5 minute read
DIALOGURI FĂRĂ NOTE: MACANACHE
MACANACHE
Advertisement
Cred că e tare mișto, atunci când ești artist, să realizezi că oamenii își creează amintiri pe piesele compuse și muncite de tine. Pe mine, ritmurile de început ale lui Macanache mă trimit la sfârșitul verii lui 2018, când experimentam muzică și mergeam prima dată să-l ascult, la convingerea unei persoane dragi, la un festival ce se întâmpla în parcul Izvor, dacă nu mă înșel. S-a lăsat cu solo-uri de chitară și bass de la The Putreds, cu râsete, dans și un nou artist în playlist. După cum se cuvine, am dat mai departe muzica lui. În ultima bancă, împărțind un set de căști cu o prietenă și distrându-ne cu versurile, la revelioane, când emoțiile de a uni două grupuri diferite de prieteni au încetat în momentul în care ne-am dat seama că știm cu toții versurile piesei Șefu, la călătorii cu mașina și la orice party mi s-a dat voie. De la momentul meu zero, Macanache a tot găsit rime, a filosofat sau ne-a distrat, a combinat genuri de muzică, a avut colaborări neașteptate și a dat cele mai reușite petreceri. Printre toate astea, a avut timp și de un interviu, așa că vă invit și pe voi să luați puțină energie de la el.
Ești un artist foarte versatil. Ai încorporat în albumele tale diferite stiluri, de la ritmuri old school la lăutărie și ritmuri mai jazzy. De unde vine această ușurință a schimbării?
Ideea e că eu sunt un ascultător de muzică, de de toate. Încerc să caut artiștii care sunt top în ce fac ei, după îi descopăr și pe alții și mă orientez în funcție de care dintre ei sunt mai nebuni, mai abstracți. Cântă jazz, dar e ca o pictură, spre exemplu. Tot ce îmi place încerc să introduc în stilul meu și, atunci, clar, am ceva nou. Dacă iau un pic din jazz, un pic din funk, se creează ceva nou. Iau toate elementele, le bag într-o oală și îmi iese o ciorbă a mea. Pe parcurs, o mai dreg și iese un produs de care să fiu eu mulțumit. Încă experimentez, nu cred că am ajuns să îmi definitivez stilul. Probabil nici nu îmi place să repet foarte mult același lucru și de aceea mă duc în direcții diferite mereu. E și challenging.
Ce ai vrut să experimentezi în ultimul album, 2Hard 2Bitr, ce fel de sound ți-ai dorit pentru el?
Am vrut să experimentez mai mult pe partea de vorbire, să fac o romgleză, pe niște sound-uri experimentale. Sunt niște sunete noi, moderne, dar stiluri diferite. Tot ce e nou și îmi place, adaptez la stilul meu, nu rămân ca Chaplin la filmele mute, când toată lumea trecuse pe text. Deși îmi place și asta, păstrez și ce am eu, și mă și adaptez la orice.
Ce e creativitatea pentru tine, un mușchi care trebuie antrenat sau e o sclipire de moment?
Cred că e o obișnuință, e ca o stare de meditație. Când te apucă scrisul, îți place un instrumental sau ai o idee, ai simțit să vorbești despre ceva, orice, bere, de exemplu, te pui la masă și, la un moment dat, intri într-un flow, acolo nu mai contează timpul, cu cine ești, creezi și te simți bine că aranjezi cuvintele. Așa găsesc tot felul de teorii, filosofii, caterinci, scheme de cuvinte, rime și rămân în proces până obosesc, consumă destul de multă energie.
Trebuie să fii un povestitor bun ca să faci rap de calitate?
Da, ăsta ar fi un atu foarte bun, să poți să povestești. La bază, rap-ul e simplu, e ego, eu sunt cel mai șmecher, eu îi fac pe toți. Deși multă lume spune că nu are un mesaj, orice are un mesaj, fie pozitiv sau negativ. Tuturor ne place o poveste, am crescut toți cu ele. Și în China, și în Alaska, părinții le spun povești copiilor ca să adoarmă. Mi-a plăcut mereu să povestesc. am transformat-o în ceva pozitiv sau am înțeles că doar din suferință și din chin se poate naște ceva frumos, ceva mai bun. De fapt, aia e lecția pe care o învățăm, teai chinuit și într-un final, ești un om mai bun. Cam asta fac, de fapt, nu prea mă agăț, sunt destul de autoironic cu mine. Mai degrabă, le-aș spune oamenilor care au deja și nu știu cum e fără, să aprecieze mai mult ce au. Așa, crescând fără, orice ai, e bine-venit.
Hip-hop-ul e totul. De la desenul de pe pereți la felul cum te îmbraci, la cum gândesti sau vorbești. Ăla e Hip-hop. Care e prima ta amintire legată de această cultură? Când ai realizat că e în jurul tău?
Cred că mă refeream la stilul de viață. Nu poți să-ți pui o șapcă întoarsă în cap și niște pantaloni mai largi și, gata, ești hip-hop, nu merge. E ca la actorie, trebuie s-o simți și s-o trăiești treaba asta, nu poți s-o mimezi. Primul contact l-am avut undeva prin clasa a 7-a, am găsit niște casete cu hip-hop cu colegii mei, undeva în cartier, Wu-Tang Clan și Methadon. Unde făceam gimnastică, fratele unui coleg făcea graffiti. În perioada aia veneau și niște b-boy la sala de antrenament să învețe lucruri de la gimnaști și să se folosească de saltele. De atunci, m-am adâncit și am studiat. Mi-a prins bine să fiu observator mulți ani până să mă afirm pe una una dintre arte. [...]
Ai spus de multe ori că te-a încercat viața, încă din copilărie, totuși, ai mers pe un vibe pozitiv, fără a avea un ton revoltat. De ce nu ai mers pe un stil mai aproape de Gangsta Rap?
Am fost destul de revoltat, cred, doar că nu puteam să înregistrez când eram așa. Într-un fel, mi se pare mai bine că nu am făcut asta, că nu am avut toate ustensilele pentru a exprima ura și negativitatea aia. Ulterior,
