de operă şi opera cinematografică” � � � � � � � � � � � � � � � � � � B.D.: Maeștri ai benzii desenate românești: ȘERBAN

ISTVÁN SZABÓ

Muzica de operă şi opera cinematografică

Câştigător de Oscar, BAFTA şi David di Donatello, multiplu premiat la festivalurile de Cannes şi la Berlin, longevivul cineast maghiar István Szabó reprezintă una dintre cele mai importante valori pe care Europa de Est le-a dat artei cinematografice. Invitat special la TIFF, realizatorul octogenar şi-a prezentat cel mai recent film, Raport Final, o nouă colaborare cu Klaus Maria Brandauer, actorul pe care l-a făcut celebru în anii ’80 prin Mephisto, Colonelul Redl şi Hanussen. Plecând de la pasiunea pentru operă a personajului principal din Raport Final, ne-am reamintit că pentru István Szabó muzica clasică nu este un jucător pasiv cu rol estetic în fundalul filmelor sale ci, în frecvente cazuri, chiar una dintre pietrele de temelie ale poveştilor pe care şi le imaginează, şi asta încă de la scurtmetrajul său de diplomă, Koncert, din 1963, dar cu dovezi mai relevante peste ani în portofoliul său, precum Taking Sides, Offenbach Secret sau Meeting Venus. Un dialog pe această temă cu unul dintre maeştrii celei de-a 7-a arte a fost realmente un privilegiu.

În Raport Final, muzica are, la propriu, ultimul cuvânt� Ce poate explica importanţa pe care o daţi constant muzicii în crearea unei poveşti cinematografice?

Este ceva personal. Tatăl meu a murit când eu aveam 7 ani şi atunci am fost nevoiţi să ne mutăm - împreună cu mama şi cu sora mea - în casa bunicii, în care locuiau şi mătuşa mea cu soţul dânsei. Cei doi formau un cuplu foarte interesant. Cântau în fiecare duminică la pian piese de muzică clasică la patru mâini şi câteodată invitau şi alţi oameni să facă acelaşi lucru. Iar eu, copil fiind, am devenit persoana care îi ajutam întorcând paginile partiturilor. Dar, desigur, habar n-aveam să citesc notele, aşa că trebuia să ascult cu atenţie muzica şi să aştept să primesc un semn de la ei... şi atunci întorceam pagina.

În felul ăsta am învăţat pe de rost compoziţii fantastice de Beethoven, Haydn, Schubert, Chopin, ba chiar am început să intuiesc momentul când trebuia să întorc foaia. Mai târziu, m-au dus la operă, părând să cunoască cum trebuie cântate notele. Stăteam acolo în întuneric iar el avea o lămpiţă, privea partitura, şi nu întotdeauna era fericit cu felul în care se cânta... şi mai am destule amintiri din astea. Muzica este o parte foarte importantă din viaţa mea. [...]

Final Report Meeting Venus (Istvan Szabo și Glenn Close la filmări)

Raport Final se încheie cu cele două coruri, al copiilor care interpretează Bach şi al adulţilor cu Wagner� Prima metaforă e clară dar semnificaţia alegerii fragmentului din Tannhäuser pare mai greu descifrabilă���

Lucrurile stau ridicol de simplu. Am pus în scenă Tannhäuser în săli de operă, mai întâi la Paris şi apoi în Germania, cunosc această capodoperă pe dinafară şi mi-a venit în minte imediat ce am fost întrebat ce ar trebui să cânte Klaus [Maria Brandauer] la final... pentru că am ţinut neapărat ca el să cânte. Dacă eşti o persoană talentată poţi să fii capabil să cânţi măcar un pic fiindcă talentul înseamnă energie, energia de a crea, şi dacă ai această energie creativă, sau această cunoaştere, asta transpare mai mult sau mai puţin şi în exteriorul tău. El [personajul] a visat întotdeauna să devină cântăreţ de operă cu toate că era deja un om împlinit, un cardiolog de succes. Opera reprezintă marea lui dragoste. Nu întâmplător s-a căsătorit cu o cântăreaţă de operă, fiindcă petrecând atât de mult timp în sala de operă nu a avut posibilitatea să cunoască multe alte femei. Deci când asistentul meu m-a întrebat ce ar trebui să cânte, am răspuns fără ezitare Tannhäuser pentru că ştiam fantastica muzică de cor şi puterea enormă care este ascunsă în ea, şi am vrut să arăt această putere enormă la sfârşitul filmului meu... ca un ‘Fuck offff!’. Sunt sigur că mă înţelegi.

Cred că da, mai ales amintindu-mi că, după experienţa montării Tannhäuser la Opéra national de Paris-Palais Garnier în ‘84, v-aţi jucat din nou cu opera lui Wagner în Meeting Venus�

Asta-mi aminteşte de ceva amuzant. Un mare producător englez, David Puttnam [Chariots of Fire, The Killing Fields, The Mission], mi-a propus să lucrăm împreună, având ideea minunată de a face un film după romanul lui Chesterton, The Man Who Was Thursday. Cartea mi s-a părut că vorbeşte despre vremurile noastre, chiar dacă a fost scrisă cu mai mult de 100 de ani în urmă [în 1908], mi-a plăcut şi mi-am făcut chiar unele însemnări pe marginea ei, ba chiar am început să schiţez un scenariu. M-am întâlnit atunci la masă cu David, care era însă într-o dispoziţie foarte proastă datorită, mi-a spus el, unor experienţe neplăcute cu nişte producători francezi. ‘Nu-ţi fă probleme’, i-am zis, ‘e o chestiune de mentalitate.’ Şi ca să îi schimb starea de spirit i-am povestit toate experienţele pe care le avusesem cât am lucrat la Opera din Paris şi care erau diametral opuse a absolut tot ceea ce ai ajuns tu să vezi în film. David a ascultat cu atenţie şi când am ajuns la cafea mi-a spus: ‘Uită de Chesterton, ăsta va fi proiectul nostru.’ ‘David, dar asta nu e o poveste, sunt doar nişte anecdote.’ ‘Îţi dau două săptămâni. Aşează-te şi scrie un scenariu!’, a spus David Puttnam... preşedintele studiourilor Columbia. ‘OK, încerc să îl scriu.’ Asta a fost povestea acelei întâlniri în urma căruia s-a născut Meeting Venus.

foto © Marius Mariș

Citiţi interviul complet cu ISTVÁN SZABÓ pe www.zilesinopti.ro

Maeștri ai benzii desenate românești: ȘERBAN ANDREESCU

Cu o experiență de peste 25 de ani dedicată cărților pentru copii, Șerban Andreescu lucrează în manieră clasica și digitală, realizând ilustrații, benzi desenate și grafică publicitară. “Pe la vârsta de șase ani îmi plăcea să îmi desenez jucăriile, îmi cumpăraseră părinții niște caiete de desen cu foaie groasă. Cum aveam o mașinuță sau cine știe ce jucărie mai interesantă, încercam să o reproduc, să îi găsesc formele”, ne povestește artistul.

“În aceeași perioadă începusem să citesc reviste ilustrate pentru copii. Mai vedeam la televizor și filme de la Walt Disney, de unde aveam personaje preferate.

Încercam să reproduc până la perfecțiune aceste

personaje� Acestea mi-au aprins un beculeț. Mi-am dat seama de mișcările acelor personaje și le desenam figurile foarte caraghioase. Scopul meu era să îi amuz pe cei care se uită la desenele mele. Am început să studiez și propriile mele personaje, pentru a observa reacțiile oamenilor. În acest fel, aflam dacă îi distrează munca mea.”

Bucuria copilăriei se regăsește din plin în lucrările lui Șerban Andreescu. Cele mai multe din publicațiile sale abordează subiecte românești, povești mai vechi sau mai noi, colorate, vesele, pline de aventură. “Desenam mult în școala generală. Am ajuns să am prima publicație în revista școlii, când eram în clasa a VIII-a. Bineînțeles că prima publicație a fost o bandă desenată. Eram atras de aceasta pentru că îmi

oferea posibilitatea să exprim o întâmplare prin

multe ilustrații”, continuă maestrul. “După școala generală a urmat liceul. Prin clasa a X-a am încercat să public bandă desenată și la revista liceului, dar nu a avut succes. Elev fiind, prin ilustrația mea am luat în derâdere un profesor, nu neapărat o persoană anume. Profesoara, văzându-se lezată, mi-a zis: ‘Cum să publici ceva împotriva profesorilor?’. În schimb, tot în această perioadă,

am încercat și la revista

Cutezătorii și m-au acceptat ca un viitor colaborator. După 1990 nu mai exista doctrina politică în reviste, nu se mai impuneau anumite subiecte în publicații. Astfel am publicat un serial de acțiune ce avea drept personaj un samurai. Chiar după revoluție, înainte de a produce serialul despre samurai, am făcut un

album având drept erou

un ninja. Acest album urma să fie publicat de o editură particulară, dar nu a apărut în 1990 ci în 1991. Așa că serialul a apărut în Universul copiilor înaintea albumului. Pot considera că este primul meu album publicat la scară mare, pentru că a avut un tiraj extraordinar de mare. A fost un record care se poate depăși cu greu chiar și în zilele noastre. Au fost publicate o sută de mii de exemplare, ceea ce la ora actuală este un vis. De atunci public

continuu albume de bandă desenată și cărți cu

ilustrații pentru copii.”