Interviu STEVE RAILSBACK

Cameleonicul STEVE RAILSBACK (n. 1945) a debutat în cinematografie cu exact 50 de ani în urmă, în The Visitors, filmul legendarului cineast Elia Kazan, ce a avut premiera pe 2 februarie 1972 şi a fost nominalizat la Palme d’Or la Cannes. Profitând de prezenţa lui în distribuţia thrillerului horror Night Caller, selectat anul trecut în competiţia oficială a Dracula Film Festival, de la Braşov, am purces cu veteranul performer într-o plimbare virtuală nostalgică printre cele aproape 100 de roluri făcute în jumătate de secol, ce includ unele care i-au consolidat statutul de actor-cult, precum The Stunt Man (1980) - a rulat la noi în vremea comunismului, sub titlul Cascadorul -, SF-ul protofeminist inspirat din comics-uri Barb Wire (1996), cu Pamela Anderson, actioner-ul cu vampiri spaţiali regizat de Tobe Hooper Lifeforce (1985) sau controversata dramă despre poligamie Follow the Prophet, din 2009. Am plecat în dialog cu Steve Railsback de la două personalităţi notorii pentru crimele din viaţa reală cărora le-a dat viaţă pe marele ecran, întrun mod aproape disconfortabil de convingător, STEVE RAILSBACK: Charles Manson, în Helter Skelter (1976), şi Ed Gein, în In the Light of the Moon (2000), pentru a cărui interpretare a fost premiat la

O jumătate de secol pe marile ecrane Sitges şi Fantafestival.

Steve, cum abordezi construcţia unui personaj precum Charles Manson sau Ed Gein? Realitatea dă tonul ficţiunii sau invers?

În ce priveşte [Biopic-ul] Ed Gein, iniţial, au încercat să mă atragă cu ideea că va fi un film Slasher, numai că eu le-am spus categoric că nu sunt interesat de un Slasher, fiindcă ceea ce-mi doresc este să realizez un studiu de caracter... aşa că au rescris complet scenariul, de mai multe ori, şi am ajuns să filmăm abia a 9-a versiune a acestuia. Incredibil! Era însă o versiune care spunea viaţa lui Ed Gein cu o acurateţe de aproape 95%! Fiind peste măsură interesat de acest rol, mai ales că era oarecum opus lui Manson, ca personalitate, m-am documentat mult, am studiat cărţi de psihologie pentru a descoperi „bijuterii” comportamentale relevante pe care să le pot folosi

The Visitors, 1972

ca să-mi definesc personajul. Îmi amintesc, de pildă, că una dintre trăsăturile menţionate aproape în toată seria de DSMuri [Diagnostic and Statistical Manual, cartea de căpătâi pentru diagnosticarea bolilor psihice în SUA – n.r.] care-l caracterizau pe Ed Gein, era un

zâmbet subţire şi viclean, iar mie nu mi-era clar dacă din cauză că ascundea ceva sau că, poate, ştia prea bine ce face. Am continuat să cercetez şi am realizat că el prezenta simptomele tuturor schizofrenicilor şi atunci am mers mai departe, studiind formele specifice ale bolii. Şi am descoperit în DSM că era vorba de schizofrenia descrisă acolo la punctul 3... asta se întâmpla întrun miez de noapte şi am sculat toată casa ţipând de entuziasm, fiindcă tocmai realizasem că el nu era conştient de ceea ce face. Cât despre Charles Manson, evident, am citit cartea [Helter Skelter: The True Story of the Manson Murders, scrisă de procurorul de caz Vincent Bugliosi, împreună cu prozatorul Curt Gentry – n.r.] şi m-am uitat de cel puţin 15 ori la documentarul făcut despre el în perioada procesului, ce conţine mai puţin secvente filmate în tribunal, cât interviuri cu el şi familia lui [Manson, filmul din 1973, regizat de Robert Hendrickson şi Laurence Merrick – n.r.], fiindcă voiam să îi prind mişcările şi felul de a vorbi. Asta m-a ajutat enorm, dar după aia, mi-am pus la muncă imaginaţia şi am făcut alegeri care îmi aparţineau, care nu aveau nimic de-a face cu Manson, pentru că trebuia să sugerez în film legătura dintre anumite aspecte. Oricum, sunt foarte mândru de cum am făcut ambele roluri.

Helter Skelter

Rolul memorabil a primei părţi din cariera ta a fost cel din The Stunt Man, din 1980, pentru care ai fost, de altfel, nominalizat la Globul de Aur. Îţi mai aminteşti cum ai ajuns să fii distribuit în film?

Wow! Mi-e un pic greu să vorbesc despre asta. Pentru că Richard Rush, care l-a regizat, a murit nu de mult [pe 8 aprilie 2021]. Şi sunt doar doi regizori de care sunt mândru că am lucrat cu ei: Elia Kazan şi Richard Rush. Cum am ajuns în film? Făcusem mini-seria de care am vorbit, Helter Skelter, şi Richard a apucat să o vadă... după aceea, agentul meu a primit de la el un scenariu, pe care, evident, mi l-a dat să-l citesc. M-a uimit câte straturi despre realitate şi iluzie existau în The Stunt Man şi la cât de multe lucruri te trimitea cu gândul, în acelaşi timp - în condiţiile în care era, în acea fază, doar sub forma unor cuvinte pe hârtie, plus că atunci eu aveam doar 30 şi ceva de ani -, încât am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Richard: „Ştiu că am în faţă ceva special, dar nu mă prind întru totul ce anume!”. M-a invitat pe la el să vorbim, am acceptat şi după aceea... a mai durat aproape un an şi jumătate până am putut filma. Continui să nu înţeleg nici acum de ce a ţinut morţiş să îl facă doar dacă în el erau Peter O’Toole - un geniu - şi cu mine. Pur şi simplu n-a vrut să-l facă fără noi amândoi, deşi a avut pe parcurs cel puţin două oportunităţi bune, mai întâi cu Sean Connery şi cu mine, iar apoi cu Peter şi cu Jeff Bridges. În continuare, nu pricep cum de am fost inclus şi eu... dar am fost. Iar filmul s-a făcut până la urmă. [...]

Peter O'Toole și Steve railsback în The Stunt Man

ed Gein Citiţi interviul complet cu STEVE RAILSBACK pe www.zilesinopti.ro