CEZARA DAFINESCU - “File din povestea uneiactriţe încântătoare”

CEZARA DAFINESCU File din povestea unei actriţe încântătoare

Distinsă cu Premiul pentru întreaga carieră la Gala TIFF 2021, îndrăgita actriţă de teatru şi film Cezara Dafinescu a debutat acum jumătate de secol pe marile ecrane prezentând un concurs în comedia Brigada Diverse în alertă! şi tot cu aproximativ 50 de ani în urmă a început povestea ei de dragoste cu publicul de teatru, indiferent că a apărut în faţa acestuia ca Wanda Serafim în Gaiţele, Sandra în Zbor deasupra unui cuib de cuci, Alta în Act veneţian sau Ina în Campionul. Şi pentru că odată cu trecerea timpului tot mai multe file s-au adăugat acestei poveşti care încă nu s-a sfârşit, am considerat nimerit să o răsfoim din nou ca să ne reamintim de unele aventuri teatrale şi cinematografice care îi jalonează capitolele şi care au imprimat-o pe Cezara Dafinescu într-un fel minunat, de neşters, în memoria spectatorilor aparţinând mai multor generaţii.

Aş vrea să plecăm în dialog lămurind circumstanţele în care s-a produs acel declic care v-a făcut să credeţi, adolescentă fiind, că puteţi deveni realmente o bună actriţă. A trebuit să credeţi cu tărie în acest lucru, presupun, ca să daţi şi a doua oară examen la Teatru…

N-am crezut. Eu consider că atunci când trebuie să se întâmple ceva se întâmplă sau, mai precis, nimic nu e la voia întâmplării şi tocmai că nu m-am gândit niciodată să mă fac actriţă. [...] La Sibiu, unde m-am născut, am vrut să fac balet, dar cum se vedea c-o să fiu înaltă şi pe vremea aceea parteneri erau puţini, mi s-a sugerat că n-o să am partener. Şi atunci leoaica din mine, chit că aveam doar 8-9 ani, s-a supărat atât de tare încât am zis ‘Da? N-am voie să fac ce vreau eu? Atunci fac ceva diametral opus!’ Şi diametral opus faţă de graţia baletului a fost atletismul. Mătuşa mea era antrenoare emerită, avea campioni, şi m-a luat în grupa ei, am făcut liceul sportiv şi, cum râd eu mereu, noi, leii, când ne-apucăm de ceva trebuie să fim primii... am devenit campioana ţării la juniori. Natura a făcut însă în aşa fel încât să am un accident când eram în lotul ţării la atletism şi cum şase luni pentru un sportiv de performanţă înseamnă imens a trebuit să renunţ. În paralel, părinţii voiau să dau la medicină. M-am pregătit serios pentru medicină cu şefii catedrelor de anatomie

de-acolo şi când au fost de acord că sunt de nota 10 l-au chemat pe tata. Tata, Generalul Dafinescu, nu suporta să merg eu la teatru, voia o facultate serioasă. După ce ăia au spus că ştiu carte, eu am zis însă... ‘Da? Bine, pa, eu dau la Teatru!’. Scandal în familie, suferinţe, dar tata a zis totuşi: ‘Hai, bine, faci acuma Teatrul, dar pe urmă te apuci de o facultate serioasă’. Culmea e că nici măcar n-am intrat în primul an, aşa că nu pot spune că m-am gândit vreodată c-am să ajung actriţă dar, pe urmă, a mers totul de la sine, aşa că eu consider că mare influenţă o are Dumnezeu.

Cezara Dafinescu și George Motoi

După absolvire, în 1973, aţi ajuns relativ repede pe scena TNB. Cum s-a întâmplat asta căci pe atunci era cu repartiţii la nivel naţional şi cu stagiatură obligatorie?

Am terminat în ’73 dar n-am fost repartizată la Naţional, cu toate că aveam note mari şi puteam să îl aleg. Dar m-am căsătorit cu George Motoi, care fusese actor şi la Cluj, şi am rămas însărcinată. Mi-am dat Examenul de Stat însărcinată şi eram aşa de… puştoaică, atât de speriată de acest eveniment şi atât de corectă încât, ca să nu încurc lumea, am spus ‘Eu iau ce rămâne’. Şi mi-a rămas Petroşaniul. Nu ştiu cum se întâmplă acum, că probabil s-au mai schimbat lucrurile, dar pe atunci, prin ’74, cei din Petroşani nu erau foarte înnebuniţi de teatru şi asta însemna să stau bine mersi acasă, în concediul de maternitate, şi pe urmă să încep să iau negaţii, cum se proceda pe-atunci. Dar cum George era foarte corect, a zis, ‘Măi, e păcat să pierzi anii ăştia de tinereţe care pentru o actriţă înseamnă foarte mult. Hai să facem ceva, să ajutăm şi teatrul din Petroşani.’ şi aşa a pus în scenă un spectacol, Doi pe-un balansoar. El fiind deja vedetă, am avut deci avantajul să joc lângă o vedetă, plus că, pregătind spectacolul în Bucureşti, am avut norocul să ne ajute prietenii: [Aurel] Mihailopol, faimosul fotograf, a făcut afişul, Cavadia de la Buftea [inginerul de sunet Bogdan Cavadia – n.r.] mi-a făcut muzica, Florica Mălureanu, care e la Paris acum, a făcut decorurile, adică spectacolul a fost excepţional. Timp de trei ani am facut turneu cu George prin toată ţara, pentru că Teatrul din Petroşani avea interes... oriunde în ţară, când oamenii vedeau Motoi pe afiş, sălile erau pline, şi am fost un fel de găină de aur a teatrului, că ne scoteam banii. La un moment dat, după anii ăştia de stagiu, am ajuns şi în Bucureşti şi au fost cinci spectacole, la Naţional şi la Bulandra, la care a venit toată floarea cea vestită a cronicărimii române. Am avut nişte cronici extraordinare - chiar [Dinu] Săraru s-a întrebat, ‘Domnule, de unde e? Că e nemaipomenită!’ -, ei neştiind că eu sunt căsătorită cu George, că încă nu se ştia. Şi s-a întâmplat să vină la teatru şi Beligan [actorul Radu Beligan era atunci Director al TNB – n.r.]. Aşa m-a văzut Beligan şi a considerat acest spectacol examenul meu de intrare în

Teatrul Naţional. N-am intrat imediat, nu mai ştiu cum era, cred că n-aveau locuri, dar am jucat. Am jucat la Naţional, am înlocuit-o pe Ilinca Tomoroveanu - care rămăsese însărcinată - în roluri principale, iar asta a fost foarte bine pentru că un actor trebuie să intre în teatru pe uşa din faţă. [...]

N-au trecut însă decât puţini ani până când aţi devenit extrem de populară şi presupun că asta s-a datorat în mare măsură personajului Wanda Serafim din Gaiţele...

Gaiţele e un spectacol care s-a ţinut la Naţional ani de zile şi, după cum ştiţi, Wanda trebuie să fie foarte tânără. O juca înaintea mea Florina Cercel care era o actriţă superbă dar care, mă rog, cu vârsta, începuse să se mai îngraşe. Horea Popescu, regizorul, n-avea tupeul să-i spună ‘Dă-te la o parte’ şi atunci, uşor-uşor, am jucat dublura Florinei. Spectatorii, ştiţi cum sunt, ziceau ‘Cu cine se joacă?’, şi când aflau că spectacolul e cu mine veneau. Ea a auzit şi, tacit, s-a retras… deci am intrat înlocuind-o pe ‘Ţuca’ în multe spectacole în care personajul trebuia să fie mai tânăr. Mai târziu, am făcut Act veneţian, tot cu Mihai Berechet, unde am jucat cu Florin Piersic, şi având deja antecedente cu piese în doi, piese care se joacă foarte greu, că trebuie să joci ca şi când arunci un cuţit şi nu trebuie

Act venețian

să cadă, ştii, prin replicile partenerilor, a fost la rândul său un succes. Şi tot aşa... succes după succes.

Fiindcă Act veneţian a avut premiera în 1982, să vorbim un pic şi de Domnul Valentino, în care aţi jucat un rol de socioloagă şi care a fost un spectacol ieşit din comun pentru începutul anilor ’80...

Exact, foarte special, chiar anormal. L-a pus Horea Popescu pentru Radu [Gheorghe], pentru

‘Gelu’, că aşa îi spuneam noi... pentru că el fiind un actor special, deşi foarte bun, nu prea avea ce juca în teatru cu monştrii sacri, şi-atunci i s-a pus acest spectacol în care el trebuia să facă oarecum pantomimă.

După cum bine ştiţi, el cu glasul stătea mai prost comparativ cu ceilalţi actori şi-atunci au găsit acest spectacol.

Şi fiindcă pe vremea aia era mai greu să joace un bărbat singur, Horea a băgat această umplutură de femei, diferite ca gen, dar cele mai bune. Exceptândumă pe mine, celelalte erau chiar cele mai bune, Florina Cercel, Ileana-Stana Ionescu, Olga Delia Mateescu, Tamara Creţulescu, o pleiadă… am avut mare succes şi cu spectacolul acela. [...]

Citiţi în curând interviul complet cu CEZARA DAFINESCU pe www.zilesinopti.ro