Revista amprentele sufletului, nr4, iunie 2015

Amprentele sufletului

fondată în România – martie 2015

revistă de cultură, artă și literatură - Anul I, nr. 4 Grupul de iniţiativă: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Constantin-Nicolae GAVRILESCU Nicolae VASILE, senior editor Ion IONESCU-BUCOVU, senior editor Ioan GANEA-CHRISTU, senior editor Redacţia: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU, redactor-şef Constantin-Nicolae GAVRILESCU, director editorial Ioan GANEA-CHRISTU, director tehnic Ileana-Cornelia NEAGA, secretar de redacţie Gabriela-Mimi BOROIANU, secretar de redacție Nynna VIZIREANU, grafician Zina-Dorina PANCU, corector Mariana NEACȘU, tehnoredactor Redactori: Mariana NEACŞU Mirela MARCOCI Eugenia MIHU Lucica FORFOTĂ Michaiela BOANCĂȘ Dan SPRÎNCENATU Colegiul redacţional: Ionela CRIȘAN, S.U.A. – statul Washington – poetă, traducătoare și interpretă (română, franceză, engleză) Zina-Dorina PANCU – România – poetă, scriitoare Viorel MARTIN – România – poet, scriitor, epigramist Tănase CARAȘCA – România – poet, prozator, critic literar Luca CIPOLLA, Italia – poet, traducător (română-italiană) Cristian ŢÎRLEA, Franţa – poet, traducător, interpret (franceză, engleză, română) Tehnoredactare: Ioan GANEA-CHRISTU, Mariana NEACȘU Coperta: Eugenia ENESCU-GAVRILESCU Grafică: Nynna VIZIREANU Contact: corector.eu@gmail.com https://www.facebook.com/pages/Amprentele-sufletului-revist%C4%83/703085596443733 Notă: Redacţia revistei „Amprentele sufletului” îşi rezervă dreptul de a selecta materialele trimise pentru a fi publicate şi de a exclude textele care fac referiri discriminatorii, nu sunt argumentate sau nu păstrează o tonalitate decentă, mai ales pentru temele cu iz politic, social şi religios.

Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri şi că vor fi publicate în numărul următor, cu acordul autorilor.

Autorii îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile, informaţiile şi originalitatea creaţiilor literare trimise.

Materialele pentru numerele următoare vor fi primite în format doc sau docx, arial 10, până în data de 10 a lunii în care apare revista, pe adresa corector.eu@gmail.com

Editgraph

Editura - Buzău ISSN 2393 – 4506

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

EDITORIAL

Ion IONESCU-BUCOVU În luna iunie poezia este în doliu. Acum în noaptea dintre 15 şi 16 iunie, Orfeul liricii româneşti, Mihai Eminescu, a închis ochii pentru totdeauna în sanatoriul Caritas din Bucureşti. Lucrătorii care au demolat clădirea au găsit în camera unde a fost găzduit poetul, la decojirea pereţilor, versuri întregi scrise cu cărbune pe pereţi de poet. Au fost ultimele pâlpâiri ale aripilor unui geniu care s-a stins…

După autopsie şi întocmirea actului de deces, corpul lui neînsufleţit a fost depus la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou unde se perindară pe rând primul ministru Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Teodor Rosetti, Nicolae Mandrea, generalul Lahovari, Titu Maiorescu cu doamna sa, Ştefan Mihăilescu, director în Ministerul Învăţământului, colonelul Agiu, Steriade, Cerchez, doamne şi domnişoare care-l plângeau, profesori, artişti, ziarişti, studenţi, elevi, oameni de rând…

Prohodirea a fost cântată de preotul Bărcănescu. În glasul lui tragic se citea toată durerea de pe feţele oamenilor. Mulţimea toată, care se strânsese în curtea bisericii şi pe străzile din jur, aşteptând carul mortuar, plângea amarnic viaţa lui nenorocită.

Sicriul era depus pe o pânză neagră, peste care erau presărate flori şi ramuri de tei; o singură lumânare lumina catafalcul, iar lângă ea, între crenguţe de tei, era depusă cartea lui de poezii, Lumină de lună, Convorbirile şi Fântâna Blanduziei.

După slujbă, corul metropolitan condus de Bărcănescu cântă cu adâncă jale Mai am un singur dor. Toată lumea rămase consternată, cu lacrimi în ochi şi cu durere în inimi…

- Din partea familiei este cineva? - îl întrebă curioasă doamna Maiorescu pe soţ.

- Nu-i nimeni! - remarcă Titu Maiorescu rece.

Grigore Ventura, prim-redactor la Adevărul îi ţinu necrologul.

După necrolog, sicriul a fost ridicat din biserică de către câţiva membri de vază ai Junimii şi depus într-un car funebru, tras de doi cai. Carul funebru, simplu îmbrăcat tot în negru era împodobit cu coroanele ziariştilor de la Naţionalul, de la Constituţionalul şi de la revista Fântâna Blanduziei, o mare coroană a presei, o coroană a amicilor cu panglicuţe negre şi inscripţii funerare, jerbe de flori, florile pe care poetul le iubise atât de mult în viaţă.

Cortegiul funebru, având în frunte un singur preot se puse în mişcare pe strada Colţei spre Universitate. În urma preotului toată asistenţa păşea împietrită. În faţa Universităţii, în dreptul statuilor lui Eliade şI Mihai Viteazu, Eminescu fu elogiat de fostul său prieten, Dimitrie August Laurian, care venise între timp şi de studentul botoşenean, Calmuschi.

Profund mişcat, Calmuschi se adresa direct poetului cu un discurs lung cu o voce care se tânguia, amintind de toate suferinţele poetului. După frumoasa lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârni un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Calmuschi vorbise întradevăr ca un mare orator!

De a Universitate, carul mortuar, a luat-o spre Bulevard, trecând în Calea Victoriei, a coborât apoi Calea Rahovei, a urcat Câmpia Filaretului şi Calea Şerban Vodă până la Cimitirul Bellu.

Se făcuse aproape seară, picăturile de ploaie încă mai cădeau; undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele lui raze roşietice peste teiul din cimitir. Era un semn că şi astrul zilei îşi lua la revedere de la umbra poetului.

Studenţii Şcolii Normale, şase la număr, luară pe umerii lor sicriul şi-l duseră lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei îl coborâră uşor în hăul pământului…Maiorescu cu câţiva prieteni aruncară primii bolovani care sunară straniu peste cutia de brad, care-i purta rămăşiţele pământeşti.

Aşa s-a stins cel mai mare geniu al poeziei româneşti…

1 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

DEBUT LITERAR Născut pe 13 februarie 2002, Tudor-Valentin Ignat are 13 ani și finalizează clasa a VII-a.

Joacă fotbal din clasa I la F.C.Viitorul - Gheorghieni, fiind portar al echipei.

Este elev premiant, îi place poezia, și a câștigat locul al doilea la un Concurs Național de Creație Literară în clasa a III-a. Îi place să recite și să cânte.

Tudor-Valentin IGNAT

DOR DE EMINESCU Ziua de 15 IANUARIE 1850 avea să dăruiască pământului țării noastre cea mai frumoasă floare, un copil hoinar, care va deveni „LUCEAFĂRUL” poeziei românești. „Fiind băiet”... cutreiera pădurile și locurile Ipoteștiului, descoperind „Lacul codrilor albastru”, „pădurea de argint, codrii de aramă”.

Culegea „Floare-albastră”, ascultând izvoarele coborând „în ropot dulce din tăpșanul prăvălatic” sau „Sara pe deal” buciumul care suna cu jale.

Dar „vreme trece, vreme vine” și copilul a devenit un tânăr îndrăgostit de patrie, de natură, de stele și luceferi, dar, mai ales de o femeie care l-a făcut să zboare la Demiurg, readucând-ul însă pe pământ, unde a văzut că „toate-s praf, lumea-i cum este... și ca lumea suntem noi”.

Iubirea i-a dăruit aripi, putere, însă boala l-a răpus, murind la 39 de ani, pe 15 iunie. A murit având un singur dor, acela de „dulcea Românie”.

Nouă ne-a lăsat un alt dor... DOR DE EMINESCU.

LUMEA FERICITĂ A COPIILOR Vedeam prin pleoape abia întredeschise, Cu mâini frumoase, gingaș mă mângâia, „Un somn ușor, plin de frumoase vise!”

Cu glasu-i blând și dulce, mămica îmi șoptea.

Vedeam apoi pe doamna-nvățătoare, Cum cu iubire caldă, pe noi ne-mbrățișa, Cum litere și cifre, jucându-se delaolaltă, Împodobeau frumos, copilăria mea.

Apoi, cu-ai mei colegi, eram la ziua mea, Cadouri, flori și tort, și joacă multă-multă, Dansam, săream prin casă (nimeni nu se-ntrista!)

Eram plăcut de toți (ca un copil ce-ascultă).

Nu este vis, totul este real, e-adevărat Și poate li se-ntâmplă multor copii ca mine!

Deși sunt încă mic, să știți că am aflat, Că sunt copii care nu au pe masă nicio pâine.

Copilăria-i sfântă, și-ar trebui ca noi, S-avem doar bucurii alături de părinți, Să avem sănătate, să ne jucăm apoi...

Rămâi copilărie, căci tu nu știi să minți!

MAMEI MELE, PETRONELA Mămica mea frumoasă, m-am tot gândit să-ți fac Un cântec pentru tine, știu că-ți va fi pe plac!

Mămica mea cu chip frumos de zână, Mămica mea-un înger radios, Mămica mea, cu mâini alintătoare, Cu vorba dulce și cu glas frumos, Îți scriu aceste rânduri azi, căci meriți înmiit, Să-ți spun în fiecare zi cât sunt de fericit, Că ești a mea mămică, că sunt eu fiul tău, Cu câtă dragoste mă-nvălui, că ești sufletul meu!

Muncești ca o albină, mă îngrijești cu drag, Înveți și alți copii, dar... zâmbitoare-n prag, Mă-ntâmpini cu căldură, cu glasul tău duios, Eu vin cu note bune! (Să nu fiu mai prejos)!

Că ești cea mai frumoasă, o vede-ntreaga lume!

Că ești și cea mai bună, cin-te cunoaște-o spune!

Că ochii tăi căprui lucesc ca două stele, Că mâinile-ți gingașe-mpletesc visele mele, Cu voce caldă știi să mângâi sufletul, Cu multă pasiune știi să cânți cântecul, Cântecul de iubire, de dragoste de viață, Ce-l spui așa frumos, cu vocea-ți de dulceață!

Mămica mea, eu te iubesc și vreau să-ți fie bine!

Ani mulți cu sănătate, alăturea de mine!

(Ziua mamei e chiar pe 26 iunie)

2 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

EMINESCU, CONTEMPORANUL Aşa cum Caragiale este contemporanul politicii actuale, Eminescu rămâne contemporanul poeziei române dintotdeauna şi de oriunde. Nu e exponentul metafizicii în literatura noastră, ci metafizica însăşi.

Cei ce nu sunt capabili să-şi recunoască antemergătorii nu există; chiar din cauza asta. Cine nul înţelege pe Eminescu nu se poate înţelege pe sine.

Faptul că nu se minte în fiecare zi la fel nu e o scuză; adevărul trebuie ocrotit să nu devină minciună.

Mihai Eminescu există în primul rând pentru că nu a negat pleiada de poeţi, naratori sau critici, care au mers pe dinaintea lui, către el. Un epigon există doar dacă afirmă un pachet de mijloace literare specifice unui maestru, iar Eminescu a avut sute de pachete de mijloace specifice divers colorate.

Trăim o civilizare întoarsă pe dos. Dacă, de obicei, trecutul e glorios sau perceput astfel şi prezentul josnic, astăzi trecutul e şters cu buretele şi ultimul fel de poet se crede buricul Pământului. Încercarea de a scrie lucruri inspirate cu orice preţ, cu orice preţuri, fără să ai talent, e ca şi cum ai căuta să-ţi aminteşti dacă ţiai luat pastilele de stimulare a memoriei.

Cei care neagă azi poetul Mihai Eminescu nici nu ştiu prea bine ce sunt: nebuni sau proşti? Ei se leagă la cap fără să aibă. Geniul unora nu deranjează decât oameni deja deranjaţi; abia atunci când îşi încordează muşchii se vede cât sunt de inteligenţi. Atâta timp cât unul dintre noi e necivilizat, suntem cu toţii necivilizaţi.

Criticii lui Eminescu încep prin a fi plătiţi să spună anumite lucruri, cu speranţa că, după un timp, vor fi plătiţi pentru a nu mai spune exact aceleaşi lucruri.

Sunt simpli meseriaşi; n-au idei, dar sunt atât de orgolioşi încât nu le acceptă pe ale altora nici dacă le primesc de-a gata. Spun ce cred, fără să creadă ce spun.

A fi altceva, a fi altcumva, a fi mai bun, nu înseamnă să negi scriitorii ce ţi-au premers, ci să te ridici măcar până la nivelul lor, dacă nu poţi să-i depăşeşti.

Literatura română e un eşafodaj pe care eşti sau nu eşti. Nu poţi fi scriitor român în afara literaturii române.

Nu poţi fi scriitor român decât printre scriitori români, indiferent dacă aceştia te plac sau te ignoră.

Dacă, în orgoliul tău morbid, negi scriitorii români din jurul tău şi cauţi să-ţi coşi etichetă de scriitor român între scriitorii Europei sau întregului Pământ, direct, eşti în aer. Numai pe cei deştepţi îi deşteaptă străinătatea. Un premiu internaţional sau altul nu te face mai scriitor dacă nu te face mai român. Mihail Eminescu a înţeles acest lucru. Lucrurile simple se înţeleg mai greu.

Eminescu nu e un poet oarecare, uşor încadrabil în timp. E monedă de schimb; când apar unii, sunt „emineşti” ai literaturii române, cum criticii lui nu sunt critici oarecare, ci „eminecologi”.

Dacă de contemporani mai poţi face abstracţie, din interes meschin, orgoliu, prostie, nebunie sau cine ştie ce altceva, de înaintaşi nu poţi face abstracţie. Aceştia sunt de piatră; nu-i poţi clinti.

Victor MARTIN Poţi, cel mult, să-i aşezi altfel, să imaginezi noi ierarhii ale trecutului, dar numai o minte bolnavă poate nega vreuna dintre valorile înaintaşilor.

Nu eşti mai bun negându-l pe Mihai Eminescu, cum văd că fac foarte mulţi trăitori ai zilelor noastre.

Eşti mai bun dacă demonstrezi asta semenilor tăi, dacă reuşeşti să le arăţi că ai mai mult talent şi mai multe idei. Şi mult mai mult bun simţ.

Oricine poate scrie o carte, dar numai talentul te poate face ca această carte să fie de bun simţ.

Bunul simţ este ingredientul necesar cărţii care vrea să fie citită. Altfel, confundăm scriitorul adevărat de scriitorul de vagoane sau reţete medicale. Şi nici aceste lucruri nu sunt de ajuns. Pentru simplul motiv că, dacă te tot întreci cu semenii întrale scrisului, ajungi să fii convenţional sau lipsit de originalitate.

Eminescu e contemporan cu noi chiar şi prin faptul că a trait într-o epocă în care s-au întâmplat foarte multe lucruri, similară cu cea pe care o parcurgem acum. Cine nu scrie azi cărţi, ori e tâmpit, ori mai mult decât atât. Societatea noastră cunoaşte un suflu nou; acesta vine dinspre Koslodui.

Un scriitor adevărat nu face din scris o competiţie sportivă. Competiţiile sportive se fac pentru premii, iar premiile în literatură nu reflectă decât în mică măsură valoarea adevărată.

Nici clasificările arbitrare ale criticilor contemporani nu ne pot aşeza acolo unde ne e locul.

Mihai Eminescu a trăit o tragedie prin faptul că şia înţeles criticii, iar aceştia nu l-au putut înţelege pe el. Criticii cataloghează doar ce pot înţelege; tristeţea lor e veselia fără rost. Geniul e ceva de neînţeles. Eminescu nu poate fi vârât în nici un canon. Dacă nu poate fi măsurat de minţi înguste, convenţionale, mulţi au impresia că poate fi lăsat pe dinafară.

Nu poate. Există oameni care îl citesc încontinuu.

Când dai peste un geniu, simţi nevoia să-l reciteşti tot timpul. Geniul îţi relevă noi şi noi valenţe.

Paradoxal, cu cât e citit mai mult, Mihai Eminescu e din ce în ce mai proaspăt.

Nici criticii timpului său, nici cei ai zilelor noastre, nu pot ştirbi ce a construit trecerea timpului.

Primăriile şi uniunile de scriitori înalţă false statui.

Doar trecerea timpului înalţă statui adevărate, mai mari sau mai mici. Mihai Eminescu este una dintre marile statui adevărate.

Dacă este cea mai mare statuie sau nu, prea

3 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului puţin contează. Principalul e că nu se poate urca nimeni pe soclul său, din simplul motiv că soclul lui Eminescu e în inimile noastre, nu la Ateneu.

Mihai Eminescu n-a avut nevoie să facă parte din nici o societate sau uniune de scriitori. Şi-a văzut de drumul său. Dacă detractorii din veacul XXI vor să se suie pe soclul lui Eminescu, să meargă pe drumul acestuia, nu pe urmele poetului, ci înaintea acestuia, le spun să-şi vadă de drumul lor! Doar aşa pot ajunge undeva; istoria literaturii nu se confundă cu literatura istoriei.

OAMENI GOI PE STRĂZI (continuare din nr.3) - Nu am nimic cu minoritarii, a spus un reprezentant al unui mic partid naţionalist. Atâta timp cât nu fac rele, pe reprezentanţii naţionalităţilor conlocuitoare nu-i bagă nimeni în seamă. Vreau să spun că, după criteriul culorii pielii, unii, mai închişi la culoare, pot fi mai uşor de urmărit, când sunt dezbrăcaţi, asta fiind treaba Poliţiei. Treaba noastră, a consilierilor, constă în faptul că, au n-au haine pe ei, bogătaşii oraşului sunt cei care ne pompează bani. În trecut, era la modă sintagma ironică de “corupt în fund”. Cum îl prindea pe parvenit, instanţa judecătorească îi decupa pantalonii în fund, supunându-l oprobiului public printr-o hotărâre definitivă. Acum, corupţii se acoperă cu acte şi se ascund în spatele nudităţii, scăpându-ne printre degete…

- Vorbeşti prostii! a sărit un reprezentant al dreptei.

Am ajuns până acolo, încât, cu haine sau fără, nu vrem o anticorupţie a corupţiei, ci o anticorupţie curată.

Vehiculăm noţiuni, numai aşa, de dragul noţiunilor.

- Domnilor, vă atrag atenţia că avem un singur punct la ordinea zilei. Nu discutăm despre minorităţi sau despre corupţie.

- Cum să nu discutăm?! a sărit reprezentanta unui partid democrat. Unde e democraţia şi libera exprimare? Totul se leagă: civism, nuditate, minoritari, corupţie, inflaţie…Se apropie, acum, ziua naţională.

Mie, în fiecare an, mi-a fost ruşine să merg la depunerea de coroane de flori în fundul gol şi n-am spus-o până acum.

- Concordă mai bine cu doctrina democrată, a ironizat-o un reprezentant al Domnului pe Pământ şi membru al creştin-democraţiei, dar nu e lucru creştinesc.

- Ba e creştineşte să te pregăteşti să mergi la Judecata de Apoi, a intervenit primarul.

Până când rumoarea creată a dispărut, conducătorul şedinţei a bătut, în mod repetat, cu ciocanul în masă.

- E o problemă de conştiinţă, a spus el. De asta am fost nchemaţi, să ne spunem părerea şi să votăm aşa cum ne dictează conştiinţa. Şi mai lăsaţi-l în pace pe Cel de Sus, nu-l mai băgaţi în certurile voastre; păstraţi-l ca pe ceva sfânt şi ca opţiune individuală!

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 - Nu aveţi dreptate, a spus un reprezentant al dreptei liberale, urcând la tribună. Vorbiţi de opţiune individuală şi de liber arbitru, punându-ne să votăm o opţiune colectivă: ori toţi dezbrăcaţi, ori toţi îmbrăcaţi. Eu aş propune o a treia cale: cine vrea îmbrăcat, să umble aşa pe străzi, iar cine vrea dezbrăcat, să umble dezbrăcat.

- Vrei, poate, în spirit liberal, să plătească cine vrea impozite, în condiţiile în care voi, liberalii, aţi promis reducerea fiscalităţii şi aţi pus un ministru al finanţelor care a luat zece piei de pe noi? s-a enervat un consilier al social-democraţiei. A treia cale ar fi să plecaţi de la conducere.

- Domnu’, domnu’! Nu are legătură cu discuţia, a bătut preşedintele în masă.

Spiritele s-au încins în momentul în care unul dintre consilieri a trecut la microfon, în locul liberalului, şi a lansat bomba.

Ardelean de origine, membru al principalului partid de opoziţie, parafrazând anecdota cu girafa, el a lansat ideea că e posibil ca oraşul nostru să facă parte dintr-o lume virtuală. Ei, consilierii, puteau să nu existe, să fie doar o îngrămădire de biţi, care poate fi ştearsă de orice virus. Acţiunea lor de a iniţia modificarea Constituţiei, printr-o hotărâre de Consiliu şi o listă de semnături, putea fi stopată de o simplă întrerupere de curent electric, dacă nu erau băgaţi la timp în memorie.

- Cum e posibil ca noi, consilierii, oamenii de afaceri,funcţionarii publici, până la ultimii paznici şi gunoieri, să umblăm dezbrăcaţi pe stradă? a spus.

M-am întrebat, de multe ori, unde a dispărut ruşinea şi am găsit un singur răspuns: aşa ceva nu există. E posibil să fim doar piesele cu care se joacă vreun nebun pe calculator sau cine ştie ce altă instanţă superioară. De multe ori, vorbeşte gura fără noi sau facem lucruri necugetate. Nu mai vorbesc de iraţionalitatea de a fi goi.

- E speculaţie ieftină! a strigat un socialist. Aţi băgat calculatoare americane şi aţi înnebunit lumea.

- Ai citit prea multe romane science-fiction, a râs şi preşedintele de şedinţă.

- Ştiu eu?! a spus vorbitorul. E posibil să fie cum spuneţi voi, dar eu aşa simt, că e ceva în neregulă cu noi şi ar trebui să ne întrebăm ce.

- Ce ţi se pare dumneata a fi în neregulă?

- În primul rând că afară s-a întunecat prea devreme, iar cei de pe ultimele rânduri au încremenit. Au rămas ţepeni cei din spate, apoi, după un timp, cei de pe rândurile următoare. După aceştia, au încremenit cei de pe rândul trei, numărând din spate, apoi patru. Nici cei de pe rândul cinci nu mai dau semne de viaţă.

Consilierii aşezaţi în primele rânduri s-au întors nedumeriţi, apoi a început să-i cuprindă neliniștea.

- Ai dreptate, a spus conducătorul şedinţei. Cei de pe ultimul rând sunt statui de marmură şi s-a accentuat şi paloarea feţelor celor de pe rândul următor. În felul ăsta, dacă e adevărat ce ai intuit dumneata, vom împietri şi noi.

4 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

ŞI STARURILE MOR, NU-I AŞA? A murit Michael Jackson ...

Dincolo de regretabila dispariţie a megastarului (cu megashow-urile sale), recunoscut pe tot globul, dincolo de elogiile care se aduc de obicei celor ce se “duc”, dincolo de biografia sa enigmatică şi mai ales, dincolo de amintirile ce le stârneşte în aceste momente, am şi eu una: Era la a doua descindere în România (se vede treaba că de pe atunci a început să moară!) unde idolul controversat al unei generaţii a avut marele merit de a ne deschide şi nouă ochii asupra industriei muzicale, de neimaginat până atunci, privind fascinaţia spectacolului live. Am fost prezent, împreună cu fiica mea, care pe atunci avea 6 ani şi nu s-a lăsat până n-am dus-o la Maicăl ...

Nu se uitase isteria declanşată la prima descindere, reclama fiind pe măsura desfăşurării de forţe, efectele scenice speciale şi unice, dansul antrenant şi echilibrat al unui personaj despre care s-a scris că este totuşi, destul de dezechilibrat.

Pe terenul înierbat, denivelat din jurul “megacasei constituţiei”, cu mii de fani şi gură cască, nu vedeam nimic. Am urcat fiica cu picioarele pe umerii mei, să vadă măcar ea ceva. Eu, eventual, prin ea, ca un periscop ...

După vreo jumătate de oră de aşteptare (în care se întâmpla totuşi ceva: mai veneau maşini, mai coborau oficialităţi, organizatori,...) APARE! Să facă infarct de emoţie, toată suflarea !

Fiică-mea a început să ţopăie cu toată puterea, să sară pe umerii mei cu ghetuţele cu talpă rigidă şi să strige ca cei din jur: - A VENIT! ... A VENIT! ... A VENIT! ... ... Şi pe mine m-a înnebunit ... În acea înghesuială nu puteam s-o mai cobor, să-mi mai odihnesc mâinile (dar nici nu voia ...). Mai mult: adolescentele, de-a dreptul în transă, care cădeau ca muştele, leşinate, erau deplasate pe sus, pe un pod de mâini, până la ambulanţele suprasolicitate.

După terminarea spectacolului care a constat numai în apariţia super, mega, giga şi aş continua cu ter(r)a vedetei şi salutul acesteia către fani (spectacolul adevărat era în rândul mulţimii de pe câmp) abia mai puteam să-mi cobor mâinile din poziţia “hands up”.

Dacă mă întrebaţi - ce-am văzut ?, răspunsul e sec: - Nimic. N-am văzut nici personajul, atât cât lăsa el să se vadă din drama celebrităţii! Terminatus ... Dar, legenda va dăinui în fiecare dintre noi, pentru că a rămas în memoria pământenilor, ca o mare figură. Cuvântul – figură - e prea sărac pentru tot ce a lăsat. Dar, nici sărac n-a fost, dovadă lupta încrâncenată pentru moştenire şi apariţia atâtor speculaţii ce-i umbresc memoria de artist cu muzica, dansul şi atmosfera extraordinară a spectacolelor sale ...

UN DEAL CU SÂNI

Într-o vară din anii ’80, obişnuită la noi cu călduri de august, mă trimite directorul să verific o reclamaţie primită prin telefon de la superiorii răspunzători cu repetiţiile în vederea defilării de 23 August, cu privire la indisciplina colegelor noastre care făceau parte din echipa de “Crucea roşie”.

Ioan GANEA-CHRISTU Acţiunea se desfăşura la intrarea şi pe aleile din Parcul Tineretului. Peste 1000 de fete până în 26 de ani mărşăluiau cu “crucea” câteva ore bune, zilnic, vreo două săptămâni. Caută-le pe ale noastre... Îmi arată o înţepată de coregrafă, organizatoare, ochi-timpan-istă sau ce-o fi fost, că peste câteva minute este o pauză mică de schimbat costumul. Aştept. Ora, aproape 12, căldură mare şi mă gândeam la locul “potrivit” pentru desfăşurarea acţiunii Crucii roşii: în spatele Crematoriului...

Se opreşte fanfara (dată la maxim prin difuzoare) şi fetele, obosite, sictirite, năduşite, rup rândurile şi se preling spre dealurile cu iarbă uscată dinspre crematoriu, unde mai găsesc câte un loc la umbra firavă a puţinilor pomi.

Avansez şi eu să dau de vreuna dintre colege în acest puhoi... Probabil că nu bănuia niciuna că sar putea plimba vreun bărbat la acea oră de caniculă pe dâmburile respective. Am asistat la un spectacol extraordinar: la 12 fix prin difuzoare se aude o voce de femeie energică, hotărâtă, impunătoare (cred că era cea cu care vorbisem): - Echipaa ... rea!

Deodată, toate fetele şi-au scos bluzele şi fustele sau pantalonii, divers colorate, spre a le înlocui cu uniforma din dotare pentru ultima repetiţie, cu costum albastru. Acum se şi filma.

Să nu credeţi că s-au sinchisit prea mult că mă învârteam printre ele şi cu oarece căutătură... În sfârşit, întâlnesc una dintre colege, deloc pudică şi care, în timp ce-şi încheia lent nasturii bluzei şi îşi ştergea cu un prosop sudoarea de peste tot, înjura pe cei care au trimis-o la acţiune şi pe cele protejate care nu participau niciodată. Mi le arată şi pe celelalte 20 de prezente, din 50 câte ştiam. Între timp mai spunea că nu s-a făcut nici un apel, doar aşa din ochi se vedeau mai puţini “roboţi”... Cei mai proşti... sau cele mai proaste.

- Mamăă ! ce mi-au putut vedea ochii... 1000 de fete cu 2000 de « lucrări », în soare, din care nici 10 % nu aveau sutiene pe aşa căldură… M-am făcut mic, m-am aşezat lângă supărată, să par că sunt cu ea… În cinci minute tot câmpul era albastru: uniformele fetelor aveau în componenţă şi bonete, aşa că nu se mai deosebeau.

M-am « trezit » brusc de vocea cucoanei: - Încollonaa … rea! Şi fanfara, dă-i şi dă-i...

Am plecat ameţit de “soarele de pe dealul cu sâni” să raportez gravul act de indisciplină: - Nu era nimic, tov. director, oricum nu de la noi; au lipsit câteva fete navetiste de la repetiţie (era o zi de sâmbătă!), unele n-aveau costumele călcate, iar cele mai multe n-aveau …sutiene!

5 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

REMEMBER EMINESCIAN

O, NEMURITOR LUCEAFĂR!

- odă –

Maria FILIPOIU

PATRIOTISM - omagiu eroilor Eroi ca neamul de români nu are orice națiune!

C-au fost și sunt patrioți buni, cu demnitate pusă-n nume.

Eroul e prezent mereu pentru onoarea țării sale. Și nu va pregeta la greu, când vine vreo amenințare.

Eroi prin vremuri mai pot fi, ca înaintașii lor români, copiii celor ce-s copii.

Purtând demnitate din străbuni.

Că nu-i onoare mai mare, cum e gloria din eroism, ce nu orice popor are în virtutea de patriotism!

Spre a lăsa moștenire, pacea în vatra strămoșească, viața n-are prețuire prin vitejia românească!

Scump e prețul libertății pentru cugete în formare!

Din rădăcinile vieții, eroism să curgă-n vlăstare.

Peste vremuri încercate străbate un dor de-un veac, de Luceafărul din carte ce din Cer privește-n Lac.

O, nemuritor Luceafăr ancorat în Cer albastru!

Te așteaptă flori de nufăr, să le dai sclipiri de astru!

Că pe versul său romantic pus în graiul moștenit, și-a lăsat dor singuratic, Luceafărul din Zenit.

Zbor de Pasăre Măiastră ți-ai croit către infinit!

Floare-albastră, floare-albastră, cu dor te-așteaptă-n asfințit!

Rapsozi iscusiți prin vremuri i-au pus versurile-n cânt, din care străbat ecouri de dor doinit la mormânt.

Codrul, după tine plânge!

Plâng în ropote, izvoare!

Că iubirea li se frânge pe-ale vremii sanctuare!

Iar clinchetul de izvoare îi cântă poezie.

Codrul să îl înfioare de tristă nostalgie.

Teiul, la pământ se-nclină, cu ram încărcat de doruri!

Că nimeni nu-i mai alină tristețea pusă-n ecouri!

Somnoroase păsărele închid pleoapa nopților, să străbată pân' la stele, taină plină de amor.

Să revii ca prin minune, luntre pe un lac te-așteaptă; când razele blândei lune se frâng în oglinzi de ape!

Teiul își scutură floarea pe al său pustiu mormânt, când ploaia-ntunecă zarea; și când e bătut de vânt.

Pădurea e tot de argint!

Vântul lin prin ea doinește!

Că-ți duce dorul de alint, când Toamna o desfrunzește!

La mormânt de criptă veche se deapănă amintiri despre poet nepereche cu eternele-i iubiri.

Plopii, fără soț rămas-au!

Lacu-i străjuit de codrii!

Stelele, din raze își iau lumină, să pună-n zodii.

Că iubirea-i de romantic străbate vremuri de dor, din Universul galactic.

Ca un vis nemuritor.

Numai Tu, străin și rece privești din Bolta Cerească!

Să vezi, viața cum le trece în menire pământească!

Nostalgicii-n generații, sărută crucea-ți la mormânt! În vers te cântă confrații, pe maternalul tău Pământ!

Iar pământul țării-i sacru și nu are preț de vânzare.

Că românii țin stindardul pentru cei care vor trădare!

Cât avem sânge de român, iar în piept, mândria de erou, cât mai călcăm pământ străbun, patrioți au fost și-or fi mereu!

Cinsti-vom Eroul Român ce a luptat cu vitejie, să fie poporul stăpân pe idealuri și pe glie!

- omagiu spiritului eminescian -

desen Constanța ABĂLAȘEI-DONOSA

6 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

BEAU DE L' AIR Trec îngeri.

Omul tace.

Plânge, contemporaneitatea, două vieți.

Un secol amputat.

Lacrimi , mirosind a tei, dezmierd florile răului la o aruncătură de... geniu.

Cristian ȚÎRLEA

MI-AM ADUS AMINTE CĂ NU TE-AM UITAT - aveam o rimă de sărutat -

...

Mihai Eminescu - Charles Pierre Baudelaire

„- Cine este?"

- Eminescu.

MIHAI

Şi ai învăţat limba română.

- Cine este? „- Neruda, al nostru Eminescu." Şi am învăţat să-ţi sărut spaniola. Îngânduream viitor.

Tu, cu un ghiveci de lalele, îmi sărbătoreai ne-ziua mea.

Era pe vremea bună a unor copii adulţi de iubire.

- Ce mai faci?

Mi-ai răspuns, nebuno, „- Eu face ce face să mă iubeşti.”

Motto: „Pendant ton absence je me suis retrouvé. În timpul absenţei tale m-am regăsit”.

Nu! Oricât m-aş forţa.

Nu! Pot face rime.

Pot “manipula“ cuvântul...

Dar, nu!

Nu pot “vorbi” de altceva...

Tu şi mine, eu şi de tine mă interesează-visează.

Vreau, şi eu, greieri, tei sau iarna grămădită-n nori !

Nu te-am corectat. În ochii tăi erau toate poeziile.

Ce final?

Povestea nu s-a terminat. „- Cine este?"

- Ţîrlea. Şi am învăţat Litera * poeziei. „- Dar unde este rima sărutată?"

- Iar dormi? Povestea nu e terminată!

Cine?

Greierul. Norul. Iarna...

Nu ştiu!

Tu? Da! Bunînţeles.

Tu. Hai că ma opresc din versuri sterpe!

Mihai, geniul mentor, atotîncântător, atotiubitor, atottot, îmi va susura... „Îmi placi, dar...taci!”

*Litera = Numele Tirlea, anagramat.

7 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

EMINESCUNEMURITOR IN NEMURIRE Vreme trece, vreme vine...

Adevăr scăldat în mite...

Timpuri vechi, timpuri divine, Ne vor copleși în minte!

Elena MOISEI

EMINESCU ÎN POEZIE Cerul violet sclipește, Luna-n cer cu multă artă, Lacrimile mele iartă, Mi le șterge și-mi zâmbește!

Eminescu, ne-a dat harul, Am să caut un potir, Lacrimile, fir cu fir, Umple cupa cu amarul!

Când amintirile ... revin, Cântări târzii, tânguitoare, Când inima neagră ne doare, Surâzi cu sufletul prea plin!

Te-ai cufundat în astre, O taină-n armonie, Eminescu-n poezie, Șterge lacrimile noastre!

Ești visul unei umbre Și umbra unui vis, Un paradis promis, În zile triste, sumbre!

Noi..., cântăm o...

ROMÂNIE, Viitorul și trecutul, Sfârșitul și începutul, Cu EMINESCU în poezie!

POETUL Ai creat o armonie, Periplu prin galaxii, Ai cântat o simfonie, Spectatori sunt stele mii!

Toate-s vechi și nouă toate...

Totu-i nou și vechi sub soare... Înger în divinitate, Pe cer steaua ta răsare!

Cântă gândurile mele, Inima îmi strigă mută, Navigăm prin praf de stele, Cine știe le ascultă!

Ce e rău și ce e bine...

Este veșnica întrebare...

Fericirea noastră vine, Doar zâmbind frumos sub soare!

Harfă divină-n vibrație, Inima-ți palpită vie, Sufletul ți-e plin de grație, Mlădios în fantezie!

Tu te întreabă și socoate...

Sfinx pătruns de înțeles...

Prins în nemurire toate, Tâlcul vorbei are sens !

Cuvinte sculptate-n timp, Dăltuite-n vânt, celeste, O vibrație dintr-un gând, Și-o iubire ce vrăjește!

Nu spera și nu ai teamă...

Căci tu înseninezi mereu... Împăratul fără seamă, Ești bardul sufletului meu!

Ce e val, ca valul trece...

Dar rămâne cu mândrie...

Un nemuritor și rece, Eminescu-n poezie!

De te-ndeamna, de te cheamă...

La steaua care-a răsărit...

Speră totuși fără teamă, Eminescu... n-a murit!

Tu rămâi la toate rece...

O stea în reci nemărginiri...

Vremea vine, vremea trece, O stea pierdută-n nemuriri!

UN VERS DINTR-O POEZIE

Las lumii în urmă bogăție, Un simplu vers din poezie, Cântat la ceas din urmă-n seară, Doar un cuvânt, o vorbă rară!

Mă plimb prin clipele trecute, Momente tainice și mute, Un labirint de luat aminte, Ascuns prin umbre rătăcite!

Urcând pe stânci, pierdeați răbdarea, Ați așteptat valul și marea, M-ați injungheat mișel în spate, Uitând de cer și demnitate!

Dar n-o să mă puteți învinge, Sufletul pur, nu mi-l atinge, Nimic din ce e blasfemie, Doar flori și multă armonie!

8 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Nicolae VASILE

LUMINA TĂMĂDUITOARE Avusesem o zi foarte agitată, ca mai toate din acel început de an, de deceniu, sau chiar de epocă, din primăvara lui 1990. Parcă prea voia Dumnezeu să le începem pe toate atunci! În primul rând începeam o nouă epocă istorică, după răsturnarea de situaţie de la sfârşitul anului 1989. Pentru mine mai era un alt început, acela de proaspăt numit într-o funcţie de conducere de mare importanţă, la care nici nu gândisem până cu câteva luni în urmă! Pe lângă stresul de zi cu zi, care începea de la primele ore ale dimineţi, când subalternii care aşteptau cu probleme reale erau deseori perturbaţi de cei din categoria „să mă vadă şefu’ de diminaţă şi apoi dispar”, mai aveam de făcut şi ultimele pregătiri dinaintea unei plecări în China. Eram în toiul discuţiilor, controverselor, când, brusc începe să se clatine clădirea cu noi! Fusese un cutremur destul de mare! Am realizat atunci, ce mici devenim în faţa unor asemenea evenimente mari! Au încetat toate, duşmanii cei mai înrăiţi au devenit apropiaţi şi atenţi la altceva, la furia naturii!

Dacă înainte, când îmi vedeam doar de treburile mele de serviciu şi nu aveam atâtea responsabilităţi, o plecare în străinătate îmi acapara atenţia totală cu mult timp înainte, şi chiar după întoarcere, acum orice zi, indiferent ce alte activităţi mai aveam programate, începea cu trecerea pe la birou, pentru „a semna mapa”!

Fără mapa semnată, o serie de salariaţi nu puteau merge mai departe în activităţile lor curente.

Plecarea la aeroport era ultima în programul acelei zile şi o priveam ca pe o ocazie de a mă odihni. Un zbor de 19 ore era un prilej foarte bun de somn, ceea ce îmi cam lipsea de o bună perioadă de timp, cu toate că după nişte zboruri anterioare, cu mari turbulenţe, nu prea mai aveam plăcerea de a merge cu avionul!

Cum am ajuns în aeroport, şi acesta a început să se clatine, parcă mai tare decât clădirea unde eram de dimineaţă. Doamne, două cutremure mari în aceeaşi zi!

Pentru prima dată în viaţă am avut sentimentula că avionul, în care tocmai urma să mă urc, este mai sigur decât pământul! Am trecut de uşa acestuia mai liniştit ca niciodată! Am plecat cu un sentiment de teamă pentru cei care rămân pe acest Pământ neliniştit!

Nu am avut un zbor aşa cum mă aşteptam! Pe prima parte, până la escala de la Karachi, în Pakistan, nu am putut dormi din cauza plânsetelor unor copii. Deşi era

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 un avion al Companiei Tarom, acesta era ocupat preponderent de familii de belgieni, care mergeau să viziteze China. Sunt convins că făceau traseul Bruxelles-Bucureşti-Beijing cu o companie românească din motive de preţ! Am fost foarte surprins de multitudinea de copii de vârstă foarte fragedă pe care aceste familii îi luau în vacanţă, la distanţe aşa de mari! Pe porţiunea a doua, de la Karachi la Beijing, micuţii colegi de drum adormiseră, dar nu am putut dormi datorită unei reprize de turbulenţe groaznice, timp de câteva ore. Mai avusesem ocazia unei asemenea experienţe la un drum precedent şi tot pe deasupra munţilor Himalaya!

O zonă care te poate conduce cu imaginaţia mult mai departe decât realitatea! Băutura servită din abundenţă de personalul de însoţire ne-a făcut să suportăm mai uşor, dar de dormit nici nu putea fi vorba!

La Beijing, încă din aeroport, chinezii, foarte atenţi de altfel cu oaspeţii lor, uneori sufocant de atenţi, miau dat o veste ”bună”, în concepţia lor, că ne vom îmbarca direct într-o maşină, cu care vom merge destul de mult, după care vom lua un vapor, cu care vom merge câteva ore, destinaţia finală fiind o insulă, unde erau nişte aplicaţii cu surse solare şi eoliene de energie, domeniul în care era programată întreaga vizită. Simţeam că nu mai puteam de somn, dar era imposibil să aţipesc măcar o clipă, gazdele apreciind în mod deosebit satele, lanurile, pădurile, apele, podurile, care se succedau în calea noastră şi mă întrebau tot timpul dacă îmi place. Dacă dădeam cel mai mic semn că nu mi-ar place, reluau descrierile şi cu mai multe amănunte şi insistenţă! A cere o pauză de somn, ar fi fost o mare jignire pentru dânşii, şi nu aveam de gând să o fac, aşa că rezistam eroic!

Aveam şi o limită de sosire, pentru a nu pierde vaporul. Acesta nu circula decât odată pe zi, având orele, de plecare şi întoarcere, corelate cu fluxul şi refluxul, care în acea zonă, în Marea Galbenă, erau foarte accentuate. Toate au mers perfect, cu excepţia somnului meu! Când am ajuns pe insulă, ne aştepta o masă copioasă, pe bază de crabi. Observasem încă de la debarcader un întreg flux comercial de saci cu crabi. Erau nişte crabi uriaşi, mai mari de o jumătate de metru, pe care localnicii îi culegeau pur şi simplu de pe nisip, în perioada refluxului, când apa se retrăgea aproape un kilometru de la tărm! Îi fierbeau aşa cum îi adunau, fără nicio preparare! Cu tot somnul care îl aveam, îmi era totuşi şi foame!

Crabii rescpectivi aveau o bucată mare de carne pe piept şi de asemenea nişte bucăţi mai mici la baza celor două braţe. Aş fi mâncat cu plăcere câteva asemenea bucăţi, doar că trebuia să ţi-le desprinzi singur prin dezmembrarea nefericitelor vietăţi fierte.

Toate demersurile mele de a mă autoservi erau însoţite de îndemnurile repetate ale gazdelor, care nu mai pridideau cu lauda acestui fel de mâncare!

A nu aprecia ce vezi sau a nu aprecia mâncarea, sunt motive de mare supărare a gazdelor atunci când te afli în China! Ştiam aceasta de la o vizită precedentă! Atunci, fiind în faza acomodării cu

9 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 DACĂ AȘ FI... EMINESCU!

gusturile şi mirosurile specifice, la o masă, pentru a evita o stare de vomă, m-am dus rapid la masă, la locul unde era scris numele meu şi am băut pe nerăsuflate păhărelul de tărie pus acolo, apoi încă unul şi încă unul! Ei beau din acel păhărel cam o oră!

După acea întâmplare, la fiecare masă, recunoşteam locul meu de la distanţă, era cel care avea puse trei păhărele! Aveau şi umor!...

Toată foamea pe care o aveam în mine şi dorinţa de a nu supăra gazdele, nu au fost însă suficiente să depăşesc momentul când mizeria, provenită din maţele fierte ale crabului, pe care eu o curăţeam cu mare atenţie de pe carnea pe care o mâncam, era sorbită, de cel de lângă mine, cu un zgomot specific şi cu satisfacţia comentată că ”este o mare delicatesă”!

A fost momentul când m-a trăznit o mare durere de cap şi am cerut să fiu dus la hotel să mă odihnesc!

Era spre seară, făcusem un duş, mă pregăteam să dorm, deşi aveam o teamă că nu o să pot dormi de atâta oboseală şi stres! Nu dormisem de aproape treizecişişase de ore şi trecusem prin mai multe situaţii stresante! Nici nu m-am dumirit bine ce-i cu mine că şi auzii o bătaie în uşă! Era însoţitorul meu oficial care mă anunţa să mă pregătesc că au să-mi facă o mare surpriză! Mă gândeam cu groază la ceea ce ar mai putea fi o mare surpriză! De ce nu mi-o făcuse mai devreme ca să mă pot odihni apoi în linişte?

Am mers pe jos ceva timp. Când păşeam simţeam cum mi se clatină creierul în cap de durere! Între timp se întunecase. Când am ajuns aproape de ţărm, întrun loc de unde puteam vedea marea, am avut o mare revelaţie!... Era ceva feeric!... Valurile mării erau pline de lumină!... Stropii de apă, care se desprindeau la spargerea valurilor, erau stropi de lumină!... Era o frumuseţe pe care nici nu am putut să mi-o imaginez vreodată!...

Nu auzisem de existenţa acestui fenomen, iar chinezii au ţinut bine secretul, pentru a-mi produce o surpriză, şi au reuşit!... Mi s-a luminat brusc mintea, a dispărut orice urmă de oboseală!... Ei gândiseră ca masa o să se prelungească şi o să mergem direct, de la restaurant, pe malul mării. Eu însă cedasem şi fizic şi psihic! Dar totul este bine când se termină cu bine!...

Erau în apă nişte microorganisme fosforescente, care acumulau lumina în timpul zilei şi o păstrau câteva ore după apariţia întunericului, revărsând-o în valuri.

Gândeam atunci, ce ar fi făcut acolo o ţară dezvoltată care ştie să cultive turismul?

De atunci, China a evoluat mult în domeniul economic şi cultivă din ce în ce mai mult turismul.

Oare cum o fi acum acolo?...

Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai căuta flori albastre, pentru că ele ori nu mai sunt, ori nu mai sunt ale noastre!...

Străinii, frumoşi sau urâţi, cei care au bani de dat, au cumpărat atât de multe,... şi muzele le-au cumpărat!

Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai cânta codrii falnici, pentru că ei nu mai sunt, i-au doborât oamenii jalnici!... În loc de teii îmbietori, de poezie mult iubitori, avem tufişuri, plantate prost, în parcuri făcute fără rost!...

Dacă aş fi Eminescu,... lacul nuferilor galbeni nu l-aş mai cunoaşte, aşa plin cu bale de broaşte!...

De steaua care-a răsărit, n-aş mai putea vorbi, azi, sunt mii, care tot apun, dar adună tot ce e mai bun!...

Dacă aş fi Eminescu,... aş privi după Luceafăr în zadar, în prezent, locul îi este luat de-un mândru satelit militar!...

Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai vorbi de proletari şi împăraţi, orânduirea cea crudă şi nedreaptă, acum este făcută din cumetri şi fraţi!...

Unde eşti tu, Ţepeş doamne?...

Să îi aduni la un loc, între ei să se mănânce, nu trebuie să le pui foc!...

Să le dai drumu’ de-acolo, neascultând al lor suspin, când vor şti ce este munca, şi să vezi atunci ce chin!...

Unii se vor da bolnavi, alţii se vor da nebuni, să nu îi văitaţi prea tare, că prostia doar nu doare!

Grijă mare la tineri să aveţi, nu-i educaţi cu alcool şi tutun, faceţi pentru ei tot ce puteţi, ca să aveţi un viitor mai bun!...

10 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Zina-Dorina PANCU

POVESTE LA SOLSTIȚIUL DE VARĂ E înfiorătoare vara în Bărăganul copilăriei mele.

Soarele pârjolește fără milă tot ce se vrea vegetație, deasupra rotesc agonizând stoluri de păsări aflate în căutare de hrană și apă. Pe la marginea satului răzvrătit se-ntinde, șerpuiește, se pierde linia ferată dea lungul căreia cresc rugi de mure, maci sângerând, ciulini, margarete și flori micuțe, roz sau albastre, flori nemuritoare pe care noi, fetele le culegeam și le împleteam în cununi, apoi ne prindeam de mâini, ne roteam nebunește, crezându-ne ielele stepei, încercând să-i atragem în horă pe băieții fără minte...Și atunci cerul se despica, fulgere dezordonate cădeau la întâmplare, tunetele răsunau amenințător, pedepsitor, să ca nu cumva să trezim creaturi păgâne adormite. Iar ploaia se revărsa spumoasă, valuri-valuri din cascada cerului, spălându-ne de păcatul credinței în povești cu zâne, pricolici, zmei, pajuri, cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene.

Deschid poșeta îmi scot țigările și-mi aprind una.

Fumul mă invăluie și-mi aduce aminte de frunzele de tutun aduse de la bunica de la câmp și atârnate din loc în loc să alunge moliile. Și acum parcă simt mirosul de tutun crescut în arșița Bărăganului, într-un loc uitat de lume, în care vara rareori se întâmplă să plouă. În trei luni de vară secetoasă, iarba se usucă sfioasă, întinderea capătă aspect de stepă, e mai tristă ca deșertul, deșertul are poezie în el, căldura se propagă în valuri infinite, ca ale mării, te sufocă. Aici se arată paragina lumii care a fost, care va veni în fiecare an după solstițiul de vară, după care și soarele bate în retragere spre toamnă. Și noi, oamenii, avem solstițiul nostru, după care ne retragem discret în umbră, în amintire... În camera stingheră din pod, tata îmi amenajase în copilărie un loc doar al meu, care a fost, pe rând, casa păpușilor, biblioteca și sala de lectură, atelier de creație, când cochetam cu literatura și pictura. Îmi amintesc că acolo am exersat primii pași de dans când mă pregăteam de prima noapte de discotecă, sub atenta îndrumare a fratelui meu. O vreme m-am îndepărtat de ea, cât am fost plecată din oraș, rătăcind prin lume, iar când m-am întors îmi pierdusem interesul pentru acel loc.

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

încercând să-mi imaginez ce destinație aș putea să-i dau. M-am hotărât să deschid ușa. În oglinda prăfuită de pe perete văd, pe rând, chipul unei fetițe, cu ochii gri-verzui, cu părul de culoarea nisipului fierbinte, cârlionțat, urmează adolescenta excentrică, cu părul de aur și șuvițe bordeaux care atrăgea privirile tuturor, apoi señorita rubia, care a șocat când a apărut cu părul roz la rădăcină și argintiu la vârfuri.

Măsuța din lemn de nuc mi se pare prea mică acum, și-a pierdut strălucirea, dar mai păstrează aruncate la-ntâmplare creioanele, caietele și câteva cărți.

Scaunul e șubrezit din cauza neastâmpărului care mă făcea să incerc să stau în echilibru pe doar două picioare. Pe scaun este perna pe care mă așezam turcește, pernă cu broderie fină, cu fire de mătase, dăruită de tata să-mi țină loc de scaun, exasperat de faptul că zilnic trebuia să-l repare. Oricum, el era priceput la toate, avea mâini de aur tata...

Pe rafturile prinse pe perete stau ordonate cărțile pe care mi le dăruia mama încântată că fata ei are o pasiune devoratoare pentru citit și cărțile cumpărate când plecam în oraș cu tata, pe alte polițe stau diapozitivele cu desene animate, aparatul de proiecție făcut de tata, casetele cu bandă magnetică și discurile de vinil cu muzica tinereții lui și a copilăriei mele, desprinse parcă dintr-un alt veac. Zâmbesc stins. Azi un decorator ar spune că încăperea e amenajată în stil vintage. Pe noptieră văd o sticlă goală de parfum, creionul dermatograf, farduri...

Canapeaua, ce micuță mi se pare acum! ...

Mă uit pe fereastra care dă înspre cer. Bunicii nu mai sunt de mult pe lumea aceasta, părinții nu mai sunt așa de tineri ... copacii din fața casei se agită, rândunelele zboară frenetic, în auz îmi răsună cântecul lor vesel care mă îndeamnă să scriu povestea lor, povestea mea.

11 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Constantin-Nicolae GAVRILESCU Traducere, Cristian ȚÎRLEA

PE ALEEA DESTINULUI Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare de mână cu gându-nfloresc...

Nu las-astă viaţă nimic la-ntâmplare, te-nalţă-n avânt tineresc. Ştrengar îmi e gândul şi-mi lasă surâsul deschis ca o floare-n amiezi, în raze de soare mă pierd cu candoare visând cum ai să mă dezmierzi. Şi inima-ți spune cu şoapte nebune: - Hai vino! Am poarta deschisă, mi-e dorul iubirii în nemărginire iar sufletul îmi este în transă.

Pe-aleea destinului caut mereu petale de flori cu parfum, sub razele calde-ale dorului meu, să ţi le presar ţie-n drum.

Un zâmbet, o floare şi-o rază de soare şi mână în mână, cu gând amândoi, pecete vom pune cu o sărutare şi-n viaţa de astăzi, şi-n viaţa de-apoi.

AM GĂSIT IUBIREA Nu pot acum decât să spun, că vin cu vântu-n adiere, să-aduc din lume ce-i mai bun, atunci când dragostea mi-o cere.

Printre şuviţe-ţi voi şopti, curate vorbe de iubire, până ce tu vei aţipi, în linişte şi mângîiere.

Va fi fiorul aştept de amândoi de-a lungul vieţii, şi-al dragostei făr'de păcat, ce s-a-ntâlnit din voia sorţii.

Nu pot să neg al meu destin, cum nici destinul nu mă neagă, şi-mi dă ca să trăiesc din plin, în viaţă fericirea-mi dragă.

Acum când soarta a deci să mă-ntâlnesc cu fericirea, nu mai pot spune că e vis.

Pot spune... am găsit iubirea.

SUR LE CHEMIN DU DESTIN Un sourire, une fleur et un rayon de Soleil par la main avec la pensée fleurissent...

Ne laisse cette vie rien au hasard, t'éleve en élan de jeunesse.

Polissonne est ma pensée et me laisse le sourire ouvert comme une fleur dans l'après-midi, en rayons de Soleil je me perd candidement rêvant comme tu vas me cajoler.

Et le cœur te dit avec des fous murmures: - Allez, viens! J'ai la porte ouverte, le désir de l'amour m'est à l'infini et mon âme m'est en transe.

Sur le chemin du destin je cherche toujours pétales de fleurs parfumées, sous les chauds rayons de mon désir, te les saupoudrer à toi en route.

Un sourire, une fleur et un rayon de Soleil et main dans la main, avec la pensée tous deux, nous allons sceller avec un baiser et dans la vie d'aujourd'hui et dans l'au-delà.

J'AI TROUVÉ L'AMOUR Maintenant, je peux seulement dire, que je vienne avec le vent en brise, d'apporter le meilleur du monde, quand mon amour l'exige.

Parmi les mèches je vais te murmurer, des mots d'amour immaculés, jusqu'à ce que tu vas assoupir dans la paix et la consolation. Ça sera le frisson attendu par tous les deux le long de la vie et à l'amour sans péché qui se rencontré par la volonté du sort.

Je ne peux nier mon destin, comme ni le destin ne me nie et me donne de vivre pleinement, mon cher bonheur dans la vie.

Maintenant, quand le destin a décidé me rencontrer avec le bonheur, je ne peux plus dire que c'est un rêve.

Je peux dire ... j'ai trouvé l'amour.

12 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Mircea-Marcel PETCU

Tănase CARAȘCA

REGĂSIRE Lui Mihai Eminescu Ninge, ninge cu lacrimi de sânge te-ai dus eşti departe în a ta singurătate în întunericul mut tu scrii încă în cărţile cerului durerile noastre.

Ninge, ninge peste căsuţa sărăcăcioasă în care viaţa ta trecută a ruginit în aşteptare.

Te caut, dar nu te găsesc nici înăuntru, nici afară privesc spre înalt, dar lângă tine Luceafăr de zi e linişte, tăcere.

Iar timpul îşi arde clipele înviind cuvintele din cenuşă. Şi-n scrierea frumoasă, caligrafică a timpului imperfect găsesc semnătura EMINESCU conservată perfect.

ELEGIA MĂRII

Grigore VIERU

LEGĂMÂNT Lui Mihai Eminescu Ştiu, cândva la miez de noapte Ori la răsărit de soare Stinge-mi-s-ar ochii mie Tot deasupra cărţii sale.

Am s-ajung atunce, poate, La mijlocul ei aproape Ci să nu închideţi cartea Ca pe recele-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă, Ca băiatul meu ori fata Să citească mai departe Ce n-a dovedit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii Al străvechii slove bucium, Aşezaţi-mi-o ca pernă Cu toţi codrii ei în zbucium.

Privesc învolburatul orizont Sub care forfoteşte apa mării Ţinând în umbră Euxinul Pont Sub spaţiul umezit al înserării.

Un ţipăt ascuţit se năpusteşte Către pustiul ţărm, ca un fior Săltând pe valuri, unde se-nvârteşte Un pescăruş în pas de vals uşor.

Pe ţărmul străjuit de balustradă Şi în stabilopozi ghimpaţi proptit, Stau gânditor şi trist ca o baladă, De gust sărat şi dulce ameţit.

Pornesc încet, cu gândurile-n faţă Pe caldarâmul ud, îmbătrânit Şi în vitrine parcă-s o paiaţă De vântul iernii aspru biciuit.

Dar mă opresc o clipă-n contemplare În faţa unui soclu veşnic viu, Să văd şi azi scânteia mea din soare Pe Eminescu Geniului Pustiu.

Stau nemişcat ca marmora pe soclu, Cu ochii strânşi, dar ochiul minţii clar Şi intuiesc prin el, ca prin monoclu, Luceafărul Sistemului Solar. Şi tot cu ochiul minţii, fără sticle Dar limpede, ca apa de izvor, O văd pe Doamna Veronica Micle Fiindu-i printre stele-nsoţitor.

E frig, dar mai rămân pe-acea terasă Să mai aud un ţipăt din éter, Apoi o iau cu pas încet spre casă Privind în jos, cu gândul înspre cer.

13 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

PASĂREA MĂIASTRĂ lui Mihai Eminescu Foc de stele,rug sihastru, Dor arzând de mii de ani, Plânsul cerului albastruÎn cenuşa de titani!

Mulţi au vrut să te găsească, Căutând în fel şi chip, Mândră Pasăre MăiastrăSfânta Cerului prin timp!

Pârjolişi pe Eminescu Cu făclia ta curată, Şi-ai topit în el Cerescu' Să-i lumine viaţa toată!

Pe Brâncuşi l-ai inspirat În piatră să te sculpteze, Ca să poată,salt cu saltZborul să-l re-inventeze!

Din piatră şi din idei Ţi-a făcut chipuri măiestre, Ca lumina să ţi-o iei Şi din Azur şi de pe creste!

Când pleca la vânătoare Pe Artemis o-nsoţeai, Şi cu raze de la Soare Pe Apollo- 'l luminai!

Pe Hesita o ajutai În seminţe să rodească, Iar în noapte străluceai Ca o Taină Împărătească!

Vestalelor le-ai dat focul Pe Altare să-l păzească, Să mai aibă şi norocul Urgisitul să-şi găsească!

Până o să-l treci de vămi Când se-ntoarce iar în cer, Sufletul să i-l întremi Să nu-i îngheţe de ger!

M-am rugat de tine, Maică, Cu lacrimi de tinereţe, Să mă naşti la o Drăgaică Să-mi dai haru-ţi cu blândeţe!

Mă mai rog şi-acum de Tine, Ca să nu mă uiţi de tot, Sufletul să mi-l aline Să m-ajuţi când nu mai pot! Şi-aş mai vrea, ca să te cânt, În cuvinte măiestrite, Cât mai sunt pe-acest pământ Printre lacrimi risipite!

Foc de stele, rug sihastru, Dor urzit de mii de ani, Plânsul cerului albastru În cenuşa de titani!

Vasile NEAGU

PLÂNGE UN COPIL ÎN MINE lui Mihai Eminescu Plânge un copil în mine - Nu ştiu cum, nici de ce oare Plânsul lui mereu îmi vineCa un chin, ca o chemare!

El prin noapte plânge-ntruna, Eu prin viaţă plâng mereu, Sus, pe cer, urzeşte Luna Plânsul lui,cu plânsul meu!

Nu ştiu care e misterul, De ce plângem amândoi, Unu-n noapte cu tot cerul Altu-n viaţă şi-n nevoi!

Poate undeva,-n vreo carte, Voi afla cândva răspunsul, De ce tot cărăm prin noapteŞi prin viaţă veşnic plânsul!

Plânge el,şi plâng şi eu, Şi nu ştiu cum să-l alin, Plănge parcă Dumnezeu Peste crinul de pelin!

Poate suntem entităţi Tot cu semnele schimbate, Şi cărăm singurătaţi Şi prin viaţă şi prin noapte!

Nu găsesc nici un răspuns, Şi nici el poate nu-l ştie, Îl aud numai ca plâns Şi-i mai scriu o poezie!

Poate-aşa s-o linişti, El în cer si eu prin viaţă, Şi-ntr-o zi ne-om întâlni Ca bezmeticii prin ceaţă! „Taci copile,nu mai plânge, Îi zic lui şi-mi zic şi mie, Poate mâine vom ajunge La liman sau...Cine ştie?”

Plânge sufletul în mine...

14 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

POETUL NAŢIONAL MIHAI EMINESCU PIEDESTALUL POEZIEI ROMÂNE - ÎN UNIVERSALITATEA TIMPULUI OMAGIUL - OFRANDĂ; ANIVERSARE - COMEMORARE - VEŞNICIE

...Gândire înălţătoarea - În neasemuită - Cugetare: Am în faţă - Eroul poporului meu Poet sublim, fermecător - Melodios, încântător...

Enciclopedist - Minte luminată - Savantă Cu filozofie - Deschisă - Peste vremuri...

Apogeul - Limbii române!

Pe care o vorbesc - Şi Eu - Cu neamul meu Mândru - De consemnarea mea ; Amintirea - Poetului! ... Omagiul meu, să te slăvesc - În laudă supremă Cât trăiesc... Încerc, pe cât se poate - Să aşez, şi eu, în vers În stilul zilei - Cu modestie...

Cuvinte de simţire, de ale mele - Din vocabularul tău! În fiecare an - La această dată - Sunt prezent acolo: La însemnul - Venerării - Naţionale!

Să-ţi depun - Ofranda mea - În amintirea ta Floarea - Recunoştinţei - Nemuritoare! Întâiul - În cultură - Volumele nu o pot - Cuprinde...

Cartea noastră de vizită - Celebră - În lumea întreagă Identitară - Autentică - A limbii române; Daco - Române Cu diacritice - Inconfundabile...

De vită nobilă - Antică; Sinteza - Istoriei..

Poetică, originală - De mare frumuseţe ; Moştenire - Peste veacuri.

Garanţia geniului tău - În perfecţiunea exprimării - Artistice - A gândirii...

Valorile - Neamului nostru; Vechi de - Două mii de ani...

Dovadă sfântă - A existenţei terestre; Piedestalul culturii - Naţionale!

Luceafărul - Luminează!

Traian GRIGORAȘ

BOEMUL - MODERN * (Tipologie - Exclusivistă - Întâlnită!)

Pericol - De interpretare: Sună - Stigmat - Nonconformist - Curios...

Trebuie - Înţeles: Model - Special; De libertate - Interioară - Proprie!

Caracteristică ; Dificil - De definit ...

Originalitate - Autentică - Individuală; A parte: De a gândi; Conlocui - Manifesta; Dreptul omului; De a fi! În condiţiile - Civilizaţiei - Trenante!

Chingi - Circumstanţe; Cătuşe - Relaţionale; Cu - Duiumul!

Pentru - Conformitate - Uniformitate!

(Pledez: Libertate - Diversitate!) ....Boemul - Clasic; De spiţă - Aristocratică: Cu exigenţe - Auto impuse ; De ţinută...

S-a a dus - De mult; A intrat - În amintiri - Uitate! * Boemul - Modern - Contemporan; Subiectul meu: Politicos - Francheţe; Se regăseşte - Sub perdea - Trasă - În colţuri; În structura - Socială - Cotidiană...

Totul e - Să-l - Descoperi?

Are - Ambiţia - Să trăiască; Cum crede - El - De cuviinţă: Libertatea - În stil strict - Personal: Convingere - Autoimpusă; Filozofie - Normativă - Vivantă! ...Aspecte - Specifice - Tipologiei; Picături - De aiureală: Pe pereţi - În casă - Împrăştiate: Decoraţii - Colaje - Mondene...

Excese - De - Poze... ...Viaţă - Lejeră; Langzam - Flexibilitate!

15 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 EMINESCU

„Fiind băiet...păduri cutreiera” Și alte locuri de la Ipotești.

Cu multă dragoste ne spuse mai târziu Idila minunat-a Crăiesei din povești. „Pe lângă plopii fără soț” adeseori trecea, Privind cu încântare vreo zgâtie de fată „Venere și Madonă” așa cum o numea Pe Veronica Micle „cea veșnic adorată” Privind cerul cu stele și luna de pe el „Și ieri și azi și mâni” astfel povestea-i gata: ”Porni Luceafărul...” în drumul său etern Până la Demiurg-ca să obțină fata!

Din drumul său se-ntoarse, privind pe muritorii, Scriau cuvinte goale și fără prea mult sens.

Gândindu-se adesea, poate cu disperare „Din viața asta tristă, oare ce s-a ales?”

Nu-i fură prea blânzi sorții(comparativ cu restul, cu lumea rea și mică, cu criticii săi răi) Și-având „un singur dor” se stinse prea curând Al nostru mare geniu:ETERNUL EMINESCU.

Petronela IGNAT-APOPEI

STRĂLUCIND PESTE TIMP În faţa ta un drum pavat cu praf de stele Te-ndeamnă să păşeşti spre un cer ca de opal, În urma ta, e lumea cu dorurile-i grele Şi răutăţi servite zâmbind... pe un ton banal.

Marilena PERIJOC

DOLIU ÎN POEZIE E luna când e-n doliu poezia Căci tu poete ai plecat spre zei. Și numai teiul poartă bucuria De a-ți veghea odihna de atei.

Iar din scânteia geniului pe ziduri Cu negru de cărbune scrijelit, Sub forma versului în multe rânduri Povestea unui suflet s-a găsit. În fâlfâit de aripi pleacă geniul Lacrimi lăsând peste pământ și tei .

La catafalc rămas în umbră, omul, Visează-un suflet risipind scântei.

Şi obosit de lupta cu tocul şi hârtia, Păşeşti către lumina ce-o vezi la orizont, Cu pletele în vânt şi-n suflet bucuria De-a fi printre prieteni, plimbat în car de vânt. Şi codrul drag îţi cântă o doină-n a ta cale, Izvoarele se prind în ritm melodios, O salcie se-apleacă cuprinsă de jale, Nemaivăzându-ţi chipul atât de frumos.

Ajuns pe steaua ta, aproape de soare, Pe care ţi-ai clădit-o locuind pe pământ, Lumină ne trimiţi, călăuzitoare... Şi ne veghezi paşii dincolo de-un mormânt.

Căci ai lăsat în urmă frânturi din al tău suflet Ce aduc raze de soare în orice anotimp, Iar cei care le văd, cu-o bucurie-n cuget, Te-au declarat „Luceafăr” strălucind peste timp.

Spre seară poarta larg a fost deschisă, De zidurile reci ai fost scăpat.

Povestea an de an va fi rescrisă, De muritori cu dor ești aclamat.

Trimite-ne tu geniu o scânteie Să lumineze negrul dimprejur, Durere printre noi să nu mai fie Și totul să se facă de-un alb pur.

16 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE

Eugenia ENESCU-GAVRILESCU

ȚARA NOASTRĂ CEA FRUMOASĂ Nu se află pe Pământ țară mândră ca a noastră, ea ni-i glia strămoșească, leagăn primului cuvânt din vorbirea românească. În ea s-avem rădăcini, nimeni să nu ne clintească din Grădina cea Domnească, la care unii vecini au început să poftească.

Cu piept gol să apărăm țara noastră cea frumoasă cu câmpia sa mănoasă, chiar de-ar fi să ne-aruncăm într-o luptă tumultoasă.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Ileana-Cornelia NEAGA

ÎN STRĂICUȚĂ Ge-acasă când tăt m-am dus În străicuță io mni-am pus Vorba vece țaranească Șî o ie românească!

Vă spun zău, că n-am uitat Pită gin grâu curat Vin roșu șî cu slaină O farâmă ge țarână Mnirosu’ ge la cetină Amaru’ ge la inimă...

N-am uitat vorba aleasă Niși cei șăpce ani ge-acasă...

Am plecat șî am lasat Loc ge bună zua-n sat...

Pân’ straini cât am umblat Graiu’ sfânt mni l-am pastrat Dar pă inge-am colindat Mai mândră niși c-am aflat Ca șî vorba românească Limba dulșe stramoșască Niși ca ia țaranească!

17 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Mihai MARINACHE

NOTE PE NOTE PE MARGINEA UNUI TEXT POETIC EMINESCIAN NECUNOSCUT „NOAPTEA”

Mihai MihaiMARINACHE MARINACHE Cu diferite prilejuri, personalităţi de prim-plan ale culturii naţionale (N.Iorga, E.Lovinescu, G.Călinescu, C.Noica, Petru Creţia) au pledat pentru restituirea către marele public a tuturor textelor rămase de la marii noştri gânditori, cu precădere (şi fără rezerve şi justificări de tot felul) cele emanând de la spiritele totale, emblematice şi definitorii pentru civilizaţia românească. Deşi Mircea Cărtărescu îşi exprima anumite rezerve în legătură cu unele notaţii din manuscrise („lucruri care de multe ori nu diferă de paraphernalia oricărui om obişnuit”), în opinia noastră, mai ales în perspectiva timpului, şi acestea(însemnări cotidiene, socoteli de tot felul, bilete cu conţinut strict privat ş.a.) conturează un tablou, un portret, o atmosferă, o relaţie, luminând mai precis dimensiunile atât de fragile ale unui destin uman.

Vorbind despre Eminescu, să ne amintim ce emulaţie extraordinară a suscitat în rândul cercetătorilor publicarea celor peste o sută de scrisori rămase, peste timp, în custodia unei strănepoate a Veronicăi Micle.

Acestui fericit act cultural îi asociem şi iniţiativa revistei „Manuscriptum” (nr.1/1991) care, prin grija eminescologului Petre Creţia, publica peste cincizeci de texte poetice eminesciene (24 complet inedite, 16 publicate prin diferite perioade şi necuprinse într-un volum, 12 reconstituiri). Două decenii mai târziu, editura „Casa Radio” din Bucureşti editează o carte (cu CD inclus) în colecţia „Biblioteca de poezie românească”:Mihai Eminescu VIS şi alte treizeci de poeme necunoscute, restituite de P.Creţia, alese şi prezentate de M.Cărtărescu, în rostirea lui Marcel Iureş şi ilustraţii de Tudor Jebeleanu.

Neîndoielnic, viitoarele ediţii Eminescu trebuie să ţină seama de aceste recuperări istorice, deoarece „pretutindeni este Eminescu, un Eminescu mai proaspăt şi mai surprinzător(...), netocit de citiri şi recitiri, tălmăciri şi răstălmăciri, ataşări artificiale la diverse doctrine şi ideologii.” (M.Cărtărescu,Predoslovie la o carte audio cit.2011,p.10).

Aflat încă sub impresia profundă a acestei descoperiri de excepţie, mi-am amintit că, studiind, pentru un proiect cultural generos, colecţia ziarului constănţean „DOBROGEA JUNĂ” (1904-1944, Director C.N. Sarry), am citit acolo poezia „Noaptea”(anul XXX, nr.148, joi 16 aug. 1934, pag.1). Publicaţia prezenta detaliat festivităţile prilejuite de Ziua marinei la Constanţa, iar sub titlul „După dezvelirea bustului lui Eminescu” era inserată creaţia „Noaptea”, cu specificaţia „o poezie inedită”. Erau şase catrene dispuse pe două coloane, urmate de note ample semnate de D.Stoicescu. Lectura fugitivă a versurilor m-a dus cu gândul la o posibilă descoperire pentru cititorii anului 1934 şi, deci, fără interes pentru viitorime, întrucât orice lector avizat al unei ediţii obişnuite Eminescu cunoaşte că există o poezie „Noaptea...” (cinci catrene), datată 15 iunie 1871.

Într-un alt context, verificând şi comparând anumite sintagme din textele ediţiei Maiorescu, am realizat că este vorba despre un text diferit, neinclus (eventual sub un alt titlu) în ediţia monumentală Perpessicius şi nici în cele uzitate în ultimii 60 de ani.

Iată versurile poeziei „Noaptea”, publicată în ziarul constănţean menţionat cu deplina respectare a ortografiei şi punctuaţiei timpului:

18 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

„NOAPTEA” „Când noaptea e adîncă şi-i linişte,tăcere, Când şi zefirul dulce pe frunze doarme lin, Iar luna călătoare pe cerul cel senin A firei adormite e singura veghere,-

Apoi urmând cu dorul duioasa lunei rază Pătrund cu ea’mpreună întinsul nesfîrşit Şi-o clipă al meu suflet de mine deslipit În sfere dulci,senine, ferice el planează.

Atuncia al meu suflet răpus de doruri multe Deştept făr de repaus veghează nencetat; Cu-al zilei sgomot mare în veci neîmpăcat Tăcerea mută-a nopţei i place să asculte.

Şi’n ora cea de pace, de sfîntă liniştire, Fiinţă mult iubită,ce’n lume te’ntâlnesc, Pătruns de înţelesuri mai mult eu te slăvesc...

La tine se îndreaptă cu drag a mea gândire-

Ce-aude el atuncia,când eu n’aud nimică, Nu ştiu,însă în peptu-mi un farmec dulce simtŞi orizontu-mi pare că e îngust şi strimt, Iar lumea uriaşe neasemănat de mică.

Şi-a cerurilor taină adîncă şi divină, Ce’n mintea-mi mărginită îmi pare c’o cuprind,Ca s’o’nţeleg mai bine eu ochii mi-i închid,Şi-atunci văd că de tine e inima mea plină...”

Avocatul D. Stoicescu (publicist, literat, traducător), personalitate notabilă în cercurile culturale ale vremii şi în publicistica dobrogeană, însoţeşte textul cu note extrem de interesante, permiţându-ne să înţelegem împrejurările în care a intrat în posesia versurilor eminesciene. Însemnările sale conţin, în rezumat, următoarele: - versurile poeziei i-au fost citite lui D. Stoicescu în 1918, la Bălţi, în Basarabia, de către Nicolae Stamate, fiul poetului basarabean Cavaler C. Stamate (1786-1869); - N. Stamate le avea scrise într-un carnet, obţinute fiind de la o persoană din Iaşi, în 1885,când a luat parte la un banchet al Societăţii „Junimea” („şi a ţinut să le aibe pentru că nu erau tipărite în volumul scos mai înainte de Maiorescu şi...pentru frumuseţea lor”); - autorul notelor le-a transcris şi le-a păstrat pentru aceleaşi motive; - dialogul N. Stamate-D.Stoicescu(motive, formă, idee, temă) concluzionează că versurile sunt, fără îndoială, de Eminescu. Privind ideea textului, N.Stamate înclină să creadă că ar fi „o meditaţie sau reverie de Lamartine,pe care Eminescu a tradus-o şi a aruncat-o, când nu i-a mai plăcut....”.

D. Stoicescu argumentează că ideea, decorul preferat (noapte, lună, rază, sfere, taine), interpretarea misterului lumii prin iubire-toate poartă pecetea inspiraţiei eminesciene - prin 1926, N. Stamate „a trecut în lumea fericiţilor (...).Stimez amintirea lui, că a păstrat aceste versuri ca pe nişte lucruri de mare preţ- şi de-o fi o traducere, cum susţinea el, tot merită să fie cunoscută...”

Ce am mai putea să spunem în finalul acestei sumare prezentări? În mod cert, absenţa manuscrisului original, prudenţa cercetătorilor în legătură cu includerea acestei poezii într-o ediţie şi în comentarii, lipsa de ecou a acestui text apărut într-un cotidian regional, au făcut ca poezia „Noaptea” (să-i spunem Noaptea, II) să rămână necunoscută încă opt decenii.

19 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

EMINESCU Eminescu este cântul Care-mi doare ‘nsingurarea Când aud în sălcii vântul Şi în ochi îmi plânge marea…

Bianca Aura BUTA

LA ANIVERSARE Când ne e dor de Eminescu Privim cu drag spre poezie Cum îşi aşterne ea firescul Iubirii, glas vrând să-i învie .

De ne e dor de al lui codru Pornim poteca în urcare Şi poposim iar la izvorul Cuvântului ce-i vindecare .

Când ne e dor de fericire Facem din nou un scurt popas Culegem din a lui iubire Povestea unui dar rămas.

Privim la steaua-i ce răsare Şi noaptea ni se însenină Apoi lin scânteie şi moare Lăsând în urma ei lumină.

Eminescu-i bucuria Care îmi alungă doruri Când pe cerul frunţii mele Trec acoperiri de nouri…

Eminescu e cuvântul Ce`mi adună întristarea Când în trup aştern mormântul Codrul lui mi-e suspinarea.

Ce m-alungă şi mă cheamă Aşternând în cale-mi zboruri Mă-nfioară şi-mi îndeamnă Dor de-al păsărilor coruri.

Versul lui suav… se naşte Rând pe rând în poezia Cântului ce îmi renaşte Şi-mi alungă agonia.

E Luceafărul ce-aşterne Dorurilor lui chemarea „Vreme trece vreme vine” Noi i-aducem închinarea.

Vom admira mereu splendoarea Ce-n 'nalt Luceafaru-şi anină Şi vom privi etern spre zarea Und-a plecat, unde-o să vină .

Cetind în dulcea-i poezie Despre „iubiri şi doruri multe” Ori despre drag de scumpa glie Şi-a vitejiilor virtute; În timp cât luna oglindeşte Din blânda apelor lucire A florii teiului poveste Ce ni-l aduce-n amintire...

Glasu-i de vers; uşor pătrunde Eternitatea din alt ceas Şi-opreşte în eter secunde De bun venit, de bun rămas!

autor Sabin BĂLAȘA

Nicu DOFTOREANU

TANGOUL STĂRII EMINESCU Motto: „Materialul biologic poate că este efemer, dar spiritul lui poate fi etern” Filosoficus Anonymus EMINESCU nu-i doar nume!

El este o stare-anume Ce se-ntâmplă să apară Când iubirea dă pe-afară, ...sau e gata să dispară. Însă asta-i aparenţa,…

EMINESCU fiind esenţa Ce ascunde permanenţa Unei dezvoltări în şir Ce-a plătit istoriei bir.

Fiindcă el a fost şi este…

Luceafărul... din POVESTE! El a biruit prin nume …părăsind această lume Numai spre-a fi ce-a mai fost: Un Român aflat la post!

Pentru că de fapt cuvântul …EMINESCU e avântul Ce cuprind-un infinit Preluat de popor ca mit, Fiindcă n-a dezamăgit! Şi,...chiar dacă, aparent, E uşor incoerent, La momentul când se trece, Fiind… „nemuritor şi rece“, El e bunul tuturor ...oamenilor din popor Aşa… c-am un singur dor: Să-i recunoaştem menirea, Ce se-arată simplă-n tot… „după vorbă... după port” Atunci simţi că El provine ..şi din tine şi din mine!

Fiind un cumul de DESTINE ... al românilor de bine!

EMINESCU n-are vârstă!

EL există şi rezistă Fiindcă a găsit cuvântul,…

Nevăzut, etern, ca vântul, Ce-a tratat pe toţi deodată Cu... iubire-adevărată!

Eminescu ne-a marcat ... fiind un dor nealinat

20 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

AMALGAM... EMINESCIAN „De-aș avea”, „sara pe deal”, „dragoste adevărată”, „Un luceafăr”, „mândro, mândro” ori „vre o zgâtie de fată” „Din castel privind apusul” și „sub cerul plin de nouri” Te-aș cânta, „copilă înger” în „povestea” cu ecouri.

Eu, „poet”, „numai poetul” vreau să - ți fiu „înger de pază” Iar „de câte ori, iubito” „ursitorile” veghează, Tu, „crăiasă din povești”, te întreb, „de ce nu - mi vii”? „Te doresc”, „floare albastră” – „atât de fragedă” „rămâi”.

Eu sunt „făt frumos din tei”, poți să - mi zici „Călin Nebunul” „Speranța” - i „la o artistă”. Și „Geniul pustiu”, doar unul. Și „mai am un singur dor”, „dorința” de „revedere” Că-s „Luceafăr”, „înger,demon”, „rugăciune”, „înviere”.

Vreau să - ți scriu „scrisoarea I” sau a „V” - a, dacă vrei, „Lebăda” mea preafrumoasă, „visul unei flori” de tei.

Nu îți scriu de „epigonii”, de – „împărat și proletar”, Cu așa …„melancolie” fi - ar, Vero, în zadar.

Doar „de ce în al meu suflet”, „în minte și inimă” Ai fost „lacul”, ai fost „noaptea” și - i rămâne tânără… „O inimă ce suspină” „lumineze stelele”, „Alei mică, alei dragă”, nu te - ajungă relele! „Alei dragă Veronică,/Despărțirea toate strică, De ne - alegem cu nimică -/Viața trece, frunza pică”

MÂNGÂIERE Am făcut un pas în viață, și-ncă unul mai la vale Să te întâlnesc pe tine și pe dorurile tale.

Când te-am întâlnit, apoi, te-am ținut în încleștare Ca și vulturul, o pradă, când o-nalță-n ”nalta zare.

Eugenia MIHU

„LA STEAUA” LUI Luceafăr prea ferice-n nopți cu lună Ai răsărit pe cerul lumii noastre Să-ți cânți iubirea cea de dor nebună, Să cânți pădurea, floarea cea albastră. Îndrăgostit treceai sara pe deal Dar buciumul acuma sună - a jale Căci ”eștii” ne-au lipsit de ideal Iar flori de tei nu mai găsim în cale. Și dorul tău cel ultim ce-l aveai Pe lângă plopi ades când ai trecut Era să-ți cânți iubirea pentru plai Ori să cinstești eroi, neabătut.

Pe Mircea, cel al Țării Românești Scrisoarea treia mult l-a proslăvit Iar dragostea de codru de povești Ți - a ascuțit condeiul aurit.

E legendară dragostea bizară Ce v-ați purtat-o, tu și Veronica, Și și-a răsfrânt prea plinul în afară, În poezii slăvindu-ți ibovnica.

Dar scurtă fu lucirea ta pe boltă Iar ceru-i sur și nu privim în sus Și moartea ta prea iute ne revoltă Că ne-ai lipsit de toate și te-ai dus.

Ți-am dat drumul iar, să zbori, însă tu n-ai mai plecat Și-n adâncuri de ființă-mi, pentru veci, ai adăstat.

Ce virtute, ce minune să te știu doar pentru mine Să îmi plec pe pieptu-ți capul, c-acolo mi-e cel mai bine!

Să - mi pui palma peste creștet și, din toate-ntâi și-ntâi Fața să mi-o mângâi, seara, e visu-mi de căpătâi, Cu mâini tandre, delicate, de bărbat îndrăgostit Ce-și adoră partenera, sufletul înmugurit. Și tu știi asta, iubire, știi că mă topesc pe dat” Și ador asta mai mult ca și orice sărutat.

Faceți și voi asta zilnic, mângâiați, că nu e greu Și în sufletul - pereche va - nflori un curcubeu.

21 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

MAMUȚA Ileana-Cornelia NEAGA

LAN ÎN PÂRG Ca și marea vălurită Lan de grâu se unduie De arșița cea pripită Spicul greu se pârguie A chelit macul deodată Iar cicoarea s-albăstrit Zduruie semința coaptă Dealul, tot e pârjolit!

A schimbat culoarea, lanul (Doar neghina a-nnegrit!)

Galben îi ca și șofranul, Ca soarele-n asfințit!

La umbră, ascuns de spice Chițăie... un șoricuț Ronțăind un bob, își zice: -Dulce-i ca un bombonuț!

-Mă rog ție, Sfânt Ilie Caii nu ții-i înhăma Nu veni cu vijelie Până nu vom secera...

COLIER DIN PERLE

Mușchi a prins crucea de piatră Strâmbă-i după ani, în rână La capul mamuțî noastră O mângâi cu a mea mână.

- Ți-aduci de-aminte, mamuță, Cișele* mi le-mpleteai, Ieșeam la bisericuță Cu evlavie te rugai.

Nu te-am auzit veodată Cerând aur, bogăție, Tu cerșeai doar sănătate Și noroc, să îmi dea mie!

Icoana să o săruți, Îndoiai genunchiul bine Și lăsai doar... doi bănuți, Plată pentru rugăciune.

- Din puținul ce-l aveți, Ne zicea mamuța nouă, Cu-o mână să-l împărți...

Să primiți cu amândouă!

SĂ M-AȘTEPȚI TĂICUȚĂ Să m-aștepți tăicuță, îți promit că vin, Grijă să nu-ți faci, zău, că o să-ți scriu...

Mă întorc acasă până nu-i târziu Să mai stăm de vorbă, să mai bem un vin. * M-oi întoarce iute când dorul m-a pringe Și-o să mă îndemne, iar să plec la drum, Când cireașa-n mai, mustește cu sânge, Ardă ofuri grele, pân’ rămân doar scrum. * Voi ajunge-acas’, floare-i în salcâm, Satu’-nebunind cu al ei parfum!

Când nucuța-i verde în nucul bătrân, Pe coclauri sara, să umblu nebun! * Mă întorc acasă de pân’ țări străine, Când îi macu-n floare și vișina-i coaptă, Că destul a plâns-o maica după mine, Mi-e dor de prieteni și de lumea toată. * Să m-aștepți tăicuță, o să vin curând Să te-ajut la coasă, fânul să-l cosim, Stai să vie vara și vin fluierând Când îi gata treaba, să mai povestim!

Perle, titluri de poezii Adunai treizeci și nouă!

Uite-aici, le-nșiruii Ca și boabele de rouă!

Le-nșirai ca pe mărgele, Câte una, pe o ață, Făcui colier din perle!

Eminescu, prinse viață: „Sara pe deal”, „ Fiind băiet păduri cutreieram” „Printre stânci de piatră seacă”! „Copii eram noi amândoi” și ne-ascundeam De „Vre o zgâtâie de fată”! „Când amintirile”, „De-atâtea ori” „Din valurile vremii”, mă-nfășor! „După ce atâta vreme” „Tu mă privești cu marii ochi”! „O, rămâi” și „Lasă-ți lumea”... „Mândro, mândro”... „Doina”, „Diana”! „De câte ori iubito”, „În ochii tăi citisem”? „Un farmec trist și neînțeles”... „Melancolie”! „Și era ploaie și senin” „Stele-n cer” și o „Rugăciune”! „De ce nu-mi vii” „Floare albastră” „Pe aceeași ulicioară”? „Pe lângă plopii fără soț”, Pe „O stradă prea îngustă”!

Lângă „Lacul”, cel cu nuferi O să-ți las ,,Scrisoarea I”-a...

Că „Departe sunt de tine” Și tu „Nu mă înțelegi”! „Mai am un singur dor” Și doar„Speranța”... „La tine mă închin”! „Prin nopți tăcute” „Peste vârfuri” „La mijloc de codru des” „Somnoroase păsărele” Murmură: la „Revedere”!

22 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

DORINȚE EMINESCIENE...

LUCEAFĂRULUI...

În noaptea asta, vreau capu' să-mi pun Pe perna lacului tău, plin cu iele Să-şi scuture nuferii miros de parfum, Luceafărul coboare-mi pe-o rază din stele.

Din albul fulgilor de-argint Precum florile dalbe, Azi, ţie vreau să-ţi împletesc Cunună de steluţe albe.

Izvoru' să-mi susure de jale şi dor, Iar Luna cea sfântă pe deal să răsară, Din codru de-aramă Călin să apară, Crăiasa dintre trestii să iasă uşor.

Luceafărului tău îi dau Luna în dar mireasă, Iar stelele ce-i înconjoară Nuntaşi de nuntă-aleasă.

Iar în visarea mea, tu... să mă iei de mână Pe lângă plopii fară soţ să mergem împreună, În drumul nostru să-ntâlnim şi teiul tău, Să-mi povesteşti de Veronica şi-amorul său.

Caci aştrii sunt nemuritori Şi le stă bine-n lumea lor, N-au sentimente şi nici dor Şi-au sufletul de gheaţă.

Să poposim într-o bodegă la un pahar cu vin Şi pân' s-or ivi zorile, încet să-l povestim, Cu o ţigară şi-o cafea, somnul să nu ne-apuce, Să mă trezesc din visul meu, în rima-ţi dulce. .................................................................

Marii poeţi ţi-au scris şi-ţi vor mai scrie, Din morţi te-or ridica, prin elegie Se vor ruga la muza ta să vie, Să le dea doar un ceas de reverie Din lacul tău.

Tu? Ai fost muritor de rând Şi ai trecut agale, Pe lângă plopii fără soţ Iubind cu-nflăcărare.

SĂRUTUL PĂMÂNTULUI Buze crăpate de-al arşiţei dor bezmetic, Ochi de pojar privesc cu nesaţ frenetic Crâmpei de cântare petale de floare adună Un zâmbet hoinar,un vis împlinit încunună.

Păduri de cleştar privirea-mi inundă duios, Carpaţii mei dragi orizontul de-azur îl străpung, Din crânguri talanga de-argint răsună voios, Smerită mă-nchin pământul sărut îndelung.

A Craiului Piatră între creste se-arată Întâmpină vesel cu-a ei semeţie, Pe cei care astăzi sosit-au în zori Din alte meleaguri pe-al ţării lor glie. Şi plouă cu soare în sufletul meu Mă ninge cu petale de floare, Cu sete adap a ochilor dor Şi talpa-ţi sărut cu ardoare.

Ai legănat în drumul tău Şi codrii, fără vânt, Luceafărul l-ai coborât Din cer, peste Pământ. Ţi-e numele azi scris în stele, Luceafăr te numeşti, Un astru eşti şi pe Pământ Şi-n lumile cereşti.

Tu, ne-ai adus Luceafărul, Eu, în dar ţi-oi da Luna, Cu stelele din jurul ei Ţi-oi împleti cununa.

ARD MACII

Lucica FORFOTĂ

AȘ VREA Aş vrea, să fim un amândoi Un tu, Un eu, Un singur noi.

Să-mpărtaşim, Acelaşi râs, Acelaşi dor, Acelaşi plâns.

Să-mbraţişam Acelaşi vis, Acelaşi vânt, Acelaşi gând.

Să respirăm, Acelaşi soare Aceeaşi lună.

Acelaşi cer.

Să fim aceiaşi zi De azi, De mâine Şi de ieri.

Aceeaşi viaţă, Acelaşi drum, În doi.

Să-mbătrânim Şi să murim Un noi.

Ard lumânările-n castan Şi macul roşu arde-n lan, În mine sufletul aprins Mocneşte ca un jar nestins.

Adun şoaptele vântului Din ramul verde-al codrului.

Caut cărările umblate Pe drumurile înfundate.

Mă pierd în gânduri şi visare Speranţe noi ascund în floare Şi deapăn amintiri pierdude Printre petalele căzute.

Aprins e macul purpuriu În spicul lanului de grâu, O torţă arde ne-ncetat În al meu suflet zbuciumat.

23 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Sorica PACIOGA

Alexandru PACIOGA

EMINESCU SFÂNT LUCEAFĂR Te-am zidit în suflet – Astru În statui și în poeme, În „Coloana Infinită” Panteonul de elită Al valorilor eterne.

EMINESCU SFÂNT EROU

Cu a geniului unealtă Și a sufletului coardă, Ai dus arta poeziei La înălțimi răscolitoare De-a pururi nepieritoare.

Capodoperelor tale Le-ai dat viață și culoare, Le-ai făcut ca să vibreze, Să cânte și să doinească Într-o formă pitorească.

Ești ETERN prin poezia Ce-ai lăsat-o moștenire – Maiestoasă plăsmuire, Strălicită armonie Între gând și fantezie!

Ești MĂREȚ prin al tău geniu Care lumea o cuprinde, Care stelel aprinde, Iar izvoarele șoptesc: Eminescu... Eminescu...

Sfânt LUCEAFĂR românesc!

Eminescu sol ceresc pentru România, Ne-a sfințit hotarul, hrisoavele și glia.

Cu slova sa dumnezeiască ne-a luminat gândirea, Ne rugăm azi pentru el făcându-i pomenirea.

Slăvim pe Eminescu, erou al neamului și drept Român cu suflet bun și mare înțelept!

El s-a jertfit pentru dreptate, în țara sa bogată, Grădina Maicii Domnului preabinecuvântată.

Bătea țara-n lung și-n lat să-i bucure pe români, Cu zestrea amplă, bogată, lăsată nouă de străbuni.

Hotarele Burebista – de la Nistru pân’ la Tisa, Le-a veșnicit cu arta lui și lumina harului.

Mass-media zilei, purta mereu cuvântul lui, Denunțând cotropitorii ce ne-au furat avutul, Înrobind pe băștinași cu truda lor și pământul.

Ghid și fruntaș printre eroi, el s-a jertfit pentru noi, Fiind mișelește osândit, de ai timpului ciocoi.

Azi, din colțul său de Rai, unde Hristos l-a găzduit, Ne dă mesaje siderale, pentru România Mare – A regelui Burebista – de la Nistru pân’ la Tisa!

SLĂVIT SĂ FIE EMINESCU!

MARELUI EMINESCU Eminescu, Sfânt Luceafăr Romantic și gânditor, Făt-Frumos cu fruntea-naltă Și ochi mari pătrunzători.

Ai știut ca nimeni altul Să te contopești cu ramul, Cu izvorul și cu neamul Mistuit de al lor dor.

Ai țesut brocart în stihuri Dând cuvintelor splendoare, Iar naturii și iubirii Armonii încântătoare.

De la înălțime-n care Printre aștrii strălucești, Tu rămâi de-a pururi simbol Poeziei românești.

24 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

URMÂND PE EMINESCU „Nu spera când vezi mișeii” La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă ni-i, câtă-vor iarăși Între dânșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș: Ce e val, ca valul trece ”.

„La izbandă făcând punte” Se găsește câte unul, Ca paduchele în frunte, Iese cu vorba-i ca tunul. Și ghiulele el împarte Și împarte de se-adună, Când cu vorbele-i deșarte, Alte dări vrea să impună. „De ai fi și cu stea în frunte” Tot n-ai cum să-i mulțumești.

Gânduri multe și mărunte, El îți dă ca să trăiești.

Nu mărețe idealuri, Căci cultura o-ngrădește.

Sapă, plugul și...pe dealuri Și „să taci” îți porunceste.

„Între dânșii să se plece” Se adună la taifas.

Unu-i aprobat de zece, De te-opui‚ ’ti-i peste nas: Tu ești în minoritate, N-ai putere cum am eu.

Legea las-o! Și....dreptate?

Fac tot eu, ca-s Dumnezeu.

...................................... „Ce e val ca valul trece ”.

Nu te prinde tovarăș: și „sa taci” itilor porunceste. Între dânșii să se plece Teamă n-ai, căta-vor iarași, De ai fi și cu stea în frunte; Te-or întrece nătărăii, La izbândă făcând punte „Nu spera când vezi mișeii”.

„Nu spera când vezi mișeii” Că se-mping și dau din coate, Carnea-și rup între ei leii, Dulci în vorbe piperate.

Miel cu behăit de lup, Ca vampirii ei înşfacă Și sug din al nostru trup, Viața noastră ei o seacă.

„Te-or întrece nătărăii” Dacă stai și îi accepți, Din vechime toți cățeii, Așteapta să îi adopți.

Mâna-ntinzi, mângâi pe unul Ce te mușca pe furiș, Îns-apoi îți dă săpunul, Sfoară, cui-n acoperiș! „Teamă n-ai, câtă-vor iarași„ La funie câte-un nod, El printre a lui tovarași Se vede precum Irod.

Să te zbați , așa te lasă, Cu tot greul de Sisif, Când n-ai ce pune pe masă El rânjeste cu persif.

„Nu te prinde lor tovarăș:” Nu te prinde că ajungi Dânșii prânzul lor mâncară-si Tu eterul strâns în pungi.

De ei pe lume n-ai cum Să inspiri ce-adie vântul, De nu mergi pe al tău drum, Îți pierzi vocea și cuvantul

Mulțumesc lui Eminescu Că-mi deschise călimara.

Lui Dumnezeu mulțumescu-I, Că-mi ascultă ruga, „sara”.

Ne trezim din letargie Și din delăsarea noastră, Scriem Sfânta Liturghie...

Vă trec și pe dumneavoastră.

Mara EMERRALDI

GANDIND LA EMINESCU Din prea puținul ce s-a dus, Al nostru dor crescuse.

Luceafărul privind de sus, Comoara-n piept îmi puse.

Prea plinu-acestei veșnicii, 'Mi umpluse toată firea... „De ce nu-mi vii", „de ce nu-mi vii", Să contopim simțirea ? „S-a dus amorul"---este-n bolti.

Slugi fericite-i fusem.

Cantand iubirea mea la toti, In lung, carari batusem Acum uitarea-i peste tot, Cu crivatu-i cel rece.

Contra curentului inot...

Ganduri--- o mie zece.

Ma umple jalea cu-al ei tang, In noaptea cea senina.

Cu multe lacrimi doru-mi sting, „De ce nu vii tu? Vină! " Lumina esti din chaos-timp, Rasari in vesnicie, Iubirea noastra cu-al ei nimb, Imi e bijuterie.

Castel pe ape mi-ai zidit, Din razele-ti straluce, Iar cel ce-a fost statornicit Pamantul, sub talpi fuge...

Cu zambetu-ti cel mult iubit, Eu, simpla copilita, M-ai dus in sfere, spre zenit, Spre-ai tai parinti de vita.

Cantul sirenei mi l-ai pus, In glas cu vorba dulce, In nopti cu stele ce s-au nins, Pe-ai nostri ochi ferice...

Cu visu-acesta, amandoi, Hranit-am timpu-n inimi.

Tu ai ramas, acolo, sloi, Eu, nu mai am pe nimeni.

25 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

ETAPELE GÂNDIRII TEORETICO-LITERARE ŞI ESTETICE ÎN CONTRIBUŢIA ROMÂNEASCĂ „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit" M. Kogălniceanu.

Estetica este un domeniu al filosofiei care are ca obiectiv principal analizarea frumosului în sens larg.

Demersul esteticii are în vedere conceptualizarea frumosului artificial creaţia umană, dar și conceptualizarea frumosului natural ca de exemplu un peisaj, un apus de soare. Din această descriere se observă că estetica are un domeniu de interes mult mai larg decât filosofia artei, aceasta din urmă rezumânduse la analiza artei - deci a obiectelor create de om. (http://ro.wikipedia.org/) Una dintre primele surse ale gândirii teoreticoliterare şi estetice în cultura românească îl constituie Cuvântul către cititor al lui Dosoftei (1624-1693) care precede Psaltirea în versuri. Dosoftei formulează în mod expres sensul estetic şi plăcerea (“dulceaţî”) pe care e capabilă s-o ofere lectura unei opere, fie şi de ritual. (Timotei Melnic, Teoria Literaturii; Chişinău, 2010; I. Evoluţia ideilor teoretico-literare în contextul gândirii estetice, B. Contribuţii româneşti, p. 40) Referindu-se la Psaltirea în versuri, Dosoftei remarcă valoarea teologică şi baza acesteia în gândirea teoretică-literară. Dosoftei motivează de fapt că scopul acestui enorm efort (traducerea în versuri a Psaltirii) a fost ca “să poată trage hirea omului către cetitul ei”, orientând, astfel, în mod premeditat gustul artistic şi estetic al cititorului. Prezintă interes cele patru înţelesuri – ce e drept ale Sfintei Scripturi – asupra cărora indică Dosoftei: afirmativ (“preistorie”), moral (“preobiceai”), alegoric (“pre altă plăzmuitură”) şi metaforic. (Timotei Melnic, Teoria Literaturii; Chişinău, 2010; I. Evoluţia ideilor teoretico-literare în contextul gândirii estetice, B. Contribuţii româneşti, p. 40) Lui Dosoftei i se atribuie meritul de a fi îmbogăţit terminologia literar estetică folosind cuvintele populare: “ghizdav” sinonim pentru frumos, “buiguciune” cu sensul de extaz, “buiecie” (buna dispoziţie) etc.

Referirea (deşi uneori intuitivă) la categoriile de plăcere, frumos, gust, precum şi descifrarea câtorva noţiuni de poetică (alegorie şi metaforă), arată că Dosoftei s-a apropiat mult de problema cunoaşterii artistice, fără să fi cunoscut termenii de estetic şi artistic. (Timotei Melnic, Teoria Literaturii; Chişinău, 2010; I. Evoluţia ideilor teoretico-literare în contextul gândirii estetice, B. Contribuţii româneşti, p. 40).

Una dintre cele mai interesante figuri ale veacului al XVII-lea, reprezentând un amestec bizar între cultura orientala și ideile Renașterii, este a învățatului atului

Alexandru COCETOV aventurier Nicolae Milescu. (http://www.referatele.com/referate/istorie/) Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a secolului XVII - începutul secolului XVIII, Nicolae Milescu s-a născut în familia unui boier moldovean.

Prin activitatea sa cărturărească, a avut un mare aport la dezvoltarea gândirii social-politice, filozofice, geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia. A efectuat de asemenea traducerea din limbile greacă şi latină a unui şir de lucrări din cultura antică şi medievală europeană, dintre acestea făcând parte opere religioase, filozofice, etc. Toate aceste lucrări s-au bucurat de mare popularitate, fiind copiate în zeci de exemplare, atât în Rusia, cât şi în Moldova, în Orientul Apropiat etc. În 1672 el alcătuieşte, de exemplu, un dicţionar ruso-greco-latin. În anii următori scrie un şir de opere mai puţin cunoscute azi, ca "Aritmologhion", "Povestirea despre sabile", "Cartea aleasă pe surt despre nouă muze şi despre şapte arte liverale", în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi are muza ei, apoi "Hrismologhion" sau cartea celor patru monarhii. Un amestec precum "Genealogia ţarilor ruşi", "Alegerea ca ţar a lui Mihail Fiodorovici". Opera lui Nicolae Milescu Spătarul a căpătat o largă răspândire în manuscrise în timpul secolelor XVII-XIX în Rusia, ţările româneşti, Orientul Apropiat şi chiar în Europa Occidentală. De la sfârşitul secolului XX lucrările sale au început să fie valorificate şi tipărite la început în Rusia, apoi şi în alte ţări, cum ar fi cele dedicate Siberiei şi Chinei. Ele au văzut lumina tiparului şi în Republica Moldova. Însă multe din scrierile sale mai continuă să zacă în manuscris în multe biblioteci şi arhive europene. (http://www.istoria.md/) Dimitrie Ccantemir. A elaborat de-a lungul timpului mai multe lucrari: Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea (1698), Metafizica (1700), Logica (1701), Fizica universală a lui Van Helmont (1701), Tratat de muzică turcească (1704), Istoria ieroglifică (1705), Studiu asupra naturii monarhiilor (1714), Descriptio Moldaviae (1716), Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman (1716), Viața lui Constantin Cantemir (1718), Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brîncovenilor (1718), Despre conştiință (1722), Sistema religiei mahomedane (1722), Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor (1723). (http://www.moldovenii.md/md/people/845)

26 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului În ceea ce priveşte frumosul, acesta are, apărute în urma unei intense acumulări de cunoştinţe şi activităţi intelectuale a omului. În acest context, D. Cantemir subliniază rolul educaţiei estetice şi artistice la cultivarea virtuţilor umane. Cele mai multe judecăţi teoretice literar-artistice le depistăm în “Scara...”, dar mai ales în maximele şi sentinţele înglobate în structura barocă a textului Istoria ieroglifică. Aici pe autor îl preocupă arta verbală în sensul larg al cuvântului.

(Timotei Melnic, Teoria Literaturii; Chişinău, 2010; I. Evoluţia ideilor teoretico-literare în contextul gândirii estetice, B. Contribuţii româneşti, p. 44). D. Cantemir se pronunţă totdeauna pentru necesitatea exprimării adevărului, care în consecinţă poate avea un efect prioritar în faţa unei rafinate tirade literar-retorice: “cuvântul drept din gura proastă ieşind, spre cuvântul cu meşteşug din gura ritorului scoasă astupă” (Istoria ieroglifă). (Timotei Melnic, Teoria Literaturii; Chişinău, 2010; I. Evoluţia ideilor teoretico-literare în contextul gândirii estetice, B. Contribuţii româneşti, p. 45).

Ideile lui Cantemir privitoare la frumos şi artă în genere, ... constituie evident o etapă nouă în istoria gândiri estetice, în cultura românească în ansamblu.

(Timotei Melnic, Teoria Literaturii; Chişinău, 2010; I. Evoluţia ideilor teoretico-literare în contextul gândirii estetice, B. Contribuţii româneşti, p. 46).

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă. Este un militant pentru drepturile omului fiind însă adeptul acţiunilor moderate de acest gen fiind împotriva revoluţionarilor ultranaţionaliști. Heliade domina o jumătate de secol de poezie românească. Îşi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearcă toate speciile genului liric, însă producţiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirică şi fabula. Și în proză, unde are talent, se distinge spiritul său satiric. Cea mai importantă operă este Echilibru între antiteze, prima schiță românească a unui sistem filozofic.(http://www.istoria.md/). Să reamintim că Ion Heliade-Radulescu a fost teoretician şi îndrumător literar în Regulile sau gramatica poeziei.

Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic Anatolida sau Omul şi forţele, realizat fragmentar, a cultivat meditaţia cu motive preromantice, de factura lamartiniena. O noapte pe ruinele Târgoviştei, elegia Dragele mele umbre, mitul popular Zburătorul, capodopera sa literară, satira şi fabula politică. A scris proză cu conţinut satiric şi pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă autorul, Conu Drăgan şi cuconiţa Drăgana. Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai iteraturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, pentru a nu-i cita decat pe cei mai insemnati.). Ion Heliade Radulescu a militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească, 1828) si pentru modernizarea scriiturii, despărţind-o definitiv de influenţa chirilică. A avut

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 preocupări de natură filosofică şi religioasă de inspiraţie gnostică (Biblicele, 1858; Echilibru între antiteze).

Poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, il omagiază astfel in poemul “Epigonii”: „Eliad zidea din visuri şi din basme seculare/ Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;/ Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,/ Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată/ Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres”.

Ion Heliade Radulescu este supranumit părintele literaturii române şi i s-a ridicat o statuie la Bucuresti.”

Este a doua mare personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir" dupa cum afirma istoricul literar (George Călinescu). (Ion Heliade - Rădulescu, un ctitor cultural în vâltoarea istoriei; Mircea Elena Cristina, clasa a X-a, Şcoala Centrala – Bucureşti) Scriitor fara ambitii si notorietate, Alecu Russo n-a scris mult. Adevarata vocatie scriitoriceasca si-a gasit-o anume în proza memoralistică. In "Amintiri" evocă anii copilariei cu o nostalgie ce ascunde sensibilităţi romantice. Dar naraţiunea, bogată în elemente descriptive, este adesea întreruptă de reflecţii filosofice, psihologice sau sociologice, care dezvăluie un scriitor cult, ce prefigurează în literatura română arta eseistului.

Majoritatea celorlalte lucrări au fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în traducerea lui Alecsandri, Odobescu. "Iaşii şi locuitorii lui în 1840" este un tablou de epoca al societaţii moldoveneşti, "Piatra Teiului" şi "Stînca Corbului" - însemnari de călătorie - sânt pretexte pentru a povesti două legende populare. Aceste lucrări, atât prin tematica si spiritul lor, cât şi prin ideile exprimate direct se încadrează pe deplin programului "Daciei literare".

Fiind unul din initiatorii criticii literare de la noi, Alecu Russo îşi defineşte poziţia faţă de această îndeletnicire, arătând că, pentru a deosebi operele valoroase de cele false, un critic trebuie să aibă cultură, experienţă personală de viaţă şi obiectivitate. În studiul "Poezia poporală", întemeiat pe o bucată culegere proprie de balade şi doine, relevă valoarea estetică şi documentară a folclorului. Alecu Russo avusese marele noroc să descopere o adevărată "minune poetică" - Mioriţa. Alecu Russo are meritul de a fi sintetizat în scrieri de atitudine ideile generaţiei sale şi de a fi ilustrat cu talent, în unele privinţe, efortul scriitorilor paşoptişti pentru dezvoltarea unei literaturi române originale. (http://www.poezie.ro/) NOTE: * Mircea Elena - Cristina, clasa a X-a, Şcoala Centrala – Bucureşti; Ion Heliade - Rădulescu, un ctitor cultural în vâltoarea istoriei. * Timotei Melnic; Teoria Literaturii, Chişinău, 2010; I. Evoluţia ideilor teoretico-literare în contextul gândirii estetice, B. Contribuţii româneşti. www.istoria.md www.moldovenii.md www.poezie.ro www.wikipedia.org

27 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Vintilă ANASTASESCU Recenzie la Volumul de versuri, UNIVERSUL CICLIC, autor Nicolae VASILE, Editura LAURENT, Bucureşti, 2015 Pot afirma fără teama de a greşi că placheta de poezii „Universul ciclic” a poetului Nicolae VASILE este străbătută de o corpusculară noosferă, devenită procesiune gravă, aşa cum afirmă poetul în Motto-ul: „Universul este ciclic, precum omul, dar Dumnezeu vrea să fim exponenţiali!” Pe această temă de larg interes, dacă admitem ca un fapt de necontestat existenţa unei finalităţi în univers, atunci în faţa noastră se deschide un şir de perspective şi, în acelaşi timp, se şterg o serie de alte perspective. Sub acest aspect poetul găseşte o fantă a tumultului inspiraţiei, o aură a unor sensuri metaforice printre care una incitantă: reprezintă omul scopul ultim al evoluţiei, este el creatura privilegiată a universului, în procesele ciclice ale devenirii? Ideea unei ciclice deveniri, a unor ciclice reîntoarceri, precum anotimpurile naturii, cu o puternică tentă de purificare, venind din cauzalitatea şi finalitatea întregului univers, îşi găseşte, în mod firesc, în cele 3 capitole Geneza, Apoteoza, Apocalipsa, o logică interpretare şi o spectaculoasă atestare a cunoaşterii antropologice. Ideile filozofice, ştiinţifice, se suprapun adeseori pe inadvertenţe, au un biciuitor şi virginal accent, în vastitatea oricât de împăcată a universului, vehement aruncat asupra lumii în care trăim. Dar cine poate spune că deţine adevărul absolut? Dialectica prestigioasă, coerentă a cunoaşterii este esenţialmente aceasta: cu lumina din cuvinte şi din minte, nucleul originar al creativităţii poetice e un fel de început, o permanentă transformare a materiei, căci spune poetul: Tot ceea ce este viu/ într-un mare pustiu/ ca să rămână-n viaţă/ simte, reţine şi învaţă/ ... Diferenţa esenţială/ a lumii vii, de cea materială,/ nu ţine de conştiinţă/ ci vine din inteligenţă.

Arta poetică a domnului Nicolae VASILE este intrinsec legată de complexitatea hieratică de reguli şi valori lingvistice, dar şi de forţa intelectuală aleasă, de o fineţe metaforică şi simbolică, plină de înţelepciunea construcţiei prozodice, de dezinvoltura ştiinţifică a descoperirii dilemelor, misterelor abstracte în confruntarea cu elementele universului, cu spaţiul şi timpul, cu cauzalitatea şi finalitatea sacră, creând structuri literare fundamentale, o poezie de înaltă ţinută ştiinţifică, morală, existenţială şi armonii eufonice.

Exemplific numai prin două catrene: „Spaţiul infinit, distanţă/ din care oricât vom parcurge,/ ce ne mai rămâne-n faţă/ cu nimic nu se restrânge! // Timpul infinit, oricât am gândi,/ de unde vine sau se duce,/ nimic din el nu a trecut/ şi mai mult mai are-a curge!” În susţinerea sa ştiinţifică a ciclicităţii vieţii, printr-o „chimie browniană”, prin lumina veşnic liberă şi încarcerată, poetul îşi conturează o conştiinţă a apartenenţei la o ciclică civilizaţie. Civilizaţiile sumeriană, egipteană, greacă, romană, dacică şi contemporană sunt etape efervescente în devenirea ciclică umană. Atena este conştiinţa frumosului prin artă. Roma prin Traian şi Hadrianus, este conştiinţa unei imense urbanizări a lumii. Roma a făcut un oraş din întregul univers.

Poetul Nicolae VASILE, prin melopeea realist – virtuală a creaţiei, ne redă cu (o) obiectivitate ştiinţifică,

Vintilă ANASTASESCU începuturile lumii şi dezvoltarea ei ulterioară, fără pretenţia că „această finalitate este unică şi centrată pe locuitorul Pământului. În univers există în mod vizibil o pluralitate de finalităţi, finalitatea unică ce le cuprinde pe toate, dacă există, rămânându-ne ascunsă. „O primă divină întâmplare/ a materiei – mare coagulare/ multe nimicuri la un loc/ „big-bang” şi sau făcut un tot.// A rămas acelaşi univers ... / doar că s-a umplut cu stele/ printre ele, ceva de neînţeles .../ găuri negre s-au numit ele// Universul părea acum mai mare/ un infinit de umbre şi lumini/ fiind într-o continuă schimbare/ şi totuşi fix în repetarea lui!” (Un nou început, p.7). Poetul, un boem irecuperabil din tagma „iubitorilor de libaţii lirice”, deşi e convins că întreaga evoluţie a lumii biologice pe pământ, începând cu bacteria şi până la om, se bazează pe conflict, iar în univers conflictul e întreţinut de materie şi antimaterie: „Găurile negre sunt de vină/ că ţin atâta energie concentrată/ într-o închisoare de lumină/ şi nu o lasă în afară să răzbată./ /Dualele contrare entităţi/ venite din adânci eternităţi/ n-au fost şi nu vor fi aşa,/ ci permanent se vor schimba!” În expunerea sa ştiinţifică şi „herbo scribo sine manum” este o permanentă preocupare a aflării adevărului despre formarea universului, a apariţiei vieţii şi a omului pe pământ, a dezvoltării şi căderilor ciclice ale societăţii umane, şi nu numai: „Pe pământ, pe sub pământ,/ în aer, în apă unde au putut/ crescut-au împreună fiinţele,/ urmându-şi la un loc dorinţele (Apare societatea, p.25) sau „De la un big-bang iniţial/ către un big-bang final/ - aceasta e calea?

Aşadar, în scrierea sa e o vibraţie permanentă de senzualităţi, nelinişti, aşteptări şi primeniri spirituale dar şi întrebări existenţiale, redate într-o savuroasă formă saturată de concret, de inteligenţă, izbutind să menţină intacte sursele vitale, farmecul şi puterea seducţiei poeziei adevărate. Cu verbul său incitant, înflăcărat, cu înţelepciunea cunoaşterii, cu florilegiul învăţămintelor, culese de la mai marile personalităţi: Einstein, Leonardo da Vinci, Plank, Newton şi toţi ceilalţi corifei din celelalte domenii: Goethe, Shakespeare, Eminescu, Arghezi, Blaga, reuşeşte să redea printr-o temperamentală versificaţie, într-un spirit de autentică intelectualitate, nota predominantă, cu adâncimi filozofice, adeseori scânteietoare, a poeziilor sale din „Universul ciclic”. Atras de bogăţia luxuriantă a gândirii şi datorită formaţiei sale inginereşti, reuşeşte prin scrisul său – în special - în partea a doua a cărţii – Apoteoza – să anime universul întreg după el câteva poezii memorabile prin melosul lor

28 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului inedit, autenticitatea simţirii, precum „Apare iubirea”: „Găseşte, Doamne, ceva/ ca bărbaţii să ne vrea,/ cum s-au lipsit ei de-o coastă/ se pot lipsi şi de-o nevastă” sau „Transfer de creaţie”: „Vergilius şi cu Dante/ ne-au arătat că se poate/ să treci prin Infern şi Paradis/ dar să laşi un drum deschis!” În ultima parte a cărţii „Apocalipsa” poetul se întreabă în câteva poeme de aleasă respiraţie lirică, de mare rezistenţă ştiinţifică, dacă: „Ne-am cernut din infinit/ ca al Universului sublim adaos,/ totul din haos a venit/ ne vom întoarce-n haos?”

Sau, constatând că: „Universul nu-i Pământul/ precum omul nu e Domnul/ va fi continuu curgător,/ cu om sau fără om, în viitor” sau că încet, încet dispare lumina spiritului, că „întunericul nu mai este lipsa de lumină,/ ci o închisoare de lumină plină,/ cu atâta energie negativă concentrată/ raza ei afară nu mai poate să răzbată”. Sau că dispare, din păcate, din lume iubirea!, că familia se degradează, că apar deviaţii grave: homosexualitatea, lesbianismul până la căsătoriile între oameni de acelaşi sex sau şi mai grav: „trufia noastră fără măsură,/ a rupt cu Domnul orice legătură/, Pe Fiul Său, dat garanţie/ noi L-am ucis din lăcomie!” Toate aceste motive îl fac pe poet să tragă o concluzie apodictică: „Apocalipsul e pe-aproape”. Şi totuşi, în această lume debusolată, nebună, nebună, poetul încearcă să-şi găsească propria identitate şi logică existenţială precum în poezia „Un nou sfârşit?”: „Universul este veşnic şi infinit/ ca energie şi substanţă/ Pământul doar o picătură/ de speranţă şi de viaţă!// Pământul, finit,/ parte solidă şi atmosferă,/ nu poate trăi la infinit/ în a sa îngustă sferă”. Şi repetitiva, obsedanta întrebare, parafrazându-l pe Eminescu, revine: „Ne-am cernut din infinit/ ca al Universului sublim adaos/ totul din haos a venit/ ne vom întoarce iar în haos?” „Poezia este artă, arta un meşteşug”. Poetul Nicolae VASILE este un priceput meşteşugar în viaţa artei. Talentul domniei sale transfigurează elegant existenţa cea mai anodină în lumină efervescentă precum în poemul „Un nou început”: Universul părea acum mai mare,/ Un infinit de umbre şi lumini,/ Fiind într-o continuă schimbare,/ şi totuşi fix în repetarea lui”.

Savoarea poetică a concretului nu e alterată prin alegorie. Ţesătura prozodică e străbătută de o imaginaţie febrilă, de incitante frumuseţi verbale.

Autorul, inginer de profesie, profesor universitar, priveşte lumea pragmatic, prin prisma ştiinţei şi face din inspiraţia poetică un univers imaginar, dominat de paradigme lirice. Stilistica, în sensul înalt al termenului, dă poeziilor sensuri şi esenţe. Frumosul adevăr în sine îl caută. Din propriul har şi din „pita Bunului Părinte” autorul împarte cu dărnicie iubire spre a ne însenina cerul posomorât al vieţii.

Poezia sa este o continuă oscilare între sacru şi profan, între aflarea adevărului şi repudierea minciunii, fariseismului, cu speranţa triumfului frumosului din om.

Deşi om de ştiinţă, totuşi, e un sentimental şi un duios, cu imaginaţie fabuloasă, creator de idei generoase şi „pictor” de frumoase tablouri din natură, ştiinţă, univers.

Grafica ce-i aparţine, de o sensibilitate şi efervescentă inspiraţie, se încadrează de minune ideilor generoase din poezii. Dacă prin scrisul său încearcă să ajungă la „eul” său, la descifrarea unora dintre marile mistere existenţiale ale universului, ale legilor cosmice ce ne

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 guvernează viaţa, şi din care extrage învăţăminte, autorul, prin arta inefabilă a structurii poetice, cu mesaje pline de seva înţelepciunii şi a cunoaşterii, încearcă să pună puţină ordine în viaţa sa şi a societăţii. În scrisul său confesiv, care urmează marile ritmuri ale vieţii, ale naturii, se observă speranţa de a merge înainte. Orice conştientizare înseamnă o ţintă, indiferent de condiţiile socioeconomice, culturale ale momentului, e un fel de rafinament, de luptă cu sinele, cu inerţia, cu viaţa uneori atât de parşivă. Poezia sa devine un catharsis, o formă viabilă cu puteri miraculoase ce salvează o mică parte a lumii bolnave.

Domnul Nicolae VASILE, prin verbul său sincretic, prin cunoaşterea sistemului existenţial, prin stăpânirea şi folosirea atât de firească a legilor universal valabile şi dincolo de dilemele abstracte, intră în confruntare directă cu spaţiul, timpul, cu cauzalitatea şi finalitatea sacră, creând o prozodie modernă, savuroasă şi totodată de un realism minuţios, dar şi de o fantezie debordantă.

Originalitatea poetului respiră de patos ştiinţific, descriind calm, firesc apariţia universului – de la bigbang-ul iniţial – a galaxiei „Calea Lactee”, a sistemului solar – cu herbul său Pământul – un paradis unic, în care omul a apărut ca o necesitate logică a iubirii şi a halucinantelor conflicte, ce înfrumuseţează sau degradează condiţia umană.

Câtă vreme aspectul realist şi cel simbolic se echilibrează poemele capătă o forţă filozofică şi o sensibilitate poetică aparte. Îmbinarea fericită dintre fantasticul premonitoriu, transfigurând existenţa cea mai anodină în frumuseţe lăuntrică, face ca savoarea poetică a concretului să nu se altereze în alegorie. Şi aceasta se întâmplă pentru că autorul are un „destin” literar construit. Arta poetică a domnului Nicolae VASILE e o permanentă luciditate a identităţii sale scriitoriceşti, ce-l obligă să rămână în propriile sale tipare naturale şi-i crează efigia personală, încorporând puterea de devoţiune pentru ideal, pentru ideea de sacrificiu şi de misiune nobilă de a cânta frumuseţea din om. Poetul manevrează cu uşurinţă, cu minuţie „nesfârşitul infinit al cunoaşterii”, dând o valoare morală ţelului urmărit: înnobilarea continuă a fiinţei umane şi a vieţii, a prefacerii ei în structura binelui şi a urmăririi dialecticii acestor transformări.

Este fericit dacă prin aceste încercări metafizice crează sau stabileşte noi raporturi, habitudini, reflexe de iertare şi mântuire. Aşadar, observăm, în contextualitatea fondului şi formei prozodice, o organizare plurală, un flux neobişnuit de reprezentări, de avalanşe verbale, de construcţii juxtapuse, un imens joc de idei şi concepţii, o combinaţie a fanteziei şi asocierilor de elemente. Şi din toate acestea poetul decide: „numai dragostea este medicamentul miraculos, salvator, care poate salva lumea, în repetitiva ei ciclicitate. Numai iubirea sfarmă piatra şi înzideşte încredea între oameni, naţiuni.”

Poezia domnului Nicolae Vasile are ecletismul – justificat – al poeziei contemporane: apelează la diverse modalităţi pentru a produce lumea, de a limpezi apele tulburi ale vieţii, de a încerca, măcar, de a implementa prin cunoaştere o „pax romana” ştiind că noi oamenii suntem „veşnica lumină!”

29 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului Iată spaţiul rafinat al poeziei domnului Nicolae VASILE, care deşi ştie că în univers conflictul între materie şi antimaterie, între „găurile negre” şi cele „albe”, între galaxiile mari şi mici este vectorul principal al incertitudinii existenţiale şi că viaţa, în general, şi în special cea pământeană, este perisabilă, încearcă prin scrisul său să semene încredere, devoţiune pentru idealul de „a fi” şi de a visa al fiecărui om!

Gândul mă trimite la zicerea lui Radu Gyr: „Înfrângerile sunt renunţările la vis!” Iar noi spunem: „Adevăratele victorii ale omului asupra sa însuşi este cunoaşterea despre cunoaştere!”

Prin acest volum de poezii – autorul – un erudit- cu o muncită cuprindere a vrut să dăruie o valenţă morală cu o virtute scăldată în adevăruri solare şi frumuseţi livreşti.

Astăzi, când au fost demonstrate ştiinţific, mai mult ca oricând, interferenţele şi interconexiunile logice dintre materie şi spirit (cunoaştere), dintre viaţă şi moarte prin ştiinţele exacte: fizică, matematică, biologie, chimie, geologie pe de o parte şi filozofie, metafizică, antropologie, istorie, pe de alta, ne aflăm mai aproape de adevărul absolut, de puterea lui sau de un nou sfârşit?

Vă las pe dvs., dragi cititori, după ce veţi citi cartea, să vă pronunţaţi! În încheiere, fără a avea pretenţia unei echilibrate aprecieri, consider că noua plachetă de poezii „Universul ciclic” a domnului Nicolae VASILE, este un florilegiu de învăţăminte, efervescent, ca un vin de Cotnari, băut pe înserat, la umbra nucului bătrân, cu muza poeziei Minerva şi în prezenţa autorului!

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

LEPĂDAREA DE DUMNEZEU?...

Creaţia, lăsată de Dumnezeu, ne-a făcut şi bine, dar şi rău, supus, omul n-a mai putut să fie, crescut-a-n mândrie şi trufie.

Oamenii, nu mai sunt ei, doresc să fie dumnezei, făcut-au din cerul spiritual universuri mici, de buzunar!

Trufia noastră fără măsură, a rupt cu Domnul orice legătură, pe fiul Său, dat garanţie, noi l-am ucis din lăcomie!

Fiindcă s-a-ndoit de noi, Domnul şi-a luat Fiul înapoi, şi ne dă din când în când câte-un semnal pe Pământ.

Ia-ne Doamne din dorinţe, ia-ne Doamne din putinţe, să nu mai putem strica, facă-se, iar, ... voia Ta! Nicolae VASILE – „Universul ciclic”

APARE FEMEIA!...

Omul se simţea neterminat, vieţii sale îi lipsea ceva, pe Dumnezeu L-a întrebat, şi aştepta să-l ajute cumva!

Domnul i-a oferit un serviciu, pentru dorinţa ce o avea, dar i-a cerut şi-un sacrificiu, o parte din el, o coastă a sa.

La cerinţa Domnului, omul s-a lipsit de-o coastă, iar cu trecerea timpului, s-a pomenit cu o... nevastă! Între timp, a învăţat-a să gândească înainte de a-I cere Domnului ceva, că ar putea să primească, ceva ce nu-şi prea mai dorea!

Cheia de boltă a Universului, bazată pe materie, timp şi ideie, pe Pământ, cu timpul, a devenit relaţia dintre bărbat... şi femeie!

Nicolae VASILE

– „Universul ciclic”

30 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Lucica FORFOTĂ Cornelia NEAGA

SÂNZÂIENE Sânzâiene în cununi Obiceiu-i gin strabuni, Fecele-n manunci li leagă Cunună, cunună dragă!

Sânzâiene-au adunat Să le-mpleată pa-nsărat, În cununi cu margarece Ileana cu alce fece: Marioara cu Sabina, Salvinuța șî Macrina.

Obicei luat ge la buni Să-mpleată mândre cununi, Una o pun la portiță, Alta groasă-n graginiță, La fântână, cea mai mare, Șî pă casă le țîpară Fecele ge maritat, Să-ș’ afle draguț gin sat!

Sânzâiene flori ge vară, Ge leac bun în prag ge sară, Gezleagă blastămile Șî leagă dragostile!

DANSUL SÂNZIENELOR Peste seara îngerească Cerul cerne praf de stele, zâne albe mătăsoase hoinăresc peste vâlcele.

Cor divin de sus se-aude chiote de veselie, Sânziene încing hora peste văi, peste câmpie.

E spectacolul mirific, umbra nimfelor nocturnă se amplifică nebună pe sub despuiata Lună.

Bate ceasul miez de noapte vraja tot mai mare creşte, peste tot se aud şoapte ramul pădurii foşneşte. În magia nopţii albe fete-n grupuri se-adună, pentru a-şi găsi ursitul Sânziene încunună.

Dimineaţa roua zorile răsfaţă, mândre Sânziene se topesc în ceaţă!

Michaiela BOANCAȘ

SÂNZÂIENELE Astă sară la apus Nepoatele mi le-am pus Să se ducă prin poiene Să culeagă sânzâiene.

Cu flori galbene curate Și frumos înmiresmate Să facem o cununită Și la poartă cruciulită.

Ca să vadă fiecare Că e zi de sărbătoare, E obicei strămosesc, Mai departe-l povestesc.

Să pună cunună-n poartă Să fie roadă bogată, Cununița se-npletește Peste casă se-azvârlește.

La fiecare pe nume O dorintă în gând se pune.

Dacă se rostogolește Dorinta nu se-mplinește.

De rămâne sus pe casă, Toată lumea e voioasă.

Tradiții și obiceiuri de Sânziene 24 iunie 2015 – Com. Ribița, jud. Hunedoara

31 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Monoca DUȘAN

MAI APROAPE DE CER Retezatul ne aşteaptă indiferent de anotimp, ca o oază de salvare din prăfuitul şi aridul deşert cotidian.

Mă întâmpină şi acum cu vârfurile-i zimţate ca turnurile unei cetăţi misterioase, ivindu-se sau dispărând instantaneu, în clăbucii albi ai unor nori răzleţi.

Draperii hăulitoare de ape limpezi şi reci aruncate cu frenezie peste îngrămădiri haotice de imenşi bolovani, şuierul vântului ca un vaier strecurat prin cetina deasă a brazilor, toate îmi spun la un moment dat, că am ajuns pe un tărâm fermecat.

Valea Rea. Mă întreb mereu în timp ce păşesc cu luare aminte şi cu nespusă încântare pe cursul acestei văi, de ce se numeşte aşa? Eu aş fi botezat-o Valea Zânelor sau Colţul de Rai, atât de minunat mi se pare totul în jur. La fiecare pas alte flori, mai parfumate sau mai viu colorate, decât precedentele. Îngenunchez mereu pentru a le sorbi parfumul, făcând totodată zeci de plecăciuni în faţa Celui care le-a creat. Strivesc în dinţi muguri de brad sau ace de pin şi mă las copleşită de aroma lor sălbatică, exotică, amar-acrişoară. Îmi lansez toate cele cinci simţuri, ca pe nişte tentacule, pentru a „cuceri” Muntele. Căci eu aşa cred, un munte nu poate fi înţeles decât prin intermediul celor cinci simţuri cărora li se adaugă şi sufletul. Doar cu sufletul vei putea cunoaşte cu adevărat un munte.

Miresme delicate de vanilie, plutesc în aer. Identific în scurt timp „vinovatul”: o floare alb-rozalie în rochiţă vaporoasă şi dantelată. Mai sus, privirile aleargă buimace de la colţii crenelaţi ai vârfurilor, la albastrul cerului şi limpezimea lacurilor, de la verdele întunecat al jepilor, la rozul eclatant al bujorului de munte care îmbracă în strai de sărbătoare tot muntele. Încet, încet uiţi de unde vii, uiţi cine eşti. Oricum devii insignifiant în faţa măreţiei care te înconjoară, urcând mereu ca în transă, cu speranţa secretă că vei ajunge în cer. Din creastă cerul pare atât de aproape! El a coborât deja în sufletul tău, ca un balsam, ca nectarul turnat în cupele zeilor. Niciunde şi nicicând altă dată, decât aici pe înălţimi, nu te-ai putea simţi mai aproape de cer, deoarece trupul aflat la un pas de epuizare devine neimportant, iar sufletul este mereu în extaz.

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Lui i se oferă totul: hora magnifică a crestelor din jur, imaginea mereu în schimbare a vârfurilor când poleite de soare, când umbrite de nori sau dispărând pentru câteva clipe în vălătuci de ceaţă groasă. Şi mai este imaginea depărtărilor aflate undeva tare departe în zare, mult mai aproape albastrul ireal al lacurilor în care cerul se răstoarnă cu tot cu scamele de nori. Lacurileochii imenşi şi albaştri ai Retezatului, umbriţi de genele lungi şi întunecate ale jepilor- cu o apă atât de limpede, încât simţi nevoia să-ţi înmoi vârful degetelor în ea pentru a te convinge că este reală şi nu ai căzut pradă unui miraj. Şi ar mai fi iarba moale, mătăsoasă, din jurul lacurilor, în care îţi culci uşor obrazul, simţindu-i din plin aroma crudă- amăruie, primăvăratică parcă, piatra galben-cenuşie cu arabescuri de licheni, aburind a vară sub dogoarea soarelui de iulie, salturile caprelor negre, strigătul ascuţit al marmotelor, lunecarea lor de umbre întunecate printre bolovani, şi nu în ultimul rând, căldura cu care eşti primit de cabanierul de la Cabana „Genţiana”. În Retezat te încântă atât o răpăială de vară, cât şi o burniţă insistentă şi chiar fuioarele de ceaţă atârnate deasupra hăurilor, lingând vârfurile şi peticele de zăpadă. În fiecare din aceste momente descoperi un alt Retezat şi în final nu poţi fi decât bucuros gândindu-te că dispui de o astfel de „catedrală” vie, prin care trecând din când în când, vei putea fi mai aproape de cer.

32 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

FÂNTÂNA Bunu’ lui bunică-meu Toma, era contrabandist.

De la el i se trage și lu’ moșu-meu.

Multe zvonuri spun că nu ar fi fost numai atât, dar în hrisoavele familiei stă crestat de ‘oaie neagră’.

Pre’ vremea aia ridicase casă de chirpici pe malu’ moldovean al Milcovului și în disperarea tuturor, dar mai ales a lui, avu’ sămânță numai de fete, șapte la număr.

Bunu’ nu disperă și-n ceasul ăl din urmă Ileana, nevastă-sa îi oferi un flăcău de peste trei chile, cam ochios și puturos de nu catadixi a țipa când popa după ritulalnica palmă la dos îl cufundă în cristelniță.

Copchilu’ crescu și de pe la 4-5 ani de pe când învăță a se cățăra în copaci, tat-su îi făcu un prepelec într-un nuc înalt de unde se vedea cale de două poște și-l instrui să șuiere ca mierla dacă vede zare de poteră. În ziua aceea bunu’ tocmai burdușise fundul secret al șaretei cu suluri de mătasă de scoică, pina nobilis, neprețuită pentru boierii care mai țineau de vechile obiceiuri și se pregătea de plecare când își vede nevasta, cu toporu-n mână, ducânduse în spatele casei: - Ce faci femeie?

- Mă duc să crăp niște lemne, ca să ațât focu’ la plită.

- Da’ ce-ți veni? Îmi faci în ciudă că plec la boieri și pe tine nu te iau? Dă toporu’-ncoa.

- Du-te omule că nu-i prima oară ce spar’ lemne singură, că tu tot numa’ pe drumuri…

- Așa care vasăzică, ei las că-ți crap eu acuma lemne să ai până m-oi întoarce. Se suflecă la mâneci, pune mâna pe topor și dă-i. Ce dădea tot se-nfierbânta: - Ș-așa Leano, toată ziua-s plecat, n-are cine-ți crăpa lemnele. Ce nu te-ai dus la a lu’ Oprea că-i tânăr și la doi pași, se opintea în topor. Și-i ochios și puturos ca fii-tu!!!

- Tu ești sănătos la cap bărbate? Ia lasă toporu’ ăla și du-te ‘ntrale tale c-o să te bată Dumnezeu de vorbe spurcate…

- Nu las femeie, că de când am venit numa’ cu coada-ntre picioare-mi stătuși. Nu fu’ chip să pun mâna pe tine. Și dăi cu toporu’.

- Ioane, Ioane, da’ nu ne ajunge? Că cum vii, cum rămân gre.

- Băieți, Leano, băieți, icnește, ce fac cu cu opt muieri de mă râde mahalaua…

- Și nu ți-am făcut băiet?

- Mucosu' ăla? Înfige toporu-n buturugă și să apropie de nevastă. Eu vreau să-mi faci unu’ ca bradu’ să mă fălesc cu el, fă… O ia în brate și fuge cu ea în casă.

Ia cătați-vă de treabă bufnițelor, le zburătăci pe fete. Și așa-i când e să se întâmple, fluieră săracu’ copchil și ca miela și ca cintezoiul, da’ cin’ s-audă.

Jandării înconjurară casa și...

- Dă-te prins Tomeo și-ți facem judecată cinstită iar de nu ordon la jandări să tragă-n tine ! răcnește arnăutu’.

Moș Toma, simțindu-se încolțit, iese râzând și cu mâinile sus.

Mihail TOMA Dau să-l pună-n fiare când buna sare ca arsă: - Unde vreți al duce așa? Murdar și fără haine?

Nu v-ar fi rușine! Ptiu! Du-te bărbate de te spală la fîntână și eu ți-oi aduce haine curate, în lanțuri de-oi fi, da’ mândru să hii !!!

Zis și făcut. Se spală românu’ nostru în ciubărul de lângă fântână, se-îmbracă cu straie de sărbătoare, strange chimiru’ și… iaca ce sare-n puțul fântânii.

Jandării se reped și ei da’ deodată se aude-un huruit adânc și toată fântâna se prăbușeștelăuntru.

Un praf gros se ridică iar când se așternu’ parcă nici nu fusese vreodată pe-acolo vreo fântână.

- Văleu, văleu, mi-ați omorât omu’ mișeilorrr! Ce mă fac eu fără omu’ meu, începe buna să bocească de se cutremura casa. Ăle șapte fete se pun și ele pe bocit de ți se rupea inima: - Tata, tătucu’ nostru, ce moarte-ai avut !!! Mai bine te împușcau mișeii. Văleu, văleu!!!

- Du-te după părinte să vină să-i facă slujbă, trimite buna băietul.

- Aprindeți o lumânare, fetelor, acu’ cât încă nu-i mort. Vai de noiiii!!!

Vine popa într-o fugă cu odăjdiile-n mâini: - Doamne miluieșteeee! Pre’ robul tău Toma carele acu’ în mod nevolnic se sfârșiii, Doamneeee miluieșteeee !!! Și voi, carele din vina voastră se întâmplă așe grozăvie, în genunchi să vă lepăd de păcateee.

Doamneeee miluieșteeee!!!

Se adună toată mahalaua iar jandării o luară la sănătoasa.

Ce jandarii nu știau e că fântâna era falsă fiind de fapt un puț de aproape doi metri care se continua cu un tunel ce răzbătea în pivnița unui alt contrabandist de unde dădea în Calea Dracilor tunelul săpat pe sub Milcov prin timpuri imemoriale, în scopuri strategice, acum fiesta contrabandiștilor.

Zidăria se sprijinea, doar cu un pospai de mortar și pe un căruț cu ghizul rotund. Îți dădeai drumul în groapă treceai pe sub căruț, luai penele de la roti și când il trăgeai la vale se prăbușea toată hoșmelia în urma ta.

Bunu o rămas mort de partea aiasta a Milcovului, cu cruce pe locul fântânii, da’ o înviat, cu acte în regulă, de partea cealată unde într-un an de zile a ridicat o casă, de data asta din cărămidă. Într-o bună zi, buna a vândut tot și cu cățel și cu purcel au trecut podul și s-au mutat la casă nouă, casă care a rămas a familiei până-n ‘45 când rechiziționată mai întâi de nemți apoi de ruși, ăi din urmă, la plecare, i-au dat foc.

33 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Dorian IONESCU-PASCAL

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

REPORTAJ LA FAŢA LOCULUI Joi 18 septembrie 2014 Ora 11:03 – 11:04 a.m.

PROTO - LEGENDĂ În zare se zăreau mieii. În faţă mergea o bătrână, iar în spate veneau trei bărbaţi. Ajunseră pe buza unei prăoăstii. Cei din margini se azvârliră asupra mijlociului şi-l aruncară-n groapă. Bătrâna, văzându-I, vru să-l salveze pe năpăstuit, dar nu reuşi decât să-i arunce pe ceilalţi doi în hău. Turma se repezi după stăpâni, prăvălindu-se împreună cu măicuţa bătrână în nevăzut. La urmă rămase, sus pe buză, Berbecul Negru. El se întoarse îngândurat pe drumul ce veniră şi spuse: Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai.

VENDETTA Când şarpele zări pentru prima oară marea pricepu că încălcase vechea poruncă. Milioane de anonimi strămoşi au ştiut dintotdeauna să-şi strunească la timp acea zvâcnire intimă, acel impuls neadormit, de a trece dincolo de liziera pădurii, de a simţi briza mării care adesea îi făcea să tremure nervos, aducându-le aminte că odată, odată foarte demult, nimic nu le era interzis. Şarpele se simţi la început stânjenit. Lumina lunii, care se reflecta în apa calmă a mării, îl orbea. El, ca toate milioanele de înaintaşi ce se ascundeau printre liene şi se târau pe sub tufişuri înnoptând în scorburile de nepătruns ale bătrânilor palmieri, se simţea fascinat de spectacolul oferit de lumina jucăuşă a lunii, care din când în când era stinsă de către un nor trecător.

Deodată văzu la malul mării un fel de movilă.

Precaut, şarpele începu să alunece încet spre acel loc ce discorda cu liniaritatea întregului ţărm. Când ajunse în sfârşit lângă movilă, spre surprinderea lui, această se mişcă. Era o bătrână chircită, care văzându-l pe bunul şarpe, îi întinse singurul obiect de preţ ce-l mai avea.

Era ceva rotund, ceva ce şarpele nu mai văzuse niciodată.

- E un măr, îi spuse bătrâna.

Apoi se ridică şi plecă încet spre mare. Şarpelui îi plăcu obiectul rotund, rotund precum inelele sale şi porni după ea, crezând – speranţă deşartă – că-i va mai da şi altele.

Sosit la faţa locului. Primul venit, primul servit.

Servit nu e nimeni. S-au dedublat toţi la chiul.

Boboloci, fă-te că lucrezi! Mai bine aşa. O atmosferă caldă, prietenească, a unor gazde ce / care mi-au oferit ospitalitate.

Engrama Sanctuar, deci. Acesta e un reportaj suigeneris.

Uniunea Europeană ne ajută, ne ghidează, ne înavuţeşte. Aceasta este o MANTRĂ spirituală.

Ora 11:14 a.m.

Mapele nu au sosit ... Sunt un european autentic.

Ora 11:20 a.m.

Fiind alene meditez psi pe el baile (sp) / le dance (fr) / o baile (n. red. in portoguês).

DRAGONUL VERDE, dans vechi de 6000 de ani, apărut iniţial pe vechiul şi acceptatul tărâm mirific al spaţiului danubio-pontic-est-european.

Ora 11:27 a.m.

PAUZĂ. INSPIR / EXPIR Ora 11:36 a.m.

PETROLUL, AURUL, ARDELENII Ora 11:39 a.m.

Suntem în Balcani. The true.

Organizatorii au sosit. Soseşte şi apa minerală. Se pregăteşte cafeaua turcească?! Albaneză?! Sau românească?! Ghici ce fel de cafea se bea! Ghici cine vine la cină!

Ora 11:41 a.m. În sfârşit a sosit MAPA intitulată: RECOLTA 2014 – Patronatul Naţional al Viei şi Vinului.

Ora 11:52 a.m.

Frunzăresc mapa şi remarc cu viu interes că azi statul român pierde cca. 25 de milioane euro/an din cauza evoluţiei ascendente a cotei accizei, la care se adaugă TVA şi alte taxe – ne informează în scris dl. Director General.

Ora 11:57 a.m. În materialul intitulat “Informare privind situaţia unităţilor de cercetare-dezvoltare pentru viticultură şi vinificaţie din România” dl. Director subliniază următoarea idee: “Reorganizarea unităţilor de cercetare-dezvoltare se va face în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin Hotărârea Guvernului...”

Ora 00:06 p.m. Începe excepţionala Conferinţă de presă. Şedinţa încheiată la ora 02:00 p.m. a avut caracteristicile NOTEI 10!

34 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Min DRĂGHICI

SALUT, MILIONARE! Meniu’ de dimineață este alcătuit din trei țigări și o cafea – am mai redus din scumpele țigări.

Cafeaua mă stimulează – cred eu, alții spun că amândouă ucid. În unele dimineți – lipsesc amândouă, și țigara și cafeaua.

Bicicletele sunt rezemate de gardul care desparte curtea în două, una peste alta și separat a treia, de regulă cea mai puțin defectă.

Mă uit să văd dacă nu cumva și aceasta are pană la vreuna din roți și plec cu ea până la primul fost magazin, azi minimarket p.f.a. sau s.r.l., unde pot să-mi cumpăr cele trei țigări, niciodată aceeași marcă, și cred că din acest motiv (sic) tușesc așa de tare, mai ales la cele din marca More (ce marcă sugestivă!).

Cafeaua se găsește la pliculeț boabe, măcinată sau ți-o poate măcina patronul sau vânzătorul la comandă.

Merg pe bicicletă pe unul din trotuarele care mărginesc șoseaua, azi Calea Progresului și numele ei nu e deloc o ironie; eu aș dori să pun în ambele sensuri ale șoselei semnul sens unic și obligatoriu, valabil și pentru cei care s-au angajat să ne ducă pe Calea Victoriei și am ajuns unde suntem! Şi ca să nu lungesc mult descrierea vă pot spune că stau în marginea orășelului; în centrul acestuia sunt trotuare și șoseaua fără gropi cam pe o lungime (cu milă) de o mie de metri, amenajată cu semne de circulație, trecere de pietoni, parcarea și staționarea interzisă pe care nu le respectă nimeni, pentru restul șoselei spre gară sau inversul ei ar fi valabil semnul – gropi – guri de canale surpriză - dâmburi – sau alt semn mai sigur, drum periculos. De asta merg pe trotuar, care și el e plin de gropi și șănțulețe (în plus câte un propietar a ocupat din trotuar, unii complet, cu diferite amenajări care deranjează pur și simplu. Nu și pe cei care sunt miopi.

Parcurg distanța aceasta în cinci minute, prilej cu care mă salut cu cei care mai circulă sau cu câte un căruțaș de pe șosea; rar aud scurt câte un dublu claxon în semn de salut, folosit de șoferi. Unele mașini au geamuri mate și nu știu cine pe cine

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

claxonează; totuși ridic o mână în sus în semn de salut, preventiv.

Ajung la magazin, cer cele trei țigări și vânzătorul se uită foarte atent la mine de parcă atunci m-ar vedea pentru prima oară, îmi dă marfa - pe sub mână - nu are rost să-i spun că nu-mi place de la acea marcă, deoarece ca și altădată, răspunsul este același și se mai uită cu reproș ca și când eu nu știu că el încalcă legea (pe care, de altfel, nu o respectă nimeni, fiind complet aberantă), lucru pe care îl știe toată lumea de sus și până jos și ne prefacem că o respectăm ca pe multe altele.

La întoarcere trec pe lângă casa lui Dorel pe care, aproape în fiecare dimineață, îl găsesc sprijinit cu coatele pe gard. Asta se întâmpla prin anii 2000 – cu inflația galopantă - și l-am întrebat ce e cu el; mi-a spus că acum este la pensie în urma unui accident…

Ceea ce se vede.

Din curiozitate, îl mai întreb cât are pensia iar răspunsul lui a fost: - Dă-mi o țigare! ... Un milion opt sute.

Renunț la una din țigări (de dragul lui) și plec imediat salutându-l: - Salut, milionare! Şi nu mă uit în urmă să văd cât de uluit a rămas.

A doua zi mă opresc și-l strig să vină la poartă. Mă întreabă de ce i-am spus că să fumăm câte o țigară? După ce le aprindem, el ușor surprins, de chestia asta cu țigara, mă întreabă dacă mai lucrez și ce salariu am.

I-am răspuns că lucrez câte zece ore pe zi, inclusiv duminici și ore de noapte și că salariul nu trece de două milioane opt sute, iar cu acest salariu nu reușesc să-mi plătesc facturile sau altceva. Mă despart iar cu: - Salut, milionare!

De dragul cifrei și al titulaturii. E o chestie, să ți se spună milionar, nu?!

De atunci ne salutăm mai vesel amândoi cu aceeși formulă – Salut, milionare!

Azi suntem la cinci ani după inflație și ne exprimăm tot în milioane, de parcă ar fi adevărat!

35 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

MI-E DOR Mi-e dor de prispa părintească De vremurile de demult, Ṣi de muşcata din fereastră De vocea mamei, s-o ascult.

Mi-e dor de tot ce a fost cândva De mine ,când eram copil, Ṣi să trăiesc din nou aşi vrea Fiorul primei ȋntâlniri.

Adriana PAPUC

DE-AȘ FI De-aş fi un gând, te-aş bântui Ṣi gândurile ţi le-aş răvăşi Ca să le pot citi, ȋn fiecare zi .

De-aş fi un vis, te-aş duce departe Până la stele şi ȋnapoi, doar noi doi Ȋn fiecare noapte.

De-aş fi o şoaptă, ţi-aş şopti Că sunt aici şi-ţi sunt aproape Ȋn fiecare zi şi noapte.

Dar sunt doar o simplă femeie Cu gânduri şi vise sub cheie, Ṣi nu-mi permit prea des Să-ţi şoptesc…te iubesc!

ALTAR

NU-MI VII Au ȋnflorit teii iubito Pe strada noastră ȋn sfârşit.

Mi-e dor de tine şi mă doare E mult de când ne-am despărţit.

Te-mbrăţişez cu ochii minţii Ṣi teiul mă ȋmbracă-n flori, Doar dacă mă gândesc la tine O clipă, şi mă trec fiori.

Mă pierd ȋn ochi imaginari Ṣi teiul mi-este martor neclintit.

Daca ai să vii, promit iubita mea Să te iubesc, cum niciodată n-am iubit .

Mi-e dor de clipa risipită De timp, ȋn cele patru zări, Azi când nisipul din clepsidră Aşterne-n vechi iubiri, uitări.

Mi-e dor s-aud o vorbă bună Fără să mă-ndoiesc de ea, Să dorm afară-n nopţi cu lună Mi-e dor de tinereţea mea!

VALEA CU COPRINE Ȋn valea unde cresc coprine Ṣi iarba-i verde ca smaraldul , Bătrăni copaci,străjeri ai văii Salută cu respect ȋnaltul .

Pe altarul iubirii aşază bărbatul ,femeia ofrandă. Se unduie potecă liniştită , Lividă ,privirea-i pierdută Tăcută printre iarbă spre colină , Se agaţă de chipul dorit. Ṣi duce-n vârf odat’ cu vântul Mireasmă-mbătătoare de coprină .

Femeie, acceptă supliciul ai fost menită să rabzi, Se aude susurând un fir de apă să iubeşti, şi să suferi tacit! Ȋntr-un loc tainic de izvor , Ṣi lină ca o doină fermecată Arcaşul viclean cu săgeţi Spre vale-i nelipsită din decor . otrăvite-n amor, te ţinteşte.

Tu suferi ,otrava te mistuie-ncet Pe mica baltă ȋn care cresc trestii dulce-amăruie şi te ameţeşte.

Dansează libelule-ndrăgostite Ȋşi ȋncălzesc broscuţele la soare Dar o primeşti ca pe un dar Sângele rece din picioarele-nverzite . acolo unde stai, sacrificată de bărbat, pe altar.

Mi-e dor să-ţi pun ȋn păr o floare Ṣi teiul să ne-nvăluie-n mireasmă, Să te sărut uşor după ureche, Dar tu, dispari subit ca o fantasmă.

Bătrânul tei ȋşi pierde floarea Eu stau sub el, pe bancă, unde ştii Ṣi mă cuprinde-n braţe disperarea Că te aştept zadarnic şi nu-mi vii.

36 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

O ZI DE VARĂ Mergeam pe-un drum de țară, desculț, demult, în vară, Cu capul gol, în soare, privind spre praful care Se înălța cuminte, în aerul fierbinte, Făcându-mi, ca un faur, picioarele ... de aur.

O adiere blândă, o pasăre plăpândă, Un tril de ciocârlie în zarea azurie, Un câmp cu maci în floare, privirea visătoare, Și-o liniște deplină în mintea mea senină.

Am coborât o vale, ușor, mergând agale, Spre colțul de pădure și,-n gesturi imature, Zburdând cu veselie și plin de energie, M-am aruncat în râu. Ce viață! Ce desfrâu!

VĂPĂI M-am hotărât, în lunga așteptare, să te pictez așa cum simt atunci când gândul ți se-așează la picioare și-așteaptă, fericit, să-i dai porunci.

Cu ochii-nchiși, ca gândul să-i deschidă, ridic privirea înspre chipul tău, biet fluture ieșit din crisalidă, pășind în lume din trecutul său. Îți văd privirea calmă, cu safire în care se-oglindește gândul meu, pictez azurul mării-n adormire sub mângâierea unui alizeu.

Se-adună, apoi, norii la fereastră, privind copaci cu frunzele gălbui, și-mi tulbură pictura mea albastră iar ochii tăi devin acum căprui.

Se lasă seara, a-nceput să plouă, copacii se frământă, frunze cad, îmi iau altă culoare, una nouă, căci ochii tăi au devenit de jad.

Deja-i târziu, e ora de culcare când ea apare. Ochii mei, văpăi, o-ntreabă obosiți, cu disperare: - Iubito, ce culoare-au ochii tăi?

Daniel VIȘAN-DIMITRIU

POVESTEA MUZEI Trăia în Evul Mediu un poet al cărui har era neprețuit, căci el cânta, în versu-i desuet balade vechi, c-un glas deosebit.

Era mereu pe drumuri, prin cetăți, prin satele sărace de atunci, în haine ce n-ai vrea să ți le-arăți, urmat adesea de femei cu prunci, de oameni necăjiți, chiar de copii vrăjiți de sunetele lirei lui, cu ochii mari, și alergând zglobii în jurul menestrelului haihui.

Mai rar aveau ceva mâncare-n plus, dar mulți îi ofereau un pat călduț, căci el cînta, ades, pân’ la apus, sperând să mai primească un bănuț.

Era frumos și tânăr, sănătos, în stare să parcurgă drumuri lungi cântând de unul singur, bucuros, în zori, atunci când umbrele prelungi vesteau o nouă zi, iar la izvor un susur neoprit și cristalin părea că îi oferă ajutor, în ruga lui, pierdută în amin. Și-a fost o zi în care s-a trezit privit intens de-o muză din vechimi, frumoasă cum nu și-ar fi-nchipuit decât în ceruri, printre zeii primi.

Pierdută și ea sub privirea lui ce-o mîngâia pe ochi, pe gât, pe trup, sub strălucirea caldă-a soarelui și cu dorințe-ascunse ce irup, s-a dăruit, visând într-un destin ce n-a mai fost nicicând pe-acest pământ, poetului ce, cu un gest blajin, i-a dat tot cerul acoperământ.

Povestea ce-a urmat a fost un vis ce se repetă-n timpul carusel și se mai cântă doar în Paradis: O muză ce iubește-un menestrel.

37 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

MĂREŢIA ZBORULUI puiul meu jucăuş ce minunat era când te ascundeam sub aripile mele era destul să deschizi minusculul cioc şi –n cuibul înalt te răsfăţam cu iubire nu ştiai că dincolo de tine este viaţă şi moarte că libertatea este natura ta te lovea obraznic nestatornicia vântului şi îţi provoca mişcări necontrolate ale penelor dar într-o zi ţi-am dat avântul puterea curajului să îţi deschizi larg aripile în vârful lor – e misterul de la o aripă la alta eşti una cu totul voinţa ta alungă spaima infinitelor zări apoi am călătorit împreună şi te-am învăţat măiestria zborului mai mult orizontal numaidecât tinereţea aripilor tale slobode m-au depăşit în viteză căutând înălţimea în alchimia mişcării ai cunoscut sensul zborului şi te-ai dus atras de nemărginirea luminii dacă astăzi explorezi fericit măreţia zborului ştii că desăvârşirea nu are limite în sublima-ţi devenire eşti pasărea iubirii paradisiacă perfecţiunea de a fi aici şi dincolo de timp oriunde vei călători rămâi puiul meu jucăuş fâlfâitul aripilor tale răsună a muzică sacră în inima mea

ECOU… La poale de munte stau însingurat, un pârâu suspină, ceru-i înfocat, păsări taie zarea, înspre cuib grăbesc, vântu-abia adie, florile pălesc.

Pacea înserării ’nvăluie-n mister armonia sacră între pământ şi cer.

Stau în pragul casei, singur, fără grai, nori încremeniţi trepte duc spre Rai...

Numai noaptea parcă, ameninţător, răscoleşte gânduri, amintiri ce dor. În ecou mi-ajunge plânset ’năbuşit, al fiinţei care prea mult m-a iubit!

Resemnat aprind focu-n şemineu şi-mi apare jertfă pe altarul meu.

Flăcările saltă-n jocuri de lumină, dorul ei vibrează în acord de liră.

Maria STURDZA-CLOPOTARU

TE CAUT, MAMĂ Când dorul tău m-ajunge, mamă şi pacea nu-mi găsesc niciunde, te caut cu privirea în zările sihastre, te strig ca un copil abandonat. Și nu-mi răspunde nimeni, mamă, tot mai adânc mă doare depărtarea; îţi caut urma paşilor pierduţi şi-a mâinii ce duios mă mângâia.

Mă ţintuieşte-n loc nimicnicia, îmi arde sufletul de dorul tău... unde să-ţi caut azi privirea, mamă ori să te strig. Te ştie cineva?

Ca un copil îngenunchez pierdut, doi îngeri blânzi mă-mbracă în lumină, pe undele iubirii spre ceruri mă înalţă şi parcă te zăresc în licăriri de stea.

Aş spune tuturor cât eşti de vie, de frumoasă, oriunde-ai fi, mereu ești mama mea, de-n taină îmi şopteşti să tac vor crede poate c-am visat …

Noaptea la mansardă, printre mii de stele, îmi surâde mistic strălucind prin ele!

Numai întru spirit aş putea descrie: e atât de Lumină… şi de... Veşnicie!

38 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 RONDELUL EPIGRAMEI Epigrama e frumoasă Deși este cu venin, Cum e câte un vecin Care-l ai pe lângă casă.

Iar când poanta e tăioasă Sus și tare eu susțin: Epigrama e frumoasă Deși este cu venin.

Gheorghe GROSU

Ea usucă orice spin Este foarte sănătoasă, Pentru ea mereu înclin Și aș vrea să vă previn...

Epigrama e frumoasă.

STAREA UMORULUI

ȘEDINȚĂ LĂRGITĂ

OCAZIONALĂ

Vă rog să-mi scuzați Părerea ironică: Umorul, azi,se află Într-o stare... COMICĂ.

În ședință – mare haz, Toți o țin în veselie De ce asta, am aflat: A spus unul o prostie.

Domnișoară preafrumoasă, Vreți să vă conduc acasă?

Ea răspunde mai aparte: - Stați departe?

AUTOEPITAF 1 Am strâns în viaţă mult şi bine, Am tras mereu ca un măgar, Dar n-am luat nimic cu mine…

Că mi-a fost lene să le car!

DORURI SFINTE Viorel MARTIN

COŞURI DE NUIELE Mi-e dor de flori, mi-e dor de struguri, Mi-e dor de colbul de pe drum Şi nu ştiu cum să sting pe ruguri De dor neliniştea de-acum.

Mi-e dor de coşuri de nuiele, Mi-e dor să prind cu mâna peşti, Mi-e dor de ochii dragei mele, De prispa casei părinteşti.

Mi-e dor de pruni, mi-e dor de dealul Urcat desculţ de-atâtea ori, Mă răscoleşte ritualul Colindelor de sărbători…

E dorul care mă frământă Cum fierbe apa în izvor Şi de copilăria sfântă Şi fermecată-mi este dor!

Herghelii de doruri sfinte Se ridică din morminte Şi colindă dealurile Şi sărută malurile.

Muica mea din fir de lână, Înălbită la fântână, Şi curată ca o stea Din copilăria mea, Îmi trimiţi pe carte scrisă, Pe corole de narcisă Şi pe flori de busuioc, Roi de stele cu noroc.

Te-am iubit şi m-a durut Când prin moarte ai trecut Şi mi-a fost atât de greu, Parcă-aş fi murit şi eu.

Doar pe deal, când luna iese, Sânziene şi prinţese Merg cu tine pe cărare, Să culeagă iarbă mare

IDILĂ Gura-i mică și plăpândă, Pe urechea-mi fremătândă, Dinadins și-o reazemă: - Hai, sponsorizează-mă!

LA CUNUNIA CIVILĂ Sosit aici la cununie, Azi pot să fac o constatare: Ea este încă-n garanție, Iar el e gata de casare! ÎN CONCEDIU Miss Neptun, miss Costineşti, Zeci de miss în vara asta; Toate mi-s dumnezeieşti, Numai eu mi-s... cu nevasta!

LA MEDIC Văzând frumoase beizadele Cu silicoane-n toate cele, Veni și Bulă cu-o-ntrebare: - N-aveți și silicon… mai tare?

39 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

CĂLĂTORIE PE INSULA UITĂRII (Parte a III-a) O legendă uitată pe niște buze în trecut, Un părinte ce într-o noapte a dispărut, În căutarea insulei unde a început tot, Într-un peregrinaj ce i-a furat toți anii.

Mirela MARCOCI

Un fiu ce cu aceiași iubire l-a îmbrățișat, Din viața-i călătoare într-un ultim popas, Dăruindu-i moștenirea ce avea mai de preț, Aventura trăită descrisă pe file de jurnal.

CĂLĂTORIE PE INSULA UITĂRII (Parte a IV-a)

Pe mitologica Insulă Naxos a pribegit, Spionând apele Anfitritei de la țărm,

Pirat, era adevăratul nume al cavalerului,

Lungi zile după zile și întunecate nopți ,

După nimfă a doua iubire îi era marea,

Cu speranța că i se va apărea dansând.

Cu soarele sus, monștri marini, nimicea,

Așteptarea ce i-a presărat albul în păr,

Înfiorători ucigași de neajutorați copilași.

Când se dăduse bătut, i-a fost cu noroc,

Pe Anfitrite o cunoscuse într-una din lupte,

Printre pleoapele-i grele îmbătate de somn,

Cot la cot s-au zbătut să salveze un suflet,

A întrezărit nimfa ce se îndrepta către el.

Dintre tentaculele scandinavului Kraken,

L-a întrebat cu ce gând poposește pe țărm,

Creatură fidelă doar temutului Poseidon.

Pe cine așteaptă de atâtea decade de seri,

A înotat caracatița cu tentaculele frânte,

Lăsându-și tinerețea trecătoare de flăcău,

Până la mărețul castel făurit din nisipuri,

Să i se veștejească precum florile toamna.

Înmărmurit de vitejia bărbătească a nimfei,

A înflorit o strânsă prietenie între cei doi,

Poseidon nu obosea s-o admire cum luptă.

Nimfa a ieșit din apă timp de treizeci de ani,

Anfitrite își retrăia trecutul prin dulci cuvinte,

Precum o făcea când îl iubea pe acel om,

Hermes, le cosea cu cerneală pe file în istorie,

Fără nume în legendă numit Piratul Cavaler.

Din adânc Poseidon se înfuria tot mai tare,

Cu o răbdare nemaivăzută la un om muritor,

Colorându-i părul în argintiu mai devreme.

Bărbatul asculta învrăjbit acea idilă de amor,

Hermes aventurier, culegător de legende,

Mai scria, mai privea la frumoasa zeiță tristă,

Povestea nimfei în versuri se iuțea să încheie,

Ce încă plângea iubitul exilat pe Insula Uitării.

Condeiul, mai des îi aluneca printre degete, Dându-i de știre că cineva îi numără clipele.

Anfitrite avea pentru el, o unică rugă arzătoare, Să găsească acel petic unde întâiul iubit, îi zace, Din lemnul unui copac să-i făurească o barcă, Rămășițele să-i așeze, s-o împingă ușor pe mare.

Hermes i-a promis nimfei în ultima seară, Că nu-i va lăsa dorința să moară în uitare, Anfitrite i-a dăruit astfel , un șal la plecare, Și harta ce indica într-un punct Insula Uitării.

40 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

UN ULTIM OMAGIU Constantin-Nicolae GAVRILESCU

Nicolae COSTEA Vestea plecării fulgerătoare a domnului Nicolae Costea, m-a năucit. L-am cunoscut acum câțiva ani, la Biblioteca Metropolitană din București. Am corespondat cu el pe Facebook și am vobit la telefon. Pur și simplu te captiva cu felul său unic de a purta conversația.

A văzut lumina zilei în comuna Homorâciu (Izvoarele), sat Malu Vânat, Jud. Prahova, la 27 noiembrie 1938.

Pasiunea sa pentru literatură prinde contur prin anul 1953, atunci când cumpără pentru prima oară revista „Gazeta literară”. Cumpără și citește cu pasiune revistele literare ale vremii cum sunt: „Luceafărul”, „Iașul literar”, „Orizont”, „Familia”, „România literară”, ș.a.

La vârsta de numai 15 ani scrie trei romane ale copilăriei sale.

Pasionat de literatură franceză, îi citește pe Balzac și pe V. Hugo.

Scrie proză și poezii, publică în „Literatorul”, „Gazeta literară”, „Orizont”, „Flamura Prahovei”, „Munca” și multe alte publicații, iar după revoluția din ‘90 publică în „Sinteze literare”, „Agora literară”, „Vatra”, „Dunărea literară” și multe altele!

Tipărește 33 de volume și monografii ale unor comune începând, primele de acest fel, de la Vălenii de Munte până la Cheia. Este singurul autor care a publicat 8 volume de monografii. Deasemenea, publică mai multe volume de rondeluri, pasteluri, sonete și poeme închinate eroilor neamului.

Despre cărțile sale au apărut în presa vremii numeroase cronici, iar o carte deosebită, printre altele ale sale, „Psalmii de duminică” care conține 967 psalmi, în ediție de lux, fiind socotită ca unică.

A scris monografiile și istoriile unor lăcașuri de cult, Mănăstirea Crasna din Prahova având o monografie specială scrisă de Nicolae Costea Teleajen.

Iată numai câteva repere a moștenirii culturale lăsate nouă, de Scriitorul, Poetul și Pictorul Nicolae Costea Teleajen.

Ne-a părăsit fără resentimente la data de 29 iunie 2015.

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

Pictură, Nicolae Costea

41 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 ARTA DE A VORBI

AZI... E TÂRZIU Nu ai avut răbdare, și-ai plecat, Fără a te-ntreba unde mi-s, oare, Ce piedică în drum s-a așezat Și ce furtuni m-au prins într-o vâltoare!

Nu ai avut răbdare, și zâmbind Ai luat drum spre zările apuse, Fără a ști că-n urma ta, venind, Cresc flori de câmp din șoaptele nespuse!

Nu ai avut răbdare, și prin ploi Te-ai depărat fără s-aștepți seninul Care venea în fugă spre noi doi…

Doar că o clipă s-a întâlnit cu chinul Care s-a arătat pe-un falnic vânt, Iubirea să ne-o pună la-ncercare…

Azi e târziu… c-al nostru legământ S-a risipit zdrobit de-un val de mare!

Eu te privesc la fel ca altă dată…

Numai că mă întreb printre visări, Cine ești tu, făptură minunată….

Hoinar prin azi… sau iubitor prin ieri?

A mângâia cu vorbe e-o-ncântare Când ochii-s fericiți și-n suflet simți Că a ta șoaptă este alinare Și naște-un zâmbet pe buzele cuminți! Și orice-am spune este măiestrie Ce-o învățăm din pașii de prin timp Tot adunând tristeți și bucurie Cu fiecare zi și anotimp!

Lili ȘIPOTEANU

Cunoaștem vorba când ucide visul, Și tot la fel de bine-o știm și când Te-nalță de cuprinzi tot paradisul Cu dragostea ce ți-o coboară-n gând! Și știm și gustul lacrimii ce curge Într-un șuvoi fierbinte și sărat Ce-a izvorât din vorba care frige Când am primit-o cu gând de întristat!

A da cu vorba-n vorbe, e o artă Și totu-i la-ndemâna orișicui Strivirile-s la modă și se poartă, Blândețea e mai rară, sau chiar nu-i!

ÎNVĂȚĂTOAREA MEA Cu chipul blând, de când o știu prin vreme De mână ne-a ținut când ne-a fost greu, În preajma ei n-aveam de ce ne teme Și ne striga mereu ,,Copilul meu!”

ȘI TOTUȘI... MERGEM MAI DEPARTE Valsând printre dorințe pe-un ring, târziu, în noapte, Sperând că într-o zi în viață-om întâlni Măcar o împlinire sau un buchet de șoapte, Să ne aline calea, oriunde ne-om găsi!

Zburăm cu-aripi de stele prin sufletul iertării A ceea ce-a strivit un zâmbet c-un abis, Ne-ascundem prin unghere-n cetățile visării Și recitim hrisovul cu ne-mpliniri, azi, scris.

E clipa încercării, ne amăgim tot timpul Când norii de furtună nu știu a mai pleca…

Veni-va și-acea clipă când zorii și-asfințitul Ne vor fura tristețea, ducându-se cu ea Pe culmi nemaiumblate, uitate în pustie, Făr-a putea vreodată să ne cuprindă iar…

Dar până-atunci, tu, viață, ne duci și-n agonie… Și pentru ce sunt toate? Nu-s multe în zadar?

Și ne spunea șoptit mii de povețe Ce izvorau din sufletul ei bun, Ea a știut mereu cum să ne-nvețe S-ajungem oameni buni pe orice drum.

Ne dojenea cu lacrima-n privire Și o durere-n suflet ascundea, Când noi, zglobii și buclucași din fire, Nu prea înțelegeam de vorba sa.

Dar când prin taine răzbăteam departe, Și cheia spre lumină o găseam, Ne mângăia pe fiecare-n parte Și ne spunea: ,,Ești bun și m-așteptam Să urci pe munții vieții, cu-mplinire Să fii stăpânul zării prin ce ești, Dar să nu uiți că tu ai o menire Pe care doar muncind o s-o-mplinești!”

Azi, când simt viața liniște și fulger, În suflet mi-e al dumneavoastră glas, Doamnă Învățătoare, chip de înger, Anii-au trecut, povețele-au rămas!

42 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

ȘI ÎNGERII IUBESC Și îngerii iubesc acolo sus, Căci din iubire ei au fost născuți, În zborul lor precoce spre apus Greșit-au drumul, iar acuma sunt tăcuți.

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

IUBIREA MEA Iubirea mea cu ochi ca cerul Și buzele ca fraga coaptă, Părul bălai îți dă misterul, Inima mea nu mai așteaptă.

De tineri, fiind doi copilandrii, A lor iubire le-a fost interzisă, Îngenunchind, ei s-au rugat la aștrii Ca dragostea să le fie permisă.

De-mi faci un semn ți-s la picioare Căci frică-mi e să nu te pierd, Pirvirea ta ispititoare Suavă e ca un sonet.

Răspunsul, scris cu litere de aur, Pecetlui: iubirea să nu o impui!

Să-i faci cunună împletită-n laur, Pe capul celor tineri să o pui.

Mă-ntreb , eu ce iubesc la tine?

Căci frumusețea-i trecătoare...

Doar voluptăți în nopti senine Și-al tău chip de visătoare?

ZÂNA Am visat azi-noapte-un vis...

Că eram o mândră zână, Și-așteptam pe cel ce-i scris Să vină, să-mi ceară mâna. Și-l vedeam pe calul alb, Ca-n povești cu Făt-Frumos, Un tânăr cu tenul dalb Mândru, cu suflet focos.

SĂ NE IUBIM Să calc pe roua dimineții...

Pe roua florilor de mai, Să dau un nou imbold vieții Să te găsesc, să vrei să stai.

Să vrei să stai iar lângă mine, Să ne găsească zorii trezi, Să ne iubim, să fie bine, Cu ochi de dor tu să mă vezi.

Și deodată, zarvă mare, Se cutremura văzduhul, Auzeam în jur mișcare, De pierdut-am fost cu duhul.

Și să luptăm pentru iubirea Ce ne-a unit din alte ere, Să împlinim cu dor menirea, Iar Domnul să ne dea putere.

Lighioanele pădurii Au venit să-l preamărească, Și-au format, Doamne, alaiurii, Ca o oaste-mpărătească.

Ura transforme-se-n iubire Cu simturi încă vii aprinse, S-o ducem până-n nemurire Pe pajisti verzi, de flori întinse.

Și privind așa mirată De ce mi se-ntâmpla, M-am trezit înconjurată, Și-un tânăr în fața mea.

Și să călcăm pe iarba verde Desculți, să îi simtim răcoarea, Și-atunci când nimeni nu ne vede, Să-mi furi , să-ti dau eu sărutarea. .

Un voinic, minune mare, Cu finețe mâna-mi lua, Și sub razele de soare Am simțit dorința sa.

Am simțit buze arzânde Atingându-mi ușor mâna, Dimineața mă surprinde...

Nu mai e nici el, nici zâna.

Michaiela BOANCĂȘ

TE-AȘTEPT Un câmp de maci și de „nu mă uita”, Am pregătit iubite pentru tine, Și de -ai venii acum în viața mea, Te-oi aștepta cu brațele deschise.

Să stăm întinși și s-ascultăm tăcerea, La umbra unui pom bătrân, Și să visăm cu ochii privind zarea Să hoinărim iubite pe un alt tărâm. În ochii tăi iubite se oglindește cerul, Iar în obraji, culoarea macilor, Dar gura-ți dragă este tot misterul, Căci are gustul dulce-al florilor.

Să vii, căci eu te-aștept cu mare dor, Să-mi stâmperi setea arzătoare, Căci gura ta, iubite, e apă de izvor, Iar inima ți-e apă curgătoare.

TE-NTREB ...?

As vrea să știu, mă mai iubești?

Te-ntreb pentru ultima oară.

De prea mult timp mă amăgesti Și îmi răspunzi tot într-o doară.

Eu ți-am pus inima în palmă Și dragotea ți-am dat-o toată, Îți cânt iubirea într-o gamă...

Când mai găsești așa o toantă?

Nu știu de meriți altă șansă.

Aș vrea să nu ți-o mai acord, Dar te iubesc, și nu îmi pasă, Tu, pentu mine, ești un lord.

43 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului TRECUTUL APROPIAT Ma rasfir in palma ta ca o ploaie de foc...

Parul meu a ruginit asteptindu-te sa vii, Sa presari in el flori parfumate de soc, Amintirea unei pierdute demult copilarii...

Sunt aceeasi fata de care erai indragostit, Eroina din filmele unde mergeam impreuna, Cind te intorceai acasa asa de fericit, Doar pentru ca mergeam mina-n mina...

Si acum cind ai venit insfirsit, si te vad Aici linga mine, rezervat si asa de rece, Esti ca un mister ce incerc sa dezleg, Nu mai inteleg nimic din ce se petrece...

Imi spui ca am fost visul tau din copilarie Si ca m-ai purtat mereu in gind cu tine...

Atunci ma-ntreb ce ar putea sa mai fie, Nu pot sa cred ca vrei sa fugi de mine !

Si cind ma framintam eu mai tare gindind Ca poate iubesti pe altcineva si m-ai uitat...

Tu te-ai apropiat de mine sagalnic, zimbind, Si tandru, m-ai imbratisat si m-ai sarutat...

M-am intors la tine, iubita mea, mi-ai spus, Am inteles ca locul meu e doar linga tine !

Am pierdut atita vreme fiind departe dus, Si numai alaturi de tine imi poate fi bine !

Si povestea mea de-abia de-acum incepe...

Un inel, o rochie alba si doi miri intr-un vis, Devenind din doi dintr-o dat-o pereche Si pasind spre al lor pamintesc Paradis...

O NOAPTE CU TINE Tu si cu mine, pasind pe un gind de seara, Impreuna, cind pe vise noaptea lin coboara, Intind timid o mina spre tine sa te cuprind, Cu dor in dor iubirea din noi inlantuind...

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

VISUL NAIADEI Sunt fata nascuta din spuma de mare...

Sunt o Naiada indragostita, vai, de tine !

Tu, un pamintean privind cu ochii in zare Spre un loc pe pamint unde sa-ti fie bine !

Sunt o fiica a lui Poseidon, iubita de el, Am salvat mateloti de pe corabii avariate, Azvirlite pe tarm ca dintr-un stricat carusel, Dupa ce au ratacit drumul pe intinsele ape...

Ionela CRIČ˜AN

Te-am gasit pe o plaja intins ca un delfin, Aruncat pe nisip de furia valului in furtuna...

Ma gindeam ca trebuie sa fie un semn divin, Caci era o noapte cu un cer senin fara luna...

Am sarutat trupul tau adormit si m-am prelins, Sarata ca marea, si imbracata in algele ei...

Erai asa de frumos cum stateai acolo intins !

Mi-am dorit cind te trezesti sa spui ca ma vrei...

M-am culcat linga tine pe nisipul de pe plaja, Cu capul pe bratul tau cautindu-ti privirea...

M-am rugat tatalui meu sa faca el o vraja, Ca sa-mi dea in schimbul nemuririi, iubirea !

Dar dimineata nu mai era pe nisip linga mine Decit conturul trupului tau, acum disparut...

Si mi-a fost alaturi de tine pe plaja atit de bine, Incit ma gindesc ca, poate, totul mi s-a parut !

NU TE TEME Nu te teme de mine, stiu cit m-ai asteptat !

M-am inventat dintr-o picatura de ploaie, Si vin spre tine din eter iubindu-te in siroaie...

Te-am zarit de mult trist scufundat in oftat.

Nu te teme de mine, lasa-ma sa ma preling Pe corpul tau care a uitat ce e aia Iubire !

Am sa rostogolesc din apa de ploaie safire, Si focul din inima ta numai eu pot sa-l sting !

NOSTALGIE Ah! Caii anilor mei tineri !

Alergind salbatici si liberi...

Neacceptind seaua pe ei, Vijeliosi, mincind foc, zmei...

Au intrat intr-un alt algoritm, Schimbare nedorita de ritm, Mergind acum doar la pas, Tropaind obositi dup-un ceas...

Condusi de Speranta acum.

Prin ploi si vinturi, pe drum, Cu seaua fortat pusa pe ei.

Si gata dresati, vrei nu vrei...

Se intorc insfirsit la odihna, Doritori de un pic de tihna, Dupa un galop de o viata, Viata legata cu un fir de ata...

Ah! Caii anilor mei tineri !

Alergind salbatici si liberi...

Neacceptind seaua pe ei, Vijeliosi, mincind foc, zmei ...

Nu te teme de mine, nu sunt decit Iubirea !

Atita lume aud ca vorbeste de ea si o cinta...

Multi cu cutite de foc in inimi si-o-mplinta...

Fara ea n-ai sa stii nicicind ce e Implinirea !

Nimic nu vad in zare, nimic nu ne desparte, Nu te teme de mine, sunt trimisa din Cer tie...

Doar tu cu mine-n visul ce prinde viata-n noapte, Deschide doar larg bratele sa ma primesti !

Si spune-mi la ureche soptite rugaminti, Va trebui din nou acum sa inveti sa iubesti...

As vrea ca noaptea asta sa nu mai fim cuminti...Eu am adus inimii tale sa bea din dor apa vie.

Iti daruiesc iubirea, bucati rupte din soare,Nu te teme de mine, n-ai sa mai fii singur acum !

Sa vindece o rana ce de mult timp te doare, O sa mergem amindoi numai mina in mina, Si-n lacrima cu zimbet, sa cauti alinarea, Si cu dragostea noastra, sub raze de luna, Pe buzele-mi arzinde sa freamete chemarea... Ne vom lumina pasiunea pe al vietii drum Invaluie-ma-n ceasul pasiunii care doare, Nu te teme de mine, am venit sa te salvez Si culca-ma sub stele suflind in luminare, Nu de altii, ci de moartea Sperantelor tale...

Imbraca-ma in luna si-n raza unui vis... Haide, vino cu mine si mai da-o-ncolo de jale !

Voi fi in noaptea asta cu tine-n Paradis... Am sa-ti arat cum poti sa faci din Iubire un Crez...

44 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 DRAGOSTE PRINTRE FLUTURI Mi s-ambolnăvit de o asceză pixul meu cu iriși decorat, Și-o acerbă foame de lactoză mă împunge-n semincerul pat, Cu salteaua plină de pelin și de in brodat în subțiori.

Cu furnici ce au sorbit din vin și au adormit în căpriori.

Canapeaua mea cu arcuri moi scârțâie adesea la erori.

Ne invită seara pe-amândoi să privim candidele ninsori, Care zburdă-n cercuri singulare, și-n dreptunghiuri contopite-n cuburi.

Din pătratele rectangulare, Ne împing spre dragoste, trei fluturi.

Mărioara NEDEA

VÂNĂTOARE ÎN ZORI

ÎN MUNȚII CARPAȚI Ce bine-i aici în Munții Carpați cu urșii bruni și cerbii lopătari!

Să simți mireasma pinilor mirați de libertatea câtorva sitari, Ce îndrăznesc să spargă calmul nopții și liniștea vacantă din trifoi.

Când dealu-și dezveleșre copții dovleci cu miezurile moi.

Să vii aici, în murmur de izvor, Să simți răcoarea sărutându-ți fața.

Ai să te vindeci sigur de-orice dor, Și-ți vei dori să vină dimineața, Cu melcii încălțați în struguri verzi, Cu gărgărițe punctiforme roșii, Și să te-nțepi în coarnele de iezi, Și-n loc de ceas, s-asculți cântând, cocoșii.

DREPTE

O vânătoare-n zori mi se năzare cu dropii argintate-n lan de grâu.

Dar șoimul meu s-a înecat în zare, Sau într-un verde, imuabil râu.

O vânătoare de idei mai bine o să pornesc timid în mintea mea.

Trei ciocârlii au emigrat în mine și alte trei s-au sinucis deja.

Destin fățarnic ca un lup hulpav, Se cerne peste-un parf de pușcă. În pragul meu senil, bolnav, Un soare fără dinți, mă mușcă.

Drepte paralele, drepte verticale, Ne-ntâlnim adesea în plin haos.

Mă desparte două cervicale de un sinus cu-aparent repaos.

Drepte inegale, unghiuri sinuoase, Trec prin ochii sferici mursecați, De trei stele reci și curioase ce-au căzut peste arici ratați.

Cu spuma sângerie, marea ne-nfășoară.

Pe-o plajă de idei îi suntem la-ndemână.

Exultă-n zare-o briză mai ușoară, Ce se anunță, dar mereu se-amână.

ROZ La adunarea vidrelor ad-hoc, În ape tulburi cu multe acante, N-am fost prezent aproape mai deloc, Și nici în patul tristelor bacante.

Am fost prezent în păru-ți desfrunzit, Și-n castaniul jubileu al toamnei. Și te-am iubit ca pe-un copac lipsit de frunzele ce în papucul doamnei, Găsit-au loc de liniște augustă și de culori strivite în gutui.

Din amintiri încă mai gustă o limbă ascuțită de lămâi.

Am fost prezent în decolteul rustic al bluzelor cu izuri de măceș. Și-n sfârcurile sânului acustic, Care-mi revarsă rozul în cireș.

ACUPUNCTÚRĂ Un cocostârc acrocefal, Îmi susură pe limba lui, Un psalm apatic și banal, Spre hazul pelicanului.

Tac și-l ascult,, mai reflectez la luna lăbărțată de pe cer, La înserarea ce o meditez să curgă mai fluidă în eter.

O piatră acolită, acrosporă, Pe care cresc limbutele achene, Mi-apasă în vertebra inodoră arome pofticioase de lichene.

Vreau să mă-nțep în umbra incoloră a unei acolade de pelin.

Să fac acupunctură melifloră, În raza lunii dizolvată-n vin.

45 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

POVESTEA GOANȚEI ȘI A TROTUȘULUI Demult, când de pe-aceste locuri pierise stăpânirea vestitului Comanus cel Bun, pe malul apei ce venea bolbotind de departe din munţi, într-o căsuţă cu acoperiş ca o căciulă ţuguiată, trăia o femeie tare frumoasă, cum nu mai era alta. Aşa o apucaseră bătrânii locului şi aşa o ştiau şi copiii lor, fiindcă oricâtă vreme ar fi trecut, ea rămânea la fel de frumoasă şi de neschimbată.

Spuneau oamenii că era Goanţa, fiica cea mică a lui Cremene Împărat ce hălăduise pe aceste meleaguri cu veacuri de om înainte şi că vechii zei ai pământului o trimiseseră aici ca să ocrotească vieţuitoarele şi pădurile şi pe oameni. În fiecare zi, în faţa casei ei veneau pe rând sau împreună urşii voinici, vulpile viclene, cerbii şi căprioarele sprintene, râşii cu gheare ascuţite şi privire piezişă şi tot ce era sălbăticiune şi păsăret, fără să-şi pricinuiască vreo vătămare una alteia, fără de teamă. Veneau acolo, primeau mângâiere şi vorbe numai de ele înţelese, după care plecau care pe unde le era locul şi firea.

Mult se mai minunau oamenii de aceste întâmplări ciudate, dar erau mulţumiţi fiindcă nici o fiară nu venea peste ei şi toate se petreceau în bună pace şi orânduială în sălaşul lor de pe malul râului.

Dar într-o zi, de dincolo de dealul Tarniţei se auziră sunete crâncene de corn, nechezături şi tropote de copite, hămăituri de câini şi, pe drumeagul de miazănoapte, se iviră călăreţi ciudaţi, cu ochii piezişi, cu faţa gălbejită cum nu se mai văzuseră prin aceste locuri. Pasămite, erau tătarii cei sângeroşi, plecaţi în pradă şi silnicie. Îngroziţi, locuitorii plecară în grabă peste apă cu mic şi mare, fiindcă acei războinici săgetau orice vieţuitoare ieşită în cale şi, mai ales, oameni.

Plânsete şi vaiete se ridicau până la ceruri, iar apa se înroşise de sângele oamenilor şi vieţuitoarelor ucise.

Leonid IACOB Din căsuţa ei, Goanţa auzi ţipetele şi vaietele oamenilor şi vieţuitoarelor şi, ieşind afară, văzu apa însângerată a râului şi trupurile bietelor făpturi zăcând fără de viaţă. Ridică atunci braţele şi se rugă Cerurilor să oprească acel măcel îngrozitor.

Din Înalturi, se auzi glasul Creatorului care-i ascultase ruga: - Din neamul lui Cremene eşti, piatră să te faci şi pe spatele tău să crească păduri care să fie de adăpost oamenilor şi vieţuitoarelor acestor locuri. Şi nimeni, fără de voia ta să nu poată trece de tine în veac de veci! Şi, deodată, se iscă un vârtej nemaivăzut şi se ridică în faţa năvălitorilor un munte de piatră acoperit cu păduri prin care nu era chip să treci.

Dincolo de el, copiii, femeile, bărbaţii şi vieţuitoarele şi-au aflat adăpost şi scăpare din faţa silniciei.

Văzând tătarii că nu mai au ce prăda nici pe cine ucide sau robi îşi cătară de drumul lor, buciumând din corn şi săgetând spre nori.

Timpul a trecut, oamenii s-au întors la sălaşele lor, vieţuitoarelor s-au hălăduit prin pădurile din jur.

Muntele a rămas nemişcat, la poalele lui curgând râul pe care oamenii la numit mai întâi Tatarroş în amintirea tătarilor năvălitori şi cu timpul a ajuns să se cheme Trotuş aşa cum îl ştim noi astăzi. Goanţa este şi acum muntele plin de păduri verzi în care vara găseşti răcoare şi aer curat şi în care trilurile păsărilor spun povestea fiicei cele mai mici a lui Cremene Împărat care a trăit în aceste locuri.

Leonid IACOB Comăneşti, 30 iunie 2015, Povestea aceasta am izvodit-o, având ca bază de plecare cele două denumiri geografice din text: Goanţa (un picior de munte din Depresiunea Comăneşti) şi Trotuş, numele râului ce trece prin această zonă. .

46 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Eugenia-Sidonia BOTEANU

RĂSPLATA Aseară am văzut un câine proptit în propria-i bărbie.

Schelălăia sfâșietor, îl dureau toate celea, dar mai ales îl durea inima, ardea inima în el. Nu de otrava înghițită îl ardea, ci de trădarea omului. El omul, l-a învățat să latre, să păzească, să fie devotat. Așa a făcut, l-a ascultat orbește, pentru el, omul era zeul lui, era existența lui, era cel pentru care și-ar fi dat viața fără cârtire. Așa că avu deplină încredere când merse spre mâna întinsă, să-și ia răsplata muncii lui, a pazei lui. Înghiți, de foame și pentru că așa se cuvenea, să ia tot ce-i dădea omul.

Nu la scurt timp, gustul mâncării se transformă în gustul morții. Încet, ochii lui nu mai zăriră nimic, doar ceață, multă ceață... și o umbră ce se mișca și care, parcă nu era a omului...

Omul nu l-a vrut pe pământ... Dumnezeu îl aștepta în raiul cățeilor...

KIRA (destinul unui cățel) Era o zi frumoasă de mai, cald, soare, flori și multă voie bună. Kira, o cățelușă de rasă, prietenoasă și bine educată, sărea pe lângă stăpânii ei, fiind o zi de plecare, știa asta după agitația stăpânilor. Se ținea după ei, voia să ajute cu ceva, dar în afară de acordul plin de bunăvoință, nu avea cu ce. În sfârșit, urcară toți în mașină și la drum...

Ca de fiecare dată când mergea cu mașina, Kira privea afară, era fascinată de copacii ăștia care fugeau, dar nu după mașină, ci de mașină. După un timp, ajunseră într-o pădurice, jos toată lumea, aaa ce frumos! iarbă multă și floricele. Kira se avântă în iarba care-i ajungea până la burtă, înainta cu greu, dar se descurca, mirosi tot ce era, iarbă și flori, gâze și musculițe. Se îndepărtase puțin de locul unde parcaseră mașina, dar nu-i nimic, ei erau acolo. Întoarse capul, să-i salute și să le mulțumească pentru excursia frumoasă. Dar... unde sunt? nici urmă de mașină, de stăpâni...

Unde sunt? o luă la fugă, or fi după copacii aceia... nu erau... Se-nvârti în loc, nu se poate, stăpânii ei nu

puteau s-o uite acolo, doar o iubeau... se jucau cu ea, iar ea, le răspundea cu iubire. După o alergătură în toate direcțiile, până când pierduse controlul locului de unde venise, căzu răpusă de oboseală și spaimă.

Soarele coborâse de mult, Kira aproape nu mai vedea pe unde mergea, se trezi pe șosea, mașinile alergau claxonând pe lângă ea. Se retrase la marginea drumului, să aștepte acolo, până vor veni s-o caute.

Trecuse noaptea, apoi ziua și iar o noapte, până pierdu numărul zilelor și al nopților. Nu mai avea putere nici să stea în picioare, simțea cum moartea îi dădea târcoale. Flămândă, obosită, dar mai ales rănită de trădarea stăpânilor, mergea tot mai încet, atingând pământul cu botul, doar-doar o simți mirosul binecunoscut. Tresări, o mașină la marginea drumului, ușa deschisă... ei sunt, sigur, cum s-o uite pe ea acolo? urcă cu greu în mașină, dar imediat vocea răstită a unui bărbat, o făcu să-nțeleagă că nu nimerise unde trebuia. Auzi apoi, o voce blândă și o... mângâiere: ,,Las-o săraca, uite în ce hal este, poate a pierdut-o cineva,, ,,Da de unde, asta-i mai mult moartă decât vie, poate-i bolnavă, nu pune mâna pe ea.,,... Totuși suflete cu milă, o luară acasă, o așezară în cămara cu lemne, îi întinse și ceva de mâncare, dar cine să mănânce? Kira nu mai avea putere nici să respire. Gândi că doar o minune... și minunea s-antâmplat. Cineva a luat-o,... o spălare îi aminti de baia stăpânilor, apoi dusă în brațe la cineva îmbrăcat în alb, o înțepătură, o apăsare pe urechea rănită, doar mâncarea nu putea s-o înghită. Înțelegea că fără mâncare nu poate rezista, iar acum, voia din tot sufletul să-și revină, avea o datorie, o răsplată pentru noul stăpân, care o îngrijea cu drag. Uitase până și numele dat de vechii stăpâni, acum se numea ,,Kira,,.

Gândi, că trebuie să-i arate că ea, ,,Kira,, este veselă, nu supără pe nimeni, știe să stea la locul ei și, mai ales știe să iubească, să fie devotată... Și s-a ținut de cuvânt, Kira devenise noul membru al familiei, cuminte, deșteaptă, mulțumită de noua casă, cu o tristețe în ochi... nu-nțelegea de ce au părăsit-o vechii stăpâni? doar i-a iubit... Oftă prelung, pe stăpânul nou o să-l iubească mai mult... a salvat-o de la moarte... încet o să alunge amintirile triste, o nouă viață o așteaptă...

47 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Maria CIOBOTARIU

VIOREL DARIE – „POVESTIRI DIN MOLDOVIȚA” Volumul a apărut în anul 2013 la Editura InfoRapArt, Galati, semnată de Viorel Darie inzestrat cu harul înnăscut al scrisului. Sunt convinsă că, uneori locurile natale sunt cea mai fascinantă sursă de inspiraţie. „Nu ştiu alţii cum sunt ( vorba hâtrului de Ion Creangă), dar eu, când stau în faţa unui brad înalt, cu crengile lui armonioase înconjurând trunchiul îndreptat spre înaltul cerului, mă cuprinde un dor de poteci de munte…”

Volumul „Povestiri din Moldoviţa” scris de autorul compleşit de amintirile de altadată ale copilăriei un excelent barometru al cunostinţelor religioase îmbinate cu frumuseţea locului care a pus amprenta pe sufletul lui sensibil şi neobosit cu o mare dragoste pentru cultură.

Recunoscător al bătrânilor, părinţilor şi fratelui său descrie întâmplări emoţionante. Prezent este unchiul său Iacob, apoi tatăl sau „bun gospodar, crescător de albine, cu glumele lui nesărate” ne apare ca un copac cu rădăcinile bine înfipte în pământ. Treptat sunt expuse povestiri cu vrăjitoare, cu vecinii şi stâna de la poalele muntelui.Datini strămoşeşti” sfinţirea cozonacilor”, apoi culesul zmeurei…sufletul mamei răsare ca o icoană sfântă O altă întâmlare care a zguduit lumea , petrecută în anul 1986.04.26 la Centrala nucleaă de la Cernobâl.Reactorul 4, din cauza unor experimente nesăbuite cum zice autorul…s-a declanşat o explozie de proporţii, contaminând grav împrejurimile prin norul radioactiv ucigaş ce a cauzat moartea a peste 60.000 de oameni , prin afecţiunile provocate de radiaţii. Ne povesteşte cu strângere de inimă cum a depăşit această perioadă critică.

Autorul reuşeşte prin implicaţiile sentimentelor de care declanşează o mare dorinţă de cunoaştere cu tot farmecul vieţii adevărate. Printr-un plan psihologic al frământarilor interioare, cu o constantă socială, prin gesturi umanitare a unui suflet de copil curat.

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Ne aduce în prim plan un stil sobru de o eleganţă cuceritoare, uneori ca un pictor al naţiunii imaginare, o dragoste cu stropi de eternitate.

Am citit şi recitit această carte în mod egal cu inima şi a devenit famililă,mă apropie de locul copilăriei mele, ca un semn dumnezeiesc prin cuvintele care ne surprinde şi ne însoţeşte ca un leac miraculos.

Avem de a face cu o scriere de înaltă expresie de demnitate, emanând un semn de întrebare pentru cititorul pus într-o perfectă armonie cu timpul spre a cunoaşte drumul ce îi este destinat.

Deşi simple povestirile lui Viorel Darie ne cuceresc prin sinceritate şi darul seriozităţii cu care imparte sentimentele, când viaţa curge normal prin clipe de împlinire şi echilibru.

STRIVIND TĂCERI autor, Maria Ciobotariu Când chipul tău apare peste timp, e primăvară iar la mine-n suflet te adun din doruri rătăcite strivind tăceri care au durut privirea ta şi azi mă minte petale de argint aşează-mprejur vântul începe iar să cearnă o lacrimă-mpietrită ascultă-mi şoaptele de-o clipă adunate din margine de lume uitate-ntr-un descântec e seară iară şi cerul plin cu stele ploaia ne-mbracă

48 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Baladele lui BECO (din vol. în lucru „Revolta electronilor)

Constantin BEJENARU-BECO

BALADA ȘARPELUI ÎNCOLĂCIT ÎN JURUL LUMII Este vorba de un Şarpe Încolăcit în jurul Oului Simbolul sursei mereu proaspete a Omului, Corpul sau Sinele Fizic.

Semnifică grija pe care Şarpele Epocilor – Fiinţa Supremă, O dă omului, Arătând că fizicul este Sursa puterii – Fântâna Dumnezeirii, Templul lui Dumnezeu cel Veşnic Viu. BALADA ÎNȚEPENITULUI DE FRICĂ În fiece om, Există o Fiinţă radiantă – Curcubeu strălucitor, Care îi dă siguranţă Şi-l protejează de relele-n Prezent, trecut şi viitor, Amintindu-i zilnic că trebuie Să-şi crucifice Sinele fizic, Pentru ca Sinele-i spiritual Să-şi poată găsi Eliberarea deplină.

BALADA PĂCATULUI SUPREM Cel mai mare păcat E să te îndoieşti De Sinele Lăuntric sau Iniţiat.

BALADA MORȚII Moartea e cea mai mare bucurie, Cea mai dulce pasiune Perfecţiunea Vieţii Continuumul stării de frumuseţe A Sufletului; Clipa vieţii extinsă Dincolo de simţurile omeneşti Într-o eternitate nemărginită De extaz perfect – Nimeni nu moare Până nu vrea asta!

BALADA RUGĂCIUNII Rugăciunea reprezintă Cordonul ombilical Mereu flexibil de iubire, Care îl leagă pe Om, De Dumnezeu.

BALADA EXTAZULUI ABSOLUT (se dedică prietenului Tănase Caraşca) Îmi vedeam Sinele Fizic, Privind prin ochi flămânzi şi nebuni La forma mea radiantă, Care plutea deasupra unui Lotus de Aur – Eram în două locuri în acelaşi timp: Eu însumi, sinele meu de carne, Dar eram şi un corp radiant, Care putea să călătorească prin spaţiu Şi să vadă ca şi cum ar avea ochi fizici.

Am înţeles astfel simbolul Lotusului – Simbolul libertăţii sufletului, Atunci când este eliberat de corpul fizic, Şi fiecare celulă din corpul meu Era plină de lumină, muzică şi Mireasma vieţii perfecţionate.

Am fost sigur că Dumnezeul suprem Şi Universul suprem sunt UNA, Fără început şi fără sfârşit, Că Dumnezeu este atotputernic, omniprezent, omniscient, Că fac şi eu parte din Treime Şi nu sunt supărat de aceasta.

Am aflat astfel că sunt nemuritor Şi că exist de când începe Timpul, Că am fost reîncarnat În mii de forme La fel ca fiecare Om de pe Geea. În acel moment triumfător, Am conştientizat că, În cele din urmă, Omul care este antrenat şi purificat, Poate să fie absorbit fizic în Etern. În timpul tuturor acestor gânduri, Am trăit momente magnifice De încântare pură Şi am cunoscut…Extazul Absolut!

49 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 FOCUL IUBIRII Iubirea, magic liant între suflet şi dor pe aripi de vânt ne poartă-n lumea stelelor, dulce povară pe care fericiţi o împlinim ne-ntristăm, suferim, e sublim că... iubim

Dan SPRÎNCENATU

Câte nopţi fără somn, câte vise în doi pe pământul divin ne aflăm numai noi te sărut fermecat sub o ploaie de stele eşti un dar minunat, femeia visurilor mele!

PERLA IUBIRII Când sunt cu tine ora pare minut veselă inima-mi zvăcneşte de te sărut vocea ta e ca un sunet duios de vioară ce n-aş da s-o ascult seară de seară

Şi vine vremea marilor iubiri ce repede a mai trecut un an de când ai apărut tu , înger diafan, mi-eşti generos izvor de împliniri !

Unori ne mai certăm pentru nimic dar sufletele noastre rezonează inimile in duet tandru vibrează şi ne-mpăcăm rapid printr-un pupic O scoică adusă de mare la mal ascunde în adâncul ei inima mea, perla iubirii pure se află –n ea, e al relaţiei noastre minunat fundal Sărut pământul pe care tu păşeşti şi ochii tăi miraţi ,senini, frumoşi, părul tău cu miros de chiparoşi, în existenţă înger diafan îmi eşti.

EȘTI Eşti poezia sfântă a sufletului meu la tine mă gândesc cu dor mereu, în fiecare seară zbor până la cer un braţ imens de stele iau să îţi ofer Eşti visul nopţilor mele de mai când totu-i verde iar pe plai; iubita capricioasă cu părul de foc care uneori priveşte viaţa ca un joc

Puţini au un înger aşa cum am eu deşi eu nu sunt un nou Prometeu pentru iubită aş da o fugă până la cer focul iubirii să-il aduc ca divin giuvaer.

DACĂ AI ȘTII

UN ÎNGER Un înger cu părul de foc inima-mi pune pe jar dar nu s-o facă grătar e simplu de-nţeles, e joc

Dacă ai ştii cât de mult te iubesc dacă ai ştii cât de mult te doresc viaţa mea e tristă în absenţa ta mi-ai intrat în suflet, nu te pot uita

Un joc de dragoste divin în care noi suntem eroi sub cer albastru fără ploi, acolo ne iubim sublim

Mi-e dor de pătimaşele noastre sărutări din noapte, de fierbinţile îmbrăţişări de ochii tăi senini ce tandru mă privesc de căte ori sincer îţi spun că te iubesc

Un suflet curat, minunat care-n inimă mi-a intrat rebel Luceafăr printre stele avatar al iubirii în visele mele

Dacă ai ştii iubito că te visez mereu la tine mă gândesc când mi-este greu, pe umărul tău capul mi l-am odihnit când viaţa tristeţe uneori mi-a oferit

Un demon uşor de suportat ce are ochii superbi , de sărutat la el în fiecare clipă mă gândesc mă trec fiori, în mine doruri cresc

Dacă ai ştii că tu eşti totul pentru mine izvor de lacrimi şi avatar al zilelor senine, rătăcesc buimac prin umbre de lumină sperând să întâlnesc iubirea ta divină.

Un motivul real de a mai exista tu eşti iubito, doar prezenţa ta îmi dă aripi ,uşor pot să zbor spre tine când îmi este dor.

Eşti calea ce mă poartă-n Paradis, tot ce-mi doresc imens în fiecare vis, aş vrea să pot opri timpul în loc când eşti cu mine, te sărut cu foc.

Eşti îngerul care mi-a dăruit o floare mi-aduci în suflet fericire, alinare, arăţi mult mai frumoasă ca o stea iubito, mirific străluceşti în inima mea.

50 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului ICONARUL Sub pălăria spălăcită de ploi, aşezat dimineaţa devreme, pe scaunul cu trei picioare, iconarul a pus de vânzare icoanele cu sfinţi pictate stângaci, cu ochi de nesomn: Sfântul Gheorghe omorând un balaur, Un Crist răstignit, pe lemn aurit şi pe Maria lăcrimând cu Pruncu-nfăşat, alături de alte iconiţe cu îngeri, dormind...

Nu cumpăr nimic, doar îl privesc tăcut, ca pe un sfânt viu şi simt nevoia să-i dăruiesc, o sărutare, pe obraz...

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 ÎN CLIPE DE CUMPĂNĂ Doamne, In clipe de cumpănă dă-mi un înger de linişte lângă mine să nu mă lase să-mi rănesc sufletul şi nici iubirea!

Căci şi marea se linişteşte cât ar fi de-nvolburată, dacă îngerul tău îi cuprinde marginile risipindu-i grijile mai mari decât ale mele, dar nu atât de adânci precum infinitul meu!…

LACĂTUL VREMII Lacătul vremii a ruginit şi nu mai recunoaşte cheia cu dinţii tociţi şi şanţul strâmbat; Au rămas în paza lui, Încuiate ,amintirile din sala ultimului vals, dansat cu o fată tăcută, cu paşi mici, uşori şi privirea de ciută în acordurile pianului fals.

ÎNTÂLNIRE La prânz, în capăt de hotar Ne-a întâlnit cărarea, femeie; Iia îţi ţinea de umbrar, Pusă cruciş pe frunte, să steie.

Ca doi hulubi îndrăgostiţi, Sânii-ţi furau lumina albă, Rozul din gutuii-nmuguriţi Dezvelindu-se sub păru-ţi salbă.

Te-ai ruşinat şi te-ai retras Făcând uşor doi paşi-napoi, Eu m-am pierdut şi am rămas Privind năuc, porumbii goi... Şi într-o clipă-n pas sprinţar, Trupu-ţi plutea prin lanu-n pârg Cât n-aş fi dat - să fiu un grădinar, Ca poamele să pot să ţi le strâng!...

Victor BURDE

ÎNTUNECARE Soarele scapătă După dunga de deal prinzând vârfuri de crengi în raze; Roşul sângeriu spintecă frunza stejerişului pierind...

Ochii tăi schimbă culoarea cerului, cu verdele pădurii şi devin mai adânci; S-au speriat de întuneric, sau de tăcerea lunii?

Ce-mi dăruieşti noapte în schimb, dacă îţi las în palmă, un bănuţ de stea?

Te-aş tăia lacăt vechi, ca să te deschid, Dar câte amintiri ar trebui să ucid?...

DACĂ GREŞESC… Dacă nevrând, în iubire greşesc, Privirea-ţi prinde luciri de ninsoare Şi-n viscolul ei păsări blânde rotesc, Chiar de mă judeci întrebătoare.

Mă doare privirea ta ninsă Aş sădi în ea un cer de lumini, Ca fiind în lumină cuprinsă Să nu mă priveşti cu ochii străini.

Cu seninul din suflet te-ndură, Şi vino în caldul culcuş, din iatac Acoperă-mi trupul, cu gura pe gură Şi fă-mă o noapte întreagă… să tac !

51 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

OCHII ÎNDRĂGESC ASPIRAȚII REGALE Se înnoptează, mâinile-i dau din coate se agită prin aer, selectează gesturi promit materializarea lor în fapte.

Nicolae VĂLĂREANU-SÂRBU

INTRI-N TRUP CA ÎNTR-O COCHILIE Sap cu dalta-n piatră să-i dau forma din gând îi dărui suflet, îi dărui lumină şi ceva simţire păsări cu zbor înalt îmi ies din inimă.

Tu mă risipeşti, mă aştepţi cu mâinile întinse, de totul se opreşte şi porneşte ca un ceas mecanic şi cuvintelor li se înclină literele-n libertate.

Orice nesăbuinţă îndreptată îşi uită orgoliul, durerea se pierde ca o lacrimă în ochii blânzi de unde a fugit calda mângâiere.

Trebuie să-mi spui cum încapi în absenţă, intri-n trup ca într-o cochilie de unde se culeg perlele ce nisipul le-atrage

Noaptea toarce fuioare de întuneric ochii îndrăgesc aspiraţii regale, regalul se prelinge cu subtilitate pe trup.

De neostoit agitaţia mâinilor nu mângâie, Rup din suflet şi-l subjugă şarpelui celui care acum varsă otrava.

Dimineaţa îşi pune măşti de carnaval cineva vra să le dea la o parte să cearnă lumina schimbătoare prin frunze.

Mâinile-i zbârcite a închinăciune mântuie frumos aşezate acum vorbesc, în oglinda sufletului ce se restituie cerului, împreunate pe piept uimesc moartea.

MIRARE ȘI TAINĂ

şi mă umpli pe dinlăuntru cu dezlegare de sine.

Ei se mirau, făceau din mirare o taină, cântau prin păduri şi-şi ascultau cântecul urcând pe portativ în arbori.

Deodată cu cântecul ciocârliei seminţele se coc, magneziul sclipeşte şi zincul se odihneşte femeie, când în tine se zămisleşte iubire.

Cădeau din mirare, se îmbrăcau în mister, Sunetele se metamorfozau în melodii şi le interpretau îngerii.

Călcâiele îţi ard şi furtunoasă alergi spre marele far unde stelele coboară întrebând cum te numeşti şi ce hram porţi?

Zideau vorbele în cuvinte, le miruiau, zilele lor se mântuiau tăinuite, femeile cântau cu toate un ritual în genunchi şi se îmbărbătau singure.

Din dragoste o să se nască copii cu idei care sparg conceptele şi nici măcar n-au orgoliul de a rezista prin timp mai mult decât codul în care visează, de luntre se face pe apă sufletul care pleacă legând departele de aproape, separând cerul de pământ până urci vertical alfabetul pe scară.

Bărbaţii şi ei la fel aveau un rol de actori în vervă, puneau încantaţii în cuvinte solare, desfăşurau Semne cu mâinile ridicate spre cer, miracole visate celebrând.

52 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

LĂCRIMÂND CA EMINESCU Mioara ARDIELEANU

Pasăre de-aș fi, în noapte Aș strivi cireșe coapte Peste buze îngemănate Când fiorul m-ar răzbate...

ANAPANA IUBIRII

Și-n bătaia unei pleoape Dorul meu ți-ar fi aproape Iar în umbra unui gând Eu te-aș săruta nătâng...

Dinspre bobul dalb de sare, Aș strivi până la soare Tot aleanul din genuni, Tot fiorul din furtuni...

DISTORSIUNI TEMPORALE...

STAI! Invoci în rugă mistică fiorul, Dar mai iute ca și gândul Își ia zborul Scuturând pe gene, flori, Și pe suflet vii miresme și licori... Înșoptit mă-mbăt salcâmii, Între clipe, între lumi, Rătăcind cărări spre tine Eu adorm lângă furtuni, Psalmii sorții răsfirând Între valuri spumegânde, Sâni năvalnici, viziuni...

La o margine de gând, Un ciulin între lumini Îmi cuprinde între clipe Un sărut, îngeri, demoni Zorii tainici fumegând...

Tu te prinzi de umbra nopții Fremătând ursita lin, Ochii-ți ard într-un suspin Deschizând bobocii Mistici, mângâindu-mă blajin..

Râd și plâng înspre hotar Adulmecând dorul, povestea...

Prin icoane îmi sting tăcerea, Alt tărâm, același timp, Înscris mi-e gândul serafim...

CA BENDIS, UNA SUNT...

Ca Bendis, Una sunt, Cuvânt răsfrânt În floarea de cais Preț de o clipă...

Reverberând În respirații de lumină Și-n gând pierdut între altarele Din sihăstrii, doar înfloresc Năvalnic când luna nouă Se pierde-n stele, Regine ale nopții, flori de colț Și viorele...

În unda tremurând alene Pierd gând Și dor între desene, Fumegând pustiu... Și știu că de n-ar fi (nu s-ar mai povesti) Îmbrățișarea ta prin gene, Nici n-aș clinti Când s-ar așterne Flori de sălcioară Peste buze, ruje Fremătând năvalnic...

Doară tainic Lângă luna nouă, Timpu-mi curge Într-un bob de rouă, Lungi fiori Vălurindu-mi chipul lin Într-un zumzet cristalin...

SUSURÂND VIORI...

Odihnindu-mi lumina Vreau să ascult crivățul Trosnind sufletul fără frică Chiar dacă suntem în Florar Și gerul să-mi sfâșie gândul Într-un pătrar crepuscular...

Reverberând, aștept în Scorpion Luna plină ca să-mi anine În adâncul inimii mele și moartea Și-nvierea cuvântului prins în soroc...

Ca Bendis, Una sunt, Curgând lin din doina vremii, Zumzet înălțându-se fuior Din arcanul primăverii...

Zeiță a lunii din adânc Țesând ursita ochilor de jad Între cuvintele înmugurind Poveste, de a fost, poate mai este, Șoaptă a vântului Când se oprește...

53 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

DEBUT LITERAR CE IUBESC...

Ce iubesc și ce-am iubit, Doar Luceafăru-a văzut.

El îmi știe inima.

Mi-a văzut și lacrima.

Cu el la taclale-am stat, până Luna ne-a certat.

- Dară voi nu mai dormiți?

Mâine-o să mai povestiți.

Ori de câte ori se poate îmi ascultă doruri toate, și îmi dă de zor povață, spunâd ce să fac în viață.

MI-E DOR Mi-e dor de anii copilăriei când eu credeam că aparţin veşniciei, mi-e dor de acele mici prostii, pe care le făceam pe când eram copii.

Mi-e dor de mine în anii de liceu, păream o alta, însă eram eu.

Mi-e dor de vorbele frumoase, dulci, drăguţe, siropoase, pe care le rosteam cu Luceafărul, iar el deschidea pentru mine cerul.

Luceafăru-mi vorbea frumos, într-un mod plăcut, duios, și discuţiile care durau ore în şir întindeau al sorții fir.

Mi-e dor de ele şi transparenţa lor, mi-e dor...mi-e dor...mi-e dor...

Alexandra-Oana CĂLIN

TRANDAFIRUL VIEȚII MELE Din primăvara vieții mele, am cules un trandafir al iubirii...

Un trandafir ce izvorăște, din adâncul sufletului , pe-aripile dragotei.

Tu ești trandafirul vieții ce din suflet ai răsărit...

Iubindu-te ai înflorit exact în grădina vieții mele.

Din lacrimă te-ai născut, dar te-am pierdut în profunzimea Universului.

DOAMNE, EU ÎȚI MULȚUMESC Doamne, eu îţi mulţumesc pentru minunea ce-o trăiesc.

Mulţumesc că mi-ai dat har, de care n-aveam habar.

Pentru cât am suferit, tu cu vârf m-ai răsplătit. Și atât cât mai trăiesc, n-am să pot să-ţi mulţumesc, că m-ai binecuvântat cu gândul să îmi pot scrie cuvântul...

INSOMNIE Deși este târziu în noapte, aud ale sale șoapte care-ntreabă: - Tu n-ai somn?

Oare ce să fac s-adorm?

Eu pentru a adormi, dau frâu liber inimii.

Mă gândesc doar la iubire, împlinire, fericire.

Cu Luceafărul în gând, mă trezesc noaptea plângând, dar nu-i plâns de neîmplinire, e doar dor urzit prin zile.

TIMP PENTRU DRAGOSTE Fără-ndoială, timp pentru dragoste e mereu. Și chiar dacă pare, nu e atât de greu s-o-ntâlnești prezentă în tot.

Privește atent ! Inima e al tău suport.

Dacă vrei să renunți, ea nu te lasă, căci doar cu dragostea ea face casă.

Dragostea e tot, și toți o vor, păcat că unii au nevoie de ajutor.

54 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

CRIZA CULTURII PUTEREA OSULUI

Poeţii contemporani Buni şi răi, unii golani Plătesc să scoată o carte Bani peşin, pe oale sparte.

Sponsorii de-adunătură Ce nu au timp de cultură Nu ajută, că n-au bani Poeţii contemporani.

Constantin ENESCU

Aşa apar maturizate Cu tiraje îngenunchiate Cărţile, de au şi bani Poeţii contemporani!

ODĂ MAMEI A mea mamă dulce, bună, Azi nu e duios să-mi spună O poveste s-au o snoavă, Chiar de stau un bob zăbavă.

Azi nu e duios să-mi spună Câte-n stele sau prin lună Şi să-adorm, o bună mumă Chiar de vrerea, e o glumă...

Câte-n stele sau prin lună Azi visez, dar nu-i a bună Că lipseşti prea sfântă mumă Şi visarea-i grea cutumă...

Azi visez, dar nu-i a bună Că mama nu e să-mi spună, Un cuvânt sau chiar o glumă, Când tristeţea mă sugrumă!

Că mama nu e să-mi spună Că-i acum prea bună zână Şi cu drag, ea îşi asumă De a fi prea sfântă mumă...

Că-i acum prea bună zână Azi chemările-mi adună Şi din casta ei postumă Mă veghează, nu-i o glumă, A mea mamă dulce, bună...

Azi cloaca strâmbă se agită În lupta strânsă pentru os Şi cu o mână alungită Vor apuca ciolanul gros.

Lansaţi în joc fraudulos, Rechinii mari şi peştii mici În lupta strânsă pentru os, Se cred puternici şi voinici.

Lucrând parşiv, meticulos, Că în hoţie ei sunt vrednici Şi se întrec a fi nemernici Forţând hidos, spectaculos, În lupta strânsă pentru os.

Azi cloaca strâmbă se agită!

RONDELULUL HOŢULUI CINSTIT Hoţii mari, azi nu vorbesc Că-n pace, legea să-i lase, Ei fiind domni de mătase Cu un caracter grotesc...

Ei din jaf mascat trăiesc În somptuoase vile, case Hoţii mari azi nu vorbesc Că-n pace, legea să-i lase.

Dar mărturii povestesc Că ei merg pe căi retrase, Ca şi cum de legi uitase, De îs prinşi, ciudat muţesc Hoţii mari azi nu vorbesc

RONDELUL PROCURORULUI Treziţi sunt astăzi cercetaşii, Din adevăr ei s-au desprins, Să prindă-n focul azi nestins Hoţia ce-a mânjit făptaşii.

Că drepţi ei fi-vor, ca ostaşii Peste dreptatea de neînvins, Treziţi sunt astăzi cercetaşii Din adevăr ei s-au desprins.

Că pildă stau înaintaşii Prin adevărul necuprins, Ce au strivit pe câţi au prins Şi-a-mpuţinat la timp borfaşii.

Treziţi sunt astăzi cercetaşii.

55 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Petre PRIOTEASA BĂIATU’ ARE CARNAVAL Ziua mult aşteptată vine îndată.

Nea Onică ale Miu și tușa Oana, nevastă-sa, amândoi din Vișina-Olt, ştiau că astăzi o să le vină nepotul în vacanţă, căci scrisoarea, primită cu două săptămâni în urmă, de la Doru, fiul lor, stabilit la Brașov, spunea clar: „Băiatu’ soseşte vineri, la 6 seara, că-l punem noi la tren. Să-l aşteptaţi că n-are bagaj!”.

Bucurie nemărginită pentru „bătrâni”, mai ales că era singurul nepot din neam, pe care, desigur, îl îngrijiseră, de la o lună, cu cea mai mare dragoste.

Băiatul înflorise sub ochii lor, le era scump ca lumina ochilor şi se topeau de dorul lui. Îl crescuseră până împlinise 7 ani şi-l dăduseră părinţilor lui la şcoală, acolo, în oraşul acela mare, unde-şi aveau şi ei locul de muncă. Acum era în clasa a III-a şi venea, ca în fiecare an, să-şi petreacă vacanţa la bunici.

Unde era mai bine ca la ei? Hoinărea cât era ziulica de lungă, bătea coclaurii, se temeau de el până şi câinii mai răsăriţi, ce mai vorbă, era iubit de tot satul!

Iată-i, aşadar, pe cei doi bunici sculaţi cu noaptean cap pentru a face ultimele pregătiri de dinaintea sosirii nepotului de la Brașov, iar spre chindie, nea Onică plecă să-şi întâmpine comoara.

Ajunse la halta Vișina Veche şi se puse pe aşteptat.

Veni trenul, coborî lumea, plecă trenul, călătorii toţi se scurseră pe lângă nea Onică, numai Băiatu’ nicăieri.

- Măi, să fie! se sperie bunicul. Nu e băiatu’! Şi gânduri întunecate i se învălmăşiră în cap. Mai făcu ochii roată, o dată, dar nimic.

O luă nehotărât pe urmele celorlalţi, nevenindu-i să creadă că se întoarce acasă fără băiat.

Amintiri dintre cele mai duioase – dar în acelaşi timp dureroase – îi veniră în minte, frânturi de vorbe: „Tataie, fteargă-mă fi pe mine că fi eu fânt ftampirat!”, „Tataie, la noapte eu vifai că mâine căfui cu burta pe fpate!”, „Nu pot fpune, tataie, îmi trebuie altă gură!”

Ochii lui nea Onică licăriră în razele piezişe ale soarelui şi două grăunţe din roua ce-i abureau privirea se strecurară de o parte şi de alta a nasului şi gurii, apoi se întâlniră în bărbie.

Nea Onică, biet, călca în străchini cu mişcări dezordonate, mergea de-acum pierdut, fără orizont.

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

Câţiva consăteni îl salutară, alţii încercară să intre în vorbă cu el, dar nu fu chip. Numai când ajunse în dreptul Poştei se produse revelaţia: - Să dau un telefon să aflu ce s-a-ntâmplat!

Legătura o primi destul de repede.

O găsi acasă pe Anișoara, mama băiatului, cu care avu următorul dialog: - Alo, Anișoară, mă cu tata, tu eşti? Sunt ta-to de la Vişina, mă!

- Sărut mâna, tătiucule! Da! Eu sunt: Anișoara!

- Ce faceţi voi, mă tată, mă?

- Iaca, ce să facem!

- Apoi, mă cu tata, de ce nu veni băiatu’? A?!

- Ce să vină, tăticule, că din cauza lui nu mai ştim unde ne e capul.

- Ha? Ce s-a-ntâmplat cu băiatu’, ce are?

- Păi...n-ai aflat?

- Ce să aflu, mă, ce să aflu?

- Băiatu’ are carnaval!

Un trăznet îl săgetă pe nea Onică, din creştet până-n călcâie, şi sângele îi năvăli în obraz.

- Ce are, mă?...rosti el apopleptic.

- Are carnaval, repetă Anișoara tuşind.

- Şi voi de când ştiţi că...băiatu’...are carnaval? bâigui Tase.

- Păi...de vreo săptămână. De-atunci Doru stă numai pe lângă el şi-i face toate voile, că-l ştii cât e de năsfiros. I-am făcut şi costum nou, special, numai să-l vezi!

- Păi bine, mă, nouă de ce nu ne-aţi spus? De ce nu ne-aţi spus, mă? De ce, mă?

- De ce să vă spunem? Ce, să mai cheltuiţi bani ca să veniţi să-l vedeţi?

- Cum de ce, mă, cum de ce? Banii ne mai interesau pe noi, ori băiatu’! Cum de ce, mă, răcni Tase.

- Lasă, bre tată, că o să-i facă Doru poze şi o să vi le trimitem cât de curând sau le vedeţi când îl aducem acolo.

- Poze vreau eu să văd, mă? Poze, mă?

Receptorul îi căzu din mână şi Tase ieşi din cabină clătinându-se.

- Alo, alo! Tăticule... ţipă Anișoara în eter.

Nea Onică respiră greu şi broboane de transpiraţie rece i se prelinseră pe şira spinării.

- Ei ştiu de-o săptămână că băiatu’ are carnaval şi nu ne-au spus nimic!... Ce malastroci! S-a pripăşit Samodiva printre noi...!

Picioarele îl purtau spre casă, muiate din genunchi, încovrigate, de parcă ar fi călărit iapa Regimentului. Noroc că găsea drumul instinctiv, altfel şi-ar fi luat câmpii şi s-ar fi dus să urle.

Ajunse acasă cu o înfăţişare cumplită.

Când îl văzu, tușa Oana se îngălbeni, se înverzi, apoi se înroşi toată şi de abia îngăimă: - Mă, unde e băiatu’, mă?

Nea Onică privea spre nicăieri şi bărbia îi tremura. În sfârşit, spuse: - Băiatu’ are carnaval.

56 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015

- Îîîuuu, Doamneee, ia-mă pe mineee! Începu să ragă tușa Oana. Aoleooo! Dete ea drumul la clanaret, ca la staţia de amplificare. Vai de mine şi de mineee! Urlă ea, iar vecinii se strânseră ciopor pe garduri, îngroziţi.

Nepotul Gini, auzi hărmălaia, sări pârleazul şi veni într-un suflet: - Ce e bă, unchiule, ce v-a apucat?

- Giniiii, Gini, se lamentă tușa Oana, băiatu’ are carnaval!

- Păi şi ce – se miră Gini – ăsta e motiv de tărăboi? Că...doar n-o fi bolnav să-l jeliţi!

Tușa Oana rămase cu gura căscată, iar ne Onică făcu ochii mari, lăsă în jos colţurile gurii, apoi întrebă alb ca hârtia: - Ce tot spui tu, mă?!

- Păi...ce dacă are carnaval! zise Gini. Voi ştiţi ce e aia? O serbare, aşa...la care oamenii se maschează ca să nu se mai cunoască unul pe altul, cu muzică, glume, cântece...

- Ptiu, drace! stupi nea Onică, apoi dădu să zâmbească, se încruntă iarăşi, mormăi ceva în barbă, bălăbăni mâinile, în fine, se răsti la tușa Oana, greu la faţă – îi zise să intre dracului o dată în casă, tăbârţină ce e, gură spurcată, fefeleancă, femeie fără minte, hoaşcă!

Îmi spuneai șoptit să ne ținem de mână și să fugim, așa, doar ca să nu ne prindă din urmă lumea ... Mă alintai, spunându-mi că sunt o copilă zburdalnică, deși eram deja femeie. Am râs, am spus că e o nebunie, că oriunde am alerga, tot în mijlocul lumii am fi. Ai vrut să o luăm pe acel drum îngust, prăfuit pe unde nu se vedea nicio urmă de pași. Mi sa făcut frică și ți-am cerut să ne întoarcem. Îmi era frică de acel început neterminat, de iubirea care ar fi dat năvală în sufletul meu și m-ar fi purtat departe, departe ... .Se făcuse noapte și nu mai vedeam ... „ - Nu ai crezut în noi ... De ce?” „ - Nimic pe lumea asta nu va putea să vindece rănile pe care le-am provocat, deopotrivă, ție și mie, când am plecat fără nicio explicație.” „ - Am fost îndeajuns de orbi să nu vedem vreunul.”

Cuvintele tale erau de jar, lacrimile care-mi curgeau pe obraz aveau gust de cenușă. Petalele cad în rotocoale peste mine, eu mă ridic dar mă tem. Ți-am spus atunci că este prima dată când ideea de moarte mă sperie. Te-a intrigat preocuparea mea, ți s-a părut puerilă, prostească, dar mă temeam cuplit de moarte. Lacrimile se preling pe masca ce-o purtăm din ziua aceea și dau un nou contur realității.

Ce rost ar fi avut să ajung singură-n Rai? Tu n-ai putea să vii nici măcar în gândul meu. În Rai nu intrăm în doi. Dar m-am înșelat amarnic. Tu, care lucrezi zilnic cu semne, ai ales să nu-mi dai niciunul.

Nu ai lăsat nici o frântură de emoție să iasă la iveală.

Am simțit atunci că moartea e preferabilă singurătății în doi. Am ajuns la un consens iluzoriu care ne-a ghidat pe drumuri diferite, deși ne ținem încă timid de mână. A fost de-ajuns o zi innorată să înțelegem...

Dar acea zi nu a venit la timp și deja nu mai eram doi. În viață se moare o singură dată pănă la capăt. Eu am murit de mii de ori în fiecare zi, în fiecare rând pe Zina-Dorina PANCU care l-am scris pentru tine și nu l-am rostit niciodată.

S-a făcut seară, dar nimeni în afară de mine nu părea să observe, sau nimănui nu-i păsa. Soarele se CONFIDENȚE OTRĂVITE: lamenta spre apus și arunca ultimele raze stinghere.

CĂDREA E ZBOR REFUZAT Cerul avea tristețea rubinului, câțiva nori încercau să o ascundă ... incet întunericul a înghițit ziua ... Lunile, Soarele aruncă săgeți otrăvite încă de la primele zilele, orele, minutele petrecute fără tine s-au întors în ore ale dimineții. Am ieșit în grădină, sperând să mă urma noastră și s-au făcut timp, iar timpul ... bucur de răcoarea picăturilor de rouă. Nici nu știu Ce este timpul? Alcătuit dintr-o infinitate de clipe măcar dacă iarba s-a bucurat de ele. Poate că cerul succesive, timpul este atotputernic. Se spune că n-a mai plâns pentru noi. Ridic privirea, lumina timpul vindecă rănile…Pe naiba! Timpul nu vindecă orbitoare îmi amintește de primele cipe după eclipsă, nimic niciodată! Te invață să trăiești cu durerea, să când am văzut inelul ... închid ochii, iar retina reflectă taci, să te-nchizi în tine. În timp devii amnezic, îți focul care a ars violent iubirea noastră. amputezi simțurile, sufletul cianozat. Pleoapele Mă așez la umbra bolții pe care se-ntinde firavă se-nchid încet … între ele - linia orizontului … Asta iasomia. Mirosul ei nu-mi mai alintă simțurile, parcă până-ntr-o zi, când te trezești, când vrei să te uiți in are iz de smirnă. Privirea-mi alunecă în zare, zarea-i oglinda, iar oglinda s-a spart. Atunci constați că viața pustie, niciun nor, nicio pasăre nu-ndrăznește să s-a scurs în afara ta, că ți-ai irosit timpul. Știai că viseze la linia orizontului. Lumina nu poate să alunge timpul se teme de piramide? Știai că se-nchide-n ele? umbra ce s-a instalat în sufletul meu. E dureroasă Știai, suflete? dimineața asta. Încerc să mă apăr, mă retrag sub cireșul care-și cerne florile în așteptatea rodului, dar nici el nu păstrează sub coroană răcoarea ...

Petalele albe, mici, catifelate mă-nvăluie, plutesc în cădere, căderea e zbor refuzat. Îmi pun capul pe genunchi, închid ochii să nu mai simt durererea. În auz îmi răsună si-acum ultima noastră conversație. „ - Îți amintești timpurile fericite de-altădată, când luna era atât de aproape de noi?”

57 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Gabriela-Mimi BOROIANU

VREI SĂ SPUI DOR SPUNE SIMPLU „EMINESCU”!

Mă întrebam cum îi poți explica unui străin cuvântul dor, ce să spui ca să-l poți descrie, cum poți încropi din cuvinte o definiție, a lui, când nu-i poți cuprinde marginile între zării, când muzica nu are destule note ca să-l cânte, când norii n-au destule lacrimi ca să-l plângă și nici mările vaduri destul de largi să le cuprindă.

Cum să-i spui unui străin ce înseamnă dorul de țară când ești în curtea lui dorintu-ți să fii într-a ta, dorindu-ţi să ştergi de pe hartă distanţele doar cu simplă mişcare a mâinii, cum?

Cum să-i explici dorul de părinți ca pe o dorință de a-ți înfășa inima în căldura binecuvântării lor, o protecţie împotriva vicisitudinilor vieţii, ca pe curgerea sângelui în vine ce-ţi face inima să bată?

Cum să vorbești despre dorul de mama ca despre dorința de a-ți odihni neliniștile în poala ei dorindu-ți să-ți mângâie fruntea răcorind-o de griji...

Cum să explici dorul de copii ca pe o bucată lipsă din carnea ta, ca pe o rană sângerândă ce refuză vindecarea?

Cum să-l definești? Ca pe o combinație de dragoste și durere, ca pe ceva ce există în tine şi totuşi lipseşte? Închid ochii lăsând simţurile libere, privesc în mine și mă gândesc că dorul e ceva ce trăiește în suflet, mai mult chiar, e ceva ce există acolo dintotdeauna.

Dacă ar fi să definesc iubirea aș asemui-o cu un trandafir ce crește în suflet un trandafir care se dezvoltă după cum îl îngrijești, cum îl hrănești, care te îmbată cu parfumul lui, un trandafir care te rănește cu spinii săi mai mult decât orice altceva și care, atunci când e retezat îți face sufletul să sângereze până la limita subzistenţei.

Dar dacă definesc iubirea ca pe o floare atunci dorul, dorul este rădăcina ei...

Dorul trăiește în sufletul tău hrănindu-se din el, înflorind iubire și parfumându-ți viața.

O rădăcină a cărui prezență n-o simți până nu începe să sângereze secătuindu-te!

O rădăcină care îți cuprinde sufletul în ramificațiile ei ca într-o menghină și care neputând înflorii te ofilește pe tine secându-te...

Dorul... Cred că a fost o vreme când dorul a coborât pe pământ și s-a întrupat în poet propovăduindu-şi cuvântul în vers de iubire... Și mai cred că atunci când a făcut-o și-a ales ca loc de născare grădină binecuvântată a Maicii Domnului...

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 Iar Moldova, mama care la purtat în brațe pe lângă plopii fără soț, legănând deasupra-i flori de tei când seara pe deal buciumul cânta cu jale, la hrănit la sânul ei cu dragoste de țară și de neam numindu-l Eminescu...

Nu, nu poți explica străinilor ce înseamnă dor, nu poți da o definiție a lui dar le poți spune că dorul s-a născut în România și fost o vreme în care piciorul lui a călcat acest pământ lăsând în urmă o evanghelie de versuri... că dacă îți ridici ochii la cer, îl vei vedea veghind asupra noastră ca o lumină caldă ce pătrunde în suflet, ca o rugăciune pentru liniștirea lui, ca un îndemn la iubire...

Dacă vrei să-i spui unui străin ce înseamnă dor spune-i simplu... „Eminescu”!

EMINESCU Etern va lumina deasupra noastră, Mai mult decât o stea Luceafăr sfânt, Incandescent lucind în und-albastră, Nepieritoare lacrimi de cuvânt.

Eram un pumn de grâu zvârlit pe-ogor, Sămânță-nnobilată cu cerescu', Ca-n România să-ncolțească-n dor, Un binecuvântat popor de „Eminescu"!

CU BICICLETA Azi mă plimb cu bicicleta, Să mă vadă toți copiii, Pe stradă eu sunt vedeta, N-o mai spun deja se știe!

Când pe stânga, când pe dreapta, Mai conduc și făr-o mână, Pedalez ca apucata, Nu e nimeni să m-ajungă!

Nu-m-o piatră stă cuminte, Așezată-n drumul meu, Eu n-o văd, tu ia aminte, Reteză avântul meu...

Zdup, pac, buf, genunchi juliți, Palmele îmi sunt zdrelite, Ah, ce-i rău când nu asculți, De cei mari să fii cuminte..

CÂMPUL De cum zorii se arată Câmpul se schimbă la față Florile și le-nflorește Păsărele-și trezește. Și-mpletește spicele Cu mândre-albăstrelele, Maci și alba romaniță Ca să facă-o coroniță!

Pentru mândre fetele Ce muncesc ogoarele, Și se-ntrec cu ciocârlia, De răsuna România!

Câmpule ce mândru ești Vara când te-mpodobești !

58 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 POEZII PENTRU NEPOATE BOTEZUL MIRUNEI A fost odată, dragii mei, Doi tineri, zişi PRICHINDEI, S-au cunoscut şi s-au iubit Şi-apoi s-au şi căsătorit.

Corneliu CRISTESCU

BINE AI VENIT, TEODORA! Acum, când împlinită-i ora, În inimă, noi o primim pe TEODORA, În suflet şi la noi în casă: Să-ţi fie viaţa dulce şi frumoasă!

Ca sănătate şi noroc să ai, Părinţii tăi, SIMONA şi MIHAI, Ei, pentru tine, s-au rugat mereu: Eşti DARUL oferit de DUMNEZEU! Şi noi, bunicii, continuu ne rugam...

De mult, noi, TEODORA, te-asteptam!

Acum, că te-ai ivit din zarea-albastră: Bine-ai venit în viaţa noastră! *** Acum, când încă e pansat buricu’, Un dar frumos îţi dă BUNICU’ E-un dar simbolic, doar o CARTE, Să-ţi lumineze viaţa mai departe...

Iar când vei creşte şi vei fi mai mare Să-ţi aminteşti de MAMA şi de TATA MARE!

MARIA-ILINCA Dorim ca lumea-asta să ştie Că sufletul mi-e plin de bucurie.

Aşa s-a scris, aşa a fost să fie, Să mai avem înc-o... MARIE! Acum când te vedem noi prima dată, Noi îţi dorim frumoasă fată, Să creşti şi mare şi frumoasă, Să fii deşteaptă, dar şi norocoasă!

Acum că ai venit din zarea-albastră, Bine-ai venit în viaţa noastră!

Iar când, în viaţă îţi va fi mai bine, Să îţi aduci aminte şi de mine, De TATA MARE, se cuvine..., Dar şi de BUNI, că-i cu mine! În ziua-n care apare... SUPERLUNA, Mai vrem să-ţi spunem încă una: Te vom iubi întotdeauna...

La fel ca TATI, MAMI şi MIRUNA!

Şi-aşa, atunci, precum se ştie, Au mers apoi la cununie. Şi au făcut o nuntă mare, Ce nu s-a mai văzut sub soare! În seara când s-au cununat, Mulţimi întregi s-au adunat. Şi au băut şi au mâncat Şi pân-la ziuă au dansat!

La nuntă au venit, vă spui, ANDREI şi cu IRINA lui, Ca NAŞII MARI de cununat, Şi mult popor s-a adunat.

Vă amintesc că pe-nserat, La miri, cu toţii am urat, La microfon, şi strânşi buluc, În stilul marelui COŞBUC: „Cât mac e prin livezi, Atâţia ani la miri urez! Şi-un PRINŢ, la anu’, blând şi mic, Să crească mare şi voinic, Iar noi, să mai jucăm un pic şi la botez!” Şi iată, anul ce s-a scurs, O veste bună ne-a adus...

Că tinerii, doi PRICHINDEI, Vor deveni PĂRINŢI şi ei!

Că barza-n zborul ei tiptil Le va aduce un ...copil!

Dar n-a fost PRINŢ, ca în urare.

PRINŢESĂ-i, fără-asemănare!

De s-au mirat cu toţii-ntr-una Şi i-au dat numele ...MIRUNA! Şi-un gând frumos avut-au ei, Ca de la naşul lor, ANDREI, Cu nume sfânt, găsit-au cheia, Să-i dea şi numele ANDREEA! Aşa că se-adunară aici, Prieteni, rude şi bunici.

Acum, la creştineasca sărbătoare, Să facem, iarăşi, o urare: Să crească mare, sănătoasă, Să-i fie mintea viguroasă, Să fie şi bogată, şi frumoasă, Dar, mai ales, şi norocoasă!

Să aibă-n viaţă ce-şi doreşte, Să simtă, să gândească româneşte, Să fie de cei dragi iubită, Să aibă-o VIAŢĂ FERICITĂ!

59 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Viorel CROITORU

VISELE DIN CASA SCĂRII S-a dat stingerea de ceva timp, colegii de cameră dorm, după cum se aud respirațiile lor liniștite, iar eu n-am somn. În cameră e cald, e o noapte de vară fierbinte, ușa spre hol e deschisă, iar lumina desenează conturul ușii pe perete, peste dulapul de lemn cu uși glisante, până la patul meu. Printre zăbrelele metalice ale patului, vopsite în alb, privesc pe hol. Sora de noapte face inspecția camerelor, o aud cum intră, cu pași târșâiți, în camera vecină, face o pauză, verifică din priviri. Pașii se apropie, închid ochii să nu mă vadă treaz. Se oprește în ușă, o umbră mare, grăsuță, cu halat bleu, o zăresc printre genele abia mijite, apoi se aud pașii îndepărtându-se. Acum e momentul! Îmi iau pătura pe umeri și, lipa-lipa, în piciorușele goale, mă duc pe casa scărilor!

Etajul nostru are un hol lung, cu camere de-o parte și de alta, iar la jumătate sunt scările, cu aspect impunător, nobil chiar, din cauza covorului roșu care acoperă treptele și pe care nu circulă mai nimeni, pentru că noi, copiii, mergem cu liftul. Noaptea, pe scări mai stau de vorbă surorile, ca să poată auzi ce se întâmplă fiecare pe etajul ei. Pentru mine e o lume a misterelor! Peretele spre casa scărilor e format din patru uși cu partea de jos din lemn iar restul de sticlă.

Cele de pe margini sunt fixe, cele din mijloc sunt de obicei deschise. Acolo, după una din uși se formează un cotlon mic și întunecos. Holul nostru dă o lumină difuză de la neoanele cu bâzâit înfundat, ce se estompează pe scări. De la celălalt etaj se vede același fel de lumină și pare un cuibușor secret, plin de farmec. Îmi place să mă ascund acolo și să ascult poveștile surorilor de noapte. Prin ele particip și eu la viața de afară, din lumea reală, mă simt un pic mai... acasă!

Stau înfășurat în pătură, văd casa uneia din ele, așa cum povestește ea, cum o repară, cum o văruiește și parcă sunt acasă și o ”ajut”, mai mult jucându-mă, pe mamaia la văruit! Apoi aud cât de rău este bărbatul celeialte la băutură, ce-au mai gătit, spălat, cusut... și adorm în lumea lor de povești.

Așa îmi plăcea și acasă, să mă joc pe lîngă cei mari și să ascult: cine ce-a mai făcut, de ce cutare e rea, Cutărescu și-a luat porc, nu mai avem sare, se scumpește nu știu ce...

Târziu, în noapte, mă trezesc să merg la baie, înfrigurat. Mă duc și mă uit pe hol cu grijă. Sora stă pe un scaun, învelită cu ceva și moțăie, ba nu, chiar a adormit! Îmi adun pătura să nu foșnească, merg la baie și apoi încet, încet, mă strecor spre camera mea.

Acum e acum! Trebuie să trec peste picioarele ei.

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 Stă picior peste picior, de-a latul holului și nu pot să trec peste ele. Ce să fac? Mă întorc, mă pitesc iar pe casa scării, întind o mână, apuc covorul lung de pe hol și smucesc ușor s-o deranjez! De obicei nu doarme așa, picior peste picior, ce i-o fi venit azi? Se trezește, se uită în jur, se înfășoară mai bine în pătură și se cuibărește a culcare. Trec minute luuungi până-i aud respirația calmă, de om care doarme. Încep iar aventura drumului spre cameră.

Când să trec pe lângă picioarele ei mă împiedic și o trezesc! Am înghețat de spaimă, îmi tremurau genunchii de m-am ținut de perete! Cu ochii umflați de somn se răstește: - Ce cauți, mă, pe hol?

- Am fost la baie, tanti sora!

- Treci în pat, zise ea, aranjându-și din nou pătura.

Am scăpat! Cu inima bubuind în piept intru în cameră și, repede, mă sui în pat. Deodată aud scârțâitul scaunului sorei, pașii ce se apropie de cameră și răstit dar cu ton jos, spune: - Cu pătura la baie, mă, pe cine prostești tu?

M-a luat în spălător, în capătul holului, să nu deranjăm pe ceilalți și mă pregăteam de o ceartă, asortată cu urecheli și castane! Înfrigurat căutam o idee, un motiv ceva... Dar nu-mi venea nimic la ora aia în minte!

- Că doară n-oi fi somnambul, spune furioasă sora!

Asta era ideea! Dar trebuia s-o iau pe ocolite să nu mă prindă cu minciuna!

- Tanti, zău nu știu cum de eram cu pătura, m-am trezit căzut din pat și am vrut să mă urc înapoi, dar eram tocmai pe hol! Nu știu cum am ajuns acolo!

Sora, contrariată, văzându-mă că tremur, eram și cam vânăt, de frig binențeles, dar ea nu știa asta, ma luat cu binișorul și m-a întrebat dacă e prima dată.

Hei, dacă am văzut că e rost de scăpare și de povestit cai verzi pe pereți am și început.

- Știți, mama mi-a spus să nu spun la nimeni, dar și acasă mai cad din pat și mă trezesc în curte! M-a dus la doctor și a spus că n-am nimic, doar să aibă grijă să nu pățesc ceva!

M-a lăsat să mă culc și, a doua zi, dis de dimineață, am fost chemat la cabinetul medical.

Toate surorile în păr - cea de noapte nu plecase acasă - și doctorul, mă priveau cu un aer grav, de parcă eram pe moarte!

- Ia spune, puișor, zise el, cum a fost azi noapte?

Am povestit totul, cu lux de amănunte, inclusiv partea cu drumul la spălător, moment în care sora de noapte a făcut fețe, fețe, la privirea mustrătoare a doctorului! Am povestit doar partea de ficțiune, evident! Au mai întrebat și de episoadele de acasă, au început să discute cu spatele la mine, eram numai ochi și urechi, și au stabilit că mă trimit după amiază cu salvarea la un doctor specialist, la Mangalia.

Pentru mine era rost de-o ieșire din sanatoriu, eram încântat!

Eram evenimentul zile, copiii mă întrebau dacă fac urât noaptea și le-am spus că dacă am ciudă pe cineva, în somn mă trezesc că-l străng de gât! Și mie frică că s-ar putea vreodată să nu mă trezesc și acel cineva să moară! Rumoare! Cei răi se dădeau bine pe lângă mine, spunându-mi că doar nu iau în serios joaca noastră, că ei, de fapt, mă simpatizează!

Eeei! Și m-au dus la specialist! Toată vitejia mea rămăsese în urmă, în Techirghiol.

(Va urma în numărul viitor)

60 ____________________________________________________________________________________

Amprentele sufletului

Anul 1, Nr. 4 – iunie 2015 BÂRFE ÎN ZORI După o perdea de nori Soarele dă o ocheadă Într-o dimineață,-n zori Curios, lumea s-o vadă!

Lucian IONIȚĂ

Ileana-Cornelia NEAGA

LUIȚUIUȘ*

PĂPĂDII, PĂPĂDII...

Păpădii,păpădii, Taine vii În zări târzii Paznici zglobii Aripilor din câmpii Zbor de aștri efemer Cocostârci pătați pe cer Fulgi de șoapte și mister Vatră verde-n Veri se pierde Stol de vedre Și se-adună În cunună Hoți de noapte-n Albe șoapte Paji spre lună Păpădii,păpădii, Năluci vii Joacă-n ii De ciocârlii Vieți pustii Uitate-n glii Spre necazul inimii.

Sub cireșul de la drum Umbra-i geasă, racoroasă, Mi-a făcut tata-batrân Luițuiuș gin doscă* groasă.

La grumaz purtam fraguțe Înșârace p-un paiuș, Cireș’ roșî-n ureciuțe...

Râgeam tare-n luițuiuș.

Gin barșon* aveam rociuța, Mânecuța-era bufantă*, Cu beretă* sandaluța, Eram fată interesantă.

Sus, mai sus, până-n frunzâș, Șî la vale șî iar... suuus!

- Draga tacii, n-amețâș’?

- Num-o țără! Șî m-am duuus cu genunțî pa pcietriș Ș-atunci să auz’ tu, plâns.

Dând gin mâni șî blastamând Strigă buna-nfuriată: - Ai calcace-ar, om bolând!

Fata buni-i ‘nsângerată!

- No! Ce fugi prinsă ge strece*?

Fraguțâle le struci! Șî zbgeri ca-n gură ge șărpe?

Falcuțâle le mânji Cu mustu’ ge la cireșe!

Genunțî doar îi beli...

Pân’ s-o marita... îi trece! * Luițuiuș - hintă, scrânciob, leagăn Doscă - scândură Barșon- catifea Bufantă - înfoiată Baretă – cureluță Strece – streche Struci – zdrobi

- Bună dimineața, soare!

Strig-o gaiță-n gura mare, Speriind o veveriță Și o pupăză pestriță!

Un păianjen, neîntrecut Acrobat, recunoscut!

Le făcu ușor cu-o mână: - Noapte bună! Noapte bună!

- Uite-al naibii, urâcios, Coboară, cu capu-n jos!!

- Voi acum doar v-ați trezit?

Eu mă culc, că-s obosit În spate, nu v-a durut Toată noaptea am țesut, Pânză fină, de mătasă Zâna nopții-a fost mireasă!

- Zâna nopții, miresuță?

(Se miră o vrăbiuță) - Dar de ce e necăjită Poate nu e fericită?

Zâna nopții o aude După un alun, se-ascunde Plânge cu lacrimi de rouă Poate două, poate nouă!

- De ce m-a mințit el, oare?

M-a lăsat cu ochii-n soare M-a iubit, m-a amăgit, La altar, n-a mai venit!

- Cine, cine-i mincinosul?

Din zbor, striga albatrosul - Mirele n-a mai venit?

- Oare s-o fi părăsit?

- E Luceafărul din zori - Și stă ascuns după nori! ..............................

Uite-așa pălăvrăgeau, Ciripeau și cam bârfeau!

- Zână, nu te necăji Cu rouă, spală-ți ochii, Că mâine e-o altă zi, Luceafăru-o răsări Dimineața,-n zori de zi La-ntâlnire va veni!

Eu ți-oi țese iar la noapte Voal subțire, de mătase!

La altar, el o să vină Gura lumii o să-nchid.

61 ____________________________________________________________________________________

Cuprins

Ion IONESCU-BUCOVU - Editorial Tudor-Valentin IGNAT – Dor de Eminescu – Debut literar Victor MARTIN – Eminescu, conemporanul Ioan GANEA-CHRISTU - Și starurile mor, nu-i așa?; Un deal cu sâni Maria FILIPOIU - poezii Cristian ȚÎRLEA - poezii Elena MOISEI - poezii Nicolae VASILE – Lumina tămăduitoare; Dac-aș fi Eminescu (poezie) Zina-Dorina PANCU – Poveste la solstițiul de vară Constantin-Nicolae GAVRILESCU poezii Medalion Eminescu – Tănase CARAȘCA; Mircea-Marcel PETCU; Grigore VIERU Vasile NEAGU -poezii Traian GRIGORAȘ - poezii Petronela IGNAT-APOPEI - poezii Marilena PERIJOC - poezii Medalion Eminescu – Eugenia ENESCU-GAVRILESCU; Ileana-Cornelia NEAGA Mihai MARINACHE – Note pe marginea unui text poetic eminescian necunoscut „Noaptea” Bianca-Aura BUTA - poezii Nicu DOFTOREANU - poezii Eugenia MIHU - poezii Ileana-Cornelia NEAGA - poezii Lucica FORFOTĂ - poezii Sorica și Alexandru PACIOGA - poezii Mara EMERRALDI - Poezii Alexandru COCETOV – Etapele gândirii teoretico-literare și estetice în contribuția românească Vintilă ANASTASESCU – Recenzie la volumul de versuri „Universul ciclic”, autor Nicolae VASILE Medalion Eminescu – Ileana-Cornelia NEAGA, Lucica FORFOTĂ, Michaiela BOANCĂȘ Monica DUȘAN – Mai aproape de cer Mihail TOMA - Fântâna Dorian IONESCU-PASCAL – Proto-legendă, Vendetta, Reportaj la fața locului Min DRĂGHICI – Salut, milionare!

Adriana PAPUC - poezii Daniel VIȘAN-DIMITRIU - poezii Maria STURDZA-CLOPOTARU - poezii Gheorhe GROSU - epigrame Viorel MARTIN – epigrame, poezii Mirela MARCOCI – Călătorie pe insula uitării Constantin-Nicolae GAVRILESCU – Un ultim omagiu, Nicolae COSTEA-TELEAJEN Lili ȘIPOTEANU - poezii Michaiela BOANCĂȘ - poezii Ionela CRIȘAN - poezii Mărioara NEDEA - poezii Leonid IACOB – Povestea Goanței și a Trotușului Eugenia-Sidonia BOTEANU – Răsplata, Kira, Maria CIOBOTARIU – Recenzie la volumul „Povestiri din Moldovița”, autor Viorel DARIE, „Strivind tăceri” - poezie Constantin BEJENARU-BECO - poezii Dan SPRÎNCENATU - poezii Victor BURDE - poezii Nicolae VĂLĂREANU-SÂRBU - poezii Mioara ARDIELEANU - Poezii Alexandra-Oana CĂLIN – poezii – Debut literar Constantin ENESCU - poezii Petre PRIOTEASA - poezii Zina- Dorina PANCU – Confidențe otrăvite: Căderea e zbor refuzat Gabriela-Mimi BOROIANU – Vrei să spui dor, spune simplu Eminescu!, poezii pentru copii Corneliu CRISTESCU - poezii pentru copii Viorel CROITORU – proză scurtă pentru copii Ileana-Cornelia NEAGA – poezii pentru copii Lucian IONIȚĂ – poezii pentru copii

Pag. 1 2 3 5 6 7 8 9 11 12 13 14 15 16 16 17 18 20 20 21 22 23 24 25 26 28 31 32 33 34 35 36 37 38 39 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 61