DIALOGURI FĂRĂ NOTE: POPA CHUBBY

POPA CHuBBY

“E mult prea multă precauţie în muzica actuală şi asta o distruge”

Popa Chubby e un tip monumental! Nu la masiva lui prezenţă fizică mă refer, ci la impresionanta activitate ca muzician (performer, compozitor şi producător), definită poate cel mai relevant de consistenta discografie, care numără peste 30 de LP-uri scoase în aproape trei decenii de activitate frenetică. Prolificitatea nu importă însă decât ca bază de explorare a totalei lipse de îngrădiri a creativităţii şi talentului newyorkezului - format şi rulat înainte de a se lăsa adoptat de Blues, ca superchitarist, în anii CBGB’s pe scena Punk-Rock -, care surfează necontenit, cu o nonşalanţă imperială, pe crestele diferitelor valuri stilistice, asimilând şi reinterpretând en passant tot ceea ce îi “vorbeşte” într-un moment sau altul, indiferent că e vorba de Willie Dixon sau Ramones, de Leonard Cohen sau Jimi Hendrix. Autoproclamat “The King of New York City Blues” pe The Catfish (2016), nonconformistul muzician, care a lansat relativ recent un nou album, Emotional Gangster, a susţinut pe 19 iulie un concert memorabil în cadrul Open Air Blues Festival Brezoi, care ne-a oferit prilejul unui dialog despre ce stă îndărătul atitudinii sale de “badass” şi până unde se întinde pasiunea lui pentru muzică.

Să începem prin a vorbi despre Emotional Gangster, fiindcă pare deopotrivă un tribut, prin ‘clasice’ precum Hoochie Coochie Man sau Dust My Broom, dar şi un statement personal, gândindu-mă la Equal Opportunity, apropo de feminism, sau la manifestul anti-război Why U Wanna Make War?

Cred că ai putea să îl numeşti albumul meu post-pandemic. Viaţa ni s-a schimbat tuturor atât de mult în perioada în care am făcut acest album, încât mi s-a părut necesar să încerc să insuflu celorlalţi măcar un pic de optimism, eu fiind convins că, oricât ar părea de firave, există în continuare speranţe pentru Rock’n’Roll în viitor. Am ales deci o formă mai plăcută şi luminoasă pentru cântecele

foto © Popa Bogdan

mele, de la compoziţie sau interpretare până la înregistrarea lor, şi sunt foarte mândru de ce-a ieşit în final. Cred că piesele sunt realmente foarte bune şi convingerea mi-e întărită de faptul că atunci când le cântăm live, oamenii par să le adopte foarte repede. Până la urmă, totul se reduce la a face muzică bună, nu-i aşa? Iar eu pun tot sufletul meu în fiecare disc pe care îl fac. Ba chiar mai mult în cazul acestuia, dacă pot să mă exprim astfel, pentru că am simţit nevoia să-mi demonstrez mie însumi faptul că încă mai sunt capabil să fac muzică de calitate după aceşti doi ani de pandemie. Las la o parte aici Tinfoil Hat, care a fost un disc ceva mai personal, fiindcă mă refer la muzica menită să ajungă la un public mult mai larg.

Că ai menţionat Tinfoil Hat, despre el ai spus că a fost “foarte terapeutic”, cum ţi-a schimbat, de fapt, pandemia felul tău de a vedea şi aborda muzica?

Omule, asta-i o întrebare foarte grea, întrucât trebuie să recunoaştem că, înainte de pandemie, ne cam învăţasem să luăm lucrurile bune ‘for granted’, că ele ni se întâmplă sau vin de la sine. Mai ales când suntem conştienţi că le facem în felul ăsta de o bună bucată de vreme. Ori eu fac muzică de 30 de ani! Când eşti tânăr, la primul tău turneu, totul ţi se pare uimitor, incredibil, te bucuri din absolut orice, dar pe măsură ce timpul trece, unele chestii încep să ţi se pară un calvar. ‘La naiba, iar sunt cazat într-o cameră de hotel de doi bani!’ sau ‘Fir-ar, sunt 4 ore de mers cu maşina ca să ajung la festival!’, din astea... deși tu ai de-a face cu exact aceleaşi lucruri dintotdeuna. Ei, pandemia ne-a dat ca un fel de re-start şi inclusiv eu am reînceput să concertez cu o oarecare regularitate, chiar dacă am mai îmbătrânit şi, odată cu vârsta, inevitabil, tinzi să te bazezi tot mai mult pe propriile experienţe de viaţă. Ajungi să îţi dai seama că viaţa este, de fapt, în primul rând, despre experienţele care au potenţialul să te bucure şi să îţi facă plăcere. Încerc deci să abordez fiecare cântare live ca pe... cea mai plăcută experienţă din viața mea.

foto © Popa Bogdan

Referindu-te la Punk, spuneai cândva că “muzica trebuie să fie periculoasă”  Din perspectiva Blues-ului, ţi s-a schimbat convingerea cu trecerea timpului?

Absolut deloc! Ba dimpotrivă. Sunt un om în vârstă acum. Care are mai puţin de pierdut. Şi, drept urmare, sunt dispus să-mi asum mai multe riscuri. Vreau să încerc şi altceva, vreau să merg pe sârmă... să merg pe sârmă pe deasupra publicului şi să văd ce se întâmplă dacă voi cădea. Ar fi poate chiar mai bine dacă aş cădea, întrucât căderea ar fi spectaculoasă! E mult prea multă precauţie în muzica actuală şi asta o distruge! Da, această auto-suficienţă, gândul că am făcut asta... “perfect”. Ori tu, de fapt, trebuie să fii neînfricat şi să te abandonezi total, ca să poţi cânta cu-adevărat Blues. Trebuie să adopţi fiecare hârtoapă, să iubeşti fiecare obstacol, pentru că asta face Blues-ul nemaipomenit! [...]

Citiţi interviul complet cu POPA CHUBBY pe www.zilesinopti.ro

www.CLAPART.com

Entertainment-ul în viața cotidiană

Imaginați-vă că trăiți într-o lume în care nu există niciun fel de divertisment: fără filme, muzică, artă și, cu siguranță, fără hobby-uri pe care să le încercați. O viață fără divertisment ar fi plictisitoare, deprimantă și caracterizată printr-o concentrare monotonă asupra îndeplinirii responsabilităților exact ca o un mic robot. Ar fi trist, nu?! Pentru că divertismentul este ceea ce ne dă ocazia să facem o pauză de la monotonia vieții de zi cu zi și să împărtășim o experiență plăcută unii cu alții. Dacă fericirea îmbunătățește sănătatea și starea de bine, divertismentul este una dintre modalitățile principale de a obține fericire. De aceea, industria divertismentului este evaluată la sute de miliarde de dolari anual.

Cu toate acestea, din păcate, sectorul divertismentului se confruntă cu o serie de provocări semnificative ca rezultat direct al naturii mai competitive a acestui domeniu.

Așa cum este cazul într-un număr mare de alte domenii de activitate, dificultățile cu care se confruntă artiștii în zilele noastre sunt rezultatul sistemelor și ecosistemelor care au fost stabilite cu multe decenii în urmă și s-au solidificat în cele din urmă în norme societale.

În primul rând, să ne imaginăm o tânără artistă, de exemplu.

Când vine vorba de videoclipuri pe internet, melodiile unice ale tinerei noastre artiste nu reușesc să atragă atenția, deoarece platformele își schimbă mereu algoritmul pentru a găsi conținut nou. Drept urmare, ea nu primește suma de bani cuvenită pentru videoclipurile ei.

Încălcarea drepturilor de autor în industria muzicală este o altă problemă comună care afectează serviciile de streaming (cum ar fi Spotify, Napster și Pandora).

Dacă finanțarea este o posibilitate, de multe ori vine cu anumite contracte extrem de stricte pe o perioadă foarte lungă de timp. În aceste situații, artistul are foarte puțină putere de negociere și trebuie să fie dispus să renunțe la o mare parte din drepturile lui de autor (în multe cazuri, artistul primește doar 20% sau mai puțin).

Tânăra artistă din exemplul nostru ar putea trimite un demo unei case de discuri. Dar nu este atât de ușor pe cât pare. Demo-urile, sunt o tehnică frecventă de căutare a talentelor însă din păcate nu ajung întotdeauna la persoanele care sunt în măsură să determine dacă vor investi sau nu în acel proiect.

Deci, întrebarea principală este: Cum vom rezolva aceste probleme? Care este soluția?

Cel mai ușor răspuns este: descentralizare!

O industrie a divertismentului transparentă și motivată financiar este scopul final. O platformă unică în care artiștii pot strânge finanțare pentru proiectele lor, pot obține feedback în timp real, pot lansa materiale, își pot promova munca la scară globală, pot interacționa cu fanii lor și pot genera bani. Și vestea bună este că există o astfel de platformă: CLAPART!

Misiunea CLAPART este de a stabili o piață de evaluare și redevențe pentru artă, imparțială și lichidă; un loc în care iubitorii frumosului și creatorii pot comunica între ei, pot deveni parteneri de business și pot culege împreună beneficiile.

Pentru mai multe informații despre proiectul românesc inovator CLAPART, accesați website-ul www.clapart.com

Artă

CAPITOLUL ARTĂ ESTE SUSȚINUT DE

O introducere în lumea lui Alex Da Corte

La mijlocul anilor ‘60 ai secolului al XX-lea, arta începe să cuprindă diferite manifestări care situează în prim plan ideea, conceptul și procesul operei, considerate mai semnificative decât forma concretă a unei anumite creații. Acest tip de manifestare primește numele de artă conceptuală, fiind privită ca o revoltă împotriva formalismului, în care s-au regăsit numeroși artiști contemporani, precum și Alex Da Corte

Artistul lucrează cu imagini suprarealiste și obiecte banale, explorând termeni precum consumerismul, pop culture, mitologia și literatura pentru a conecta ideea pe care o avem asupra identității noastre la cultura de consum. În lumea sa suntem cu toții puțin neobișnuiți, o sumă de părți unite prin ceea ce ne înconjoară, împărtășind aceeași greutate existențială. În această lume avem și noi acces, până în data de

8 ianuarie 2023, la Muzeul de Artă Modernă

Louisiana (Danemarca), cu o experiență vizuală impresionantă, Mr. Remember, prima prezentare aprofundată din Europa a lucrărilor art-star-ului venezueliano-american.

Prin această expoziție, muzeul își continuă angajamentul puternic față de artist, care a început în primii ani ai carierei lui Da Corte cu achiziția instalației Delirium I (2014) și a filmului său, Chelsea Hotel No. 2 (2010). Cu o abordare Pop culture

americană ce ne amintește de operele lui Andy Warhol și Roy

Lichtenstein, lucrările sale posedă adesea o dualitate în care tristețea întâlnește ludicul.

Rubber Pencil Devil reprezintă o parte centrală a expoziției și poate chiar cea mai importantă. Lucrarea constă într-un film de două ore și patruzeci de minute, compus din 57 de scurtmetraje, pentru care Da Corte a construit manual scenografii unice și un mediu de proiecție care servește ca o extensie poetică a filmului, cu mobilier sculptural și un covor care seamănă cu un teren de fotbal. Filmele se referă la clasicele emisiuni TV americane pentru copii, cum ar fi Mr. Rogers, cei șapte Pitici din Alba ca Zăpada și Bart Simpson.

Artistul interpretează el însuși multe dintre aceste personaje într-un stil atât umoristic, cât şi jucăuş, în timp ce ritmul filmului a fost încetinit, dând un sentiment de melancolie și de alienare. Pe lângă instalațiile cinematografice sunt expuse și o serie de lucrări sculpturale, picturi și desene pentru a oferi o privire de

ansamblu asupra practicii artistice a lui

Alex Da Corte. Amestecul de lucrări timpurii și complet noi, într-o scenografie total copleșitoare, cu podele special concepute, pereți viu colorați, lumini de neon și arome caracteristice, ne deschid ușa către o realitate paralelă, dar de care aparținem fără să ne dăm seama.