DORINA LAZĂR

Personalitate iconică a teatrului românesc, doamna Dorina Lazăr fascinează în Nelinişte, montarea lui Bobi Pricop a piesei lui Ivan Vîrîpaev, ce a avut recent premiera la Teatrul Odeon din Bucureşti. La 82 de ani, cu o carieră de peste şase decenii, presărată de realizări artistice memorabile, marea noastră actriţă dovedeşte o vitalitate extraordinară, dominând scena în rolul unei scriitoare care, ajunsă într-un moment de cotitură al existenţei sale, îşi împărtăşeşte viziunea asupra menirii artei şi a creaţiei artistice în cadrul unui interviu. Drept urmare, interviul nostru din afara scenei cu o reală creatoare de personaje şi poveşti în teatru şi film, DORINA LAZĂR, ce interpretează acum o fictivă creatoare de poveşti, dar în literatură, introdusă publicului prin intermediul unui interviu imaginat dramaturgic, a avut un aer niţel... suprarealist. Am plecat astfel în dialog de la realitatea “mitică” despre care vorbeşte Ula, scriitoarea din Nelinişte, în căutarea realităţii văzute “cu ochii, cu epiderma, cu sufletul” Dorinei Lazăr şi nu doar cea prezentă, întrucât aceasta încorporează într-un mod deopotrivă emoţionant şi ludic (cum altfel?) amintiri despre debutul la Teatrul Regional Bucureşti şi sfaturile regretatei Sanda Manu, despre rolurile oferite de Alexandru Dabija şi copilăria cu tatăl brigadier silvic, despre ura pentru matematică şi reintegrarea pe postul de manager la Odeon, despre fidelitatea şi respectul, în general, faţă de teatru, ca artă, profesie, instituţie şi public.

www.zilesinopti.ro

Doamnă, cu toate că sunteţi încă foarte activă, revenirea dumneavoastră pe scenă într-un rol de prim-plan este realmente un eveniment special. A trecut ceva vreme... Să vă povestesc o mică întâmplare. Acum 25 de ani, când am hotărât să dau concurs pentru postul de director artistic la Odeon, era la Teatrul Nottara un director administrativ extraordinar, domnul Maxim Crișan, care fusese întâi la Bulandra și, când a fost treaba cu Revizorul [interzicerea spectacolului lui Lucian Pintilie după numai trei reprezentații, în septembrie 1972 – n.r.], l-au dat afară și a ajuns la Nottara. Era orb, dar știa tot... ştia și cum ești îmbrăcat. Era fantastic, el conducea teatrul. Atunci m-am dus la el și l-am întrebat: ‘Domnul Maxim, ce fac? Uite, se ivește oportunitatea asta. Mă bag, dau concurs sau nu?’. Iar el a zis: ‘Dorina, dai concurs, îl iei, după care îți alegi cinci titluri și, timp de cinci stagiuni, pe parcurs, joci acele titluri’. Ei bine, am venit, m-am înscris, am dat concurs, am luat concursul şi... zece ani am funcționat apoi ca director artistic și actor doar pe leafa de actor. Nu a fost niciun titlu nou care să se pună pentru mine! Când s-au pus Gaițele [în 2002], eram cea mai bătrână actriță de comedie din teatru, aşa că sigur că Alexandru Dabija m-a luat… ăla, da, a fost un rol principal. Și a mai fost un rol principal, ultimul pe care m-am angajat să îl fac - Chiriachița, din Titanic Vals, când Dabija m-a întrebat: ‘Măi, joci rolul ăsta? Că eu trebuie să fac restul distribuției în funcție de Chiriachița, că ăsta este pilonul.’. Or trebuie să fii prost să nu joci Chiriachița! Astea au fost cele două roluri. În rest, am jucat mult, dar am ridicat „la plasă”, pentru că regizorii au vrut să mă aibă în distribuție, că au știut că e disciplină dacă eu sunt acolo... că n-au nici o problemă.

Asta nu e chiar nefiresc, din moment ce sunteţi şi manager al Teatrului Odeon. Revenind însă la Nelinişte, ce v-a făcut să vă asumaţi provocarea? Rolul Ulei, scriitoarea aspirantă la Nobel care îşi surprinde anturajul cu destăinuirile disconfortabile făcute în timpul unui interviu, pare a fi unul extrem de solicitant.

Când am primit propunerea legată de Bobi Pricop, am fost la început de acord, pentru că noi am mai lucrat cu el, iar el are o evoluție foarte bună, ţine ștacheta sus a calității, atât a textului, cât și a spectacolului... doar că el mi-a zis: ‘Doamnă, am acest text, însă am nevoie să jucaţi dumneavoastră!’. Și atunci am spus ‘Nu!’. Din mai multe motive, dar unul e acela că nu știu ce mi se poate întâmpla. I-am spus lui Bobi: ‘Am 83 de ani, nu? Pot să mai trăiesc până la 90, ca Victor Rebengiuc, dar nu știi, poți să te scoli gata mort dimineața şi atunci de ce ai investi niște bani într-un spectacol în care, după aia, o să fie greu să înlocuiești personajul? Sau, dacă te gândești la mine, te gândești şi la dublură. Dacă mi se întâmplă ceva, pe cine aduci? Dar să nu îmi spui pe cine ai găsit, că după aia îmi stă în creier.’. Toate astea se întâmplau pe vremea când eu nu citisem textul. Pe urmă, am citit versiunea engleză şi mi-a plăcut, iar când am citit versiunea românească, mi-a plăcut și mai mult. Când am început să repetăm, au început însă fricile mari... şi fricile s-au amplificat. Acum, sunt de diverse categorii fricile astea. În primul rând, frica de complexitatea textului. Frica de volumul de text pe care îl are acest personaj. Frica de inapetența spectatorului... știți că acolo e o replică: “Fetița face un pas înapoi și cade în sus de la fereastră.” Ei bine, pentru textul ăsta, spectatorul trebuie să facă un pas foarte mare ca să cadă în sus... de la Vacanța Mare, serialul care ne-a nenorocit. Pe de altă parte, challenge-ul este atât de puternic, încât Scorpionul din mine nu se lasă. [...]

Citiţi interviul complet cu DORINA LAZĂR pe www.zilesinopti.ro