5 minute read
DIALOGURI FĂRĂ NOTE: MARÚ � � � � � � � � � � � � � � �
MARÚ
Advertisement
Marú s-a născut practic pentru publicul larg odată cu lansarea EP-ului ei de debut, The Richest Girl in Town, dar confirmarea faptului că este o compozitoare-interpretă extraordinar de talentată şi posesoare a unei voci cu totul aparte a venit în 2019, cu LP-ul Welcome Love Back, după o serie de cântări live, în care a împărţit scena inclusiv cu Nouvelle Vague şi Morcheeba. MARÚ este, în fapt, cel mai nou proiect personal al Dianei Moraru, tânără, dar experimentată cantautoare, a cărei nou asumată identitate artistică o plasează în spaţiul Soulful Pop. Diana este absolventă de chitară clasică Magna Cum Laude a Musik und Kunst Universität der Stadt din Viena, iar în prima parte ai anilor 2000, concerta deja pe scena Ateneului Român şi în festivaluri internaţionale de muzică de cameră, pentru ca, exact acum un deceniu, să opereze o schimbare radicală de parcurs muzical, începând colaborarea cu HaHaHa Production şi artişti ai popularului label - Smiley, Giulia, Sore -, în calitate de compozitor. În paralel, Diana Moraru a continuat să scrie muzică pentru sufletul ei, dar şi să se implice în varii alte proiecte, precum participarea din 2015, în cadrul sextetului a cappella Blue Noise, în finala pentru Eurovision. Timpul a trecut, sperăm că şi ce-a fost mai greu din pandemie şi o dată cu revenirea în sălile de concert, unde sperăm să o putem asculta cât de curând pe Marú cântându-ne pe viu Welcome Love Back, am considerat binevenit un update al poveştii sale şi, drept urmare, am provocat-o pe DIANA MORARU la un dialog
Diana, ai găsit între timp „jungla” pe care o căutai când ai compus piesele pentru albumul Marú, Welcome Love Back?
Este o continuă căutare. Toate piesele scrise de mine încep de la o căutare, de la un gând pe care l-am avut sau, poate, o trăire. Într-o seară, stăteam cu prietena mea Helen - cu care am și scris piesa [Jungla] - și, pur şi simplu, ne gândeam ce înseamnă să ai oamenii tăi şi că e bine să te înconjori cu oameni care sunt de încredere, mai ales în ceea ce facem noi, în muzică. Ce tare e să ai un trib al tău, de care să simți că aparții, și că, oricum, lumea e ca o junglă, fiecare face ce poate, cum poate şi parcă nu mai e niciun rost al valorilor. Nu mai ești apreciat, valorile s-au inversat și te simti ca în junglă, răzbeşti cum poți. Așa am început să ne gândim la piesă. Legat de muzică, eu, cel puțin, am ideea asta că inspiraţia vine de undeva, ca dintr-o altă lume, și cel mai frumos moment e acela în care ești doar tu cu chitara și îți vin versurile pe o melodie, pe acorduri, fără să gândești... și atunci ar trebui să existe un ceva mai mare decât noi, ceva care și pentru mine să
aibă un rost, un sens. Asta cred că e ideea cântecului, a căuta printre lumi trăite deja, adică alte lumi prin care am fost sau ne-am plimbat, prin tot praful de stele, prin cosmos... și așa mai departe. Am încercat să păstrăm chestia asta că între bine și rău, între gând și fapte, între cer și ape, ce se întâmplă la mijloc... să găsești întotdeauna echilibrul.
Apropo de „lumile trăite deja”, prima ta lume a fost cea a copilăriei și adolescenței, adică lumea muzicii clasice� Cum a început love story-ul tău cu muzica?
Cred că pe la 10-12 ani mi-am dat seama că sunt bună, abia atunci am simțit eu că atunci când am o chestie pe care nu o pot exprima în cuvinte, scăparea mea este muzica. Dacă aveam o supărare, o emoție negativă, și simțeam că nu pot să trec peste ea, aveam tendinţa să o las deoparte și mă refugiam în studiu. Toate lucrurile pe care nu le puteam depăși sau vorbi - că așa era generația, nu te duceai la părinți pentru orice lucru pe care îl simțeai sau care te neliniștea -, orice emoție pe care o întâmpinam în anii respectivi la școală sau în grupul de prieteni mă făcea să mă refugiez în studiu și simțeam că, de fiecare dată, aveam un progres în muzică, făceam un pas înainte, pentru că uitam de toate celelalte, eram doar eu cu muzica. Simțeam că totul se rezolvă așa, aveam lumea mea, nu mă mai deranja nimeni, nu mă mai certa nimeni, nu trebuia să mai dau nicio explicație, pentru că eram eu... în muzică.
Privind retrospectiv, ce ți-a dat și ce nu ți-a dat această lume a muzicii clasice?
Muzica clasică mi-a dat o anume disciplină și mi-a dat înțelepciunea că lucrurile bune se fac în timp și că altă scurtătură nu există. Ce nu mi-a dat? Nu mi-a dat libertatea de a experimenta și de a ieși un pic din tipare. Nici măcar în liceu, când am început să mă joc luând cărți de poezii din bibliotecă și încercând să pun poezii pe acorduri dar părinții sau profesorii îmi spuneau: „Ce faci? Pierzi timpul aiurea? Nu, treci la studiu și lasă prostiile!”. Am început să cânt la pian și mai târziu cu chitara și, la fel, și profesoara de pian și profesorul de chitară ziceau „stick to the plan” când eu îi rugam să experimentez niște acorduri, că nu mă învăța nimeni chestia asta. Beatles era mult prea simplu și eu trebuia să mă dezvolt într-o altă direcție, spre muzica... mare. Ulterior, după ce am terminat și facultatea, m-am înscris eu la un master cu specializare în muzica Pop-Jazz și acolo mi s-au deschis alte lumi. M-am gândit ce am făcut eu până la vârsta de 20 și ceva de ani şi am realizat că am studiat muzică clasică și... nu știu să interpretez. Că dacă-mi ia cineva partitura din față, nu știu să improvizez, nu știu să mă bucur de muzică. Pentru că ce e valabil în muzica clasică nu e valabil în Jazz, sunt două lumi complet diferite. [...]
Foto: © Iustin Surpanelu
Foto: © Iustin Surpanelu
