragoste-mplinită și profundă.
NOAPTE FIERBINTE Mă-mbrățișezi, adesea, de departe, cu o privire caldă, iubitoare, ce mă alintă cu ceva aparte, iar sufletu’-mi dansează cu-ncântare. Mă faci să simt cum noua primăvară e plină de arome și savoare, iar pașii furișați pe străzi, spre seară, sunt doar preludiul nopții următoare. Hai, vino azi! Te-aștept la o-ntâlnire în care eu, bărbat, iar tu, femeie, vom face Universul să se mire când fiecare stea va fi scânteie Născută-n înfocatele săruturi, sau din atingerea de trupuri calde, formând noi galaxii în așternuturi, în care doar iubirea să se scalde. Va fi o noapte cum n-a fost niciuna, vei fi iubirea mea, vei fi aparte, vei fi a mea acum și-ntotdeauna, tu, ce mă-mbrățișezi… de prea-departe.
Daniel Vișan-Dimitriu
SPERANȚĂ ȘI CREDINȚĂ Ți s-au ascuns privirile în mare, iar gândurile tale dorm, senine, când printre nori apare o cărare și-o rază vrea durerea să-ți aline. În briza dimineții, o șuviță încearcă să îți mângâie obrazul, se leagănă, la gât, o cruciuliță ce-ți știe taina, dorul și necazul. Căci, cel plecat de-atâta timp deacasă, poate-ar veni, dac-ar putea să știe că, din iubirea lui, acum te-apasă noi frământări, și chin, și bucurie: În tine e, de-o vreme, o ființă ce crește, e a ta, o ții aproape, iar tu, doar cu speranță și credință aștepți s-apară cel pierdut pe ape. Ți-e greu să te ridici, privirea-ți caldă e-atinsă, fin, de roua dimineții, iar verdele din ochii tăi se scaldă SONETUL în strălucireaCULORILOR Soarelui și-a vieții. Te-ai arătat ca dintr-o acuarelă, învârtejind în ochii mei culoare pe care curcubeul doar o are, și mi-ai venit, frumoasă și rebelă. Eu te priveam, alunecam pe tine, penel nepregătit pentru o tușă agilă, colorată și ghidușă, uitând cu fericirea să te-mbine. Te-am desenat, întâi, ca pe-o regină, vrăjit, rapid, timid și, cu uimire, te-am colorat în ape de lumină, o adiere într-o zi senină. Ai apărut deodată, fără știre, dar te cunosc: ești vechea mea iubire.
38 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CAMĂTĂ (din iubire) Prea multe cuvinte se-adună-n tăceri Și numai uitare e-n sufletul tău. Se-ntunecă visul, nu știi ce-a fost ieri. Te-ascunzi în silabe, opace, mereu. Ți-aș vinde un leac, s-alunge toți norii, O ploaie, să spele rugina din noi. O rază de soare, să-ți vindece zorii, Un strop de lumină, în ziua de joi. Aș da cu-mprumut o fărâmă de cer, Albastrul din noi, sărutat de zenit. Un munte, cu piscuri sculptate de ger Și marea și valul și tot ce-am iubit. Nu-mi trebuie plată, nu vreau un răspuns. Să știu că ți-e bine…și-mi este de-ajuns.
DACĂ... Mâine Dumnezeu ar stinge lumina Probabil că mi-aș pierde toate gândurile Răspândite în eter Nu le-am scris niciodată pe hârtie Le-am lăsat să zboare Dacă Mâine Dumnezeu ar stinge lumina Aș pierde toate silabele Ce le-am vrut poezie Nu le-am scris niciodată pe hârtie Le-am lăsat să zboare De fapt Cine ar mai putea citi o hârtie Dacă Mâine Dumnezeu ar stinge lumina
Ella BLUE
DESTIN (viață) (rugă) Câte-o lacrimă mai cade Răscolind prin amintiri. Din trecutele iubiri, Au rămas doar umbre fade. Mi-am dorit eternitate, Într-o clipă de delir. Tâmpla lunii-am uns cu mir, Tot sperând că se mai poate. Strop de cer, albastre vise, Mugur cald în primăveri. Toate astea au fost ieri. Azi îmi sunt ca interzise. Plec grumazul și mă-nclin Sub povara clipei grele. Doamne,apără de rele Și sfârșește al meu chin!
PRIMĂVERI
POEM NETERMINAT
Mai sunt așa puține primăveri În viața cu petale ofilite. Să le sorbim cu ochi închiși, iubite. Să respirăm speranțele de ieri. Să ne-mbăiem cuminți în verde crud, Iar cerul să ne spele de păcate. De ne-am greșit, uitate fie toate. Nu vreau să știu și nu vreau să aud . Curând ne-or viscoli numai ninsori Și nicio primăvară, peste tâmple. Dacă-am putea să nu se mai întâmple … Dar știi, chiar se întâmplă uneori .
Ai să mă chemi în nopțile albastre, Lăsând în urmă vagi păreri de rău. Dar n-o să vin, fantoma clipei noastre S-a risipit în zări, ca un ecou. Și-ai să mă chemi, când iar o să te doară. Între absențe vei striga iubirea, Dar trenul nostru nu mai este-n gară. Te-ai dus și-ai luat cu tine fericirea. Și dacă soarta fi-va să rescrie Poeme vechi cu rime noi, vreodată, Ne-om regăsi, cândva, în poezie. Eu, fir de stea, tu, rima mea curată. 39 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
IL LIBERTINO
Luca CIPOLLA
Addormentò per un secondo le labbra smunte e la treccia ad un sonoro e pallido richiamo, l'unto che dalla terra cola è sterco di vacca e la sua pelle secca... al risveglio riso beffardo dei primi anni il fato, l'ora scocca, un agguato, solo passo di fado... tu e la tua collezione di donne, treno già deragliato.
Per amarti qui ti devo toccare, ma nel giardino mi basterà sentirti; per annusare un fiore mi devo chinare, lì nel recinto dei suoi petali potrò vestirmi; e per giocar coi pesci non so nuotare, ma non sarà più agevole mutarmi in essi? Per discerner l'errore m'affido ad uno specchio eppure oltre il fiume basterà guardare me e te come altri ed altre... Capiremo allora i nostri giochi ove il sole qui si cela sovente dietro nubi di fosforo. Nessun costume di scena nella materia del tutto distinguibile e indistinto, Amore ci dissolva come versi in seno al canto.
Non come bandiera che sventola al poggiolo né di canto orfico si tratta, stella anemica ti sveli e riflessa luce al pioppo... languono i ricordi d'una mente a trama larga che giusto una carezza mendica all'istante sotteso nella sua brezza.
Adormi timp de o secundă buzele supte și cosița unei rechemări sonore și palide, unsoarea care curge din pământ e balegă de vacă și pielea ei usucă... la trezire râsul zeflemitor al primilor ani soarta, ceasul bate, o ambuscadă, doar un pas de fado... tu și colecția ta de femei, tren deja deraiat.
GRĂDINA
IL GIARDINO
IL PIOPPO
LIBERTINUL
Ca să te iubesc aici trebuie să te ating, dar în grădina n-am decât să te simt; ca să miros o floare trebuie să mă îndoi, acolo în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac; și ca să mă joc cu peștii nu știu să înot, dar nu va fi mai ușor să mă schimb în ei? Ca să disting greșeala mă bazez pe o oglindă însă dincolo de râu va fi de ajuns să mă uit la mine și la tine precum și la alți și alte... Vom înțelege atunci jocurile noastre unde soarele aici se ascunde deseori după nori de fosfor. Nici un cos tum de scenă în materie totului sesizabil și indistinct, Dragoste să ne desfacă ca versuri într-un cânt.
PLOPUL Nu ca steag care flutură la balcon nici de cânt orfic nu este vorba, stea anemică te dezvălui și lumina reflectată plopului... lâncezesc amintirile unei minți cu urzeala lată ce chiar o mângâiere cerșește momentului de sub briza lui.
40 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
ADIE VÂNTUL Adie vântu-ncetișor Prin ramuri verzi de nuc Și mă cuprinde câte-un dor În lume, să mă duc
ȘI ÎNGERII IUBESC Și îngerii iubesc acolo sus, Căci din iubire ei au fost născuți În zborul lor precoce spre apus, Căci s-au grăbit și-acuma stau tăcuți .
În lumea mea, să fiu doar eu Doar eu și nime”-n lume Să pot, să mă gândesc mereu La timpurile bune!
De tinerei, fiind doi copilandrii, A lor iubire le-a fost interzisă, Iubindu-se precum doi aștrii, Iubirea lor rămâne scrisă.
La vremea când eram copil Și mă jucam cântând Pe uliță-n sătucul meu Și n-aveam nici un gând
Scrisă pe-o foie cu litere de aur Căci nu e bine iubirea s-o impui, Să-i faci cunună împletită-n laur Pe capul fiecăruia s-o pui.
Mi-e dor de ziua de atunci Și de trecutul meu Adie vântul printre nuci Iar eu visez mereu
CLIPA
Michaiela BOANCĂȘ
CHIPUL TĂU Când îti văd chipul tău dulce Mii de doruri mă ajung Stau, visez când noaptea-aduce Vrerea-n brate să te strâng. Stau cu poza ta în mână Si gândesc la vremuri bune Când noi doi sub clar de lună Aveam multe a ne spune.
Îti mai aduci aminte dragă Cînd am prins calea fericirii? Nu ne-a jungea o lume-n treagă Îmbătati de farmecul iubirii. Îti mai aduci aminte clipa Întâiului sărut furat? Mă rusinam si nu degeaba Căci printre lume mi l-ai dat . Îti mai aduci aminte timpul? Era plăcut si era soare, Îmi cuprindeai cu drag mijlocul Si aveam lumea la picioare. Mă-ntreb unde sunt toate dragă Unde-au zburat , unde s-au dus? Mi le-am dorit o viată-ntragă Trec clipele ... de parcă nu-s!
POCALUL As vrea să sorb pocalul fericirii Căci multe vorbe tu mi-ai pus în el Să m-amăgesc cu gustul nemuririi Iubirii ce-mi jurai si toate , fel de fel .
Acum stau închis în casă Abătut si-ngândurat Dorul tău mai greu m-apasă Căci te-ai dus si m-ai lăsat. Îti privesc buzele-ntruna Parcă au gustul de miere Îmi plânge de milă luna Când vede atâta durere. Ochii tăi ca două stele Când mă oglindeam în ei Frumosi ca două mărgele N-or mai fi nicicând ai mei. Părul tău cel bucălat Chipul tău frumos de fată Draga mea nu l-am uitat Si nici am să-l uit vreodată.
Tu îmi spuneai cuvinte minunate Mă-nvăluiai precum marea cu valul Când îsi înmoaie cu apele-nspumate , Din depărtare stânca si umezeste malul . Si eu te cred si cred până la moarte Si te voi crede si dincolo ...în rai Căci tu esti mitul meu si esti a mele soapte Ce mi le spui mereu în dulcele meu grai. 41 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
IrisMARTIN GANEA-CHRISTU Viorel
FENOMENUL COLECŢIONISMULUI ÎN ROMÂNIA „Colecţionarea de obiecte cu valoare artistică, istorică, monetară etc. reprezintă un fenomen care are o istorie culturală foarte veche. Încă din perioada Antichităţii putem găsi exemple de stocare a unor bunuri cu valoare culturală, un exemplu fiind biblioteca din Alexandria, care fusese proiectată cu scopul de a adăposti colecţia de cărţi a Dinastiei Ptolemeice. Apoi, acest procedeu se menţine şi pe parcursul Evului Mediu, dar mai ales în perioada Renaşterii, când întregul interes artistic se îndrepta spre cultura Antichităţii, ce servea drept bază de cunoaştere pentru artiştii contemporani. Astfel, reînfloreşte mecenatul, reprezentat în spaţiul italian de familia de Medici în Florenţa, care a făcut primul efort de a colecţiona artă prin patronaj privat, în acest mod artiştii putând fi independenţi pentru prima dată faţă de banii oferiţi lor de către Biserică şi regi1. Această tradiţie a mecenatului cetăţenesc se va consolida în epoca marilor industriaşi din secolul al XIX-lea şi al XX-lea, perioadă în care începe să fie prezentă şi în spaţiul românesc, iar în prezent, colecţionarea de obiecte de artă poate proveni din pură pasiune pentru artă, din necesitatea de reinvestire a unui anumit capital, ori dintr-un anumit tip de „mercantilism”, din dorinţa de câştig, arta reprezentând şi ea o afacere suficient de profitabilă dacă este abordată cu pricepere, de persoane cunoscătoare. Colecţii private şi artişti Dintotdeauna arta a fost realizată cu sprijinul financiar al claselor privilegiate ale societăţii. Odată ce funcţia religioasă a artei specifică Evului Mediu dispare, începând cu epocile ulterioare, artiştii nu se mai află doar în slujba Bisericii, astfel că se naşte o nouă piaţă ce este formată acum din persoane cu un statut economic relativ ridicat, cu un simţ estetic pronunţat şi pasionaţi de artă – colecţionarii. Astfel, fenomenul colecţionării (referindu-ne aici în special la arta plastică) reprezintă una dintre cele mai importante forme de sprijinire a artiştilor. Prin interesul colecţionarilor faţă de anumiţi autori şi achiziţiile acestora şi interesul lor pentru artă, acest fenomen creează climatul propice menţinerii şi susţinerii.
Acest lucru se face remarcat în ţara noastră încă din ultima parte a secolului al XIX-lea şi va atinge apogeul în perioada interbelică, atunci când se vor afirma marii colecţionari, iar lumea artistică românească va fi dominată de maeştrii picturii moderne. Un bun exemplu în acest sens este reprezentat de K.H. Zambaccian, care se află într-o strânsă legătură cu lumea artiştilor. Primele contacte se stabilesc în timp ce este mobilizat pe perioada Primului Război Mondial la Iaşi, când îi cunoaşte pe artiştii militari, programul şi realizările lor, contact care îi stimulează pasiunea pentru artă. După război artiştii cunoscuţi se vor grupa în societatea Arta Română, aceştia reprezentând, apoi, sursa de constituire a impresionantei sale colecţii. În această perioadă se leagă prietenia cu I. TheodorescuSion, care îl îndeamnă să achiziţioneze tablourile sale şi ale lui Ressu. Se poate spune, în linii mari, că Zambaccian este descoperitorul lui Ressu şi în acelaşi timp el este şi cel care îl sprijină moral şi material comandîndu-i portretele tatălui, mamei, soţiei şi lui însuşi, într-un moment dificil al existenţei artistului.
Theodor Pallady - Pont Neuf, una dintre lucrările reprezentative achiziţionate de Zambaccian din expoziţia personală a artistului
O strânsă prietenie s-a legat între Zambaccian şi Theodor Pallady, în special în primii ani de după Primul Război Mondial, când colecţionarul achiziţionează contra unor sume importante lucrări reprezentative ale artistului, iar prietenia lor s-a menţinut şi în perioada următoare, după deschiderea muzeului Zambaccian, când Pallady a vizitat acest loc pentru a-şi vedea expuse lucrările. Doctorul Iosif Dona este în această epocă principalul “concurent” al lui Zambaccian . Şi el preferă expoziţiile şi nu atelierele pictorilor. Acolo putea să se întreţină deschis cu artiştii, cu colecţionarii sau cu alţi amatori de artă. Despre colecţia sa vorbea mai ales acasă, unde, joia, după obiceiul vremii, primea musafiri. Grigorescu era divinizat, Pallady, Tonitza şi Petraşcu erau favoriţii. Lor li s-a alaturat Ciucurencu, singurul artist căruia i-a şi cerut să îi facă un portret. Dona aduna mai ales lucrări ale artiştilor romani. Pissaro, prin tabloul "Taietorul de lemne", a fost excepţia care a marcat, costisitor, pasiunea pentru achiziţii a doctorului balneolog.
1
Anemona Ciupitu, O privire personală asupra conceptelor de colecţie şi colecţionar, https://www.scribd.com/doc/118437759/Colectii-SiColectionari, accesat la 2.01.2015
42 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________ De asemenea, în acest peisaj sunt importante şi relaţiile (de amiciţie, ori competiţie), care se nasc între colecţionari, pentru că aceste raporturi pot determina, uneori cotele şi vânzările anumitor artişti. Ştim deja că Mihail Kogălniceanu a fost prieten cu George Bellu. Pe de altă parte, marile averi este de presupus că trebuie investite şi banii replasaţi, astfel încât multe persoane cu un statut financiar foarte important îşi valorizează în acest fel averile, cumpărând opera reprezentative ale unor nume mari de artişti (în special români). În acest caz sunt multe cazuri în care tranzacţiile se realizează în necunoştinţă de cauză, doar datorită numelui sonor al artistului, ori dintr-o doză importantă de snobism al cumpărătorului, care adeseori caută valoarea comercială a piesei mai degrabă decât pe cea artistică. Astfel, colecţionarilor, prin definiţie cunoscători Camille Pissaro – Tăietorul de lemne, piesa cea mai celebră ai valorilor artelor plastice autohtone – li s-au adăugat a colecţiei doctorului Iosif Dona. Operă neadjudecată în cadrul licitaţiei Artmark din 2009 treptat, începând din anii 2000, noi valuri de investitori, atraşi nu doar de valenţele estetice ale operei de artă Acesta, la rândul lui, îi cunoaşte pe Iosif N. ca produs cultural, cât şi de potenţialul de câştig din Dona şi pe Krikor H. Zambaccian, care intră prin creşterea valorii de piaţă. În ceea ce priveşte piaţa de intermediul lui în contact cu pictura impresionistă artă din România, în 1990 s-a înfiinţat prima casă de europeană. Dona şi Zambaccian sunt contemporani şi licitaţii cu vânzări regulate de opere de artă. Acum rivali, insă rivaliatea dintre ei a avut un efect cât se există 7 case de licitaţii pe piaţa românească, având poate de benefic asupra artei. Dacă Zambaccian este loc aproximativ 7 licitaţii în fiecare lună. Piaţa de artă autodidact şi provine dintr-o familie de negustori, este compusă din vânzări publice (licitaţii de artă), Dona provine dintr-o familie burgheză de mijloc şi se tranzacţii private, vânzări din galerii, vânzări la târguri bucură încă de la o vârstă fragedă de o educaţie internaţionale, vânzări direct din atelierele artiştilor, artistică şi o cultivare a gustului în adevăratelor valori, vânzările publice ocupând cam 65% din totalul a gustului artistic de bună calitate. tranzacţiilor din piaţă. Potrivit reprezentanţilor uneia dintre cele mai importante case de licitaţii din Colecţionarea, investiţie sau formă de tezaurizare România, în 2012 tonul a fost dat de diversificarea ofertei culturale, precum şi de profesionalizarea şi Desigur, achiziţia de opere de artă nu este accesibilizarea pieţei de artă. La mare căutare au fost, neapărat rezervată elitelor şi nu se realizează doar de anul trecut, clasicii şi moderniştii consacraţi ai picturii către cunoscători şi iubitori ai frumosului. Oamenii au interbelice, preţurile acestora fiind mai accesibile faţă descoperit în timp valoarea artei datorită profitului de cele ale artiştilor de patrimoniu. obţinut din investiţii în picturi şi alte obiecte de artă, Aşadar, lumea colecţionarilor de artă este una pentru că acestea sunt mai mari în acest domeniu foarte atrăgătoare şi poate deveni cu adevărat decât cele aduse de depozitul bancar sau acţiunile fascinantă, atunci când persoana îşi realizează bursiere. Deşi câştigurile nu vin imediat, aceste colecţia prin prisma propriilor interese, gusturi şi investiţii au un grad de risc mai scăzut decât cele din preocupări, ceea ce face ca aceasta să capete o domeniul bancar, iar un tablou îşi poate dubla anumită personalitate specifică autorului, mai degrabă valoarea la câţiva ani de la achiziţionare. De decât dacă această colecţie este realizată doar pe asemenea, pentru că piaţa de artă este slab corelată criteria financiare. Totuşi, oricare ar fi resortul ce cu alte pieţe, se întâmplă că investiţia în obiecte de conduce la realizarea unei colecţii, fenomenul artă este preferată de mulţi, un astfel de plasament colecţionării reprezintă un domeniu de autoritate în asigurând o protecţie bună împotriva inflaţiei. Desigur lumea artei, el generând vânzări importante, stabilind că investiţia în artă nu este, totuşi, la îndemâna cote şi influenţă marcantă asupra artiştilor şi a pieţei tuturor: O componentă esenţială în transformarea unei de artă. achiziţii de opere de artă într-o investiţie profitabilă Lumea colecţionarilor de artă este una foarte este tocmai selectarea acelor opere de artă cu atrăgătoare şi poate deveni cu adevărat fascinantă, potenţial de apreciere pe termen lung. atunci când persoana îşi realizează colecţia prin Investiţia în artă nu este o practică rezervată prisma propriilor interese, gusturi şi preocupări, ceea doar persoanelor deţinătoare de mari averi. În ce face ca aceasta să capete o anumită personalitate general, în prezent, oamenii îşi îndreaptă atenţia către specifică autorului, mai degrabă decât dacă această artiştii mai slab cotaţi pentru că sunt mai accesibili şi colecţie este realizată doar pe criterii financiare. pentru că promit şi permit o creştere viitoare mai Totuşi, oricare ar fi resortul ce conduce la realizarea pronunţată. În acest domeniu majoritatea investitorilor unei colecţii, fenomenul colecţionării reprezintă un pornesc de la sume relativ mici, achiziţionând piese cu domeniu de autoritate în lumea artei, el generând potenţial de creştere. vânzări importante, stabilind cote şi influenţe marcante asupra artiştilor şi a pieţei de artă. 43 (va urma) ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CLEPSIDRA Iubește-mă acum, nu risipi clipa! Nu vezi cum Timpul ca o hidră, Ne urmarește duşman din clepsidră, Și Îngerul Negru își întinde aripa? Ionela CRIȘAN
FUGA DIN TRUP Noi doi, suflete din trup evadate Pentru că s-au iubit peste poate... Abur de dor înalțat încins până la cer Împletind viața cu visul într-un mister... Iată că se poate! Să fii imaterial, Și să nu ți se pară deloc banal Dacă în loc să vezi mâini și picioare, Îți imaginezi că iubești doar o floare... S-au contopit din noi două suflări, Zefirul valsând petale de vis în zări... Simt între noi doar un vulcan erupând, Fiecare șoaptă transformată în gând...
Iubește-mă acum, cui îi pasă de Timp? Când mă scurg ca un fluid încins Izvorând dintr-o mare de dor necuprins În care nu mai știm ce-i un „Anotimp”… Iubește-mă acum, fii tu învingător! Nu-l lăsa pe el să se joace cu noi… Arată-i că el e unul și noi suntem doi, Că pe nava noastra tu ești navigator! Iubește-mă acum, sărută-mă disperat, Ca și cum ai ști că e pentru ultima oara! Nici macar amintiri nu vor mai fi să ne doară, Vom simți zorii de zi ca pe-un înserat… Iubește-mă acum, lipește-mă de tine! Să-i arătăm clepsidrei că ea e o neroadă Dacă până acum n-a reușit să vadă Că nimanui nu-i pasă de ea când îi e bine!
Suntem un foc divin înălțat în eter! Toate durerile umane cu noi aici pier... Nici nu avem cum să mai murim! Cum să dispară ceva atât de sublim? Noi doi, suflete din trup evadate Pentru că s-au iubit peste poate... Abur de dor înălțat încins pâna la cer, Împletind viața cu visul într-un mister...
PASAREA
ULTIMUL DANS Știam că va fi ultimul nostru dans… Eram două suflete iubind într-un vals, Rochia mea se desfăcea ca o floare Frematând la cea mai mică mișcare…
Dă-mi drumul! Tu nu vezi Că nu-ți mai cânt dimineața? Da-mi drumul! Tu nu vezi Că aripile mi-au dispărut? Tu nu vezi Că în loc de triluri Acum croncănesc?
Iar tu, în fracul tău negru, așa de luxos, Parcă niciodată n-ai fost atât de frumos! Cu papionul acela alb, ca un future, Temător ca polenul să nu i se scuture…
Toate au fost ale tale Dar tu n-ai știut Cum să le prețuiești Când le aveai… Și acum În loc de Pasarea Măiastră Ai rămas cu o cioară! Dar tu nu vezi…
Nici nu știu ce cântau…nu-mi aduc aminte! Tot ce aveam, dansând cu tine, în minte, Era ca, după ultimul accord muzical, noi, Vom redeveni unul, în loc să mai fim doi…
Fiecare pas al meu era cu al tau în duet, Două păsări în zbor, pe un trist menuet… Mâna mea într-a ta se zbătea fericită Ca o inimă-n piept când se simte iubită…
44 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Nicolae VĂLĂREANU-SÂRBU
AȘTEPTĂM RĂSĂRITUL Noaptea când cerul se urca pe umerii stelelor, lumina se desfăşura din candelabrele tăcerii, copacii îmbrăcau haine regeşti şi se rânduiau în ritualul templierilor soarelui, căutând cu ochii comorile ascunse sub râuri de argint, unde flăcările jucau deasupra apelor repezi ce mâncau din maluri de smarald căzute în râpele abrupte de rubin obosit. Păsări cu penaj pestriţ de culori vii purtau în cioc inelele timpului spiralat peste verdele crud acoperit de mărgăritarul de rouă al zorilor despletite peste frunzele şi florile încă netrezite din somnul ţesut, sub pleoapele zeilor căzuţi la datorie. Liniştea pusă la uscat se rodea pe sine şi se destrăma muşcată de viespile dintr-un roi înroşit, ce nu îmbrăţişa odihna şi se revărsa peste marginile răcoroase în mătasea sângelui celui care scrie poeme. La picioarele unei coloane fără sfârşit şi-au strâns aspiraţiile şi dorinţele sufletele unor veacuri care urcau şi coborau prin nobleţea omului de rând pe care nimeni nu l-a lăsat să vadă cum este lumina clară şi adevărată. S-a avut întotdeauna un scop nerostit, de a învolbura o mare fără corăbii, de a transforma raţia de libertate într-o fărâmă de pâine totdeauna neagră şi dorită, niciodată destulă pentru foamea moştenită. Îmi vine să cred că şi cu viscole şi furtuni deasupra capului tot am fi răzbit mai mult, decât cu nişte legi nedrepte care ne lovesc în fibra trupului şi fluierul picioarelor încât am devenit o turmă fără păstori ori cu păstori mai temuţi decât lupii. Nu se poate inventa nimic care să înalţe spiritul, simfonia pe care o ascultăm este cântată pe note amare iar crezul a îmbătrînit în speranţă. Şcoala în mare parte analfabetă scoate spirite golite de ideal iar cele care şi-au construit unul, nu este realizabil în ţara lor. Am luat forma paşilor de slugă de care ne îndepărtasem nu prea mult. Acum după ce am pierdut rezultatul muncii unei generaţii, alergăm şi de cele mai multe ori rătăcim pe drumuri cu fântâni otrăvite, nu putem ieşi din cercul în care ne-au închis străinii care ne-au cumpărat ieftin, cu şpagă. Rasăritul pe care-l visăm se lasă aşteptat şi a intervenit delăsarea, scârba de a trăi într-o ţară aşa bogată şi frumoasă, săraci. Unii puţini care ne-au spoliat ca popor de avere, vor să ne ungă ochii şi să ne ofere minime plăceri prezentându-ne curve la
la televizor, îşi închipuie că ne pun eşarfa pe ochi şi ne mângâie tristeţea cu deşertăciune. Nu, trebuie să ne regăsim în inima unui munte şi să erupem la momentul copt, încât să nu scape niciun sol purtător de întuneric şi să nu rămână nicio umbră ce ne inundată de lumină. Obida răbdării coace fructul şi el va fi plin de seva demnităţii dincolo de orice democraţie de mucava. Avem încă credinţa că sufletul nu poate fi furat şi el ne poate trezi la realitate. Dacă acest pământ este dăruit cu har, trebuie să fie dăruit şi cu voinţă astfel încât nimeni să nu scape de judecata aşteptată ce va deveni divină.
LA CAPĂTUL LUMINAT AL MEMORIEI Trec pe sub Turnul Sfatului cu oarecare exaltare privesc atent din toate unghiurile, clădirile Sibiului cu aură amestecată: gotică şi barocă. Calc pe urme imprimate-n colbul vremii, simt gândurile cum se joacă de-a v-aţi ascunselea prin încăperile de artă ale muzeului Brukenthal şi sunt un alt eu cu ochi de admiraţie. Urmăresc fiecare pată de lumină vorbitoare ca pe o prinţesă a unei epoci frivole, mă încurc în sensurile migratoare dint-unul în altul după o regulă haotică pe care nu pot s-o descifrez. La capătul luminat al memoriei se înghesuie cuvintele care-mi filtrează umbrele din copacii de pe margine până-n interiorul înţelegerii deductive a unui apostol ce nu lăcrimează. Un altul mai îndoielnic i-a luat locul şi Roma îl venerează.
45 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CLIPE
RĂSPUNS
Corina-Mihaela SOARE
Surâsul mi s-a oprit La sfârşitul clipelor. Îmi întorc sufletul La vremea trădării... Totul vine spre mine Cu un anumit ritm. Cuvintele au tăcut Pierdute în înfrigurarea sentimentelor. Paşii s-au oprit la Răscrucea sortii. Viaţa...un cerc...
Azi, mai mult ca oricând, cuvintele dor. Zbateri de aripi calde şi albe, Freamătă-n inimi. Lângă poarta viselor sau a norilor, sau a ta, sau a mea, aştept. Poate lumina să coboare din tine, nouă şi proaspătă, poate o noua primăvară să răsară în priviri, în noi. Aştept încă viaţa cu esenţele ei tari, cu mirosul de iarbă proaspătă. Aşteptări lungi şi goale şi fără sens. Clipe albe, clipe senine, clipe din mine.
ÎN MINE Printre rămurișuri de oase albe si lungi Nu mai am pentru mine, Nu mai am pentru tine decât o singură frunză, inima. În mine sunt ploi proaspete, lacrimi, lumină, mă dor încă pașii desculți și limpezi într-o livadă, miros de fructe coapte, de noapte. Pentru mine nu ești decât plete jilave de lacrimi; decât praful focului mort, risipit și mânat în genunchi, către soare.
MAI MULT CA NICIODATĂ Te-aștept mai mult ca niciodată, Nici numai știu, nici când, nici cum, Cu inima înnegurată, Îți traversam timpul nebun. Acum mai mult ca niciodată, Când te-am zărit în lungi cărări, Simt timpul cum se îngustează Și pașii mei se pierd în zări. Cel mai frumos gândesc la tine, Versu-mi rămâne agățat, Hârtia el o ocolește Să uit de unde am plecat. Cuvintele încep să curgă, Dar se opresc cu un păcat, Nu știu cu mine ce se-ntâmplă, Doar timpul curge limitat. Te faci că treci pe lângă mine, Apoi te-ntorci spre un regret... - ''Să mă opresc?... Să nu văd bine?" - "Ești omul pe care îl aștept?"
ÎNCERCĂRI PRIMA BUCURIE Prima bucurie Mi-a fost trista. Fluturele prins in palma a uitat sa mai zboare si... a uitat sa traiasca Intaiul fluture era de lumina. Ar fi trebuit sa-l pastrez, sa nu-l prind. Tarziu, am invatat cum se poate pierde castigand. O fi vreo bucurie buna la ceva, intelepciunea?
Astazi fac o pauză De tăcere... O trec în iubire, Îi schimb locul Şi-o amestec cu miere... Voi putea reface filmul Şi gândul îmi Dublează jocul. Ziua ta cu ziua mea Combină norocul. Încercăm să reluăm Întregul act. Ne jucăm pe scena Dintre vieţi şi tac. Eu şi tu forţăm destinul. Între azi şi mâine Se răstoarnă plinul.
DOR DE IUBIRE O stea s-a aşezat în urma ta, Prin geam îţi urmăresc cărarea Şi noaptea neagră îmi alungă Visul întins, precum e marea. Să te întorci la mine tot mai sper, Şi luna s-o transformi în soare, Să mângâi gândul meu stingher Să-mi faci din viaţă sărbătoare. Cuvinte, ce eu îţi scriu acum, Le-aş transforma în vers cu doruri, Şi le-aş împrăştia-ntr-un poem, Să mi te am, să mi te-alătur. Din strofe aş face cânturi line, Le-aş îngâna la răsărituri, De te-aş aduce lângă mine Aş face multe, alte, stihuri.
46 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CAFEAUA INCITANTĂ (Caimacul - Cu valenţe!) Nu poate fi - Un simplu obicei - Automat ; Chiar - Social ... Merită - Consideraţii... Mai - Profunde... Concentrează - Semnificaţii - Serioase! E prezentă - În viaţa noastră - În fiecare zi : Când dulce - Când amară.. Mai rece - sau - Mai calda! Ne înviorează - Ne calmează - Ne limpezeşte : Ceaşca Speranţei... O punem - La suflet - Ideatic! Descifrăm ghicitul ; Cititul -În ipoteze... Restructurăm - Intenţiile ; Scenariile - Ambiţiile! Duşi - Pe gânduri ; În vise, nesfârşite... O sorbim - Tacticos... La cafenea - Taifas încins - Scadenţa zilei... Dimineaţa - În căldura familiei; La serviciu - În lipsa - Şefului; Ca preludiu - In dragoste! După chef - Pentru trezire... Cafeaua - Mobilizează - Personalitatea: Dezvoltă - Imaginaţia; Ţâşnesc ideile... Soluţiile -- Salvatoare! ... Aşează liniştea - Restabileşte - Echilibrul...! Păşim - Revigoraţi; Pentru - Evenimente - Înscrise în soartă ! La tristeţe - Amăgim durerile... La fericire - În extaz, entuziast; Ne pătam - Cu urme negre... La nervozitate - Bomba explodează! La o cantitate mare Sună clopoţelul - Tensiunii, Ca toate în viaţă - Cere cumpănire! Vă invit - La cafeaua mea; Neîndulcită - Ecologică... Caimac - Cu valenţe - Ispititoare; Binefăcătoare! Panaceu - Asumat - Poetic: Versuri albe - Stimulante!
Traian GRIGORAȘ
AMICUL MEU – COPACUL (Tăcut - Sincer- Confidenţial !) Îl - Văd: În - Fiecare - Zi... La - Geamul - Meu: Săgeată - Spre - Cer! Copac - Serios: Înfipt; În - Pământ: Înalt - Măreţ... Cu - Crengile; Până la: Etajul - Superior! Suntem - Prieteni - Buni; Interacţionam - Fidel: Silenţioşi : Ne - Salutăm! ... Îmi - Spune - Anotimpul; Prin - Culoarea Frunzelor... Intensitatea - Vântului; Coroana - Clătinând; Toate - Direcţiile... Bătaia - Soarelui - Ora timpului; Traseul - Umbrei... Scara - Rotaţiei! Liniştea - Profundă - Vegetală; Seninul - Existenţei! Frumuseţea - Arborelui; Pictura - Naturii... Admiraţie - Rezidenta! ...Din - Partea - Mea: Adeziune - Sufletească; Iubire - Tranşantă; Înţelegere - Telepatică - Supranaturală! ....Copacul - Confidenţial: Singurul - Amic; Loialitate - Sinceră - Tăcută; Îţi sunt - Recunoscător; Parcă - Îmi - Înţelegi; Durerea: Perversiunea - Lumii... Care - Ne - Îngroapă!
47 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
AŞ FI PUTUT SĂ FIU Aş fi putut să fiu cine nu sunt Un gând frumos---ajuns caricatură. De când mă ştiu născut-am din cuvânt... Şi-s plămădit din carnea lut-natură. Se duse vremea... Zâmbeam şi la luceferi, Când timpul mângâiam sau îl trăgeam de barbă. Acum, bătaia vântului alină ochii teferi, În vreme ce-s ascuns şi plâng mocnit în iarbă. Aş fi putut să fiu un zâmbet, Dar lacrimă-l opreşte să apară... O, cum doare forţă unică de rânjet, Schiţând din univers o viaţă liniară ! Ah, nici măcar în vers nu îmi găsesc aleanul! Unde e frumuseţea din lumea ce-o priveşti ? Muscand din firul ierbii mi-ndepartez amarul, Prin mozaic, prin umbre, prin lumile cereşti. Mă caut în culoare în sunet şi în pace. Ascunsă-i fericirea-n momentul ce-l urzesc. Prin carne-mi curge timpul secundele vivace, Din inima-mi cresc maci...ei viaţă înfloresc. Ajuns, acum, să fiu o floare --- cea de mac, Din vechiul timp, eu, dragostea vestesc Simbol şi-al morţii ---al gurilor ce tac. ...dar toate sunt din cursul cel firesc.
Mara EMERRALDI
NOI Din liniştea grădinii a vieţii fără vise noi fost-am coborâti spre a urca . Apoteoza veşniciei cu margine deschise, o ducem precum Atlas ; matricea-i ne-a marca . În noi trăieşte veşnicia şi-ncununati suntem cu constelaţii . Târându-se-n noi, timpul roade nimicnicia din unii după alţii, ce lasă aspiraţii. Noi suntem timpului un trup de humă purtându-i strălucirea de aura fetală. Fir de nisip clepsidrei, ce clipa i-o consumă pe vertical, până la fluviul Styx ---dreapta orizontală. A cărnii veşniciei, astfel, noi întregim ; culoarea o sădim din aura divină. Tot Universul însăşi e plini de NOI ---eu ...tu...ad-interim... plutind pe luciul apei ajungem la Lumină .
RUG Petre LEONTE
FREZII Când părul tău miroase iar a frezii Şi braţul alb spre mine iar ţi-l scuturi, Îşi cheamă iarna oştile zăpezii, Dar viscoleşte tot cu roi de fluturi. Şi gerul muşcă iar din noi, de-o vreme, E iarnă iar şi iarăşi cresc nămeţi, Dar nu mi-e frig şi n-am de ce mă teme: Cu ochii tăi de foc mai mult mă-ngheţi. Şi soarele se-ascunde sub un nor Şi-i negură în mijlocul amiezii Şi iar te chem şi iarăşi mi-este dor, Căci părul tău miroase iar a frezii.
Mai strânge vreascuri şi ridică rug Din lemn de chiparos şi de măslin, De focul tău eu nu mai pot să fug Şi chiar de-aş vrea, spre el întruna vin. Cu sărutări fierbinţi aprinde focul, Din buze toarnă lavă şi jăratic Şi flăcările să-şi înceapă jocul Pe rugul meu cel trist şi singuratic. Îmbracă-mă întâi în evantaie Şi-n jerbe de scântei multicolore Şi arde-mă în dulcea ta văpaie, Iar focul tău încet să mă devore. Dar mistuie-ma-ncet şi pe-ndelete, Să mă topesc în jarul tău fierbinte, În roiul tău de stele şi comete. Pe rugul meu eu am să ard cuminte.
48 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CE ȚI-E SCRIS!... Viața e o misiune ce ți-e dată s-o-mplinești, s-o trăiești cu pasiune, să visezi, să dăruiești! Pasiunea este arta care vine din străfunduri, studiază-i cu drag carta, deslușind cuget și gânduri.
Petre PRIOTEASA
Să visezi este posibil, când spiritual izbutește, făurești ce e credibil, iar meritul tău sporește. Numai dăruind primești, asta este legea firii, doar prin fapte să vorbești de izvorul nemuririi. Fapte bune faci în viață, iar noi număra-le-vom, simulare îndrăzneață să numeri frunzele-n pom! Săvârșindu-ți misiunea, pleci cu inima-mpăcată, lumii ai lăsat minunea, la care te-ntorci vreodată.
VÂNĂTOARE SEMANTICĂ Mă caută un gând simbol ascuns într-un cotlon zbanghiu, se zbenguie, îmi dă târcol, stingând scânteia lui târziu. Eu, stând la pândă, vreau să-l prind din tărtăcuță să-i scot sensul, oblonul tainic să-i deschid să iau doar ritmul, rima, versul. E greu de prins un gând pribeag când nu i s-a-mplinit sorocul, statornicia-l dă-n vileag și-mi leg de harul lui norocul. De insistență copleșiți ne-ngemănăm arcuș pe coardă, cu vrăji de vise-nmuguriți dăm foc viorilor să ardă.
Viața curge implacabil, tu urmează cursul ei, dovedești că ești capabil făptuind-o prin idei. Stă deasupra Creatorul, ochiu-I treaz veghează-n taină, heruvimii cântă-n corul care îți prezice faimă.
OSMOZĂ Și dacă tot ne-ai ”osmozat”: tu ca poet, noi cititori, consider că ar fi păcat să nu simțim ai tăi fiori! Tu, zi de zi, vii și ne-ncânți cu așteptate poezii, de jale și de dor le cânți celor cu suflete pustii. Și bucuria este mare când versul tău e ca un foc ce dă răspuns, fără-ntrebare, la tot ce-n inimi are loc. Ai intuit că-n cititor se mistuie ce vrei să spui, pe mine m-ai făcut dator și nu vrei să-mi pun lira-n cui. Ne acordăm pe-aceeași undă, leacuri și vise împletim, profundă, gravă și fecundă fie osmoza ce clădim! Și dacă sufletu-nsetat se-adapă la al tău izvor, fii fericit, prin ce-ai creat o să devii nemuritor! Iar ca răsplată-n mod subit obții al vieții atestat: iubește ca să fii iubit și iartă ca să fii iertat, cinstește ca să fii cinstit, respectă să fii respectat, dorește ca să fii dorit, stimează ca să fii stimat, unește ca să fii unit, ajută să fii ajutat! sfințește ca să fii sfințit și astfel vei fi lăudat!
CONSTATARE Te naști în lume cu noroc, dar nu există doi pe-un loc, nu judeca, nu pizmui, de ai puțin, nu jindu! Fii vrednic de atât cât ai, că poți și altuia să dai! Vrei să fii bine înțeles, dar ce tovarăși ți-ai ales? Or fi toți pe potriva ta? Pe-același loc nu pot doi sta. De ești țâfnos, mereu calic, greșești și nu rezolvi nimic. mai pune unul, altul lasă, se poate-ntemeia o casă. Privește mândru înapoi: curg aparențele șuvoi de zâmbete prietenești, să le accepți, să te ferești?! Să-ți amintești că viața ta ar fi putut să fie-a mea! Adesea greu m-am exprimat, gândind ce spun, am judecat că știu ce zic, să pot privi, fără tăgada de-a strivi. În fine, știu c-același sunt cu vise,spaime, păr cărunt și mă privesc interior, cu ochi valoric mă-nfior că gesturi sunt cuvintele rămase-n cord ca sfintele. N-am cunoscut audiență, doar răutate sau clemență, copil fiind, am remarcat cum râdeau de-un handicapat, dar nu vedeau că mintea lor era handicapatul choir, că râde ciob de oale sparte cum umbră-om nu se desparte, durerea o simțim la fel, necazul – trecem peste el, la bucurii ne-nghesuim, la fericiri primii să fim, în toți tresare inima: să poți urî, să poți stima, Privește înapoia ta că frica ta e frica mea! Când poți să pierzi tot ce-ai avut nu aștepta alt început, ești la final, depui mandatul că-n locul tău se naște altul, chiar dacă lumea nu-i la fel, noi toți îi suntem top-model: omul-trecut, om-viitor – totul pe trend superior!
49 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CĂLĂTORIE PE INSULA UITĂRII (Partea I) Se aud sirene în vechiul port sunând, un vas își anunță pasagerii întârziați să-și grăbească pașii agale plimbăreți, căci a sosit ceasul să-și ridice ancora. Sub privirea unui far ruginit de furtuni, către luna plină, se îndreaptă plutind, dansează cu marea pe ritmuri de vals, pradă ușoară necunoscutului orizont. Se îmbină apa cu cerul albastru infinit, vaporul se preface într-o lebădă albă, se pierde în zare zburând printre nori, doi ochi triști de iubită lăsând la țărm.
Mirela MARCOCI
CĂLĂTORIE PE INSULA UITĂRII (Parte a II-a)
Un flăcău se îndepărtează îngândurat, mai presus de orice își iubește aleasa, dar are de îndeplinit un sfânt jurământ pe patul agoniei, răposatului tată rostit.
Vrăjit de cuvintele tatălui, scrise în jurnal, recitea la nesfârșit tânărul aventurier isprăvile pățite de-alungul unei vieți, poveste scoasă din cel mai frumos vis.
Îmbătrânită de sute de ani ce-a trăit, odihnește în jurnalul acelui călător pe o hârtie șifonată, o hartă desenată, indicând un punct numit Insula Uitării.
Firimturi de amintiri i se reîntorceau cu imaginea părintelui ce-l adormea, soptindu-i în noapțile sale copilărești, aceiași legendă a unui chipeș cavaler.
În măruntaiele sale zace îngropat un cufăr ticsit cu bijuterii elegante, trofeele însușite de un cuceritor, purtate cândva de distinse doamne.
Cavalerul purta o pură iubire ascunsă pentru una din cele cinzeci de Nereide ale mării Meditarane, o dulce nimfă divină, mirifica Anfitrite, a lui Nereus și Doris, fiică. Nu exista pe cerul senin nici măcar un apus, fără ca el în crepuscul să admire dansul ei senzual printre norocoșii delfini și spuma albicioasă a valurilor mării. Într- una din frumoasele seri a îndrăznit să-și înmoaie picioarele-n apa cea rece, Anfitrite, fermecată de nobila simplitatea a lui, în loc să se sperie, s-a îndrăgostit de muritor. Dintr-odată o furtună s-a iscat din nimic, tulburând dragostea între cei doi iubiți de furiosul Poseidon, zeul tuturor apelor, din străfundul mării, ce o iubea pe ascuns. Înfuriat de cele văzute, de gelozie orbit, pe Anfitrite a furat-o s-o ducă în adânc, iar pe chipeșul om ce-i era în iubire rival, l-a blestemat, aruncându-l pe Insula Uitării.
50 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Copacii din livadă (Fragment) Copacii se plimbau desculţi cu rădăcinile scoase din pământ îmbătrîniţi de anii prea mulţi în care au crezut în al tău cuvânt. Copacii se plimbau însetaţi cu crengile veştejite timpuriu de magia din iubire înşelaţi şi de necuvantu-ţi din pustiu. Copacii acum sunt foi de carte şi în locul lor puieţi am sădit; foile grăiesc că tu ai fost aparte şi iubirea din livada n-a murit...
Să crezi în steaua ta Să crezi în steaua ta atunci când viaţă da cu tine de pământ e lecţia cea mai grea, dar şi momentul când îţi poţi lua avânt. Să crezi în steaua ta poate fi cea mai periculoasă aventurăviaţă este prea grea, dar şi cu Dumnezeu singura legătură. Să crezi în steaua ta e o obligaţie, nu o opţiune în mister, calea e adesea grea, dar şi cea mai curată legătură-n cer.
Am pus sufletul pe masă
Înviază şi în mine, Doamne !
Am pus sufletul pe masă şi le-am spus îngerilor din oameni: Luaţi-l, dacă va este spre folos! Şi s-au înfruptat pe rând, prietenii înfometaţi, duşmanii după rost şi toţi nesocotiţii...
ÎNTINDE MÂNA
Mărioara NEDEA
PROFILURI Figuri ancestrale stropindu-mi făptura îmi cauta cu voluptate gura, Prin stropii de nuanță transcendentă ce tainic, în spirala ascendentă, Mă bucură cu izuri monocrome de umeri de icoane policrome. De-abia mai reușesc să număr toți fluturii .Să-I mai enumăr, Că-n lampa mea de vânătă stafie, Au ronțăit o mreană stacojie. Aș vrea un crocodil pe Niluri să fiu, cu sute de profiluri.
Gabriel-Ștefan MINICĂ
Întinde mâna să guști curcubeul din zori. Ești pregătită să muști Placenta ninsă din flori? Un strop de iubire așteaptă un mizantrop luceafăr teribil, Ce-și pierde lumina pe-o treaptă cu un accent neverosimil. Sub cerul răzvrătit spre sine, Un calm zefir îți cruță-o pană. Și-un future pândind la tine, Înnoadă alge-n vers de rană.
Înviază şi în mine, Doamne ! sunt Lazăr cel rătăcit de Tine, Doamne, în mine, înviază ! O, Mamă, la căpătâiul sufletului veghează când somnul de trup fi-va-mi, să nu rătăcesc, Lumină să caut şi să nu găsesc. O, Doamne, în mine înviază ! să pot să rătăcesc spre vecie, fiorul pământesc...
DEȘIRARE Miroase ceru-a zbor de fluturi și-a dragoste fără săruturi. Se umple aerul de muguri, De sânge, de erori, de ruguri. Un strat verzui de chiparoase, Mi-adorame zgomotul din oase. Îmi număr florile și iezii. Argila arde în diezii unui pian cu noduri multe, În care moliile slute te-au tot tivit trei ani în șir. Și-acum trudesc să te deșir.
51 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CHIMIA VIEȚII Viața este o reacție chimică, fenomen ce se petrece în timp. Fericirea, produsul principal de reacție; Nu poate fi dobândită dacă Reactanții (tu si eu) nu sunt ajutați de un catalizator Care mărește viteza de reacție, exprimată prin numărul de ispite, dorințe înăbușite, piedici ce reactionează în unitatea de timp pe unitatea de suflet. Catalizatorul se dezactiveaza în perioada de inducție; E nevoie de tine, de soare să-l reactivăm În credintă și iubire... Dragul meu promotor, vei mări considerabil activitatea catalizatorului, partea mea de noroc; Dragostea (promotorul vieții), fără dăruire nu modifică viteza reacției chimice ; viața rămâne searbădă, trăind în întuneric ești doar o umbră goală pe pământ. Destinul este întors cu 180 grade dacă otrăvurile (substanțe fără suflet) urmăresc fatalitatea, sorbindu-ți și ultimele fărâme de oxigen, ultimele raze de soare. Inhibitorii micșorează viteza reacțiilor chimice, actionând asupra reactanților, tu, prietena mea cea mai buna care te-ai așezat nerugată, nedorită, ca un zid între mine și celălalt reactant, ai rupt firul iubirii, ai udat scânteia în motorul inimii. Te-ai erijat în apărătorul dreptății, actionând asupra noastră, a reactanților, „iubiți pe veci, soți-niciodată". Și nu asupra catalizatorului, destinul care curge... Fără iubire, fără speranță, în bătaia vântului și înăbușit de lacrimi, Viața trece pe lângă mine, lăsând loc altor reactanți Să reacționeze fericiți... Eu rămân observator, un învins fără învingător, O clipă în așteptarea somnului, Și ceasul s-a oprit...
Rodica MORUȚAN
LA FEL DE TINERI Am înțeles iubirea rătăcind în cuvinte nerostite, Am șters rănile anotimpului infidel frunzelor Și m-am ridicat din verdele pământului Cu tine. Ne-am regăsit renăscuți În sufletul primăverii; Creștem dragoste, sânge din sângele nostru, Creștem lumină, dar nu pentru noi … Semănăm cerul și anotimpul florilor; Înălțăm diminețile din colțurile păcii Și Dumnezeu ne sărută frunțile, La fel de tineri...
LA FEREASTRA NOPȚII TALE... Înfloresc la fereastra nopții tale, Am floare de cireș în păr și miros a primăvară; Te iert de atâta așteptare Pentru că mi-e inima duioasă. Calc deznădejde după deznădejde Și nu m-am plâns niciodată. De câte ori mă întorc la fereastra nopții tale Am inima în pârg și miros a primăvară.
52 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
TRADIȚII LA ÎNĂLȚAREA DOMNULUI Maria FILIPOIU
PRĂZNUIREA EROILOR În cimitirul satului, la Înălțarea Domnului, eroii sunt comemorați de prieteni și de urmași. Clopotele dau trezire, de-a Înălțării vestire. Spre a morților odihnă cântă sobor fără tihnă. La slujba de pomenire, rânduită-i prăznuire în tradiție creștină, cu merinde și lumină. Din urmașii ce i-au iubit, spre cei morți se-nalță spirit, cu lacrimă arzătoare ca ceara din lumânare. Sufletele lăcrimează, când preoții tămâiază mormintele celor jertfiți, la Înălțare prăznuiți.
După patruzeci de zile de la Sfânta Înviere, Înălțarea-i prăznuire. Credinței lăsând mistere.
Ioan-Ciprian MOROȘANU
ETERNITATE
Iisus Hristos isprăvește menire sfântă pe pământ. Lumea îi sărbătorește Înălțarea cu Duhul Sfânt.
Te iau cu mine în eternitate ... La poarta dintre lumi îngenunchez Să spun un "Tatăl nostru" și un "Crez" Și-un "Te iubesc", așa-n singurătate .
De la Paști la Înălțare, se spune că cerul e deschis. Celui ce-n acest timp moare, sufletul în rai e trimis.
Mai zăbovesc puțin în pietate ; Nu am atât curaj să mă desprjnd De veacul meu ce-aș vrea să-l mai întind Să-ți mai aduc, iubito, mere coapte .
În sfântă zi e prăznuită Sărbătoarea Eroilor. Prin datini este cinstită pentru lupta și jertfirea lor. Morților se dă pomană cu lumină și prescură, lângă porția de hrană, un pahar de băutură. După tradiție sfântă, din zori de zi la înserat, credincioșii se salută, spunând ,,Hristos s-a înălțat!"
Dar e nădejdea tuturor că, învierea morților aduce viața veacului în ruga credinciosului.
Prin obiceiuri străbune, ouă în roșu se vopsesc și se invocă minune de credincioși, când le ciocnesc.
În conștiințe renaște taina-nvierii de Paște și-a Domnului Înălțare, la a Tatălui chemare.
Din obiceiuri străbune, semănatul se sfârșește. Că sămânța-n sol rămâne seacă, sau planta nu crește.
Unicul Fiu al Domnului să stea de-a dreapta Tatălui. Duhul Sfânt cu Fiul vine, de-a fi-n veci, Sfânta Treime.
Caii ce au fost blestemați, de Înălțare sau Ispas, hrănindu-i, vor fi săturați. Dar numai vreme de un ceas.
Iar cum Hristos a înviat și la ceruri s-a înălțat, credința e-nălțătoare, și după ce omul moare.
Printr-o zicală din popor, vis nesperat se împlinește. Că ,,La Paștele Cailor", reală este poveste.
Aș mai dori să-ți dau, nevinovate , Gingașe flori cu rouă de argint Ce a picat din ochi ce nu te mint , Iar tu, la rând, să le săruți pe toate Și să-mi șoptești din buze nemușcate Că n-am pierdut un dor, definitiv , Că "a iubi" nu e diminutiv , Ci infinit cu "plus" și "mai departe" . Să îmi ridic, atunci, împreunate Mâinile seci de mii de nopți de scris Și de căderi prelungi întru abis , Să-ți dau un cer de stele-ngemănate . Deja-i târziu la poarta dinspre noapte , Un ultim pas în somnul fără vis ; Mi te-am cuprins în suflet, nepermis , Căci "a iubi" îmi e eternitate .
53 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
TRECURĂ ANII ...
Victor DRĂGOLICI
Când privesc aceste poze Mă gândesc la ce visam, Că voi fi la fel şi mâine, Sau mai rău decât eram. Ele aduc mărturie, Vremea care a trecut Lasă-n urmă amintire La cei ce m-au cunoscut.
Orice muncă-i valoroasă Când aduce un folos. Munca mea nu-i cunoscută, Este-o muncă de prisos...
Cum trec anii tinereţii Cum trec şi se duc în zbor, Lasă-n urmă amintirea Unui om căutător. Vine-o vreme, pleacă-o vreme Şi cu ea mă duc şi eu. Încotro ... nu ştie nimeni, Decât Bunul Dumnezeu.
EU, POATE-S...
Aurel CHIOREAN
Eu, poate-s universul de patimi prins de-a valma, lăstarii vieții mele sunt foșnetul din arbori, pe buze îmi așezi, deodat' cuvânt, sau palma, ca lacrimile scurse, la porți să-mi fie martori.
ȘTII, VĂD Știi văd și-acum, iubito, pădurea de iubire, cu ghinzile crăpate, cu fructul ei enorm, mustesc printre printre frunzișuri, în dor de nemurire, să te visez iubito și seara când adorm. Sunt zborul unor fluturi, mustind printre ciorchine, albit de stropi de ploaie, spetit într-un pustiu, un răsărit de toamnă, în dorul meu de tine, de când tu ai plecat, nu știu, de mă mai știu. Acum sunt nins prin ramuri, peste pământ comori, țesut cu stropi de apă, pe creanga mea uscată, sunt stâlpul de iubire, fântâni la Zăcători, pulsând un dor butuc, sub coaja cea uscată.
Nu vreau ca să ne bată, un vânt prin poarta noastră, când tu îmi ești dorință și-n mine te răsar. al lunii în lumină, sau în tăceri de astră, nici umbrele căzute din ultimul pătrar. Poate mi-au mai rămas, cuvintele în voci, când timpul care trece pe buze mi se zbate, privirea mi-e corăbii cu care să te întorci și așteptarea velă, dorințelor purtate . Tu ai crescut în mine, cu rădăcini rostite, ca eu să stau la pândă în timpul meu atent, dar nu îmi plâng, iubito, iubirea în cuvinte, ci te rostesc în portul, unde-ancorez...prezent.
54 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
CÂND SPUN, TE IUBESC Când spun te iubesc respiră Pământul, Iar şoaptele gurii rămân fără grai, Nelinişte-n în jur, pribeag este gândul, Aprinsă chemare spre visul din Rai. Când spun te iubesc, dansez printre valuri, Văd chipul tău drag în cupa iubirii, Adun nuferi albi şi macii din dealuri, Ofrandă ofer, zălog fericirii.
Olga VĂDUVA
Când spun te iubesc, scriu versuri pe stâncă, Cu aripi uşoare plutesc, prind o stea, Iubirea o simt, las ochii să plângă, Când eşti prea departe am inima grea. Când spun te iubesc, mă mistuie dorul. Văpaie aprinsă e inima mea. Cuvintele tac. Ce-nalt este zborul! Vibrând Universul... simt dragostea ta.
TANGOU SENIN Motto: Cu dragostea omori timpul, cu timpul omori dragostea. Filozofie Glumeaţă…de cafenea Dincolo de-a bănuiala …că în Cartea Vieţii scrie, La capitolul DESTINE, că-ndoiala-i mereu vie, Se ştie că în iubire apar uneori uşor … „Clipe de împotrivire” cu impact mare în…dor! Ele fac mereu furori! Dac-apar chiar la-nceput, Vieţii nu îi ia prea mult Să vadă ce-i de făcut! Semne clare anul cere, …Chiar după luna de miere, Dacă trece fără fiere,…de-a deşertului putere! Dacă nu, sunt clipe-n oază ce spun că…VIAŢA PRIMEAZĂ Şi nu-şi pierde importanţa, Chiar când…a plecat speranţa! Dar nu vin să vă reţin, vorbind numai de tristeţe, Fiindcă ştiu că-n tinereţe Ca aceasta să diapară,…din iubire, ne lua…ZILE! De-aia cred c-a doua oară, Trebui să existe-afară... Altă cale de ieşire, mai altfel, spre… fericire: Cea frumoasă, fără griji, …ce nu pleacă pe furiş, Dacă simte-ntradevăr urme de „ALEATOR” Ce fac rău în viitor....şi împing încetişor Spre dublarea de reţete la capitolul REGRETE! Aşa afli întâmplător cât poate fi de uşor, Când în mod real iubim... să trăim în mod senin!
Nicu DOFTOREANU
55 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
EPIGASTRE: CREMA DE RÂS
Mariana NEACȘU
UNUI OPORTUNIST
Ca o bună gospodină Şi cu-n bun rafinament Folosesc crema, cu vină, Fiindcă n-am antrenament.
Ai fost mereu încurajat Pe umăr bine periat, Iar tu cu brio ţi-ai jucat Chiar rolul de slugarnic.
Rezultatul chiar se vede Peste riduri, când aplic. Zâmbăreaţă sunt! Mă crede! Dar nu ştiu cum să-mi explic!
Dar, când cortina s-a lăsat, Ai apărut, de „bis“ purtat, Să mai aduni ce-amprăştiat Un public foarte „darnic“.
M-AŞ FACE VERS...
PRINTRE GÂNDURI RĂTĂCITĂ
M-aş face vers, precum un râu să curg În blânda şi iubita primăvară, ghiocel! Mai am de mers. Păcat că-s în amurg! Să-l văd crescând, să ştiu că-l las pe lume măricel!
Am fost mereu întrebătoare frunză Pe-aleea părăsiţilor castani, Ce aş fi fost, de-ar fi dorit s-ascunză Sub praful lumii, poate, nişte ani?
Mereu să se strecoare printre brazi Şi razele de soare să le-adune-n cupa lui. Ce dacă-i crud şi tânăr încă, azi!? E fiul aşteptatei Primăveri şi-a Dorului.
Plimb pasul meu nesigur, fără grabă, Foşnesc ideile prin părul meu, Ce să răspund, de cineva mă-ntreabă Ce am făcut cu timpul? Cine-s eu?
VINO LÂNGĂ MINE Dor sfâşietor inima îmi frânge caut printre nori zâmbetul tău dulce strig cu neputinţă în a mea durere Domnul să te-ntoarcă cu a Sa putere bântui fără tihnă cu amar pustiu sufletu-mi se stinge în noapte tâziu viaţa fără tine nu mai are sens vino lângă mine tu al meu ales strânge-mă în braţe şi m-alintă iar viaţa fără tine astăzi e-n zadar
desen Cristina SOCOBEAN
PĂȘIND ALĂTURI Iubitule mi-e dor de tine, şi te adun din vise de demult,
Iubirea noastră reînvie-acuma, născându-se din alte lumi uitate, Paşim, ţinându-ne de mână, îngemănând al sufletelor dor,
Şi pe sub gene coborâte lin de pleoape, furam săruturi dulci în miez de noapte,
ce se ivesc acum din zări străine, amestecând în inimi al dragostei tumult.
Eugenia ENESCU-GAVRILESCU
păşind alături, pe alei ce Luna, le scaldă-n dorurile noastre toate.
cu sentimente pure şi curate, stârnind al inimii sublim fior. şi ne-alintăm cu mângîieri şi soapte, ţinând a noastre trupuri strâns, aproape.
56 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________ Așa cum am aflat de la Eugenia Boteanu, pentru a marca momentele evenimentului,
moderatoarea întâmplării artistice, muzeograful Ana Florescu, a avut ca invitaţi câţiva profesionişti ai domeniilor: artistul plastic Aglaie Corneanu şi scriitorii Gherghe Median şi Traian Apetrei. Victor FOCA
SACRALITATE ȘI DESTIN Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al International Association of Art, Victor Foca s-a născut la București în anul 1944. A urmat cursurile liceului „Octav Băncilă” din Iași, centru al culturii românești, unde a studiat și artele plastice la clasa profesorului Dan Hatmanu (promoția 1966). S-a stabilit la Botoșani unde a predat desenul la Școala 8. La Victor Foca, forţa interiorizării poetice conduce către o stare transcendentală. Criticul de artă Valentin Ciucă scrie despre Victor Foca "...încerc să reconstitui parcursul statornic al artistului, cel care nu are nimic în comun cu ceea ce vedem de obicei pe simeze. Nu urmărește câștiguri materiale și nici beneficii de imagine. El știe că are o misiune de îndeplinit, aceea de a ridica vălul de pe lucruri care trimit la sacralitate și destin. Proiectul său artistic și plastic surprinde prin consecvență și continuitate, fiind, aproape la fel cu artistul care a pictat toată viața același motiv". Din 1966 a avut expoziții anuale de grup UAP, grafică, pictură, sculptură. A elaborat conceptul plastic original „Marele Tot”, un omagiu adus Armoniei Universale prin lucrări plastice abstracte geometrizate.
Sub numele generic „Cu ochii copilariei", a organizat zeci de ediții expozitionale școlare, avand lucrări abstracte personale, deschise la Botosani -1990, 1991, 1993, 1994, Zürich, Budapesta – 1991. De asemenea, expoziţia itinerantă „Porni Luceafăru”, în anul 1999. A realizat „Bustul lui Mihai Eminescu” care a fost amplasat la data de 15 iunie 2005 în satul Mihai Eminescu, comuna Gorbăneşti Judeţul Botoşani. Victor Foca a transpus în pictură murală (în regie proprie) proiectul ,,Slavă Ție” în școli și licee din municipiul Botoşani 2012. În anul 2013, la Centrul Cultural Intercomunitar Botoșani, a organizat expoziția „Simfonia culorilor”. A expus „În tandem”, alături de Eugenia Boteanu în 2014, la Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”, unde, în acelaşi timp, și-au lansat cărţile „Tandem”, Editura „PIM”, Iaşi 2014 (Eugenia Boteanu, Victor Foca), şi „Blestemul casei”, Editura „Corgal Press”, Bacău, 2013 (Eugenia Boteanu .
Gheorghe Median: 1. „Victor Foca este un mare artist al României, un lup singuratic în artă”; 2. „ca fost student al lui Dan Hatmanu, Victor Foca a avut curajul să nu-l copieze şi să aleagă drumul artei abstracte, situaţie în care rişti să nu fii înţeles, ai ghinionul să fii ocolit”; 3. „grafica lui Foca trebuie văzută în modul în care descoperi fructul într-o pastilă de vitamine”; 4. „formele rotunde, mulţimea de spirale, ogivele, segerează perfecţiunea, ceea ce face să fie un reper în arta românească”; Traian Apetrei: 1.”în pictura, grafica şi creaţia literară a celor doi, regăsesc nişte veritabili gânditori asupra vieţii”; 2. „ambii se adresează direct oamenilor, convinşi că au să le spună ceva despre viaţă”; 3. „căutările lor spre zona artelor plastice au fost o constantă completată de poezie”; 4. „autorii actelor artistice de azi ne invită să rezonăm cu tema creaţiei, fiindcă omul construieşte şi crează simultan cu Dumnezeu”. Anul acesta, La Galeriile de Artă „Ștefan Luchian”, în aprilie, sub auspiciile Muzeului Județean Botoșani și Uniunea Artiștilor Plastici din România, s-a organizat expoziția colectivă „Adieri cromatice”, unde, alături de alți membri UAPR, a expus și Victor Foca. Într-un aticol, criticul de artă Valentin Ciucă a scris despre artist: „Predispus prin rigoare și fantezie să cerceteze și să experimenteze asemenea valori, Victor Foca se definește prin creativitate și măsură a lucrurilor. Imaginile rezultate din conceptul Punct plastic armonic generează o infinitate de imagini ceea ce ne duce cu gândul la divinitate. Într-o secțiune plană prin mijlocul sferelor aliniate, urmărește mișcarea uniform accelerată, a acestora prin care se observă nașterea unei spirale – Spirala armonică, care pleacă din infinitul mic și trimite la – Dumnezeu și crește ajungând în marele infinit – al aceluiași Dumnezeu… Constant în cercetările sale, Victor Foca se singularizează ca viziune și deschide orizonturile posibilului. Expoziția recentă de la Botoșani reconfirmă o vocație și împlinește un destin de creator. Parcursul său actual certifică și impune o cercetare asiduă deschizând noi orizonturi estetice. Imaginile obținute pe calculator fac ca dialogul vizual să existe ca o alternativă la pictura tradițională. Victor Foca este un frenetic iscoditor al orizonturilor posibile. Rămâne ca timpul să confirme sau să infirme propunerile artistului interesat de o altă viziune asupra dialogului vizual… Cei care îndrăznesc, au deseori, șansa de a câștiga…”
57 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Victor MARTIN
OAMENI GOI PE STRĂZI (continuare din nr. 2)
şedinţei. Aici, discutăm o problemă cu implicaţii mult mai profunde, cu repercursiuni neaşteptate, imprevizibile, în timp. Vă rog să reveniţi la subiect! - Nu revin la nici un subiect. Or să ne mănânce minoritarii. Lor le vine mult mai uşor să demonstreze ceva, altcuiva decât propriului lor popor…S-au înmulţit peste măsură şi nici nu mai pot fi depistaţi, umblând goi pe străzi, ca şi noi. - Vă rog să treceţi la loc! - Nu trec niciunde! - Mă obligaţi să amân şedinţa. Auzind că e pericol să fie chemaţi din nou, consilierul s-a depărtat de microfon, făcând semne sau,obscene, şi s-a apropiat următorul înscris pe listă. - Vreau să spun, la începutul luării mele de cuvânt, că nici eu nu suport minoritarii, care se chinuie să demonstreze că ne sunt superiori, dar un lucru trebuie să recunoaştem: şi ei umblă goi pe stradă, la serviciu, şi lor li se poate deregla climatizarea. Nu-i împiedică nimeni să se înmulţească. Pentru că nu se înmulţesc ca iepurii, e demonstraţia faptului că au ajuns la un grad ridicat de civilizaţie. Au înţeles că, dacă trebuie să se înmulţească numai pentru a fi majoritari, e prea puţin. Au înţeles că nu trebuie să facă din creşterea numărului de indivizi un scop în sine… - Mai la obiect, domnule! a intervenit conducătorul şedinţei. - Mai la obiect?! Mai la obiect e faptul că suntem un oraş între oraşe. Dacă ne apucăm să ne împopoţonăm fără aprobarea guvernului, parlamentului şi preşedinţiei, e posibil să ni se taie gazul sau să se bage armata peste noi. Eu zic să nu călcăm legea administraţiei locale şi cea a funcţionarului public. Să ne vedem de micile noastre hotărâri meschine, de spaţii comerciale, nume de străzi, salarii, comemorări, zilele oraşului, delegaţii în străinătate şi decernări de titluri! A luat cuvântul şi o reprezentantă a sexului slab şi frumos, membră a unei formaţiuni politice civicliberale, arătând că, paradoxal, s-a micşorat numărul de violuri sau agresiuni verbale la adresa femeilor. - Când eşti gol, te gândeşti că poţi fi tu însuţi agresat, indiferent de sex, a concluzionat ea. Trecând peste un mic incident, în care un cameraman, având intenţia să-i facă loc femeii, să treacă la loc, s-a agăţat de un fir, căzând cât era de lat, şedinţa a continuat. Părerile au fost pro şi contra ideii primarului. - Nu am nimic cu minoritarii, a spus un reprezentant al unui mic partid naţionalist. Atâta timp cât nu fac rele, pe reprezentanţii naţionalităţilor conlocuitoare nu-i bagă nimeni în seamă. Vreau să spun că, după criteriul culorii pielii, unii, mai închişi la culoare, pot fi mai uşor de urmărit, când sunt dezbrăcaţi, asta fiind treaba Poliţiei.
Timp de o oră, s-au perindat la microfon mai mulţi consilieri, aprobând ideea îmbrăcării locuitorilor dimpotrivă, criticând-o cu vehemenţă. - La un buget de austeritate, cum este cel al oraşului nostru, asta ne mai lipseşte, să dăm miliarde de lei pe haine, a spus un vorbitor, relevând faptul că s-a pierdut tradiţia croitoriei. Nici ce mai e la modă nu se ştie, aceasta dispărând odată cu obiectul discuţiei. Să trimiţi şomeri la calificare, în meseria de croitor, departe, în micile enclave, unde oamenii nu au evoluat şi umblă îmbrăcaţi, e pierdere de timp şi de bani. Nici nu mai există căi de acces spre zonele respective. Mai bine am folosi banii să astupăm gropile din şosele, să construim mai multe şcoli sau să ajutăm sănătatea şi cultura, a încheiat el. - Unde sunt tradiţiile noastre?! şi-a început discursul un al doilea consilier, al unui alt partid de stânga. Unde sunt frumoasele noastre costume populare? Dacă un minoritar ţine gura închisă şi nu se exprimă în limba lui, nici nu ştii că e minoritar. El se poate strecura în orice structură a statului, subminându-i autoritatea. - Da, dar minoritarii tuciurii şi-au pierdut obiectul muncii. Noi nu mai avem buzunare, unde să-şi bage ei mâinile…,a sărit un consilier al forţelor de dreapta. - Şi, în plus, cine te împiedică pe dumneata să-ţi pui un frumos costum popular, din zona unde te-ai născut, şi să petreci o frumoasă seară românească, în intimitate, cu nevasta, dacă eşti aşa mare naţionalist?! a completat un al doilea consilier al uniunii de dreapta. - Să vă suiţi voi în pat, îmbrăcaţi în costum popular, cu iţari de bumbac, cizme, laibăr şi pălăriuţă cu pene, pe o căldură înăbuşitoare! a strigat consilierul de stânga în microfon. Am făcut nenumărate cereri, să vină să-mi repare climatizarea. Dacă noi, consilierii, suntem trataţi cu dispreţ, ce să mai vorbim de omul simplu, care umblă cu fundul gol pe stradă şi după care am luat zece piei, printr-o fiscalitate înrobitoare?…Eu vreau să ies cu nevasta şi copiii, dumineca, la biserică, îmbrăcat în costum popular, să mă admire lumea. - E problema dumitale, a intervenit preşedintele 58 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
UN STROP DE ROUĂ ȘI UN SOARE Sunt astăzi doar un strop de rouă Rătăcitor pe mare-albastră A sufletului tău, iubire! De fapt e mare-marea noastră! Iar tu ești soarele-arzător Ce mă culegi cu un sărut Plutesc ușor, încet pe-un nor Și nu-nțeleg cum m-ai văzut? M-ai căutat ca să mă sorbi Să-mi sorbi culorile, iubire! Să-mi spui doar vorbe de amor! Să mă iubești fără oprire! Și m-ai cules cu un sărut Fugar,dar câtă-mpătimire! De-ar fi să țin-un veac măcar Să mă sorbești fără oprire! Pe buzele-ți arzând de dor Eu mă așez fără-ncetare… Plutim intens pe-un mare nor Căci eu sunt rouă, tu ești soare! Sunt roua ta ce o culegi În fiecare dimineață Tu,soare bland ce mă trezești Și ce m-ai readus la viață. Poți să mă sorbi oricând,de vrei Să mă săruți fără-ncetare Și viață din a ta să-mi dai Căci eu sunt rouă, tu ești soare!
Petronela IGNAT-APOPEI
SCULPTORUL ÎN PIATRĂ Mergând pe drumul vieții ,o piatra-I întâlnit Și te-ai oprit atunci când piatra ți-a vorbit. Și te-ai mirat, căci piatra nu poate glăsui Și ai luat-o-n suflet, voind a șlefui… S-o șlefuiești și viață din viața ta să-I dai! Deși cam colțuroasă, tu neted-o simțeai! Cu mâinile-ți frumoase o mângâiai încet Și ea-ncepea să cânte duios, ca un poet. Nici dalta nu putea să spargă piatra grea, Dar, de puneai tu mâna, câte un colț cădea. Și, fără nicio daltă cu dragostea-i lucrat Până ce piatra ta un chip a căpătat. Și a ieșit un înger cu corpul de femeie Și ai ținut-o-n suflet, alăturea să-ți steie. Și ai tot șlefuit-o și dragoste i-ai dat, Până ce piatra ta suflet a căpătat! Te-apropiai de ea și brațele-ntindea Să te primească-n brațe și gura-ți căuta, Să o sărute dulce, cu patimă și-ardoare Nu mai era o piatră! Era femeie,oare? A devenit femeie o piatră șlefuită, Din dragostea curată, ți-a devenit iubită Din câtă împietrire ei îi fusese dată, A devenit femeie! Era o dulce fată! Cu glas frumos și dulce ce tare te-ncânta! Și,Doamne, cât de mândru-era opera ta! Și o iubeai năvalnic și te iubea și ea, Te săruta, te-mbrățișa și viață îți dădea! Tu îi dăduseși viață cu dulcea ta iubire Ea îți dădea viață și multă fericire! Și te purta spre ceruri pe culmi de fericire Și te temeai de clipa cea fără de iubire! Nu mai era o piatră, atât suflet i-ai dat! Ți-a devenit femeie, i-ai devenit bărbat Și-ai fost mai norocos decât pietrarul care, A încercat să dea viață la o floare! Căci tu i-ai dat iubire și viață din a ta Și piatra te-a ales, să fie piatra ta! Să fie o femeie din piatra colțuroasă, Să te iubească doar, să-ți fie credincioasă! Și ți-a vorbit și ți-a cântat căci dragoste-a primit Și-o poftă prea nebună de viață și iubit. Păstreaz-o pentru tine și nu o-nstrăina, Căci nu se mai găsește o piatră ca și ea!
59 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
SCRIITORI TALENTAȚI AI CULTURII ROMÂNEȘTI POSTDECEMBRISTE
Scriitoarea Cristina PLĂMĂDEALĂ
Vorbim adesea prin diferite mijloace, media sau conferinţe despre cultură şi promotorii ei, dar puţini suntem cei care ne cunoaştem adevăratele valori. Raportându-ne la identitatea unui popor, acesta rezistă în istorie prin trei mari izvoare şi anume, cultura prin oamenii ei de valoare, spiritualitate şi folcloricitate. Unul din tinerii talentaţi care a adus un plus deosebit culturii româneşti este scriitoarea Cristina Plămădeală originară din Republica Moldova, dar graţie inteligenţei sale şi talentului cu care a fost înzestrată de Dumnezeu ajunge să studieze la cele mai prestigioase universităţi ale lumii, Harward, Georgetown si Concordia University. După cum spunea însăşi Cristina că „Cei care ajung la Harward muncesc pentru talentul lor”. Dacă părinţii săi medici de profesie ajută la restabilirea sănătăţii trupeşti a omului, Cristina, datorită harului său de a scrie, ajută omul în regăsirea frumosului pierdut din sufletul lui. Nepoată a marelui ierarh şi cărturar al secolului XX, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, moşteneşte darul de a scrie şi de a mângâia prin
Andreea-Mădălina DONE cuvintele calde frumos aşternute pe pagina albă a hârtiei, sufletul cititorului chinuit de dor şi de singurătate. Cu această ocazie lansează romanul „Visul Mariei”, o carte profundă ce analizează omul modern şi starea sufletească a acestuia. Cartea de faţă tratează un punct sensibil pentru timpurile pe care le trăim azi şi anume, starea unei societăţi şi a indivizilor săi. Cu toţii ne-am îndepărtat astăzi de viaţa autentică a omului simplu care trăia laolaltă în dragoste şi armonie. Omul secularizat a devenit incapabil să mai iubească, iar atunci când este doborât de boală şi două tărâmuri”, „satul fără nume” şi „tărâmul celor care nu pot ierta”, finalizându-o cu „hanul sufletului rătăcit” care avea să însemne prin prisma autoarei locul de întâlnire cu Creatorul sau lăcaşul Lui, Biserica. Deşi locuieşte astăzi în Canada, în plin modernism şi tehnologizare a societăţii contemporane, ea nu şi-a uitat locurile natale şi nu în ultimul rând satul frumos şi tradiţional cu locuitorii ei simpli parcă desprinşi din povestirile lui Creanga. Foarte frumos scria Lucian Blaga în opera sa o odă închinată satului românesc, unde orice gând e mai încet decât centrul civilizaţiei moderne şi anume „veşnicia s-a născut la sat”. Ambiţioasă şi luptătoare, Cristina, această „micuţă Marie”, porneşte pe un drum al desăvârşirii sale personale plecând din boema Moldovă, lăsând in urmă jocurile copilăriei poate mult prea devreme, făcând loc studiului şi scrisului, talent ce avea să şi-l şlefuiască ani şi ani de-a rândul, devenind ceea ce este astăzi, un om care poate sluji pe alţii la rândul său. „Visul Mariei” poate fi în acelaşi timp şi un răspuns al Divinităţii cu privire la întrebările sale personale sau la alegerile pe care individul social le face în viaţa sa de zi cu zi. Acţiunea romanului este una complexa trecând de la o stare la alta, de la bucurie la tristeţe şi într-un final la regăsire. Sunt trăiri pe care însăşi autoarea le simte cu sufletul său deoarece marea dramă a omului contemporan, este neputinţa lui de a se regăsi pe sine şi pe Creatorul său în adâncul sufletului.
60 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Viorel MARTIN
FIERĂSTRĂUL Viorel urla de durere. Parcă cineva îi înfigea pumnale în laba piciorului. Se lovise, acum trei săptămâni, la degetul mic de la piciorul drept, în stâlpul uşii. Cum avea diabet, cu glicemii foarte mari, degetul, care se cocoşase în toate planurile, a început să se înroşească, învineţească, înnegrească. Fusese la trei spitale. I se făcuseră radiografii, dar degeaba. Nici un tratament. Nici o îmbunătăţire. Un pansament uscat, steril şi gata. Laba piciorului începuse să se învineţească şi ea. De la deget spre gleznă. - Trebuie să tăiem degetul-spusese doctorul, un tânăr timid şi foarte respectuos, care îl şi internase. Domnul Cucu, un bolnav din cameră, îi găsise şi o poreclă: Blândul. - Cine mă operează? - Eu, pentru că eu v-am internat, zise Blândul. Aşa este regula în spital. - Să nu vă supăraţi, dar aş dori să mă consulte şi un doctor mai în vârstă, cu mai multă experienţă. - Mâine dimineaţă, la vizită. La vizită, profesorul decisese: - Trebuie tăiat degetul, că s-a făcut gangrenă. Viorel era în camera de reanimare, în prima noapte după operaţie. Salon cu şase paturi. Acum erau doar doi pacienţi: Viorel şi Dorel. Dorel urla cel mai tare. Îl înjura pe Dumnezeu. Se ruga să vină cineva să îl ia. Dumnezeu sau Dracu. Cine o vrea, numai să îl ia. Îşi dădea pumni în inimă. - De ce nu te opreşti, nenorocito? Vreau să mor! Vreau să mor! Nu mai suport! Mamăăăă! Doamne ia-mă acuuum! Sau Dracu, cine m-o lua. Că nu mai pooot! Dorel era pensionar de un an de zile. Fusese în aceeaşi situaţie ca şi Viorel. Acum două luni, i se tăiase un deget. Din cauza diabetului, se necrozaseră şi celelalte. I se tăiaseră încă trei. Dureri groaznice. Se necrozase laba piciorului. I se tăiase şi aceasta. Alţi bani, alte dureri. Cum gangrena urca pe fluierul piciorului, acum două săptămâni i se amputase piciorul de sub genunchi.
Acum îl operaseră pentru “toaletare”. Adică mai umblaseră la rană şi îi mai tăiaseră şi puţin din os. Urla de înnebunea... De atâta durere, Viorel repeta întruna în minte: Tatăl nostru, care eşti în ceruri. Au! Sfinţească-se numele tău. Ah! Aoleu! Vie împărăţia ta, facă-se voia ta. Au… Mamăăăă! Precum în cer aşa şi pe pământ… Pumnalele se înfigeau mereu în picior. Doamne, iartămă şi ajută-mă să scap de durerile astea… Doamne iartă-l şi pe Dorel, că nu ştie ce spune. De durere spune, Doamne. Aşa operat cum era, Viorel coborâse din pat şi ieşise pe hol. - Este vreo doamnă asistentă pe aici? Vă rog să veniţi să-i daţi un calmant domnului Dorel, că moare de durere. - Dumneata de ce te-ai dat jos din pat? Nu vezi că e trei noaptea? De ce ne deranjezi? Aşa e normal, să îl doară! Lui Viorel îi stătea în gât să îi spună: - Păi, de asta lucraţi în schimbul de noapte. Să mai interveniţi când îi este rău vreunui bolnav. Nu să dormiţi până dimineaţa. Injecţia pentru calmare, deşi era cea mai tare pe care o aveau în spital, nu-şi făcuse efectul. Dorel urla şi înjura şi laptele pe care l-a supt. Viorel simţea zeci de pumnale care i se înfigeau în picior, dar îi era şi ruşine să se vaite, să urle de durere, când ştia ce dureri groaznice are Dorel. A doua zi dimineaţă, Viorel fusese mutat într-un salon din mansarda spitalului. Camera era teşită pe două laturi. Se vedea că este direct sub acoperiş. De! Doctorul lui fiind mai tânăr, avea cele mai proaste saloane. Deşi salonul avea patru paturi, Viorel găsi doar un bolnav. Un profesor de istorie pensionar, cam de şaptezeci şi cinci de ani, care mai mult zăcea de durere. Ce păţise? În urmă cu trei luni, diabetic fiind, venise la spital cu dureri la un deget lovit. I se tăiase degetul, apoi laba piciorului, apoi piciorul de sub genunchi. Se pare că aşa era moda în spital. Trei tăieturi, trei ciubucuri. Bună treabă! Acum profesorul venise să i se facă toaletarea, ca şi lui Dorel. Viorel se gândea cu groază, că profesorul, cu care vorbise despre Revoluţia Franceză, despre Carol al II-lea, despre Antonescu, despre dacii liberi, la vârsta lui, nu va rezista durerilor cumplite. Păcat de el. Ce minte avea! Viorel nu mai putea de durere. A cerut la o asistentă o coală de hârtie. A luat pixul şi a scris câteva versuri...
61 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
MOSORELUL DE CATIFEA La marginea drumului, în fața unei căsuțe era o grădinuță, cu flori în toate culorile curcubeului, frumos mirositoare. În fiecare dimineață, o fetiță durdulie cu ochii ca viorelele, uda florile cu apă dintr-o găletuță. - Bună dimineața, flori frumoase! - Bună să-ți fie inima, fetiță hărnicuță! Le curăța frunzele ofilite, săpa în jurul lor, le mângâia și le vorbea fiecăruia în parte: - Bună dimineața trandafiri mirositori, azi vă curăț de omizile verzi. Când ajunse lângă stratul cu lalele, nu-i venea să creadă! Erau ofilite vreo patru lalele și câteva lăcrămioare, iar celelalte flori erau foarte agitate: - Vine sfârșitul lumii... - Un monstru e sub pământ... - E cutremur... țipau florile înspăimântate... - Liniștiți-vă, dragele mele, zisă fetița curajoasă, mie nu mi-e frică de monstrul de sub pământ! Se uită cu atenție în jur și văzu o moviliță de pământ ce creștea văzând cu ochii și înțeleasă îngrijorarea florilor. Luă o sapă și așteptă, o ridică deasupra capului și trasă cu putere pământul, laolaltă cu un mosorel de catifea negru, cu lăbuțele mici , cu unghiile netăiate și cu-n botișor roziu, nervos de mama focului... - Cine ești tu fetițo, să știi că mă deranjezi de la muncă! - Pe mine mă cheamă, Cecilia și am grijă de florile din grădinuță, De ce le ai făcut rău? Tu nu iubești florile? - De florile tale, nu mai pot eu! Eu săp un tunel lung ce trece pe sub toate grădinițile de pe această stradă iar tu mă ții de vorbă... - Nici nu te-ai prezentat și ești și cu nasul pe sus... Stai că te ajut și eu la săpat tunelul... Goli toată apa din găletuță pe gaura de mușuroi, așă că nu mai putu mosorelul de catifea să se întoarcă sub pământ. Soarele răsări în toată splendoare sa, iar razele lui ajunseră până în grădinuța cu flori, iar pe cârtița noastră o cuprinsă o dulce moleșeală binefăcătoare și căzu într-un somn liniștit și adânc...
Ileana-Cornelia NEAGA A doua zi Cecilia veni din nou cu găletuța cu apă să ude florile: - Bună dimineața, flori frumoase! - Bună să-ți fie inima, fetiță curajoasă ! Îți mulțumim că ne-ai scăpat de monstrul de sub pământ... Fără ajutorul tău, azi nu mai îți răspundeam la urarea ta și nici soarele nu mai răsărea pentru noi... Florile, o răsplătiră cu mirosul lor minunat și petalele în culorile curcubeului...
CURCUBEUL Cin” bea apă după ploaie Din izvorul muntelui? Lăcrimând, geana-și înmoaie În fântâna dorului! E un bici vâstrat, curbat Colorat de-o boliviană, Plesnind cerul înnorat Arcuit ca o sprânceană! În Florar, des întâlnit Zici că-i un șarpe vrăjit! E legat de superstiții Și-o să vă mai dau indicii! - Știți răspunsul, vă dau fragi! R oșul câmpului cu maci O ranj – soare-n răsărit G alben – lanul pârguit V erde-i codrul în amurg A lbastre - ape ce curg I ndigo – în asfințit V iolet – doar la sfârșit! Mâinile în sus zburară Piticii-ntr-un glas strigară: - CURCUBEUL arcuit! - N-a fost greu, toți ați ghicit!
62 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
BUCURIA SĂRMANULUI Violeta a ieşit de la grădiniţă. Mergea împreună cu mama ei spre staţia de autobuz. Trebuia să mai facă nişte cumpărături, apoi să se întoarcă acasă. La câţiva metri de staţie, un bătrân, cu o căciulă trasă pe cap de abia i se mai zăreau ochii, cu un palton ponosit, mai mare decât trupul lui firav, stătea pe un carton, cu mâna întinsă, îndreptată spre trecători. O doamnă s-a oprit şi i-a pus un bănuţ în palmă. El şi-a înclinat capul, iar buzele lui parcă aduceau mulţumiri. Violeta, vede întâmplarea, întoarse capul de câteva ori, uitându-se în urmă spre bătrân şi întreabă: - Mami, de ce stă nenea acolo? Tanti de ce i-a dat bani? - Este un om necăjit, un sărman – îi răspunde aceasta. - Şi de ce are hainele aşa de mari şi de murdare? - Pentru că nu are altele, nu are unde să doarmă şi nu are ce să mănânce, de asta este necăjit. În acea clipă, Violeta se smulge din mâna mamei, se întoarce câţiva metri înapoi şi se opreşte drept în faţa lui. Îl priveşte fix în ochi. Apoi, cu mânuţa ei delicată îi atinge o mână şi spune întristată: - Săracul! Se înalţă pe vârful picioarelor şi-i şopteşte la ureche: - Te iubesc! Îşi aruncă privirea bucuroasă spre mama ei şi o zbugheşte în fugă spre ea: - Mami, nu te superi, nu, că am stat de vorbă cu un străin. E şi el necăjit! Mama o îmbrăţişează cu duioşie: - Nu iubire mică. Să mergem. Bătrânul, emoţionat de gestul fetiţei, a lăsat din ochii lui deznădăjduiţi să-i curgă două lacrimi fierbinţi, care s-au pierdut în barba căruntă. Dar, erau lacrimi de bucurie! În acea clipă şi-a dat seama că ceea ce a primit de la acest sufleţel este mult mai valoros decât toate darurile din lume. Privirea senină a fetiţei l-a străpuns direct în inimă! S-a simţit viu. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a gândit: - Doamne, a fost un înger, aşa-i? Ochii ei albaştri m-au făcut să-mi aduc aminte de Tine.
Maria STURDZA-CLOPOTARU
Seara, înainte de culcare, pe când muşca dintr-o pâine, s-a gândit: - Omul poate să reziste mult fără o bucată de pâine, dar fără iubire… fără iubirea Ta Doamne, sufletul se usucă, se pierde… După câteva zile, Violeta, a trecut din nou cu mama ei spre staţia de autobuz. L-a zărit de la distanţă şi a strigat: - Mami, uite-l pe nenea necăjit! Se smulse iute din mâna ei şi se opreşte în faţa lui zâmbind: - Ce faci? Acesta, de emoţie şi-a înghiţit cuvintele. Era fericit că îl băga şi pe el cineva în seamă! La rându-i, i-a zâmbit cu capul înclinat. Mama o prinse de mânuţă şi-i spune: - Haide, Violeta. Uite, pierdem autobuzul. Micuţa îi face semn de rămas bun, dar în fugă, i-a căzut din buzunar o mogâldeaţă albă, de pluş. Semăna cu un căţeluş. Bătrânul l-a ridicat de jos, l-a curăţat şi l-a băgat cu grijă în buzunar, să i-l dea data viitoare când o mai întâlneşte. Au trecut multe zile, dar îngeraşul cu ochii albaştri nu mai apărea. Bătrânul era din ce în ce mai slăbit şi mai bolnav. Îi era teamă că nu mai vine. Când, într-o zi, îi aude vocea limpede ca un clopoţel: - Ce faci? Mai eşti necăjit? Acesta, cu ochii înlăcrimaţi, scoate din buzunar căţeluşul şi i-l întinde fetiţei. Violeta, de bucurie, strigă: - Uite, mami! Nenea mi l-a găsit pe Pufuleţ! Săru’mâna. Pa. Şi se pierde cu mama ei prin mulţimea care cobora din autobuze. În acea seară, îngrămădit în hainele lui ponosite, a adormit fericit. În urechi, parcă îi răsuna vocea micuţei: - Ce faci? Mai eşti necăjit? Ochii ei, cu sclipiri azurii, erau ca o poartă de lumină spre Rai. Mulţumesc, Doamne, că nu m-ai uitat! Acum ştiu, că îngerii există.
63 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Viorel CROITORU
ADICĂ Fusese furtună, vijelie mare! În jurul pomilor erau crengi căzute, hârtii și gunoaie peste tot locul de joacă, ca într-o curte părăsită. După programul de dimineață al sanatoriului, eram scoși la aer, în curte. Era deja soare, se zvântase pe jos, că era cald. Doar ici și colo mai strălucea câte o băltoacă, spre deliciul celor mici. Cele câteva leagăne și balansoare erau deja ocupate de primii sosiți și apoi de cei mai mari și mai puternici. Erau și copii care stăteau la soare și nu știau ce să facă. Fiind mai mic, nu mă așteptam să prind vreun leagăn și m-am dus spre zona cu crengi rupte. - Nu te duce pe acolo, că te împledici și cazi! Clengile astea sunt foalte peliculoase! mi-a spus unul din copii care se ținea după mine la joacă. - Ei, periculoase! Nu știi povestea cu sarea-n bucate? Tot ce-i rău, de-i luat cu măsură, devine bun! Așa ma învățat bunica mea. Hai să ne facem jucării din ele. Am ales o creangă care se ramifica ”interesant” și, cu ajustări, a devenit un pistol pe cinste! - Uite, îți place pistolul meu? - Ce pistol, mă, e o clacă! - Adică zicem că e pistol, că are țeavă, uite și trăgaciul, ai de unde să-l ții și uite ce model are pe mâner! Hai să-l lustruim! - Păi... Cu ce? Nu i-am mai răspuns. M-am apropiat de un fost picior de bancă din beton și am frecat atent țeava pistolului să dispară coaja, să devină dreaptă și să capete strălucire. Încet, ochii copilului au început să zărească în creanga mea forma de pistol și să se bucure! - Adică e pistol adevălat! spuse el fericit. I l-am dat, că ochisem o creangă și mai faină. Încet, s-au adunat și alții și crengile deveneau pe rând arme, săbii și tot felul de jucării. Balansoarele și leagănele erau libere, toată liota de copii devenise un stup de albine harnice, trebăluiau, frecau de orice colț de ciment fel de fel de minunății iar imaginația era la ea acasă! Educatoarea m-a întrebat de unde știu să fac jucării. I-am spus că sunt de la țară, noi n-avem jucării de-adevăratelea, ci doar din astea, adică - Cum adică? - Păi, craca asta adică e un pistol, aia de la Costel
adică e o sabie... Asta înseamnă adică: să-ți imaginezi că toate sunt de-adevăratelea! - Bată-te norocul de copil isteț! Și mi-a făcut cel mai mare cadou pentru sufletul meu: m-a strâns cu o mână la pieptul ei. Aveam ochii în lacrimi. Mi-era un dor nebun de acasă, de mama, de mamaia mea, care mă strângea așa. Am fugit într-un colț să nu mă vadă ceilalți și am început să visez cu ochii deschiși: eram, pentru o clipă, acasă, adică...
DIMINEAȚA LA BUNICI Veneau amenințători spre mine, cu priviri urâte, urâte, erau copii mai mari, de care nu mă puteam apăra. Știam că, dacă arăt că mi-e frică, m-am ars! Se vor distra chinuindu-mă. Așa că-i priveam cu curaj, căutam febril o soluție, o ofertă de pace, ceva... Și m-am trezit! Uf! Bine că-s acasă, la țară și nu la sanatoriu... Și mai e și vacanță! Hi, hi! E grozav! Am sărit din pat vesel, m-am îmbrăcat și am ieșit în tindă la mamaia. Făcea treabă ca de obicei, focul ardea vesel în soba de gătit, blidele zdrăngăneau, ceaunul clocotea molcom. - Săru' mâna, mamaie! - Să trăiești! Ia, pune mâna, ajut-o pe mamaia și pune pe foc, să termin eu de tocat verdețurile astea! Am început să pun pe foc, cu pauze, ciocani de porumb și ce mai era în fața sobei. Fundul negru al ceaunului era mângâiat de limbile de foc, jarul țiuia și trosnea din când în când. Îmi plăcea să mă uit în foc, mă pierdeam în acea lume de jar, cu forme fantastice de flăcări, cu fruntea încinsă de dogoarea focului. Era frumos... - Ai dormit bine? Ce-ai visat? - Am dormit, dar am visat că eram la sanatoriu și vroiau să mă bată niște băieți răi! A lăsat tocatul, a venit și mi-a luat capul în brațe, lângă sânii ei fermecați, care alinau orice durere. -Lasă, mamaie, că are Dumnezeu grijă de tine și de ei.. Mi-a făcut o cruce pe frunte și știam că acu-s protejat de orice rele. Ochii ei erau umezi și blânzi, parcă mai blânzi decât de obicei... - Hai pune și crăcile alea pe foc și fugi să te speli, că e păcat, mamă, să stai așa toată dimineața! Am ieșit în curte cu o cană plină cu apă și m-am spălat. Apoi mamaia mi-a dat o bucată de mămăligă și am intrat în grădinița din față. Aici sclipeau de prospețime florile de ”bună dimineața”. Dacă le priveai așa, cu drag, mi-a spus mamaia, toată dimineața îți era mai frumoasă! (continuare în numărul următor)
64 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
ÎN VACANŢĂ Nepoţilor mei Rareş şi Luciana Ura! Ziua s-a mărit, Soarele-a-nclinat balanţa… Cu paşi repezi a sosit Vara şi cu ea-vacanţa. Astăzi se termină şcoala Sus în cui geanta, hăinica, Râde-n raze albe vara, Căci m-aşteaptă-n prag bunica. Haide, fuga la maşină Cu rucsac şi bicicletă, Haine, minge, plastilină, Cărţi, album…şi-o trotinetă. Lucian IONIȚĂ Drumu-i lung şi-ntortocheat Semafoare, maşini-roi Şi-i cam mult de aşteptat… Dar, pe verde trecem noi! Am ajuns în sat la bica. Sar în braţe la bunici, Dulci cireşe, mere de vară, Mă salută bibilica: Caise , zmeură coaptă - Bine- ai revenit pe-aici! Mi fac cu ochiul şi mă cheamă: Raiul meu de după poartă! Fructele-mi fac semn cu mâna, Iau vreo cinci, le spăl pe toate Doamna ne - a-nvăţat la clasă: Nu se consumă fructe multe nespălate!
Sare-n coardă căţeluşa, Se învârte-ca un titirez -, Ştiu ce vrea-să-i dau mâncare Şi cu dulciuri s-o dresez.
După masă dorm puţin, Forţele să le refac, Iar bunica mi-a dat voie Să mă duc un pic pe lac. De la lac , mă duc să caut Hribi, chitoaşte, iţani,mure Ce cresc mari, mari cât lopata! Vin mistreţii ca să-i fure!
Obosit, sosesc acasă, Mai citesc , mai scriu apoi, Mă pregătesc şi de şcoală Să iau iarăşi premiul întâi.
Mă duc iute în poiată Caut ouă, dar găina Când se simte deranjată Mă ciupeşte gospodina!
Este prânz. Mănânc ciorbiţă Şi mănânc şi felul doi Dar mi-aduc uşor aminte: Să mă spăl pe mâini întâi Ca Tarzan m-arunc în apă, Şi înot singur, perechi, Şi pe mal încerc cu piatra Să scot apa din urechi!
De sub frunze rătăcite Peturi, gunoaie mă cheamă, Să ecologizezi pădurea Este o faptă de seamă.
Vera CRĂCIUN
ZÂNA ZÂNELOR A fost odată…Ce frumos! Când zâna-zânelor, duios, Își prinde-n păr o rămurică Și-o floare mică, mică, mică… Apoi, Cu-alaiul de prințese, În rochii albe și alese, Străbat, Cu pas puțin săltat, Alei prin parc, Lângă palat. Ce zâmbete! Ce veselie! De mâini, atente la tot pasul, Se prind și, iată: Începe dansul! Ușor, ușor, parcă plutesc, Fundițe-n vânt se tot rotesc, Iar falduri fine, albe, crețe, Ating petalele răzlețe. Un coș de flori, în fir brodat, E supărat... A fost uitat! Şi zâna tot mai dragă-mi este… Iar la finalul de poveste, Vin repede c-o mare veste! Cu bucle blonde, inelate, Lăsate elegant pe spate, Cu fruntea prinsă-n coroniță Şi cu obraz de garofiță… Ghici cine-i ea?! E o fetiță! - Adică, tu, Cu ochi de stea, Ești zâna mea! Copila mea! Copila mea!
Soarele stă să apună Răsar pe cer stele mici Am drept pernă-buna lună Şi cearşaf-poala bunicii.
65 ____________________________________________________________________________________
Amprentele sufletului
Anul 1, Nr.3 – mai 2015 ____________________________________________________________________________________
Motto : Leneșul ce nu gândește, Rabdă-n iarnă și cerșește.
GHICITORI (copletează literele lipsă, citeşte cuvântul) Maria CĂLINESCU
BUBURUZA CURIOASĂ
Cocoţată-n vârf de nalbă, Buburuza cu buline Curioasă, vrea să vadă Soarele, de unde vine? Pare-o minge rotunjoară, Are raze arătoase Şi s-arată bunăoară, Peste culmile mănoase. Ca să afle, strigă tare: - Hei ! voi care traiţi sub cer! Vreau, răspundeţi la-ntrebare: - Ştiţi a soarelui, mister? Îi raspunde-o furnicuţă Ce umbla pe o cărare: - Cum, nu ştii, stai olecuţă, Ţi-oi răspunde la-ntrebare: - Soarele e astrul, care Locuieşte-n universul Plin de stele lucitoare, El veghează lumii, mersul. El ne dă şi sănătate Chef de viaţă, bucurie, Fără el, nimic nu poate Ca să crească pe câmpie. Fără el, nu ar fi viaţă, N-ar fi fluturi, n-ar fi flori, Câmpul n-ar avea verdeaţă, Ar fi noapte, cu mulţi nori. Mulţumită buburuza S-a mutat pe-o altă floare, Apoi îşi găsi o scuză C-ar vrea altă întrebare. (urmeză)
Răsărită’ntr-o fâneaţă Ne încântă-o mică floare, Se deschide-n dimineaţă, E albastră la culoare. SUSPINUL UNUI GREIER Hai, acuma de ghiceşte Floarea noastră, se numeşte...a- /b- -/t- - Pare-un cer, cufăr cu nori Se destramă, iar, în zori, Lăsând lumine-n fâșii Să coboare în câmpii. Vânt ușor se răzvrătea Se îndreaptă după soare Pe colina ce nu-l vrea, Cu petale-n jur de roată Sub covorul sângeriu Galbene sunt la culoare Ce-i văpaie de foc viu. Cu seminţe-i plină, toată. Gustă vânt, viu elixir, Dacă eşti un chipzuit Sigur floarea ai ghicit..f- - -/r- a - S- -/r- /l - - Cu parfum de trandafir, Şi tiptil în strai de gală, Se ascunde sub o cală, Rătăcit prin vise triste, Ignorând rugi, acatiste Se pitește din cărare, E codată, e roşcată O insectă…oarecare, Se strcoară de îndată Fracu-și scutură galant, La coteţ, să dea cu iama Tonuri ‘nalță spre neant, Până câinele-şi dă seama. E solistul fara sală, Ştiu că nu o îndrăgeşti, Cântă lin, notele zboră. Vreau să văd dacă ghiceşti.....v- -/p - Simfonia-i reușită, Vocea puțin răgușită, Mută-i vraja-n nopți târzii De, vrei iar, ce-ai fost să fii. C-un surâs cam cenzurat Tace Cri, c-un lung oftat. Este-un ghem cu ace multe, De-l privesti, ochii vorbesc, Dar, nici unul nu se rupe. Supărarea-i povestesc. Cine vrea să-l ia cu botul, Plânsul lui e trist, ușor, Nu-şi găseşte antidotul, Ca şi-a lacrimei de dor, Rănilor ce sângerează Dar, ruga de cerșetor Hai, dezleagă ce urmează.....a/r-/c - - Nu deschide vreun zăvor. Toamna, iarăși a venit! -În vară, nu te-ai gândit? Ai stat la umbra de flori, Mângâind corzi de viori.
66 ____________________________________________________________________________________
Cuprins
Ion IONESCU-BUCOVU - Editorial Ioan GANEA- CHRISTU - Porumbelul Mihail TOMA - Imuabila schimbare Săndel SPÎNU - Doar durerea Eugenia ENESCU-GAVRILESCU - Mariana BABIUC-MARICA - O poetă a introspecției Ion IONESCU-BUCOVU - Marin PREDA și era ticăloșilor Maria CIOBOTARIU - Fiorul primei iubiri Anatol COVALI - Cristian ȚÎRLEA, un poet în adevăratul sens al cuvântului Constantin-Nicolae GAVRILESCU - poezii Lucica FORFOTĂ - poezii Victor BURDE - poezii Lili ȘIPOTEANU - poezii Dan SPRÎNCENATU - poezii Eugenia MIHU- poezii Eugenia-Sidonia BOTEANU – Telefonul de la miezul nopții Nicolae VASILE – Batjocura creației Zina-Dorina PANCU – Vis suspendat Elena MOISEI – Nu tăiați copacii - Stejarul Tănase CARAȘCA - poezii Irina-Lucia Mihalca - poezii Vasile NEAGU - poezii Adriana PAPUC - poezii Sorica PACIOGA - poezii Alexandru PACIOGA - Poezii Ion IONESCU-BUCOVU – Din iubirile lui Octavian GOGA Nuța ISTRATE-GAGAN – Despre foame, despre poeți și despre flori carnivore; Delirum; Poezii Emilia PFEIFFERR – Poezia contemporană din diaspora – poeta Ionela CRIȘAN Gabriela-Mimi BOROIANU - poezii Ovidiu VLADIMIROV - poezii Vera CRĂCIUN - poezii Daniel VIȘAN-DIMITRIU - poezii Ella BLUE -poezii Luca CIPOLLA - poezii Michaiela BOANCĂȘ - poezii Iris GANEA-CHRISTU - Fenomenul colecționismului în România Ionela CRIȘAN - Poezii Nicolae VĂLĂREANU-SÂRBU – Așteptăm răsăritul; La capătul luminat al memoriei Corina-Mihaela SOARE - poezii Traian GRIGORAȘ - poezii Mara EMERRALDI - poezii Petre LEONTE - poezii Petre PRIOTEASA - poezii Mirela MARCOCI - poezii Gabriel-Ștefan MINICĂ Rodica MORUȚAN Maria FILIPOIU - poezii Ioan-Ciprian MOROȘANU Victor DRĂGOLICI - poezii Aurel CHIOREAN - poezii Olga VĂDUVA - Poezii Nicu Doftoreanu - poezii Mariana NEACȘU - poezii Eugenia ENESCU-GAVRILESCU - poezii Eugenia ENESCU-GAVRILESCU - Victor FOCA, Sacralitate și Destin Victor Martin – Oameni goi pe străzi Petronela IGNAT- APOPEI - poezii Andreea-Mădălina DONE - Scriitori talentați ai culturii românești postdecembriste, Cristina Plămădeală Viorel MARTIN - Fierăstrăul Ileana-Cornelia NEAGA – Mosorelul de catifea (proză scurtă pentru copii); Curcubeul (poezie pentru copii) Maria STURDZA-CLOPOTARU – proză scurtă pentru copii Viorel CROITORU - Adică; Dimineața la bunici – proză scurtă pentru copii Vera CRĂCIUN - poezie pentru copii Lucian IONIȚĂ - poezii pentru copii Maria CĂLINESCU - poezii și ghicitori pentru copii
Pag. 1 2 3 4 5 6 8 10 11 12 13 14 15 16 17 19 21 22 23 24 25 26 27 28 29 32 34 35 36 37 38 39 40 41 42 44 45 46 47 48 48 49 50 51 52 53 53 54 54 55 55 56 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 65 66