SPIDER-MAN, cel mai uman supererou

Spider-Man este unul dintre eroii centrali ai universului Marvel, dar puțin a lipsit ca el să nici nu existe. Prima poveste cu Spider-Man a fost gândită în 1962, ca un experiment, o jucărioară care nu se mai făcuse și care în niciun caz nu trebuia să fie ceva recurent. Stan Lee a mărturisit că lui Martin Goodman, publisherul de la Marvel, nu i-a surâs ideea unui erou adolescent cu puteri de păianjen, pentru că acesta era de părere că oamenii erau dezgustați de aceste creaturi, dar și pentru că supereroii trebuiau să fie bărbați, nu puștani. Totuși, Lee a publicat povestea într-o antologie de benzi desenate fantastice, numită Amazing Fantasy, care era aproape de a fi anulată din cauza vânzărilor foarte slabe. Nimănui nu-i păsa de o revistă aflată pe punctul de a se închide, așa că l-a pus pe Spider-Man direct pe copertă. Câteva luni mai târziu, Goodman a fost uimit să descopere că Spider-Man transformase cea mai prost vândută revistă într-un bestseller. În urma acestui episod, în martie 1963 a apărut primul număr din seria The Amazing Spider- Man, banda desenată ce avea să devină cea mai bine vândută din istoria Marvel, cu un erou ce s-a metamorfozat într-un fenomen cultural. Într-un nevoie de unul, din moment ce era propriul său ajutor. Batman îl avea pe Robin, iar Captain America pe Bucky, nu pentru că ar fi avut neapărată nevoie de un ajutor fizic, ci pentru că aveau nevoie de cineva cu care să vorbească, să se consulte, să dezbată. Spider-Man vorbea cu el însuși. Pentru SpiderMan, Lee a venit cu ideea acelor baloane cu mai multe bule, în care trecea gândurile lui sondaj făcut de revista Esquire în 1965, despre icon-uri revoluționare, tinerii l-au plasat pe Spider-Man în aceeași listă cu Bob Dylan sau Che Guevara.

Oare am închis aragazul?

Am stins luminile?

Am închis ușa? Am dat de mâncare pisicii?

Omul Păianjen a mai bifat câteva premiere. De exemplu, tot el a fost și primul supererou care n-a avut un sidekick, pentru că nu avea

Spider-Man și care nu erau neapărat despre cazurile pe care trebuia să le rezolve, ci despre probleme banale, despre lucruri simple cu care cititorii relaționau foarte ușor: „Oare am închis aragazul? Am stins luminile? Am închis ușa? Am dat de mâncare pisicii?”.

O altă „prima dată” a fost și faptul că, spre deosebire de alți supereroi, Spider-Man era copleșit de probleme adolescentine, era nevrotic, obsesiv, sceptic în legătură cu destinul său de erou. Spider-Man era eroul neîncrezător în propria-i persoană și care-și punea singur multe bețe-n roate. Era măcinat de problemele din viața de zi cu zi, de relațiile cu prietenii, cu familia, cu fetele, își făcea griji în legătură cu joburile, cu banii. Era dotat cu superputeri, dar acestea nu-l ajutau deloc în viața reală, de dincolo de costum, dimpotrivă. Această umanitate sinceră, cu care cititorii puteau să relaționeze și să empatizeze foarte ușor, i-a adus lui Spider-Man milioane de fani entuziaști și l-a transformat în fenomenul care este și în ziua de astăzi. De-a lungul anilor, Spider-Man s-a mai maturizat, a câștigat ceva mai multă încredere în el, dar a avut grijă să rămână la fel de uman, să nu piardă contactul cu lumea reală. Încă mai întârzie la întâlniri, răcește tocmai în momentele esențiale, în care trebuie să se lupte cu un super-răufăcător, nu are destui bani pentru a-și plăti chiria etc. Cu alte cuvinte, e supereroul care ai putea fi chiar tu, doar că pe tine nu te-a mușcat un păianjen radioactiv… încă.