4 minute read
PERFORMING ARTS: Interviu JOSEPH TAWADROS
Foto © Daniel Sponiar
JOSEPH TAWADROS
Advertisement
Poveşti din Orient Express, acompaniate la oud
Pentru melomani, SoNoRo reprezintă un brand asociat experienţelor live memorabile, iar ediţia din toamna trecută a festivalului, numită Orient Express, le-a oferit una dintre cele mai frumoase şi poetice călătorii ale anului 2022, deopotrivă prin repertoriu, care i-a plimbat de la Messiaen la Rautavaara, şi prin muzicienii invitaţi, dintre care
JOSEPH TAWADROS, virtuoz al instrumentului tradiţional
arab oud, a făcut o notă cu totul aparte. Multipremiat încă de la primul său album, Storyteller, din 2014, australianul de origine egipteană Joseph Tawadros, ale cărui compoziţii s-au cântat în prestigioasa Academy of Ancient Music din Anglia şi care a performat de-a lungul timpului la oud împreună cu muzicieni iconici ai scenei de Jazz, precum Christian McBride, Bela Fleck sau Jack DeJohnette, încântă publicul, indiferent de partea de lume în care s-ar afl a, prin combinaţia de o prospeţime uimitoare de elemente muzicale de factură clasică şi tradiţională, infuzate imaginativ în cadrul fi ecărui performance cu o doză considerabilă de improvizaţie originală. În Orient Express-ul SoNoRo, ajuns la Bucureşti şi la Cluj de la Antipozi, JOSEPH TAWADROS a lăsat pentru câteva clipe oud-ul deoparte ca să ne povestească despre cum s-a născut şi a evoluat dragostea lui pentru acest instrument muzical.
Joseph, pe albumul tău World Music, cânţi la nu mai puţin de 52 de instrumente. De ce oud-ul, în ceea ce te priveşte, s-a detaşat de celelalte?
Albumul acela a fost unul experimental, aş zice. Sigur, mă descurc să cânt la toate acele instrumente, dar nu pot să spun că sunt un virtuoz. Ştiu cum funcţionează fi ecare şi, dacă ştii cum funcţionează, poţi scoate sunete din ele. În schimb, oud-ul a fost dintotdeauna instrumentul meu favorit, cel la care am cântat mereu puţin altfel, instrumentul la care m-am făcut remarcat. Îmi place, am crescut cu el şi cred că am putut să-i aduc un sufl u proaspăt, neconvenţional, deci să fac mai mult decât să arăt că ştiu cum funcţionează. Cred că de aceea cânt la oud.
Ai absolvit pe vremuri New South Wales University cu o analiză inovativă despre tehnicile avansate de interpretare la oud. Asta sugerează că, din start, nu l-ai privit ca pe un instrument ‘etnic’.
Cu toate că sunt născut în Egipt, eu am crescut în Australia, deci am avut acces la multe instrumente şi la felurite genuri muzicale şi mereu am căutat să găsesc moduri inedite de a cânta şi de a integra acest instrument în varii spaţii stilistice muzicale, am căutat să îi găsesc şi lui “o casă” nouă. Cred că asta vine din faptul că m-am format de mic în societatea multiculturală din Australia şi tot timpul mi-am dorit să experimentez dincolo de mediul tradiţional în care am fost educat, eu emigrând împreună cu familia când aveam doar doi ani.
Foto © Daniel Sponiar
Asta nu înseamnă că nu am rămas mereu legat de Egipt, de muzica, de poezia, de cutumele de acolo, pe care le-am absorbit, mai ales că ele au continuat să aibă un loc important în căminul părintesc. Am avut dintotdeauna dorinţa de a păstra legătura cu partea mea egipteană, ca să zic aşa, iar oud-ul şi muzica au fost perfecte pentru asta. Oud-ul a fost un catalizator al interesului meu pentru Egipt.
Să trecem de la instrument la muzică. Cum se face puntea între un instrument tradiţional, precum oud-ul, şi un gen muzical modern, ca Jazz-ul?
Improvizaţia este o caracteristică majoră a muzicii arabe, ce poate fi analizată pe secţiuni, fie improvizaţia vocală, fie cea instrumentală. Există inclusiv o formă specifică, numită taksim, care e, practic, doar improvizaţie pe o progresie melodică. Muzica arăbească e formată din variaţiuni pe diferite octave, porneşti de la o octavă de bază şi apoi modulezi pe note apropiate. Improvizaţia este deci foarte importantă, dar e una pornită de la octave şi îmi place să cânt în felul acesta, indiferent că interpretez o piesă occidentală sau una clasică. Întotdeauna adaug un element surpriză, improvizatoric. Variaţie. Spontaneitate. Întotdeauna!
Faci dese incursiuni pe terioriul muzicii clasice. Cum se împacă, totuşi, libertatea pe care ţi-o dă improvizaţia jazzistică și structura bine definită a compoziţiilor din muzica cultă?
Ei bine, eu nu sunt un muzician de “clasică”, nu cânt în mod obişnuit Bach, Beethoven sau Brahms, cu toate că, uneori, am mai interpretat câte ceva de Vivaldi, însă şi acolo am improvizat mult, am realizat nişte variaţiuni, am dat o notă personală lucrărilor respective. Să zicem că nu sunt foarte disciplinat în ceea ce priveşte respectarea partiturilor pe care le primesc, întotdeauna îmi găsesc felul personal de a le aduce la viaţă, deoarece cred că e important să nu rămân prizonierul unor clişee. Îmi caut vocea într-o manieră non-clişeistică, în care instrumentul serveşte muzica, nu este prezent în ansamblu doar de dragul de a îl avea acolo, aşa cum e cazul în multe colaborări pe care le vedem frecvent. De exemplu, dacă ai un sitar într-un ansamblu care cântă Vivaldi, te duci automat cu gândul la India, nu? Oud-ul este mult mai flexibil, poate fi chiar neutru şi asta e frumuseţea acestui instrument, îl asculţi şi nu îţi dai seama că e ceva cu totul diferit. Nu te trimite la faptul că e o versiune din Arabia a cine ştie cărei lucrări faimoase, nu, el se integrează perfect în peisajul muzical. [...]
