POEZIE: GENERAŢIA BEAT - Muzica(litatea) poeziei lui ALLEN GINSBERG

Generaţia Beat

Muzica(litatea) poeziei lui ALLEN GINSBERG

A wop bopaloobop a-wop bam boom! Be-bop-a lula, she’s my baby doll! Cam asta era consistenţa mesajelor pe care le transmitea Rock’n’Roll-ul prin Little Richard şi Gene Vincent în 1956, când cucerea întreaga lume datorită lui Bill Haley şi al său Rock Around the Clock şi îl făcea pe Elvis superstar. Rock-ul se lansa cu imaginea unui gen muzical frivol iar muzica în care versurile captau atenţia, Folk-ul, părea să fi apus odată cu şubrezirea sănătăţii lui Woody Guthrie şi hărţuirea lui Pete Seeger de acoliţii lui McCarthy. 1956 reprezintă însă şi anul în care a apărut notoriul Howl, poemul beatnikului Allen Ginsberg, al cărui editor, poetul Lawrence Ferlinghetti, a fost arestat ca promotor al obscenităţii, dar a sfârşit achitat prin celebrul verdict în care creaţia lui Ginsberg era considerată de o “redeeming social importance”. Ginsberg îşi citise prima oară poemul în ’55 la San Francisco, cu Jack Kerouac, Gary Snyder, Neal Cassady şi Lawrence Ferlinghetti în public, iar autorul lui On the Road avea să descrie mai târziu evenimentul în romanul său autobiografic Vagabonzii Dharma. Această întoarcere în timp e prilejuită de faptul că două albume audio aniversare lansate în primavăra lui 2021 ne amintesc de uriaşul impact pe care poeţii Beat, în special iconoclastul Allen Ginsberg, l-au avut asupra muzicii secolului XX, de la Bob Dylan şi David Bowie până la Nick Cave şi Joy Division. Allen

Ginsberg At Reed College: The First Recorded

Bob Dylan & Allen Ginsberg Reading of Howl & Other Poems, apărut în aprilie, conţine alături de alte 7 poeme exact ce promite titlul, prima înregistrare audio a lui Howl în lectura autorului, mai exact a primei sale părţi, fiindcă stors de energia pe care o solicită interpretarea acestui poem catharctic, îl abandonează abrupt. Documentul sonor îl surprinde pe Ginsberg înainte de a deveni un autor publicat şi reprezintă o interesantă tuşă adăugată portretului unui creator interesat în mod idiosincrazic de exprimarea de sine şi de refuzul autocenzurii.

În Valentine’s Day din 1956, fără acompaniamentul muzicii, poetul are la publicul din Oregon un

impact asemănător cu cel al primilor interpreţi de

Rock’n’Roll sau de Funk (nu uităm că James Brown a debutat tot în ’56, cu Please,

Please, Please) prin modul în care sfidează autoritatea dar celebrează viaţa.

Începând cu (2019), în care cântă cu halucinantul Dylan în faţa unui grup Howl şi a de Native Americans. sa retorică Al doilea album biblică şi stil declamator” Lectură Allen Ginsberg apărut anul acesta, în februarie, Allen (Ellen Willis dixit), Ginsberg’s The Fall of al cărei influenţă este America: A 50th Anniversary vizibilă în muzica laureatului Tribute, este o selecţie de Premiului Nobel pentru poezie versuri din antologia poetului, Bob Dylan, rebeliunea din arta The Fall of America: Poems poetică a lui Ginsberg avea să of These States, 1965-1975, de Punk britanică The Clash facă pereche frecvent cu cea din transpuse pe muzică de o (Combat Rock, 1982) sau cea muzică şi asta nu doar pentru pleiadă eclectică de performeri, cu Paul McCartney şi Philip că Hippie sunt consideraţi printre care se regăsesc Glass la The Ballad of the bastarzii Generaţiei Beat membrii unor trupe ca Grateful Skeletons (1996). datorită polenizării încrucişate Dead, Sonic Youth, Yo La Tengo cu San Francisco Renaissance sau Virgin Prunes, alături de survenite la începutul anilor muzicieni precum chitaristul ’60. Artiştii care au conferit în de Jazz Bill Frisell, rockerul creaţia lor poeziei drepturi egale Psychedelic nipon Shintaro cu ale muzicii şi viceversa nu Sakamoto sau diva muzicii pot fi cantonaţi într-o perioadă africane Angélique Kidjo. Acest sau stilistică anume şi aşa se proiect, ca şi memorabilul explică inclusiv simpatia lui concert de aniversare a 60 de Ginsberg pentru Lester Young, ani al poemului Howl organizat saxofonistul lui Count Basie şi în 2015 în beneficiul Fundaţiei inventatorul jargonului hipster, David Lynch cu participarea, fiindcă, ascultând cum citeşte printre alţii, a lui Nick Cave, Autoportret (1995) Howl, calitatea Jazz-ului este Courtney Love, Macy Gray detectabilă în succesiunea şi Beth Orton, indică După cum spunea de accente şi pauze profunzimea urmelor cantautoarea Catherine Anne din frazele lungi. La pe care a continuat Davies (The Anchoress), fel cum se explică să le lase poezia “chiar dacă un muzician nu recunoaşterea lui Ginsberg în are habar de Howl, acesta lui Bob Dylan ca evoluţia muzicii e parte a ecosistemului moştenitor artistic post-Hippie, de său fiindcă este una dintre prin prezenţa în filmele lui D.A. Pennebaker, Don’t Patti Smith foto © Lynn Goldsmith la Piss Factory, debutul lui Patti Smith din ’74, şi pietrele de temelie ale rock’n’roll-ului: poţi să nu fii influenţat de Howl dar sigur Look Back (1967), Death of a Ladies’ eşti influenţat de ceva care unde apare pe Man, discul lui a fost influenţat de acesta.”. alee în fundal în Leonard Cohen Şi dincolo de ce sau cu cine Subterranean din ’79 (poetul îl a cântat, cea mai frumoasă Homesick acompaniază vocal muzică a lui Allen Ginsberg Blues, şi Martin pe Cohen pe Don’t rămâne în cuvintele pe care Scorsese, Rolling Thunder Revue: Allen Ginsberg & Leonard Cohen Go Home with Your Hard-On), până la le-a scris şi în deschiderea lui pentru muzică ca vehicul A Bob Dylan Story colaborarea cu trupa Pop(ular) pentru poezie.

fotografii articol © Adi Bulboacă

DARIE DUP

“În artă, dacă nu negi, nu mergi mai departe”

Cea mai nouă galerie de artă contemporană din Capitală, STRATA, plasată în vecinătatea Combinatului Fondului Plastic, în districtul atelierelor de artă din perimetrul Romexpo, s-a deschis în această primăvară într-un mod exploziv... cromatic, găzduind - până pe 11 mai - în generosul şi luminosul său spaţiu ALLreadymade, spectaculosul solo show al artistului vizual DARIE DUP, un expozeu încântător de proaspăt şi ludic prin materiale, obiecte şi forme de expresie utilizate. Artistul încurajează cu bonomie privitorul prin lucrările sale, fie acestea sculpturi, instalaţii in situ, picturi, obiecte sau printuri digitale, să îşi lase ochii să se bucure de artă iar mintea să se joace cu interpretarea ei. Să se bucure şi să se joace în spaţiul artei. Pur şi simplu. Fără o agendă existenţială, subtext moralizator sau mesaj dramatic. Sinceritatea demersului creativ este realmente înviorătoare, cu atât mai mult în vremurile mohorâte pe care le trăim, aşa că am fost curioşi cum s-a născut ALLreadymade, mai ales că Darie Dup, membru al Royal Society of Sculpture şi profesor la catedra de sculptură UNArte, îşi continuă parcursul artistic singular în raport cu colegii săi de breaslă şi generaţie, mult mai apropiat în ultimii ani de Avangardă şi Pop Art decât de expresionismul ce i-a caracterizat prima parte a activităţii artistice.

Până la ALLreadymade, aţi fost prezent în 2020 în spaţiul public cu lucrări de factură radical diferită, cele ‘ultramoderne’ din expoziţia Lorem ipsum de la Muzeul de Artă Craiova şi bustul ‘clasic’ al Papei Francisc, dezvelit la Bucureşti� Există în dumneavoastră un Dr� Jekyll şi un Mr� Hyde?

Nu ştiu, dar mie nu mi-e ruşine de a face sculptură clasică. Pentru mine, a face bustul acela a fost şi o provocare pentru că nu mai făcusem de ceva vreme un portret figurativ şi am vrut să mă duc mai adânc în expresie şi în toată starea de nobleţe pe care Papa o are. Eu tot caut de mult timp să renunţ la zona asta figurativă pe care, în tinereţe, o abordam cu mare plăcere... fiindcă aşa fusesem şcoliţi. Facultatea de Arte era totuşi o şcoală tradiţională când am terminat-o eu...

Dar de ce aţi tot vrut să scăpaţi de figurativ pentru că la început aţi fost, dimpotrivă, atras de expresia dusă la maximum a figurativului?

A fost poate... prea mult pentru mine atunci. În ’83, dupa ce am terminat facultatea, am început

să lucrez la o dimensiune mai mare, iar în mărime naturală sau chiar mai mare lucrau pe-atunci puţini sculptori, erau doar câţiva, era [George] Apostu, era [Paul] Vasilescu, Maria Cocea, foarte puţini. Eu eram atras de faptul că dimensiunea mai mare îţi dădea libertate şi un alt impact în spaţiu al volumului, deci m-am apucat să fac sculptură în mărime naturală şi am căutat să fac un fel de figurativ neoexpresionist. Ciopleam mult în lemn pe atunci şi căutam să adaug metal pe lemn, să adaug culoare, să adaug tencuială de pe casă... am încercat să folosesc materiale perisabile cumva. Vroiam ca materialul să nu fie pretenţios, să nu fie elogiator, ci să dea sentimentul de prospeţime şi de lucru care e perisabil. Şi culoarea îmi permitea să desenez cu o anumită violenţă pe volum. Dar eu cred că pentru fiecare om există un moment în care simte nevoia să se schimbe, când se plictiseşte cumva de el însuşi şi caută să reia totul de la capăt. Mie chiar mi-ar fi plăcut să am periodic programul ăsta, adică la 5 sau 6 ani să reuşesc să schimb, să caut să uit tot ce ştiu dinainte şi s-o iau de la zero... ceea ce e foarte greu. Pentru că în timp, dacă lucrezi doar într-o singură formă, ajungi la un moment dat să te repeţi, să nu mai găseşti soluţia şi lucrul devine plicitisitor. Asta se întâmplă automat. În interiorul fiecărui om există o lene şi o frică faţă de nou şi atunci recurge la formulele deja ştiute care îi dau siguranţă. Şi e foarte greu să o iei mereu de la capăt, dar e necesar pentru sănătatea interioară fiindcă altfel intri, cumva, într-o tristeţe...

Aţi plecat la drum cu omul în centrul preocupării şi v-aţi mutat progresiv interesul spre mediul în care evoluează acest om� ALLreadymade sugerează o nuanţare a perspectivei personale asupra cotidianului� Cât s-a schimbat în ultimii ani modul în care priviţi viaţa?

Nu ştiu asta, dar la mine problema a fost că omul reprezentat te trimite cel mai des la poveste. Automat trebuie să spui o poveste legată de el. Eu am vrut să mă îndepărtez de orice poveste, să nu mai existe, iar formele pe care le fac să fie nu ermetice ci să fie mai libere, în sensul în care să poată fi citite într-o multitudine de feluri şi într-un limbaj simplu pe care chiar şi copiii să îl înţeleagă. [...] Aşa cum o văd eu acum, arta trebuie să devină mai sinceră ea cu ea, să nu tragă concluzii, arta trebuie să existe cum există orice pe pământul ăsta, un copac, o floare... nu vrea să spună mai mult de atât, nici nu-şi doreşte. Cred că toate astea pornesc din dorinţa omului de a stăpâni şi atunci el pune etichete, dar cred că etichetele astea sunt în defavoare, că nu te lasă să citeşti lumea aşa cum o simţi fără să ai un program stabilit dinainte de altcineva. [...] M-au revoltat întotdeauna lucrurile stabilite dinainte dar, în acelaşi timp, îmi stârneau curiozitatea şi le-am învăţat pentru că eu căutam să ascult, şi e foarte important să-l asculţi pe celălalt. Şi ca profesor e important, în ultimii ani am descoperit că e mai important să ascult eu decât să fiu ascultat. [...]

Citiţi interviul complet cu DARIE DUP pe www.zilesinopti.ro

De la New York la Palatul Suțu, o călătorie în benzi desenate alături de artistul româno –american SANDU FLOREA

Născut în județul Hunedoara în anul 1946, Sandu Florea a

absolvit Institutul de

Arhitectură din București în 1971. În perioada comunistă în România au fost publicate 50 de volume de bandă desenată, dintre care 9 au fost realizate de Sandu Florea. A adaptat romanele lui Nicolae Frînculescu, editând împreună cu acesta, în 1990, revistele de benzi desenate Carusel şi Proteus. În 1991 emigrează împreună cu familia în Statele Unite unde, în 1992, debutează la Marvel Comics, cea mai importantă editură de benzi desenate din SUA. Lucrează și în prezent pentru editurile de benzi desenate americane Marvel Comics, DC Comics, Dark Horse ș.a.m.d., realizând în toată cariera sa sute de benzi desenate şi devenind cunoscut

pentru ilustrarea aventurilor super-

eroilor americani Batman, Thunder Strike, Blade, Spiderman Unlimited, Conan the Barbarian, Dr. Strange, X-Force, The Executioner, Buffy – the Vampire Slayer, Insane Clown Posse, Generation X, Elektra, X-treme X-men, Hawkeye etc. “Deși debutul editorial a fost la revista Luminița, cu serialul comic ‘Năzdrăvăniile lui Păcală’ în 1968, perioada de incubație a dorinței de a desena BD a durat mai mult de un deceniu. După absolvirea facultății am fost repartizat la Timișoara, unde am lucrat câțiva ani ca arhitect. În 1975 m-am întors în București și am început o carieră de desenator profesionist, prin publicarea unor serii de albume istorice precum: ‘Cavalerul Alb’, ‘Călugăreni’, ‘Misiune de sacrificiu’, ‘Carusel’, ‘Strămoșii’. De fapt, toate aceste activități au fost o pregătire a carierei mele în BD, ce s-a desfășurat după plecarea mea în America, în 1991. Am fost destul de norocos să continui meseria de desenator BD, în condițiile unei concurențe cu cei mai buni artiști din lume. Experiența din țară m-a ajutat să pot schimba destul de ușor stilul de desen și de tras în tuș, în funcție de necesitățile momentului. De asemenea, să colaborez cu cele mai mari edituri precum Marvel, DC, Dark Horse, Chaos, etc. şi cu mulți dintre artiștii americani sau străini care lucrau pentru aceste edituri. Am adoptat cariera de inker profesionist cu mai mult timp în urmă, mai exact în anul 1996.“, text parțial din mesajul trimis de maestrul Sandu Florea cu ocazia expoziției personale organizate în 2019 la Palatul Suțu – sediul Muzeului Municipiului București, expoziție din seria “Maeștrii ai Benzii Desenate Românești”, proiect propus de profesorul și autorul BD, Mihai Ionuț Grăjdeanu.

Maria dintre flori

Din documente, mărturii sonore și cântece binecunoscute cu linii melodice rearanjate, noua versiune a spectacolului "Maria Tănase� O poveste", creat de regizoarea Carmen-Lidia Vidu la Teatrul de Stat Constanța, redescoperă frânturi necunoscute din umanitatea și sufletul de adulata și controversata artistă, rămasă și azi singura divă-brand național a României. După recenta repetiție generală, acest one-woman-show al actriței Mirela Pană va avea premiera imediat ce condițiile sanitare vor permite redeschiderea Teatrului.

Flori, multe flori. Flori care răsar, cresc, se deschid în corole bogate, cărnoase, al căror număr crește de la scenă la scenă. Aceste plante sunt una dintre cheile existenței și repertoriului Mariei Tănase, consideră regizoarea CarmenLidia Vidu care se reîntoarce la istoria marii cântărețe românce într-un spectacol documentar muzical original, la șase ani de la prima sa întâlnire cu acest subiect. Regizoarea și-a revăzut scenariul şi se concentrează pe existenţa privată a Mariei "lui Tănase", așa cum apare ea în scrisori nepublicate sau în fragmente sonore ale unor interviuri rare cu rude, prieteni și apropiați, lăsând deoparte nebuloasa relațiilor artistei cu serviciile secrete și Securitatea, revelată de ultimele cercetări ale arhivelor.

Alături de colaboratoarea sa permanentă, graficiana și animatoarea Cristina Baciu, Carmen-Lidia Vidu păstrează aceași inconfundabilă amprentă vizuală a spectacolelor sale, dar într-un mod total diferit de seria "Jurnalelor de România". În decorul-light-design-video imaginat de ele, florile promit viață, bucurie, putere, glamour și succes, înainte de a înghiți existența Mariei sub un morman funerar de forme și culori. Actrița și cântăreața Mirela Pană și Carmen-Lidia Vidu au ales șase secvențe

muzicale care vin să explice de ce Maria Tănase spunea că trăiește cu adevărat doar

atunci când cânta - eșecurile sentimentale repetate, dificultățile materiale, dorința de emancipare și de recunoaștere într-o societate patriarhală, relațiile întotdeauna delicate cu autoritățile.

Liniile melodice sunt redesenate cu discreție și delicatețe de pianista Elena Gatcin, cu gândul la așteptările publicului de azi, păstrând însă autenticitatea melodică originală. La rândul său, Mirela Pană o

istorisește, nu o "întruchipează" pe Maria

Tănase, evitând cu grijă orice pastișare, atât în intonațiile textului în proză cât și în restituirea cântecelor. De altfel, mai mult decât documentarea parcursului existenței și creației unei artiste devenită simbol național, "Maria Tănase. O poveste" poate fi, pentru publicul de azi, o invitație la asumare și independență, două lucruri pentru care merită să arzi ca o lumânare aprinsă la ambele capete.

fotografii © Teatrul de Stat Constanţa (Marian Adochiţei)

ILUC

„La baza stilului meu stă o selecție de forme geometrice inspirate din folclor

Cosmin Iluc aka ILUC este născut în Botoșani, iar în trecut a activat ca artist urban sub un alt nume, The Fly� Este unul dintre artiștii vizibili, cu opere în spațiul public din mai multe orașe: București, Iași, Botoșani, dar și în afara țării, în Moldova, Serbia sau Germania� Stilul pe care și l-a dezvoltat ILUC este unul abstract, dar pe care-l recunoști imediat, fiind bazat pe geometrie și folclor� Descoperă mai multe despre el în interviul de mai jos: Cum ai ajuns să-ți creezi stilul personal și cât de greu este pentru un artist să se impună, să devină cunoscut, apreciat și căutat în România?

Stilul personal a plecat de la o confruntare între cele două pasiuni, geometria/desenul tehnic și istoria/folclorul. Acest stil, pe care îl vedeți astăzi, a evoluat în timp odată și cu abilitățile și cunoștințele mele. Cred că în orice faci, cheia este constanța. Personal, arta pentru mine reprezintă un hobby, nu simt o presiune pentru a fi căutat și cunoscut, și absolut tot ce fac în domeniu este pentru că îmi face în primul rând plăcere.

Cum decurge procesul tău creativ? De unde te inspiri, de unde începi, cum intri în mind set-ul necesar pentru a crea ceva de la zero?

Cum am spus și mai sus, la baza stilului meu stă o selecție de forme geometrice inspirate din folclor, care pot fi recunoscute în lucrările mele. De cele mai multe ori, sursa de inspirație este dată de locul unde urmează să desenez, fie că vorbim de o pânză sau de un perete exterior. În ultima perioadă, sursa de inspirație a fost atelierul Fabricate, un atelier în care am descoperit multe materiale necunoscute mie, pe care am încercat să le îmbin cu formele mele.

Cum ți-a schimbat street art-ul felul în care percepi arta și lumea în general?

Cred că street art-ul m-a ajutat să fiu mai relaxat și poate și mai puțin constrâns de reguli decât dacă, să zicem, aș fi urmat o educație artistică. De asemenea, street art-ul te expune mult mai mult la critici, dar și la interacțiunea cu diferiți oameni. De-a lungul timpului, fiind în zona asta de street art, am învățat cum să vorbesc cu cei care mă felicitau sau cu cei care mă înjurau deopotrivă.

Cât de mult te-a ajutat social media în cariera ta? Și cum crezi că influențează social media evoluția și percepția artei?

Social media, cu diferitele sale platforme, ajută foarte mult orice artist, mai ales prin abilitatea social media de a crea „efecte ale bulgărelui de zăpadă”. De asemenea, social media cred că demistifică destul de mult street art-ul și cultura

Bacău, Street Delivery Festival

Partitions

din jurul său și ajută artiștii să fie ceva mai accesibil oricărui om care dorește un mural sau un tablou.

Ești unul dintre artiștii urbani care are picturi murale și mai multe orașe. Povestește-ne un pic cum ai ajuns să faci asta și care e lucrarea ta preferată pe care ai făcut-o într-un oraș din România.

Mediul și prietenii au avut o influență foarte mare asupra mea, dar asta fără să-mi dau seama pe moment. Am avut lângă mine prieteni/colegi care încă din 2005 au adus și dezvoltat fenomenul de graffiti în Botoșani, și aici mă refer la Syhis, Relay, Boer, Byer (R.I.P) și mulți alții, dar culmea a fost că prima linie de vopsea am tras-o de abia în 2008, primul, mult spus, mural l-am realizat 3 ani mai târziu. În ceea ce privește lucrarea preferată, cred că unul dintre cele mai dragi proiecte este cel realizat în cadrul Street Delivery Bacău în 2018.

Care au fost lucrările care ți-au ridicat cele mai mari provocări?

Cel mai dificil proiect a fost cel din Chișinău, realizat împreună cu Izzy Izvne. Este vorba de un perete de 530 de metri pătrați, pe care l-am realizat în octombrie 2018, pe o vreme nu prea prietenoasă, pe o nacelă sovietică, care era controlată de la sol.

Din punctul tău de vedere, cât de important este pentru un artist să includă în opera sa și un mesaj socio-politic?

Din punctul meu de vedere nu e necesar să ai storytelling în arta convențională sau în street art. Să ținem seama de faptul că graffiti-ul este un stil de bază în street art, care în bună măsură nu are deloc storytelling. Eu sunt un exemplu destul de clar în sensul ăsta, pe mine m-a interesat mereu ca ceea ce fac să arate bine din punct de vedere vizual. Fiind inginer la bază, mă interesează mai mult tehnic totul să iasă bine.

Cu ce ai vrea să rămână cineva care trece pe stradă și vede lucrările tale?

Îmi doresc să las privitorului șansa de a-și imagina și vedea ce dorește în lucrările realizate, cred ca asta e partea frumoasă la arta abstractă.

Ce urmează pentru iLUC?

Plănuiesc să împing cât mai mult barierele creativității când vine vorba de arta în sine, dar și de modul în care este prezentată, de aceea sunt atât de recunoscător față de cei de la Fabricate, care mă ajută foarte mult în această privință. Tot împreună cu ei am realizat și prima mea expoziție solo - PARTITIONS - ce poate fi vizitată până pe 7 mai la Footshop București.

Chişinău - Modova, project with @ IZZYIZVNE

Film

PREMIERĂ:  Babardeală cu bucluc...  ARMY OF THE DEAD CINE COMBO:  MADS MIKKELSEN  Eroii lui MARK MILLAR POINT OF VIEW:  Mainstream & Night of Kings ANIVERSARE:  MULHOLLAND DRIVE STREAMING:  Filme și seriale documentare ANIME:  Anime și

roboți în stil american

IN THE MOOD FOR… CANNES

Pentru că mai nou pentru cei tineri face senzație trailerul de la „ShangChi and the Legend of the Ten Rings” nu puteam să nu-mi amintesc de nestemata cinematografică în care l-am descoperit pe Tony Leung Chiu Wai și care ne-a cucerit cu delicatețea poveștii de iubire din capodopera lui Wong Kar-Wai, din 2000, cu muzica lui amețitoare și un scenariu asemenea unei dantele demne de Muzeul din Bruxelles. După un an de aproape secetă totală, lumea își dorește să revină pe Coasta de Azur și să se bucure de niște premiere care să-i meargă la suflet. Ar trebui poate să fim recunoscători că pauza nu-i atât de mare ca din 1939 până în 1946, când, din pricina războiului se renunțase la ideea de festival, chiar dacă îi obseda să-i facă măcar un pic de concurență Mostrei de la Veneția. Nu știm dacă producțiile deja selecționate și etichetate ca aparținând puținilor aleși dintre numeroșii participanți la râvnita competiţie oficială vor avea aceeași soartă ca năpăstuitele de acum peste opt decenii care au fost jurizate în deja alt mileniu, în 2002, când au fost răsplătite selecționatele din Ediția care n-a mai avut loc. Cele din 2020 au mai circulat în companii alese, au ajuns, printre picături pe marile ecrane, dar acum toată lumea e cu ochii pe acest iulie nădăjduim, măcar parțial post-covid. (în care e strecurată inclusiv Ziua Națională a Franței). Ar fi interesant de văzut ce vor programa pe 14 și dacă va veni însuși președintele Emmanuel Macron, așa s-ar cuveni! Deocamdată s-au blindat cu Marion Cotillard, oscarizata, deși le place să spună că Palme d’Or-ul este nec plus ultra. Și au dreptate. Filmele lui Leos Carax sunt destul de bizare. „Annette”-ul de față se petrece la Los Angeles. Adam Driver, senzațional în „Paterson” și „BlacKkKlansman”, (acesta din urmă în regia lui Spike Lee care anul acesta este președintele juriului, rămas de anul trecut), de astă dată este Henry, ce altceva decât un actor de stand-up, iar ea, Ann, cântăreață de renume internațional, asemenea lui Edith Piaf, pentru a cărei întruchipare a luat toate premiile posibile. Muzica este compusă de Sparks, un duo poprock american de la sfârșitul anilor ’60. Relativ original este faptul că va ieși simultan în toate cinematografele din Franța (firește, dacă vor fi deschise), dar trebuie să recunosc că le-au luat-o mult înainte Studiourile PRO atunci când proiectau pe ecranele din România și îl scoteau și pe DVD pe premiatul, înduioșătorul și genialul „California Dreamin’”al regretatului și de neînlocuit Cristian Nemescu, după ce fusese selecționat la Un Certain Regard, tot la Cannes, și unde avea să ia și premiul. E cam tot ce știm despre cea de-a 74-a Ediție, în afară de faptul că va fi extrem de eco, dacă se poate doar cu motociclete electrice și cu transmisii ale ceremoniilor de deschidere și închidere pe Canal Plus, dar și în parteneriat cu sălile de cinema. Va fi oare mai tolerant Thierry Fremaux cu Netflixul și celelate platforme, cîndeva hulite? La sfârșitul lunii mai vom afla selecția oficială, iar pe 17 iulie palmaresul.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, pe ecranele din România

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, marele câștigător al celei de-a 71-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, apare pe ecranele din România din data de 7 mai 2021. Lungmetrajul regizat de Radu Jude (Aferim!, Toată lumea din familia noastră, Tipografic majuscul, Inimi cicatrizate) a fost singurul film românesc selectat la Berlinala de anul acesta.

Filmul urmărește povestea Emiliei, interpretată de Katia Pascariu, profesoara de istorie a cărei carieră are de suferit după ce a încărcat pe un site specializat un clip porno cu ea, filmuleț care a ajuns să fie dezbătut public. Cazul lui Emi, care nu este rupt de realitate, căci în ultimii ani, în presă, au apărut astfel de exemple controversate, este punctul de plecare în construcția unei analize tranșante a reprezentanților societății noastre care încă se luptă să se adapteze și să treacă peste schelele lăsate în urmă de sistemul comunist. „Filmul folosește situația excepțională în care se află Emi ca să vorbească despre mai multe lucruri, să zicem că e un pretext ca să creeze această satiră socială. Emi este, în primul rând, o femeie foarte ocupată pentru că e profesoară, mamă și soție, deci din start m-am gândit că e complicat să ții toate aceste aspecte într-un echilibru și să îți iasă toate bine. E inteligentă, e o profesoară foarte bună de istorie, pasionată, cred că e destul de orgolioasă, așa am perceput-o.” - Katia Pascariu.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a fost mult lăudat de critici în presa internațională, fiind caracterizat drept „provocator și profan”, „unul dintre primele exemple de operă

autentică de autor care au apărut într-o

lume răscolită de Covid-19”, „un rechizitoriu nimicitor asupra României moderne”, „Se simte ca fiind revoluționar. O simplă premisă poate servi ca portal spre o critică socială profundă, pentru cei dornici să facă pasul hotărâtor”. „Sigur că filmul are numele ăsta extrem de jucăuș sau de provocator, care nici măcar nu e titlul inițial ci unul venit pe parcurs, dar e un film extrem de serios. E un film care discută despre prejudecăți și despre normele noastre morale, despre agresivitatea și vulgaritatea vieții de zi cu zi, despre care sunt granițele, care sunt limitele acceptării sau non-aceptării, și pune niște probleme morale foarte serioase legate de societatea de astăzi. Pe de altă parte, ni s-a reproșat că nu facem suficient să atragem publicul pentru filmele românești de autor. Și atunci ne-am gândit la ce putem să facem cu filmul ăsta, pentru că el este subintitulat Schiță pentru un film popular, ca el să provoace sau să incite un public cât mai larg deşi nu e un film neserios și nici o comedie de moravuri bulevardieră.” – Ada Solomon, producător.

Vegas. Zombies. Acţiune! ARMY OF THE DEAD

Într-un Las Vegas infestat de zombies pe punctul de a fi ras de pe faţa pământului de către armată se infiltrează o trupă de mercenari năimiţi de un şef de cazinou pentru a recupera 200 de milioane de dolari depozitaţi într-un seif. Jaful perfect... cu condiţia să supravieţuieşti unei hoarde de creaturi agresive ce nu mai au nimic din apatia “morţilor-vii” clasici ai lui George A. Romero ba dimpotrivă, au dezvoltat un puternic instinct gregar şi o reactivitate care denotă o remarcabilă inteligenţă de turmă. Sinopsisul lui Army of the Dead regizat de Zack Snyder, ce va avea premiera pe Netflix pe 21 mai, dă senzaţia de déjà vu după Peninsula (sequel-ul de anul trecut la fabulosul Train to Busan din 2016), în care 4 coreeni refugiaţi în Hong Kong revin în Incheon, metropolaînchisoare pentru zombies, având ca miză recuperarea a 20 de milioane de dolari, dar se anunţă a fi într-o ligă mult, mult superioară acestuia şi nu doar prin spectaculozitate ci şi prin caracterul subversiv al mesajelor, ale căror ţinte sunt consumerismul şi paranoia conspiraţionistă.

Nu întâmplător Vegas-ul, “The Entertainment Capital of the World”, este ales de Snider ca spaţiu al acţiunii, dată fiind menirea sa de a face profit de pe urma fanteziilor personale ale consumatorilor, şi, în al doilea rând, fiindcă este situat la o distanţă foarte mică de... Area 51. Cineastul însuşi a admis public în cadrul Justice Con-ului desfăşurat online în aprilie că originea virusului care a generat pandemia zombie, ce va fi explicată pe larg în prequel-ul Anime pe care îl are în curs de finalizare tot pentru Netflix, Army of the Dead: Lost Vegas, este legată de Area 51, baza secretă ce alimentează de zeci de ani teoriile conspiraţiei clădite pe existenţa extratereştrilor şi experimentele înfricoşătoare realizate acolo de savanţii recrutaţi de guvern.

Dincolo însă de tuşele ironice din subtext, ceea ce face în principal Army of the Dead un Actioner de văzut este potenţialul său de pur entertainment escapist, căci mai avem nevoie din când în când de filme ridicol de costisitoare ca resurse şi de gratuite prin simplitate sau/ şi prin... excese, care să ne destindă frunţile şi nu să ni le încreţească. Iar acest efect ne este garantat de imaginaţia şi spiritul ludic de copil în corp de adult al lui Zack Snyder, deja certificat de filme precum 300, Sucker Punch, Watchmen, Justice League şi de, nu în ultimul rând, debutul lui în lungmetraj din 2014, Dawn

of the Dead, punctul zero al ataşamentului

său pentru zombies ca personaj colectiv de blockbuster de acţiune cu accente Horror. “When there is no room in Hell, the Dead will walk the Earth.”