4 minute read
DANS CONTEMPORAN: Interviu Rebecca Journo
Foto © Caroline Capelle Tourn
REBECCA JOURNO
Advertisement
Rebecca, la puțină vreme după terminarea studiilor, ai fondat compania La Pieuvre împreună cu Véronique Lemonnier. De ce ai simţit nevoia să îţi creezi propriul cadru de operare?
Încă din timpul studiilor din Anglia, începusem să-mi doresc să mă pot angaja într-un demers personal care să implice întreg procesul de creaţie, de la chestionare până la cercetare, în loc să cultiv o abordare a dansului şi mişcării axată mai mult pe formă decât pe execuţie. Vroiam să mă îndepărtez de asta şi, atunci când am fondat compania, eu deja amorsasem creaţia primului meu solo, L’Épouse. Aveam deci nevoie de o structură în cadrul căreia să pot să-mi dezvolt proiectul. De asemenea, începusem deja cu Véronique să ne gândim la Whales, or şi în cazul acelui concept trebuia să putem avea o bază pe care să contăm şi care să ne permită să îl ducem mai departe.
Născută în Suresnes, Île de France, tânăra coregrafă Rebecca Journo a studiat dansul contemporan la Londra, pentru a lucra apoi cu elveţienii de la compania de repertoriu Konzert Theater din Berna şi cu trupa de teatru fizic irlandeză Brokentalkers. În paralel cu participarea la diverse proiecte în Anglia, Olanda, Belgia şi Franţa, REBECCA JOURNO a început să îşi producă, din 2017, propriile proiecte coregrafice, solo sau în cooperare cu Véronique Lemonnier, iar dipticul ei, aflat la graniţa între scris şi improvizaţie, L’Épouse/La Ménagère - alături de Whales, performance inspirat de cântecele balenelor -, a fost prezentat la finele primăverii, în cadrul IRIDESCENT, festivalul internaţional de dans contemporan organizat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Despre solourile ei, care explorează gesturile mecanice plecând de la arhetipuri feminine, şi despre căutarea temelor de cercetare coregrafică în apa oceanelor sau în filmele lui Tim Burton, am stat de vorbă cu Rebecca Journo într-o după-amiază în care temperatura de-afară prevestea canicula estivală.
L’Epouse
Whales
foto © Mehdi Baki
Fiindcă ai alăturat adineaori cei doi termeni, unde se trasează, în opinia ta, linia de demarcaţie între dans şi mişcare?
Între dans şi mişcare nu există prea multe frontiere. Pentru mine înseamnă aproape acelaşi lucru. Totul poate fi dansat. Fiecare mişcare poate fi abordată ca un dans şi eu nu fac nicio delimitare între gest, mişcare şi dans. Până la urmă, este o chestiune ce ţine de modul în care vede şi abordează fiecare gestul sau mişcarea, precum şi de destinaţia pe care o dă corpului, iar asta se conturează în urma cercetării, în decursul căreia îţi pui întrebări şi cauţi să găseşti calea ce ţi se pare potrivită. Răspunsurile pe care le afli nu sunt eterne, cel puţin nu în privinţa corpului, aşa că procesul de căutare poate fi considerat unul permanent, ca în orice domeniu, de altfel, în care avansezi pas cu pas, acumulând cunoaştere cu fiecare element pe care îl studiezi. Acumulezi date care pot să ducă, eventual, la o compoziţie coregrafică sau doar la un material brut şi nişte ustensile de lucru suplimentare. În fond, asta înseamnă cercetarea. Revenind, pentru mine nu există deci nicio diferenţă... dansăm aşa cum vorbim. E o chestiune de conştientizare. Şi de ritm, asta e adevărat, însă nu doar atunci când începem să ne distrăm şi apare ritmul putem vorbi de o formă recognoscibilă de dans, fiindcă în dans nu se pune problema unui început sau sfârşit, ci mai degrabă e o poveste care ţine de momentul când ţi se aprinde becul în minte, cum se spune. din fascinaţia comună pentru aceste animale şi pentru sunetele pe care le produc. În prima fază, pur şi simplu, ne-am propus doar să utilizăm sunetele în repetiţii, ca să vedem ce ar putea ieşi din asta, însă, ulterior, procesul a devenit mai analitic, fiindcă le-am ascultat în repetate rânduri cu multă atenţie, le-am asimilat bine şi, dintre ele, am ajuns să selectăm unele pentru a fi translatate în coloana sonoră a proiectului nostru. Care a devenit, într-un fel, o expresie a memoriei colective reprezentate de aceste sunete şi s-a constituit în temelia pe care am clădit apoi ritmul şi i-am dat personalitate. Muzica, creaţia sonoră, este în mod evident o traducere indirectă a toate acestea. Dincolo de componenta analitică a cercetării, nu trebuie uitat însă că esenţa procesului în sine rămâne acea experienţă senzitivă care s-a consumat - foarte instinctiv - la un anume nivel spiritual. [...]
Fiindcă ai subliniat importanţa cercetării, vorbeşte-mi un pic despre Whales, pentru că, din câte am înţeles, conceptul coregrafic se bazează pe o cercetare a voastră a... sunetelor balenelor.
Da, acesta a fost punctul de plecare. Pentru mine, acest proiect e interesant nu atât pentru forma în care poate fi văzut în prezent, care s-a definit în baza coloanei sonore, o partitură sonoră destul de precisă, cât prin tot drumul pe care l-am parcurs pentru a ajunge cu el aici, pe parcursul căruia a suferit numeroase modificări în proces. Experienţa expunerii la sunetul balenelor, mai ales la început, a fost una extrem de subiectivă. ‘Ce simt, ce resimt? Ce îmi aduce şi unde mă duce acest sunet?’ Acea experienţă m-a transportat în imaginar şi m-a pus realmente pe gânduri. Binomul meu Véronique, partenera mea de lucru, s-a lăsat la rândul ei repede fermecată de balene şi ideea proiectului a apărut - doar între noi două - ca un fel de curiozitate plecată
