5 minute read
MIRCEA TIBERIAN: „Trebuie să ai o dramaturgie a propriului recital
Cu toate că Jazz-ul este copilul neastâmpărat din familia artelor, cel mai spontan în expresie şi cel mai lipsit de rigoare, el găseşte întotdeauna căi de a se juca frumos cu ceilalţi membri ai familiei, cu Teatrul, Desenul, Dansul ori Poezia, chiar dacă aceştia au fost crescuţi după alte reguli. Improvizate pe baza gramaticii jazz-ului, se nasc din când în când în beneficiul iubitorilor de artă proiecte de fuziune memorabile, fie prin produsul cultural în sine, fie prin experienţa unică pe care o oferă. Despre asemenea proiecte şi poveştile lor m-am aşternut la vorbă cu Mircea Tiberian, reputatul muzician de jazz, scriitor şi dascăl, un spirit transfrontalier notoriu prin incursiunile sale pe terenul poeziei şi artei dramatice, de la musical-ul interactiv Tarot Tales şi performance-urile alături de Maia Morgenstern sau Mihai Mălaimare, până la Dark, conceptul său bibliofil ce adună laolaltă cuvântul, grafica şi muzica, şi la serile de poezie şi jazz susţinute de muzician împreună cu poeţi români de-a lungul anilor în toată ţara. N-am vorbit doar despre trecut dar şi despre viitor, dat fiind că Mircea Tiberian, fondator în 1991 al catedrei de jazz la Conservator, îşi continuă obstinat activitatea didactică chiar şi într-un prezent descurajator pentru că... şi jazz-ul se învaţă, nu-i aşa?
Advertisement
Înregistrarea spectacolului Actorul pe care Mihai Mălaimare l-a reluat cu tine, cu ani în urmă, la Teatrul Masca, a putut fi revăzută recent în cadrul FNT, online Să ne amintim câte ceva despre cum ai intrat atunci în jocul actorului
A fost aventuroasă premiera aia pentru că, în general, o piesă se joacă la sediul teatrului, deci tu repeți acolo și ajungi să îi știi toate colțișoarele, dar nu știu cum s-a urgentat toată chestia, că a primit Mihai o invitație să intre cu spectacolul în Festivalul Naţional de Teatru, şi noi nici nu apucasem să repetăm prea mult. Plus că asta însemna că ne mutam din sălița aia mică de la Masca pe scena mare a Teatrului Național iar pregătirea noastră era să venim cumva din public, era discutată deja o anume regie. Mihai știa locul foarte bine, că a jucat la Național de un milion de ori, dar eu m-am pierdut când m-am văzut în sala aia de 1000 și ceva de locuri, sus, chiar sus de
tot, unde înclinația e foarte mare, iar eu eram prima dată îmbrăcat în costumul ăla nenorocit, cu pălărie tare și cu toate alea. Era întuneric beznă şi aveam niște luminițe pe care trebuia să le urmăresc dar problema mea era să nu cad în freză nu să mă uit după luminițe și deci, tocmai la început și tocmai la premieră, de unde trebuia să mergem vreo 25 de secunde, aici s-au făcut vreo 2 minute. Nu știam ce să fac cu mâinile, cu bastonul, cu toate alea, știi, deci a fost superstresantă premiera, nici nu știu... cum zicea Miles Davis, că el vreo 2-3 ani nu și-i aduce aminte - zicea ‚Da, am cântat, dar nu-mi aduc aminte nimic’ -, așa nu-mi aduc aminte eu de spectacolul ăla, a fost de o oră jumate, dar la mine e o oră blanc.
Chiar tu spuneai odată că nu te consideri actor şi că “la concertele de jazz nu e deloc ca la teatru”
Din păcate, oamenii care cântă jazz, mai ales în România, în cea mai mare parte, n-au avut școala rock-ului, pentru că rock-ul este un spectacol, e o poveste, o apariție, o dramaturgie, ori oamenii au rămas undeva în trecut... că tot de Miles Davis îmi aduc aminte acum. El zice ‚Domne, momentele alea când noi stăteam în costume, aliniați în spatele toboșarului și făceam pașii până la microfon și ne întorceam înapoi, au trecut demult dar unii n-au aflat încă’... şi eu nu aflasem lucrurile astea, adică o luam foarte în serios, ca la concertele de muzică clasică, dar și cei de clasic s-au schimbat între timp, adică există momente clare de regie... nu mai vorbesc de cum a evoluat felul în care se pune în pagină concertul respectiv. La jazz, în momentul de față, în primul rând trebuie să ai o dramaturgie a propriului tău recital. Eu fac asta mai nou cu studenții, pentru că mi-am dat seama că lipsește cu desăvârșire, recital building se numește, cum să-și construiești un recital. [...]
Manifeşti de mult timp o simpatie aparte pentru poezie Cum de ai simţit că jazz-ul şi poezia se pot înţelege? Au ambele propriul ritm şi gramatică
Eu vedeam lucrurile astea ca îmbunătățire a unui gen de spectacol pentru că, prin ’95’96, se făceau seri de poezie la Muzeul Literaturii și ne plictiseam îngrozitor. Poeții nu sunt cei mai buni recitatori iar actorii sunt și mai proști fiindcă vor să facă o creație dintr-o chestie care e deja creată. Textele
Actorul (Mihai-Mălaimare şi Mircea-Tiberian) | foto © Lucian Muntean alea, dacă sunt poezii deadevăratelea, nu au nevoie de interpretări și de schimbări de ritm pentru că au ritmul lor, au sonoritate, au ideile alea pe care nu poți să le comprimi și să le dai drumul, iar să le subliniezi şi tot aşa. Un exemplu în muzică... la Johann Sebastian Bach dacă te apuci și subliniezi un detaliu le obturezi pe celelalte și e păcat, că totul ăla era gândit ca toate elementele să aibă aceeași importanță. De aceea era polifonie, că toate melodiile au aceeași importanță. Cam așa e și la poezie. [...] Deci se făceau seri de poezie și autorii citeau, venea următorul proiect şi următorul și pe la al treilea îți venea deja să mori și începea lumea să vorbească. Le-am spus ‚Nu se poate face un spectacol de genul ăsta, voi între voi vă cunoașteți și vă tolerați dar omul care vine din afară se plictisește și faceţi un deserviciu propriilor voastre poeme’ și am început să le inserez muzică, adică veneau doi poeți, recitau, apoi cântam eu câte o piesă care să vină cu altă emoție, neavând legătură cu ce făcuseră ei înainte, și s-au prins și ei că e mult mai bine. Și de atunci m-au luat peste tot. Şi-am bătut țara asta... dacă eu nu știu un poet asta înseamnă că ceva nu e în regulă cu poetul respectiv :)
Citiţi interviul complet cu MIRCEA TIBERIAN pe www.zilesinopti.ro
