5 minute read
EXCLUSIV: Interviu cu COSMINA STRATAN
foto © Alex Gâlmeanu Cosmina Stratan
„Fug de dorința de a merge la sigur”
Advertisement
Om-Câine, primul lungmetraj de ficțiune al artistului vizual Ştefan Constantinescu, prezentat la TIFF în Zilele Filmului Românesc, va avea premiera în câteva săptămâni, în cinematografele din toată țara. În distribuția acestei drame despre dragoste și exil, structurată sub forma unui Film Noir, o reîntâlnim pe COSMINA STRATAN, strălucita noastră tânără actriță (Shelley, Cobain, Dragoste 1: Câine), care aniversează anul acesta un deceniu de la remarcabilul ei debut în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, pentru care a primit, în 2012, premiul de interpretare în cadrul prestigiosului festival de la Cannes. Unde a revenit anul acesta, pășind pe covorul roșu cu echipa Frère et soeur, drama regizată de Arnaud Desplechin, în care joacă rolul de confidentă a personajului lui Marion Cotillard. Faptul că pe Cosmina Stratan o putem vedea în 2022 nu doar la cinema, ci și în teatru, în spectacolul Băiatul văduvă, al lui Eugen Jebeleanu, de la Teatrelli (București), sau la TV, în Horror-ul No One Gets Out Alive (2021), de pe Netflix, a reprezentat un motiv serios pentru a o provoca la un dialog din care să aflăm detalii despre modul în care s-a definit evoluția ei profesională, de la postura de ‚Shooting Star’ la Berlinale, cu ani în urmă, până la statutul actual de valoare confirmată a cinematografiei europene.
Anul acesta se împlinesc 10 ani de la impresionantul tău debut în După Dealuri. Privind în urmă, cât de greu a fost apoi să te lepezi de Voichița, să te detașezi de personaj?
Cred că mai complicat a fost să mă detașez de experiență cu totul, mai degrabă, decât de personaj, deoarece cu personajul nu prea mi s-a întâmplat să construiesc ceva care, după aia, să mă urmărească și să îmi ghideze acțiunile. Experiența a fost însă destul de bulversantă pentru că era, practic, primul meu job în meseria asta... a fost primul rol pe care l-am luat. Eram încă în facultate și aveam niște așteptări apropo de cum decurge un proces de lucru în afara universității, în „câmpul muncii”, și toate așteptările astea s-au împlinit, cumva, chiar la primul
proiect, atât în privinţa efortului depus, cât şi a calităţii lucrului. Foarte multe componente s-au suprapus pe cum vedeam lucrurile, fără ca eu să fi pătruns până atunci în ceva serios, şi cum, de obicei, așteptările nu sunt probate de experiența reală, asta a fost foarte destabilizant pentru mine. Dar asta s-a întâmplat abia post-filmare, fiindcă în timp ce eram implicată în proces nu mă urmăreau genul ăsta de dileme, că „Ah! Se întâmplă fix cum îmi imaginam că ar trebui să decurgă chestia asta!”. După aia, am avut însă timp să mă gândesc și să mi se așeze experiența mai bine şi a fost destabilizant, pentru că o perioadă căutam același lucru, nu neapărat un personaj asemănător, ci condiții de lucru asemănătoare, având acest gând idilic că așa se face meseria asta.
Ai vorbit despre așteptări. Cum a evoluat pe parcursul anilor sistemul tău de raportare la aceste așteptări?
Cred că s-a îmbunătățit, în sensul că am putut să fac loc mai multor feluri de experiențe. Acum, iau fiecare proiect de film sau de teatru pe care decid să-l fac încercând să mă uit cu ochi cât mai curioși la el și nu neapărat din perspectiva unor ambiții
Om-Câine
pe care le am, la urma urmei, de la mine... că o mai mare ambiție am de la mine decât de la oamenii cu care lucrez. Deci nu mă mai supraveghez atât de atent încât să văd dacă prin acel proiect pot să îmi îmbunătățesc eu o aptitudine, dacă e o direcție care poate fi ‚improved’, nu, m-am mai eliberat un pic de chestia asta, de jugul perfecționismului. [...]
Ce ar trebui să aibă un scenariu, o poveste, ca să te atragă din prima clipă?
Ce îmi place cel mai tare este particularitatea. De fapt, cred că ar fi mai ușor să răspund de ce anume fug. Fug de tiparele standard - ăia răi sunt răi, ăia buni sunt buni şi ăia care iubesc, iubesc -, adică labeling-ul ăsta mi se pare cel mai puțin interesant. Fug de clișeul... chiar dacă nu îmi place cuvântul ăsta, o să merg pe el, că nu am altă variantă, deci fug de clișeul ăsta de personaj și de dorința de a merge la sigur, de a avea o poveste pe care putem să o urmărim, căreia nu putem să îi reproșăm nimic, dar, în același timp, nici nu o s-o ținem minte foarte mult timp. Încerc să mă agăț de întrebările mai incomode pe care le propune un scenariu sau de situațiile fără rezolvări sau de personajele care au niște probleme mai specifice, mai particulare, mai puțin generalizate.
Om-Câine. Vorbește-mi puțin despre perspectiva ta asupra filmului. De ce crezi că ar trebui să merg să-l văd în cinema?
Este un film făcut de un artist vizual, ceea ce înseamnă că limbajul vizual e foarte îndrăzneț, în sensul că are un rol foarte prezent. De obicei, când merg să văd un film, mă interesează foarte mult povestea sau mă gândesc la plot, despre ce e vorba sau cine joacă, or aici mi se pare că - și asta m-a și atras în proiect și m-a convins să lucrez - e atenția asupra formei și asupra limbajului vizual care, de multe ori, mie cel puțin, îmi scapă. N-am o educație completă în direcția asta sau foarte tare dezvoltată, dar îmi dau seama cât e de important pentru cinema componenta vizuală și estetică. Din nou, nu vorbesc de o estetică coerentă, una care place ochiului, ci de o cameră „greșită”, într-un fel. Ca spectator, e un concept care m-ar interesa foarte tare, mai ales la un film românesc, deși nu-mi place să fac departajarea asta - că e un film românesc „diferit” -, fiindcă nu cred în ea, dar Om-Câine îşi propune vizual lucruri destul de îndrăznețe. [...]
