POINT OF VIEW: DUNE

DUNE Un „Lawrence of Arabia” în spațiu

De la adaptarea din 1984 a lui David Lynch a romanului scris de Frank Herbert, niciun regizor nu s-a mai gândit să se mai aventureze în a încerca să îl aducă pe marile ecrane. Motivele? Prea complicat. Prea multă informație. Prea puțin timp. Prea puține resurse. Mergem pe repede înainte 37 de ani și îl primim în arenă pe (poate) singurul regizor care se poate lua la trântă cu Nolan pe ce înseamnă sci-fi blockbusters, canadianul Denis Villeneuve. Cu Arrival (2016) și Blade Runner 2049 (2017), acesta și-a consolidat deja un nume la Hollywood în ceea ce privește filmele SF, deci numirea sa la cârma unui proiect atât de ambițios și mare ca Dune nu a surprins pe nimeni.

Încă de la început ne este clar prezentat faptul că aceasta este doar prima parte, așa că să nu ne așteptăm la o concluzie după cele 2h și 35 de minute. Ceea ce în sine este un câștig. Lynch a încercat să înglobeze toată cartea în mai puțin de atât. Măcar de data asta și-au dat producătorii seama că n-are sens să înghesuie totul. Dar cum reușești să o iei de la 0 acolo unde cineva ca Lynch a cam eșuat (și asta o zice el, nu eu)? În primul rând, te asiguri că îți aduni oamenii potriviți să dea viață unor personaje deja bine cunoscute. Primul merit al oricărui regizor atunci când vine vorba de un film este să își construiască o distribuție care să funcționeze, iar Villeneuve a reușit asta cu brio.

Eu nu am citit cărţile lui Herbert, deci nu știam mai nimic despre lumea pe care urma să o văd. Villeneuve însă nu pierde prea mult timp pentru a explica clar premisa și a ne introduce fără efort în universul lui Dune: Arakis, o planetă pe care se aflau mirodeniile (cele mai de preț substanțe din univers), este trecută de sub egida casei Harkonnen, care a exploatat-o timp de ani buni, sub cea a casei Atreides, condusă de Leto Atreides (Oscar Isaac), care vrea să facă pace cu locuitorii Arakis-ului, fremenii. Ceea ce poate la prima vedere să se simtă ca un amalgam de informații este bine explicat și ilustrat (fiecare planetă ne este prezentată ca să ne facem o idee despre cine, ce și unde) dar fără să se simtă ca un documentar și să piardă din vedere firul narativ.

Costumele sunt superbe și nu arată deloc cheap pe toți cei ce le poartă (chiar și pe Chalamet care are, probabil, undeva la 30 de kg), universul la care s-a înhămat Villeneuve este unul mult mai mare decât cel pe care l-a prezentat, chiar dacă a făcut o treabă excelentă în a sustrage esențialul și a construi o epopee de o magnitudine uriașă, fără a se abate de la a-și lăsa și amprenta pe ici pe colo și a nu construi doar un film de tip sci-fi în general. Hans Zimmer a reușit (din nou) să creeze un soundtrack de zile mari, efectele speciale sunt ridicate la cel mai înalt nivel, iar imaginea îmbibată în nisipul caracteristic romanului este bombastică și plină de culori vii și puternice.

Pe scurt, partea a doua trebuie să se ridice la niște standarde foarte, foarte înalte. Și dacă există cineva care să o facă, e tot Denis Villeneuve.