NOA WERTHEIM, Vertigo Dance Company

Vertigo Dance Company este una dintre cele mai importante companii de dans din lume, cu o istorie de peste 30 de ani. Ce face cu adevărat special grupul israelian condus de Noa Wertheim, director artistic şi co-fondatoare, e faptul că, în afara scenei, toți membrii conviețuiesc împreună. Dorm, gătesc, își cultivă propriile legume și fructe, creează și călătoresc împreună în lume cu show-urile lor, iar acest sentiment de „familie” e lucrul care le dă aura de magie în momentul în care îi vezi pe scenă. Vertigo revine la Sibiu ca headliner la FITS 30 şi MAKOM 30. Sărbătoarea dansului se joacă pe 30 iunie și 1 iulie, dar va fi disponibil și online. Spectacolul ritualic și extatic este rezultatul căutării lui Noa pentru modalitatea de revenire a locului care ne apropie de sine. „Makom are la bază conceptele de Imagine și Șablon. Imaginea reprezintă esența, emoția, sufletul, lumea noastră internă, în timp ce Șablonul reprezintă corpul, structura atotcuprinzătoare. Între cele două cadre conceptuale regăsim întinderea timpului”, spune NOA WERTHEIM, multipremiata coregrafă recunoscută în toată lumea pentru limbajul fizic și estetica originală a show-urilor Vertigo, repere ale unei creativităţi aparte, ce încorporează arta, mediul şi natura umană.

Ca director artistic, cum reușești să balansezi partea creativă cu cea pragmatică?

E o întrebare bună pentru că, în sine, munca mea ca director artistic implică inclusiv responsabilitatea gestionării echipei tehnice, lucru care te obosește foarte tare. De asemenea, să te asiguri că menții calitatea fiecărui aspect al spectacolului pe care l-ai creat e solicitant. Trebuie să găsești puterea de a te ocupa de toate lucrurile organizatorice și de fiecare dată când se joacă spectacolul tău, să îi regăsești spiritualitatea și să o menții vie pentru fiecare reprezentație. Evident, fiecare spectacol are mișcările, coregrafia, costumele sale. Lucruri care se schimbă constant. Însă, misiunea ta e să te întorci în urmă cu câțiva pași și să le readuci aminte dansatorilor tăi care e motivul pentru care ați început acea călătorie. [...]

Toate astea pe lângă faptul că însăși munca de creație e deja o responsabilitate mare...

Bineînțeles. Dacă vorbim doar de creație, și acolo te poți lovi de blocaje. Pornești de la o idee, de la un motiv pentru care te îmbarci într-o călătorie și la un moment dat poți descoperi că ai mers pe un drum înfundat. Pur și simplu se întâmplă câteodată. Să pleci de la un instinct și să nu îți dai seama că de fapt nu-i înțelegi pe deplin esența. Și dacă ajungi acolo, trebuie să te întorci din drum, să faci pace cu faptul că lucrurile nu ies din prima, să îți amintești și să te îmbărbătezi cu ideea că lucrurile vor ieși bine, în final, oricât de diferit ar arăta lucrurile față de cum ți le-ai imaginat tu inițial. Și, până la urmă, dacă n-ar fi așa n-ar mai fi artă. Dacă aș ști de la început cum vor ieși toate, n-ar mai fi vorba de creativitate. Și chiar și natura umană s-a modificat odată cu timpul. Lucrurile s-au adaptat nevoilor timpului. Deci chiar și natura are nevoia ei de creativitate pentru a se adapta de la o situație și nevoie la alta. [...]

Când a apărut, în cazul tău, dorința de a explora corporalitatea și exprimarea prin fizic?

În copilărie am început să dansez pe la 8 ani și m-am oprit după doar patru ani, când credeam că sunt lucruri mai importante de care să mă ocup în viață. Școală și alegerea unei meserii pragmatice, din ce înțelegeam eu la vremea aia. Dar mama m-a oprit și mi-a zis: „Nu poți renunța, ești foarte bună la asta!”. Nu știu dacă într-adevăr o credea sau nu, dar bănuiesc că o scânteie a văzut totuși în mine. Cu toate astea, nu m-am reapucat de dans decât după ce am terminat, stagiul militar, obligatoriu la noi pentru femei și bărbați. Timp în care n-am dansat decât atunci când ieșeam în oraș și auzeam niște muzică. Iar asta se întâmpla rar, pentru că veneam dintr-un background religios, așezat, liniștit. Iar când am terminat mi-am dat seama că vreau să revin la dans, cu ideea că, poate, într-o zi, voi preda. Pentru primii doi ani a fost extrem de dificil, fiindcă toate abilitățile mele fizice pentru dans se duseseră, însă apoi, lucrurile s-au redeschis pentru mine. Inclusiv prin faptul că l-am cunoscut pe soțul meu, cu care am făcut un duet pe care l-am denumit Vertigo. A mers atât de bine încât am făcut încă unul și încă unul, până am crescut împreună pe acest drum.

Ce cauți la un tânăr care-și dorește să lucreze alături de tine, în cadrul Vertigo? Deschiderea de a evolua. Pentru că, inclusiv locul în care noi trăim și locuim, se află în mijlocul naturii, cu peisaje superbe, multă liniște, iar asta, dacă ești deschis, îți modifică modul de a fi, măcar pe parcursul lucrului. Exteriorul ne influențează pe noi toți. Dacă stai într-o încăpere închisă cu neoane albe, te vei simți într-un fel. Dacă ești într-un spațiu deschis, înconjurat de munți, vei fi altfel influențat. La asta adăugăm și faptul că noi alegem un regim alimentar vegetarian. Apoi, caut oameni care să poată înțelege limbajul special al corpului cu care lucrează Vertigo. Conectivitatea dintre minte și trup. Modul în care una se influențează pe cealaltă. Și, în cele din urmă, să aibă un centru propriu de greutate bine definit. Mulți dansatori au o experiență vastă, însă dacă nu au un centru de greutate bine definit al existenței, al personalității lor, munca lor fizică rămâne incompletă. [...]