ARTĂ CONTEMPORANĂ: DANIEL RĂDULESCU

DANIEL RĂDULESCU

Sculptorul care transpune volumetric propriile trăiri

Daniel Rădulescu este un artist complex și complet, fiind unul dintre cei mai apreciați artiști români ai momentului. Transmite

prin intermediul oțelului

ceea ce gândește, simte și trăiește. Lucrează fără matriță sau formă, aș spune asemenea unei imprimante 3D umane, însă nu este suficient, căci întregul proces presupune și o conectare la universul său lăuntric, lăsându-se ghidat de propriile experiențe și senzații și inspirat de corpul și psihicul uman. Cu metalul a fost „o dragoste la prima flamă”, dar până să ajungă să lucreze cu oțelul s-a jucat cu mai multe materiale, de la piatră, lemn, rășină, lut, ipsos, până la fructe. Sculpturile lui Daniel și-au găsit până acum căminul în doisprezece țări de pe patru continente. Luna aceasta va fi unul dintre artiștii care reprezintă România la Expo Dubai 2020, una dintre cele mai grandioase expoziții din istorie, un eveniment special organizat o dată la cinci ani, la care se estimează că vor fi prezenți aproximativ 25 de milioane de vizitatori, urmând apoi să plece spre Africa de Sud, unde va participa la o altă expoziție care are loc în Johannesburg. Puteți face cunoștință cu lucrările sale și în online, pe site-ul danielradulescu.ro.

Balance, struggle and support / foto © Cristian Vasile

Daniel, ai fost întotdeauna preocupat de artă?

Am fost întotdeauna preocupat de pasiunile mele. Cea mai fragedă amintire pe care o am implică un creion și o foaie de hârtie. Ulterior am intrat la școala de Arte Plastice secția grafică, unde am petrecut 8 ani. Imediat după bac, pasiunea s-a îndreptat spre grafica 3D, lucru pe care l-am făcut intens timp de 5 ani în 6 studiouri de grafică din București.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru sculptură și cum de ai ales să te concentrezi pe o carieră în domeniu ?

Pasiunea pentru sculptură am avut-o mereu, îmi amintesc la 18 ani când am ajuns în București și mă plimbam prin parcul Carol, am rămas copleșit și fascinat de „Giganții” din piatră al lui Dimitrie Paciurea și Frederic Storck. O lungă perioadă, sculptura s-a regăsit în mine prin alt mod, desenele erau mult mai volumetrice, făceam multă sculptură digitală, ulterior nu-mi mai scoteam mâinile din lut și de aici a început un proces

întreg de căutare a materialului pe care îl pot sculpta. La 24 ani, am vrut un capitol nou în viață și am continuat studiile la Universitatea de Arte Plastice secția sculptură. Faptul că a ajuns să fie o carieră nu a fost un plan inițial, mai degrabă un vis cu nuanțe de fantezie, știam că mă face fericit și am fost îndeajuns de încăpățânat și motivat cât să nu renunț chiar și atunci când a fost foarte greu.

Există anumite motive pentru care ai ales să lucrezi cu metalul? Ai încercat să lucrezi și cu alte materiale?

Până să ajung să lucrez cu metal, am experimentat foarte multe materiale, de la piatră, lemn, rășină, lut, ipsos și chiar fructe. Toate au povestea și frumusețea lor, dar cu metalul a fost diferit, un fel de dragoste de la prima flamă. Încă sunt fascinat de modul în care oțelul devine lichid în fracțiuni de secunde, cum în duritatea lui, daca știi să-i acorzi atenția, respectul și răbdarea necesară, te ascultă și se modelează așa cum vrei.

De unde te inspiri în crearea modelelor? Cum îți vin ideile și

ce însemnătate au pentru tine? Cea mai bună sursă de inspirație pentru mine este omul, mă fascinează atât psihicul cât și anatomia lui. Un alt reper sunt trăirile și experiențele proprii, când trăiesc ceva intens încerc să-l despic în multe idei și caut moduri să-l transpun și volumetric.

Ai o sculptură preferată de care ți-a fost greu sau nu vrei să te desparți? Te leagă vreo poveste mai specială de vreuna

Back to stars

foto © Sorin Onisor

Foto © Cristian Vasile

Agony 2 The Soul Speech

dintre lucrările tale?

Fiecare sculptură își are povestea ei și reprezintă o perioadă din viața mea, paradoxal, să ajungă în colecția cuiva reprezintă un pas final pentru fiecare lucrare, cel puțin așa îmi place mie să cred, de multe ori abia atunci o consider finală și completă, până la urmă de asta a și fost creată, să bucure un spațiu și să aducă întrebări și emoții celor din jur.

Care este procesul prin care metalul trece până să ajungă la forma finală? Cum începe

totul? Totul începe cu o idee schițată pe hârtie și șlefuită mental mai multe zile, unele ajung să fie desenate mai departe, altele chiar proiectate 3D. Există excepții unde pur și simplu intru în atelier și adaug straturi de metal. Din punct de vedere tehnic, sculpturile le fac prin fuziunea a două tehnologii de sudură, sunt lucrate prin adaos de zeci, sute sau chiar mii de straturi de oțel. Le ofer expresivitatea direct, fără matrițe sau formă, anii de grafică 3d din spate m-au ajutat să vizualizez mai concret forma finală.

Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?

Pe lângă satisfacție, extaz și dopamină pompată la maxim, există și o latură de neplăceri, pericole, frustrări, insomnii, agonie. Dar toate fac parte dintrun mecanism comun, extrem de complex, care necesită timp și răbdare să înțelegi că nu ar funcționa una fără cealaltă. Iar la final, conștientizezi că îți place absolut totul fix așa cum e, nu ai schimba nimic.