PE GUSTUL NOSTRU: Ciorbele, mâncare identitară românească

Ciorbele, mâncare identitară românească

În urmă cu ceva timp Ministerului Culturii i se adăuga particula (și) “Identității” Naționale� Nu sunt lămurit dacă, în mai 2021, identitatea națională mai este de actualitate, dacă mai există oficialități preocupate de treaba asta� Căutarea pe Google ne bagă și mai mult în ceață, iar concluzia personală e că avem de a face nu cu un minister ci cu un mister al identității naționale�

Când se întâmpla chestiunea de mai sus m-am bucurat și mi-am zis că cineva se va ocupa și de gastronomie ca parte integrantă și importantă a brandului de țară. Există câteva încercări prin finanțările instituției invocate de recuperare și valorificare a patrimoniului material și imaterial unde își pot face loc și proiecte de profil culinar. Și cam atât.

Discuția despre ce ne reprezintă gastronomic e departe de a fi tranșată, de fapt, ea nu a fost dezbătută pe cât ar fi trebuit. Au tot fost initiative (cu onor mă număr printre cei care au concretizat câteva) particulare: conferințe, dezbateri, sesiuni de comunicări pluridisciplinare prin care să ne dumirim ce ar trebui să punem în blidul național. Una dintre concluzii, cea la care fac referire astăzi, aici, este ciorba. Prin ciorbă înțelegând toate zămurile practicate pe actualul teritoriu românesc, fie că le spunem borșuri ori năcreli, ciorbe acre sau dulci, storceag sau supă de Varză á la Cluj.

Îmi povestea un ghid de turiști români că, majoritatea covârșitoare a conaționalilor noștri ajunși cu autocarul prin capitalele lumii întreabă: unde mâncăm și noi o ciorbă? (cu varianta specifică - unde găsim și noi o ciorbă de burtă sau de văcuță?). Nu insist pe povestea căutatului de popasuri tecucene sau sibiene prin Berlin sau Florența. Spre deosebire de alte preparate cu valoare ceremonială sau rituală, ciorba este frecvent ignorată tocmai datorită firescului. Îi bagatelizăm importanța pentru că frecvența de consum (zilnică) nu o face specială. Dar nu există un alt preparat care să ne reprezinte mai bine ca națiune; spre deosebire de îndemnul comunist nici o masă fără pește, sintagma nici o masă fără ciorbă e o realitate statistică. Că ciorbe, supe fac și alte popoare, asta e indubitabil. De la supe creme la ramenuri, de la borșurile slave la ciorba de burtă turcească (diferite de ale noastre) Terra Culinaria abundă de zămuri. Dar și noi le avem pe ale noastre, fierturi care ne sunt specifice, iar diferențele se văd în detalii: sute/mii de combinări de ingrediente cu mirodenii.

Și o să vă rog să nu îmi dați iar în cap cu etimologia turcească. Ciorbe se fac și în China, și în Madagascar și în Suedia. Anumite ciorbe sunt inventate de anumite comunități. Altfel, ne ducem cu istoria până hăt departe pe când Homo Sapiens Sapiens a pus la fiert o bucată de carne și niște frunze sau rădăcini.

foto © Raciu Mihaela, Dreamstime.com foto © Sebalos, Dreamstime.com