ANIME: Anime și roboți în stil american

Anime și roboți în stil american Japonia, cunoscut pentru munca depusă în seria Star Wars: The Până de curând, atunci când vorbeam de anime-uri, vorbeam Clone Wars și Ghost in the Shell 2. De regie se va ocupa Yasuhiro Irie, același om care s-a aflat și bineînțeles de Japonia. în spatele binecunoscutului Full Show-uri de animație niponă Metal Alchemist. Povestea seriei cu grafică uluitoare, povești pornește de la întrebarea: Ce captivante și muzică cool. s-ar întâmpla dacă roboții ar lua Însă odată ce popularitatea locul oamenilor? Sute de ani în lor a crescut, nu e de mirare viitor umanitatea este nimic mai că și alții au vrut să ia parte mult decât o legendă, iar lumea la acest trend. De câțiva ani este condusă în totalitate de Netflix a făcut loc anime- roboți. În orașul Eden, în timp urilor printre sutele de seriale ce A37 E92, doi roboți de-a și filme de pe platforma sa, dreptul simpatici, își duceau la mai întâi difuzând câteva bun sfârșit îndatoririle o găsesc nume celebre, deja iubite de pe Sara, un bebeluș din rasa public, precum One Punch oamenilor, aflată într-un somn Man sau Attack On Titan, ca criogenic. Devotamentul față mai apoi să realizeze câteva de societate este pus la îndoială, show-uri originale, inspirate iar cei doi decid să o crească în de stilul nipon, precum secret, departe de Castlevania sau Voltron. oraș și orice pericol. Însă gigantica platformă de De aici probabil streaming face un pas înainte îți dai seama ce se și în luna mai va fi lansat va întâmpla: Sara primul anime original marca crește și descoperă Netflix intitulat EDEN. adevărul sumbru

Seria sci-fi îi aparține lui despre lumea de Justin Leach, animator atât care a stat atâta timp în Statele Unite, cât și în ascunsă...până acum. Cele două studiouri care vor aduce Eden la viață sunt Qubic Pictures și CGCG Studios.

Desigur că o echipă de producție atât de fantastică cere un cast pe măsură. Vocile din spatele personajelor vor fi Kyôko Hikami (A37), cunoscută și ca Erika din Pokémon the Movie: I Choose You (2017) și Milk din Doraemon: Nobita to tsubasa no yûsha tachi (2001), Kentaro Ito (E92), celebru pentru rolul său din Aku no hana (2019), ecranizarea live-action a animeului cu același nume, Marika Kôno (Sara) sau Petra din Re:Zero kara hajimeru isekai seikatsu (2016-prezent) și Nemu Emmot/Vampire Bride din seria Overlord (2015-prezent) și Kôichi Yamadera (Zero), vocea lui Spike Spiegel din Cowboy Bebop (19981999) și Togusa din Ghost in the Shell.

Anime-ul Eden va avea premiera pe Netflix, joi, 27 mai, 2021.

Eat&Drink

GURMAND:  Ce le place corporatiștilor  5 locuri

din țară unde mănânci un grătar bun CĂLĂTORIE

CU GUST:  E grătarul românesc mai bun decât cel japonez? PE GUSTUL NOSTRU:  Ciorbele, mâncare identitară românească  Vinul îl face Dumnezeu și, uneori, vedeta  5 locuri din țară unde poți să bei o

bere artizanală românească

Când pandemie nu o să mai fie…

Să fii tânăr, visător, curajos și ambițios e minunat, mai ales dacă nu ”te-apucă” planurile antreprenoriale fix când nu trebuie. Adică în anul de grație 2019, când Covid19 se pregătea să dea lumea peste cap. Aproape că-ți vine să spui proiectul potrivit la momentul cel mai nepotrivit. Și totuși te lupți și altceva te dezarmează mai tare decât pandemia. Deși închizi și deschizi de nenumărate ori, deși scoți jumătate din mesele din sală, cumperi tone de dezinfectant, mănuși și măști, ceva te lovește fix în moalele capului, mai ceva decât virusul și restricțiile. Pentru mine acest lucru a fost inechitatea, dubla măsură, nedreptatea. Sunt imediat 2 ani de când am investit tot ce-am avut într-un business, am făcut credite și leasing-uri și am muncit până la epuizare (cu tot cu excursii cu salvarea). Nicio clipă n-am simțit că ”statul” sau ”sistemul” mă protejează în vreun fel și că mă pot baza pe cineva, în afara de mine în toată lupta cu pandemia, legile, mentalitățile, ratele și datoriile.

Când ești mic, statul nu te ajută, ci mai mult, îți dă un șut în fund pentru că tu n-ai istoric, deci nici rezerve, n-ai o cifră de afaceri la care să se raporteze atunci când estimează cât ai pierdut, deci... ghinion. În schimb dacă ești șmecher, ai tupeu și bani de amenzi, statul închide ochii. Omul cinstit e prost, pentru că în vremuri de luptă pentru supraviețuire, tot șmecherul, tot cel care fentează regulile, are șanse mai mari de a rezista, pentru că așa funcționează societatea pe care ne-am construit-o în România.

Pandemia, cu toate valurile ei, a fost și e doar pentru unii. În timp ce noi, ăștia mici, cărăm pe umeri pietre grele, nopți nedormite, credite la bănci și mult stres, cei mari sau șmecheri, continuă să facă petreceri și nunți și evenimente, în spatele ușilor închise ale unor ”proprietăți private” sau la mica înțelegere cu autorități care fac controale de ochii presei, iar apoi continuă să lase cluburile de fițe să funcționeze. Aş vrea să scriu ce e în sufletul meu, după un an în care am deschis, am închis, iar am deschis, iar am închis, am simțit că nu mai pot, apoi mi-am zis din nou că trebuie să pot, am dat cu fundul de pământ, m-am ridicat și tot așa. Dar nu găsesc cuvinte, ci doar din ce în ce mai puțină nădejde și dorință de a face.

Vom merge înainte. Cumva. Nu scriu ca să mă plâng, ci ca să vă îndemn la un soi de reparație morală. Atunci când lucrurile vor reveni la normal și ne vom deschide ușile, nu-i uitați pe cei mici, naivi, cu spirit civic, care au respectat regulile și și-au sacrificat afacerile. Când veți alege unde veți merge și vă veți cheltui banii, răsplătiți corectitudinea, premiați spiritul civic, fiți solidari cu cei mici și gândițivă măcar o secundă cum e să fiți în locul lor. Să fim sănătoși, vaccinați și funcționali.

Mădălina Sánta are 30 de ani, este Chef și de curând antreprenor. A absolvit o facultate de comunicare și a lucrat 7 ani în publicitate, apoi a decis să se dedice gastronomiei, specializându-se la Lyon, la Institutul Paul Bocuse. Își pune în valoare pasiunea la restaurantul „Szikra” deschis în Sfântu Gheorghe, județul Covasna.

Ce le place corporatiștilor

Bucate pe gustul harnicilor lucrători urbani care trudesc pentru a-și asigura blidul zilnic de la prânz, precum și, probabil, alte chestii.

Mi-s corporatist de fix douăzeci de ani, adică de când am ajuns să lucrez la subsidiare ale unor companii străine, ocazie cu care meniul de prânz s-a îmbunătățit substanțial.

Până atunci, am lucrat la ziare cu capital autohton și, în consecință, mâncam, vai, românește. Bucureștean, pe atunci tânăr și destul de țâfnos, nu consideram potrivit să iau de acasă mâncare la sufertaș. Și oricum nu prea dădeam doi bani pe mese regulate, trăiam intens profesional, mâncam ce prindeam. La Casa Presei, nu erau prea multe posibilități: la „Căzănel”, o cantină dubioasă de unde plecai cu hainele impregnate de miasme grele, la Flacăra (idem), la buticul de la România Liberă, botezat La toxiinfecția alimentară sau, mai scurt, La Urticarie.

Dar de douăzeci de ani încoace, mănânc mai cumsecade. Sedii noi, tot mai centrale, pauze cinstite de prânz, mai multe opțiuni de a mânca a la carte, tot tacâmul. Păstrez amintiri duioase modernelor împingetava din Pipera, aflate la parterul corporațiilor: meniu variat, coadă cât să-ți sporească și mai tare pofta, locuri multe la mese, posibilități flirt intercompanii.

De la sfârșitul lui martie, mi-am schimbat serviciul și am ajuns într-un sediu nou (sunt „rapelat”, pot merge zilnic) din buricul târgului. E la o aruncătură de băț de La Finca by Alioli. Încă n-am fost acolo de când lucrez la noul job - păstrez opțiunea pentru întâlniri oficiale, când nu trebuie să stau cu ochii pe ceas, ori pentru weekendurile viitoare, când voi reveni la unul dintre cele mai bune restaurante cu specific spaniol de la noi, măcar pentru a-mi aminti că era locul preferat pentru aniversări restrânse de familie. A, și au o Paella de Mariscos (cu fructe de mare) specială. Dar sunt atâtea locuri din care poți să iei mâncare la pachet în zonă încât nu-mi fac probleme. După 12, cobor din firmă și mă alătur cetelor de corporatiști gate să se așeze la cozi, să recite liste, că iau și pentru colegi, să revină în bucătăriile amenajate în companiile lor și să înghită cu noduri în timp ce abordează teme de stringentă actualitate profesională.

Corporatiștilor, am remarcat eu bazându-mă pe un triaj observațional sumar, le place fie hipstereala culinară, fie ca la mama acasă. Pentru hipstereală, mă reped la Balls, pe Dorobanți. De unde cel mai mult îmi place bolul cu chiftele Maroc (chiftele de oaie cu sos de roșii puțin picant, iaurt cu mentă, pătrunjel, chilli). Pentru mâncare ca la mama acasă, pentru că nu am timp să mă duc chiar la mama acasă - oricum, e la vârsta la care nu mai gătește, îi duc eu d-ale gurii - optez fie pentru Prânz delicios (unde îmi pun burta la cale chiar cu o sățioasă porție de dovelecei pane), fie pentru Fine Taste, unde, uite așa, de pamplezir, îmi pot comanda un meniu office, adică o supă de roșii, iar la felul doi. ficăței la jar cu mămăligă.

Că oameni suntem și noi, corporatiștii, nu animale.