MANK: O scrisoare de dragoste către un Hollywood de mult apus

Însuși Herman J. Mankiewicz spune că “nu poți surprinde întreaga viață a unui om în doar două ore. Tot ce poți face este să speri că vei lăsa o impresie asupra ei”. Prin umor, inteligență, substanță și destul de multă finețe, asta este ceea ce David Fincher reușește să facă cu Mank. Mai bine de șase ani au trecut de la ultimul lui film (Gone Girl, 2014) și deși a regizat un serial între timp (Mindhunter, 2017), lumea era curioasă să vadă ce a pregătit Fincher odată cu reîntoarcerea.

Mank prezintă o bucată din viața

scenaristului Herman J Mankiewicz (Gary

Oldman), care, într-o stare de sănătate precară, cu un picior rupt și o sete incontrolabilă de whiskey, este staționat într-o căsuță izolată din California. Acompaniat doar de o secretară, Rita Alexander (Lily Collins) și o asistentă, Fräulein Frieda (Monika Gossman), i se dau două luni la dispoziție să scrie un scenariu. Omul care l-a angajat se numește Orson Welles iar scenariul va deveni Citizen Kane. Opțiunea regizorală a lui Fincher, deși inedită, poate să fie ceva mai greu de acceptat în primă instanță (sau chiar deloc). Dorind să stârnească senzația unui film produs în anii ’30, “Mank” este realizat în albnegru, cu sunetul tipic proiecțiilor vremii, la care se adaugă jocul exagerat al actorilor care au reușit să recreeze dicția și fizicalitatea colegilor de breaslă de atunci.

În prima parte, Fincher delectează publicul cu același divertisment provocator specific cinemaului său și îl invită să asiste la diverse scene desprinse exact din lumea mai puțin știută a Hollywood-ului anilor ’30. Fie că e vorba de o întâlnire a mai multor scenariști în căutarea unei noi povești sau prezentarea conceptului din spatele Metro-Goldwyn-Mayer de către însuși Louis B. Mayer (Arliss Howard), care susține că singura lor vedetă este Leul Leo, Fincher compune o radiografie a lumii hollywoodiene de atunci, într-o America lovită de Marea Criză Economică.

Scenariul începe progresiv să se axeze pe contextul social-politic al vremii și pe cum studiourile de film erau în strânsă legătură cu oamenii de pe scena politică, precum W.R. Hearst (Charles Dance). Spectatorul e bombardat de o cavalcadă de referințe culturale, de nume și de informații care pot scăpa chiar și celor mai culți dintre noi. Astfel, cine a trecut peste convenția stilistică impusă de Fincher, s-ar putea să nu mai facă față acestei a doua părți mult mai complicate, mai politice și poate prea nișate pentru publicul obișnuit al Netflix-ului. Chiar Mank, cu gura mare și gata oricând de o observație acidă, este atras în această lume în care se simte ca un intrus.

Ținând cont de toate aceste aspecte, aș putea susține că odată cu Mank, Fincher s-ar putea în sfârșit să obțină mult râvnitul Oscar care i-a scăpat până acum de prea multe ori. Filmul are momente excelente, triste și foarte personale. Adunate, compun o odă, o scrisoare

de dragoste pe care Fincher i-o aduce

Hollywood-ului și care, spre norocul nostru, trece și pe la noi.

David Fincher