JAY-JAY JOHANSON

Concertul din cadrul TIFF, de pe 10 iunie, al cunoscutului cantautor Jay-Jay Johanson se anunţă a un eveniment realmente must-see&listen întrucât, cu doar 24 de ore înainte, va lansat Fetish, noul său album, al 14-lea din carieră, care înglobează trimiteri ra nate şi, tototdată, deferente la icon-uri din Pop culture, de a cărui artă se simte atras, indiferent că e vorba de muzica lui Chet Baker sau de experimentele cinematogra ce ale lui Andy Warhol. Pentru JAY-JAY

JOHANSON, legătura dintre muzică şi imagine ţine de esenţa propriei personalităţi, videoclipurile sale pictural-cinematice ind tot atâtea dovezi în acest sens, deci prezenţa lui în cadrul festivalului de lm de la Cluj este perceptibilă drept absolut naturală. Despre extensia instrumentarului său de expresiedincolo de note sau versuri - în spaţiul artelor vizuale, pe direcţia temelor care se regăsesc acum pe Fetish, am dialogat câteva minute la Timişoara cu muzicianul suedezo-britanic, în contextul concertului pe care acesta l-a susţinut în weekendul de deschidere a anului cultural.

Când ai împlinit vârsta de 40 de ani, ai înregistrat un album numit Self-Portrait, iar la 50 ţi-ai făcut autoportretul, schiţându-l pe hârtie. După muzică şi grafică, încearcă s-o faci acum prin cuvinte. Cum ar arăta portretul lui Jay-Jay Johanson?

Interesant mod de a pune problema. Nu ştiu cum se văd pe ei înşişi alţi oameni creativi, e ei muzicieni, compozitori sau pictori, dar eu consider că tot ceea ce fac este mai mult sau mai puţin un autoportret. Mi-am dat seama foarte devreme în drumul meu artistic că vreau să u diferit, unic, că nu pot cel mai bun decât dacă rămân eu însumi, pentru că nimeni altcineva nu poate asta. Am căutat mereu în profunzimea su etului meu, am încercat în permanenţă să mă exprim cât de bine şi de intim am putut şi să îmi expun trăirile şi simţămintele. Văd mulţi artişti care pun o distanţă între ei şi public, dar eu prefer să u cât mai aproape de audienţă, de spectatori, aproape aş vrea, dacă aş putea, să îi invit pe toţi în casa mea, în sufragerie, în studio, în culise. Cred că de aceea am hotărât să comunic nu doar prin muzică şi literatură, ci şi prin desene sau picturi, pentru că şi acestea reprezintă o parte importantă din mine, iar publicul trebuie să le vadă pentru a mă înţelege pe deplin. Mi se pare foarte interesant că trăim acum într-o lume în care fanii, ascultătorii, au contact direct cu artistul pe platformele de social media, prin Instagram etc. - ei ne pot trimite mesaje directe şi să ştii că le şi răspundem, de multe ori, pentru că suntem şi noi oameni -, dar acum 20 de ani era imposibil să îţi imaginezi o asemenea interacţiune... aşa ceva nu era posibil în vremea când noi eram copii. Cum ar fost să-i poţi scrie un mesaj direct lui Brian Ferry, de exemplu? Atunci nici nu se putea concepe aşa ceva... cel mult trimiteai o scrisoare la fan club-ul său ori la casa de discuri, dar nu-ţi închipuiai că el ar putea chiar să ajungă să citească scrisoarea ta. Acum le scrii direct artiştilor şi poţi primi răspuns la fel de repede precum trimiţi. E o nebunie, dar îmi place, indcă mi se pare că asta contribuie la adâncirea relaţiei dintre artist şi public, aduce un nivel de intimitate care mă atrage, întrucât eu consider că doar aşa îmi conserv unicitatea, mai cu seamă ştiind că, în lumea noastră, sunt atat de mulţi cântăreţi, producători, compozitori sau textieri mai buni decât mine, astfel că eu trebuie să rămân aşa cum sunt eu, ca persoană, intim, personal... doar în felul ăsta pot eu însumi. Iar asta este esenţa autoportretului meu. [...]

Eşti şi autorul copertelor EP-urilor tale Fever şi Old Dog. Plus că ai desenat “cuvintele încrucişate” de pe Moonshine, din 2015. Cum a evoluat relaţia ta cu arta grafică?

Relaţia mea cu artele vizuale a început datorită tatălui meu, care era tipograf. În copilărie, în anii ’70, am petrecut foarte mult timp cu el, acolo unde lucra, şi îl urmăream cum pagina ziare sau cărţi. Pe vremea aceea, în tipogra e se lucra cu litere de plumb, care se aranjau în rame, “în oglindă”, iar apoi ramele respective se puneau în maşina de tipar Heidelberg şi apoi se imprimau pe hârtie. Deveneau astfel paginile care se puteau citi, dar ele începeau în proces ca negative ale acestora. În plus, tatăl meu era mare fan al muzicii Jazz, asculta foarte mult Jazz. De exemplu, pe John Lewis, pianistul de la Modern Jazz Quartet, îl iubea pentru că simţea că are o conexiune cu tipogra a. John Lewis cânta foarte puţine note, el concentrându-se îndeobşte pe spaţiul dintre notele muzicale, exact ce făcea şi tatăl meu în tipogra e... se concentra pe spaţiul dintre litere, respecta spaţiul dintre cuvinte. Cred că asta m-a făcut să iubesc tot ce e tipărit - cărţi, postere... tot ce iese dintr-o tipogra e - şi, în copilărie, mi-am dorit să mă fac architect, tocmai datorită faptului că eram atras de designul publicaţiilor. De altfel, am şi studiat arhitectura timp de patru ani, înainte să ajung la Şcoala de Arte, dar chiar şi în timpul acesteia, am lucrat verile ca graphic designer pentru reviste precum i-D Magazine, în Londra, şi Vanity Fair si Interview Magazine [revista fondată de Andy Warhol, în 1969, supranumită “ e Crystal Ball of Pop” - n.r.], în New York. [...]

Citiţi interviul complet cu JAY-JAY JOHANSON pe www.zilesinopti.ro www.zilesinopti.ro