4 minute read
ARTELE SPECTACOLULUI : Interviu HELMUT STÜRMER
ARTELE SPECTACOLULUI HELMUT STÜRMER
foto © Mihaela Marin
Advertisement
Vernisatăîn cadrul Festivalului Național de Teatru și accesibilă publicului până la fi nele lunii noiembrie,
expoziția retrospectivă Helmut Stürmer. Decor/
Costum/Desen de la ARCUB – Hanul Gabroveni din București s-a constituit într-o celebrare impresionantă atât a creației unei personalități marcante a artelor spectacolului din Europa, cât și a scenografi ei, ca vector esențial în defi nirea memorabilității actului performativ. La 80 de ani împliniți în 2022, cu zeci de spectacole antologice de teatru, operăși fi lm pentru care a creat decoruri sau costume peste tot în lume, indiferent că ne gândim la Azilul de noapte de la Nottara sau Orestia de la Norsk Teatre Oslo, la Madama Butterfl y de la Opera din Bonn sau Faust de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, legendarul scenograf român HELMUT STÜRMER, colaborator pe parcursul timpului al unor regizori iconici, precum Liviu Ciulei, Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Alexandru Dabija sau Ivan Helmer, reprezintă dovada realmente excepțională a ce înseamnăîn artă spiritul ‚practical magic’, mixul rarisim de creativitate ludicăși abordare pragmatică ce permite imaginației să dobândească consistență și contur material într-un mod incitant, atractiv și inteligibil pentru spectator, deopotrivă ca formăși sens. Pe forme și sensuri, ale imaginii, dar și ale cuvântului, în varii spații și timpuri, s-a clădit dialogul nostru, care nu și-a propus a fi unul de bilanț, demers sisifi c și redundant, la cât de mult s-a scris deja despre personalitatea și realizările în peste jumătate de secol de activitate ale minunatului domn Helmut Stürmer.
În expoziţie, publicul a putut descoperi o latură inedită a creaţiei dumneavoastră, lucrări de artă plastică realizate în timpul pandemiei. Interesant, pentru că oamenii, ca să-și echilibreze viața, caută în general forme de evadare complementare profesiei...
Păi, aşa, complementară este în primul rând pasiunea mea pentru sport și pentru schi, asta când vreau să mă eliberez complet de gânduri. Altfel, întotdeauna m-am ocupat de desen, pe lângă ce mai făceam
Serie Pareidolii
eu. Am început prin a fi , chiar ca student, ilustrator la diverse reviste, la Neuer Weg, la Neue Literatur, care erau ziare în București destul de serioase, pe vremea aceea. Deci, de multe ori, înainte de a mă apuca de scenografi a unei piese, ca să înțeleg bine piesa, eu încep să desenez personajele... nu sunt direct costume, sunt mai mult esența personajelor, să zic așa, cum le “citesc” eu, într-un fel de desen complet liber. Când am început această serie de Pareidolii și Buratini, lucram la Povestirile lui Hoff mann la Operă, iar acolo este o secvență în care personajul principal se îndrăgostește de o păpușă, de un manechin, și atunci am început să desenez o serie întreagă de personajemanechin. De acolo, mai departe, pur și simplu m-am jucat cu... culori, ca Jackson Pollock, adică am aruncat tușuri colorate pe hârtii multe, mișcându-le și interpretând puțin cursul culorilor, după care le-am lăsat să se usuce și am început să îmi imaginez ce îmi povestesc aceste pete. De aici vine pareidolia, ca titlu, dar povestea vine și din dialogul dintre Hamlet și Polonius, tatăl Ofeliei. Când își bate joc de Polonius, îi spune: ‘Vezi norul acela? Nu seamănă cu o cămilă?’ şi ăla zice: ‘Da, seamănă!’... ‘Nu-i adevărat, domnule, nu seamănă cu o cămilă, seamănă cu un câine!’. Asta este esența pareidoliei, să cauți sensuri care sunt numai ale tale, nu sunt ale pictorului. Adică, eu ofer norul interpretat și spectatorul poate să își facă propria imagine.
meDiO mONDO - Performance foto © Mihaela Marin
Realizările dumneavoastră artistice pot fi percepute sub extrem de multe fațete, așa cum și Polonius joacă în piesa lui Shakespeare multiple roluri, este bufon, este diplomat, este înțeleptul...
Am încercat întotdeauna să nu rămân cu… neamțul le spune Scheuklappen, adică ce au caii la stânga și dreapta ochilor, să nu se încurce pe stradă [ochelari de cal – n.r.], fi indcă așa poate și un scenograf să devină foarte fi xat pe o singură latură artistică. Fiindcă tata era compozitor şi mama era actriță, am fost întodeauna între diverse arte și n-am vrut niciodată să renunț la vreuna dintre ele. Am fost și actor o scurtă perioadă, la Teatrul German din Timișoara, deci am încercat mai multe. [...]
La 80 de ani aveţi în spate o carieră artistică stălucitoare, iar asta tot la Polonius mă aduce: ‘Th ough this be madness, yet there is method in’t’. Vă defi neşte creativ combinația între inspirația “nebună” și abordarea cerebrală. Îmi puteţi vorbi despre... metodă?
Încă nu știu care e metoda. Cred că metoda mea este într-un fel hărnicia, pentru că nimeni nu se naște geniu și nimeni nu se naște făcut pentru un destin artistic. E un drum atât de lung și atât de chinuitor uneori, iar educația mea catolico-germană mă duce întotdeauna la: ‘Tu ești de vină! Tu trebuie să faci! Tu trebuie să fi i cel mai bun!’, ceea ce nu este cel mai pozitiv lucru pentru copii, dar eu nu pot să uit asta... adică, această educație continuă să mă urmărească și de asta am avut emoții și cu expoziția asta: ‘Dom’le, dacă nu îmi reușește așa cum vreau eu, dacă nu reușește bine? Mă fac de baftă la 80 de ani!’. Adică, frica asta de a nu ajunge, de a nu fi destul de bun, mă urmărește - în sens negativ, că nu e ceva pozitiv -, dar, într-un fel, e și motor. [...]
