Povești despre (încă) două lozuri

Încă două lozuri, comedia scrisă şi regizată de Paul Negoescu, reprezentând mult aşteptata continuare a unuia dintre cele mai importante succese de public din cinematografia independentă românească, Două lozuri, va avea premiera mondială la TIFF, pe 15 iunie, şi, drept urmare, era firesc să ne amintim cum a început, de fapt, această aventură, în care tânărul cineast - pe atunci doar cu un lungmetraj la activ, O lună în Tailanda, dar foarte apreciat în festivaluri, inclusiv la Cannes, pentru scurtmetraje precum Orizont sau Radu + Ana - a fost antrenat de trioul de actori Dragoş Bucur-Dorian Boguţă-Alexandru Papadopol, cu 7-8 ani în urmă. Interesul cinefililor pentru cum va evolua povestea lozurilor în viziunea lui Paul Negoescu, autor şi al scenariului, nu a făcut decât să sporească după ce comedia neagră Oameni de treabă a fost declarată, în primăvara aceasta, filmul anului la Premiile Gopo, iar PAUL NEGOESCU a fost recompensat cu trofeul pentru cea mai bună regie.

Paul, în ce stare de spirit aștepți premiera lui Încă două lozuri, ținând cont că, datorită succesului cu Oameni de treabă, s-au ridicat foarte mult așteptările publicului în ceea ce privește următorul tău film?

Așteptările publicului legate de filmul românesc sunt în general foarte mari, pentru că, în ultimul timp, s-au tot făcut multe filme care au fost foarte vizibile și atunci pretențiile cresc de la film la film, dar așa, ca stare generală a mea, cred că, momentan, e doar stres, pentru că noi încă nu suntem chiar gata cu filmul, avem încă destule necunoscute legate de închiderea post-producției și trebuie să găsim soluții la toate. Deci, până nu termin filmul, nici nu-mi permit să mă gândesc cum va fi el perceput. Din fericire, alaltăseară, m-am uitat la el pentru prima dată în forma asta de montaj și pot să zic că sunt destul de împăcat, fiindcă cea mai mare temere a mea era legată de capacitatea noastră, a întregii echipe, de a face un film care să se ridice la nivelul de familiaritate pe care îl avea prima parte, dar, totuși, să vină și cu o doză de surprinzător. E foarte greu să faci o continuare, un sequel, la un film care a fost bine primit, pentru că toți vor avea niște așteptări foarte mari, iar așteptările vor fi legate de tipul de umor pe care l-a avut primul film, pe care îl vor dori repetat, dar în același timp, spectatorii îşi vor dori să vadă și ceva nou... şi cred că am găsit echilibrul ăsta între nou și familiar, un echilibru potrivit pentru o continuare.

Ambele poveşti cu lozuri sunt scrise de tine, așa că hai să o luăm de la început. Cum s-a născut, cu ani în urmă, ideea celui dintâi scenariu? Cum ai ajuns de la Caragiale la trio-ul de loseri simpatici DinelVasile-Pompiliu?

Două lozuri s-a născut total altfel decât majoritatea proiectelor cinematografice, cel puțin în România, care, în perioada aceea, se făceau în felul următor: se nășteau din dorința unui autor de a face un film personal, iar acesta scria un scenariu cu care aplica la CNC. Cazul cu Două lozuri a fost diferit, în sensul că a venit Dragoș Bucur la mine, rugândumă să fac un film cu studenții lor, pentru că el, împreună cu Alexandru Papadopol și cu Dorian Boguță, deține această școală privată de actorie unde făcuseră niște scurtmetraje cu cursanții lor, la care luasem și eu parte. Ei, la un moment dat, făcuseră chiar și un lungmetraj, Love Building se chema, regizat de Iulia Rugină, total independent, un film nu de low budget, ci de “micro budget”. Cu foarte puțini bani, care, în mod normal, n-ar fi ajuns nici de un scurtmetraj, ei au făcut un lungmetraj care a avut un succes neașteptat atunci [în 2013]. Au continuat şi au mai făcut un film, Alt Love Building [în 2014], şi cum, probabil, nu au mai vrut apoi - sau Iulia n-a mai vrut - să facă și Love Building 3, Dragoș Bucur m-a întrebat pe mine dacă aş vrea să fac un film cu ei în aceleași condiții. L-am refuzat atunci, fiindcă mi-era foarte frică de ceea ce m-ar fi așteptat prin înhămarea la un asemenea proiect, adică și fără bani, și cu actori majoritatea neprofesioniști... erau foarte multe lucruri pe care n-aș fi putut să le controlez după cum îmi doream eu. Însă Dragoș a tot insistat, a tot insistat, iar eu am început să mă gândesc la ce fel de poveste aș putea face în condițiile alea, una dintre cerințe fiind aceea ca toți cursanții să aibă apariții relativ egale în film. Căutam deci povești care să se potrivească şi din punctul ăsta de vedere, al producției, când, întâmplător, am dat peste nuvela lui Caragiale, Două loturi. Am citit-o și dincolo că m-a amuzat povestea în sine, am remarcat faptul că personajele care căutau biletele de loto se întâlneau pe parcurs cu diferite alte personaje secundare, care aveau o apariție scurtă și egală, cu alte cuvinte erau multe personaje cu apariții relativ egale. Pe de altă parte, eu am rezonat foarte mult cu ideea de a fi foarte aproape de a câștiga ceva și de a pierde tot şi, pornind de la asta, pe structura de a căuta biletul în diferite locuri, am scris acea poveste și, practic, este doar inspirată din nuvela lui Caragiale, fiindcă, în afară de această poveste cu biletele rătăcite și cei care le caută, în rest, nu are mare legătură. [...]

Trainwreck: Woodstock ’99

De fapt, aș vrut să u acolo

Când lumea vorbește la superlativ despre festivalurile de muzică, Woodstock-ul din 1969 este mai mereu un punct principal de discuție. Atât prin prisma calității artiștilor care au performat atunci, dar și prin faptul că a marcat un eveniment de referință din istoria Statelor

Unite, care a simbolizat un gest de frondă al oamenilor împotriva războiului din Vietnam. Pace, iubire, iar pace și iar iubire. Cam asta e ceea ce a rămas în analele istoriei despre ce s-a întâmplat atunci.

Treizeci de ani mai târziu, însă, povestea se schimbă. Michael Lang, promoter-ul de concerte care a stat la baza primului Woodstock, a venit cu ideea de a organiza un nou festival, sub același nume, dar pentru o altă generație. A găsit o fostă bază militară abandonată în Rome, NY, a primit acordul primarului, și-a luat în echipă tineri și oameni cu experiență deopotrivă, a antamat cele mai în vogă trupe rock ale momentului și s-a îmbarcat în ceea ce avea să fie o călătorie cel puțin tumultoasă.

Documentarul celor de la Netflix, în regia lui Jamie Crawford, povestește cum trei zile ce se prezentau ca fiind magice, având în prim plan dragostea și muzica, s-au transformat foarte repede într-un carnagiu imposibil de controlat. Mai mulți oameni din diferite domenii care au luat parte, sub o formă sau alta, la eveniment sunt intervievați și vin cu proprile păreri și povești despre ce s-a întâmplat de fapt în acele trei zile nefaste de la finalul lunii iulie.

Condiții neprielnice, apă contaminată, soare dogoritor, nervi întinși la maxim… acestea ar fi doar câteva dintre elementele care au făcut ca

Woodstock ’99 să se transforme ușor-ușor într-un dezastru de proporții. Când chemi o serie de trupe ale căror cântece se concentrează foarte, foarte specific pe violență și luptă împotriva ordinii, precum Rage Against the Machine sau Limp Bizkit, surpriza că niște tineri care au venit să scape de problemele de acasă vor reacționa în consecință nu poate fi prea mare. Și dacă în prima zi de festival, lucrurile încă puteau fi ținute sub control, curând s-a instaurat haosul. Mult prea mulți oameni, în comparație cu staff-ul evenimentului, lupte, incendii și, în general, o atitudine care era bazată pe conflict și distrugere au dus în scurt timp la unul dintre cele mai mari eșecuri în ceea ce privește organizarea de evenimente în industria muzicală.

În ultima seară de festival, mașinile incendiate și panourile distruse completau un tablou aproape post-apocaliptic a ceea ce în primă instanță a fost o dorință de a reînvia și de a readuce sentimentul de pace și de iubire al unei generații trecute. Dar care, pentru că nu avea un scop comun, un ideal pentru care să lupte împreună, a ales să facă exact opusul. Să distrugă, să ardă și să se răzvrătească. Mi-aș fi dorit să fiu acolo? Cu siguranță!