4 minute read
ARTE VIZUALE� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �
foto © Ana Pascu „Trebuie să învățăm să fim vulnerabili”
ANA PASCU
Advertisement
Cu doar un an în urmă, artista emergentă Ana Pascu se număra printre studenții la UNArte care s-au făcut remarcați la MNAC, în cadrul comboului de expoziții colective Modulated Histories I & II, aproape simultan cu o primă participare internațională notabilă în cadrul Bienalei din Mala Stanica, centrul multimedia al Galeriei Naționale a Macedoniei. A urmat cooptarea în proiectul colaborativ Staycation, conceput și organizat de CTG Collective, Sandwich și Galeria Catinca Tăbăcaru, ce a avut drept urmare că 2022 a început prin expunerea instalației sale Transfixing Shells alături de lucrările colegelor de proiect, patru artiste românce (Catinca Malaimare, Ioana Stanca, Daniela Pălimariu, Ana-Maria Ştefan) şi cinci rezidente din Berlin. De unde ANA PASCU a revenit recent, după prezența ei estivală cu instalația şi performance-ul durațional Collecting stones from Hypnagogia în Project Space Festival, Centrum. Încă foarte tânără, studentă la departamentul Imagine Dinamică şi Fotografie, Ana Pascu (n.2000) face parte din noul val creativ, ce merită cu siguranță a fi urmărit, în primul rând datorită abordărilor ei interdisciplinare prin care redefineşte spațialitatea, mixând transfrontalier mediile digital şi material, cu rezultate ieşite din comun.
Ana, instalaţia pe care ai prezentat-o în vara aceasta la Berlin, împreună cu Yen Cheun Lin, s-a numit Collecting stones from Hypnagogia. Spune-mi câteva cuvinte despre semnificaţia titlului.
Titlul e mai mult poetic. Hypnagogia reprezintă starea dintre momentul de până la somn, cea dintre awakening şi sleep, iar collecting stones a venit ca o metaforă a acelui act, ca atunci când, spre exemplu, vizitezi un loc și culegi amintiri de acolo... “you’re picking stones”. Cumva, descrie ceea ce am încercat să facem împreună prin proiectul ăsta, și anume: să pătrundem cât mai mult în această stare de hipnagogie prin diferite experimente: ne trezeam din somn și apoi scriam anumite lucruri sau ne întâlneam și vorbeam despre ce am visat cu o seară înainte.
Transfixing shells foto © Cătălin Georgescu
Am avut de asemenea un field trip într-o locație din Berlin, o pădure foarte frumoasă, cu nisip, de unde am adunat diferite obiecte și, pe parcursul lucrului pentru expoziție, am făcut acest experiment în care ne dădeam una alteia ce colectasem și, în fiecare seară, eram atente la ce visam... dacă, într-un fel sau altul, visele erau corelate cu acele obiecte. Am readus apoi toate poveștile laolaltă, iar acestea, într-un fel sau altul, ne-au influențat modul de lucru și rezultatul final. O chestie foarte interesantă care s-a întâmplat a fost că expoziția a ținut o singură zi și tot ce a făcut parte din ea a devenit performativ, începând cu videoul pe care l-am făcut, proiectat pe instalație. Pentru mine, a fost un mod nou de lucru, căci nu a fost un video de sine stătător, ci a devenit performativ, prin acel personaj care se plimbă și explorează spațiul, în sensul că durata lui nu era definită în prealabil, fiind cumva intercalat cu performance-ul nostru și cu cel cu sunetul, conceput de Yen. [...]
De ce te atrag aceste “no man’s land”-uri nu foarte clar definite, spaţiile ambigue dintre trezie și realitate, dintre diversele realități, perspective şi percepții?
Deoarece mi se pare că, în general, este un punct destul de neutru pe care îl caut... e un punct care necesită prezența privitorului, dar și a mea, creatoare a instalațiilor, într-un spațiu foarte intern și foarte neutru, adică încearcă să se desprindă cât de mult de
Collecting stones from Hypnagogia foto © Piotr Pietrus
contexte sociale sau de contexte temporale. Desigur, la început, au fost niște repere din exterior, dar ele s-au transformat pe parcurs și au ajuns să fie niște concepte pentru mine, ca mod de a înțelege lumea și viața sau, cel puţin, o încercare în sensul ăsta. [...]
Transfixing Shells se referă, după spusele tale, la transformarea punctului de intersecție într-un spațiu pe care corpul îl explorează în încercarea de a deveni vulnerabil. Nu e un paradox? În mod normal, mă aștept să fie invers, un corp să tindă spre a fi invulnerabil...
Eu încerc fix opusul, adică personajul de acolo - care, cumva, mă reprezintă într-o mare măsură - asta încearcă, pornind tocmai de la premisa că, de obicei, tendința este să nu fii vulnerabil, să nu arăţi părțile care nu sunt în spectrul pozitiv al sentimentelor și al experiențelor. E o încercare care se face, bineînțeles, în momentul în care te afli într-un spațiu intern, eu având dorința de a deveni vulnerabilă pentru că, din descoperirile de până acum, cred că e o chestie care, deși, aparent, ar trebui să fie naturală, se întâmplă în sens opus. Adică, există un punct în care realizezi că trebuie să înveți să fii vulnerabil. Nu e o chestie pe care o ai... by default. Sau poate o ai by default în copilărie, când nu ai toate mecanismele de autoapărare și toate zidurile care s-au creat în urma experiențelor mai puțin plăcute, dar e o chestie pe care trebuie să o învățăm: să fim vulnerabili. [...]
