Restaurantul Werk

Uzina de Fier hunedoreană readusă la viață Restaurantul Werk

Intervențiile de arhitectură realizate în proximitatea unor monumente de interes care generează aglomerări de turiști sunt pe cât de delicate pe atât de vizibile. Grija pentru rezolvarea funcțională și estetică a obiectului de arhitectură în sine este dublată de integrarea în specificul zonei și rezolvarea unor probleme urbanistice distincte. Readucerea în actualitate a orașelor industriale prin punerea în valoare, chiar și în mică parte a patrimoniului construit este una dintre temele importante ale dezvoltării durabile, din punct de vedere al valorificării patrimoniului cultural. Alăturarea unor stiluri de arhitectură din perioade diferite și reconversiile funcționale care redau spiritul locului reprezintă modelul perfect pentru o exprimare modernă.

„În arhitectură nu este vorba despre spațiu, ci despre timp.”

Vito Acconci

Cu o istorie documentată de peste șapte secole, atestată inițial sub numele de Hungnod, Hunedoara este așezată într-o zonă bogată în zăcăminte de fier ce au atras atenția încă din perioada . Această bogăție naturală a definit întreaga istorie și dezvoltare a zonei până în zilele noastre, lăsând repere ale evoluției la fiecare pas. Castelul Corvinilor, edificat în secolul al XV-lea este cea mai impunătoare dintre aceste construcții, dominând centrul orașului și creând principalul pol de atracție turistică.

Accesul către castel se face pe un drum atestat din seculul al XVII-lea, „Ulița Cetății”, pe care inițial se găseau 14 locuințe. Dezvoltarea industrială ulterioară a orașului prin înființarea „Uzinei Vechi” pentru producerea oțelului cu secții și ateliere dispersate, și mai apoi modernizarea Werk-ului în secolul al XIX-lea a lăsat în urmă un fond bogat de clădiri construite cu arhitectura specifică acestei perioade.

Clădirea birourilor administrative, cât și a celorlalte edificii utilitare din apropiere, s-a realizat în perioada 1884-1885, cu cărămidă fabricată local. Cu o de peste 130 de ani, complexul de construcții industrialadministrative cu o valoare patrimonială de monument istoric sunt importante atât pe plan național cât și pentru identitatea urbană a Hunedoarei. În perioada dictaturii comuniste construcțiile au fost tencuite și recompartimentate fără interes pentru conservarea arhitecturii inițiale. Începând cu anul 2015, ansamblul a intrat într-un complex proces de reconversie, restaurare și extindere pentru a putea găzdui astăzi funcțiunea de restaurant, păstrând numele de WERK (fabrica).

După identificarea fazelor de construire ale ansamblului regăsit pe teren, a obiectelor și a elementelor originale, am propus îndepărtarea clădirilor parazitare și reabilitarea celor două clădiri cu valoare arhitecturală și substanță istorică. În urma intervențiilor, clădirile au revenit la volumetria originală. În interior, volumul podurilor se integrează în volumul încăperilor, lăsând la vedere geometria șarpantelor, paramentul devine vizibil iar elementele originale de lemn și de oțel au fost recuperate, reabilitate și reintroduse într-un nou ciclu de viață.” ne spun autorii intervenției, arh. Irina Filofi și arh. Cătălin Trandafir. Imaginea cu care ne întâmpină ansamblul pe drumul de acces către castel este unitară, cu detalii industrial pe fondul texturii țesăturii de cărămidă.

Volumul interior aerisit lasă vizibile elementele structurale ale șarpantei și fermele. Pereții păstrează cărămida originală curățată de tencuieli și pusă în valoare de iluminatul ambiental. Senzația de spațiu este accentuată de contrastul între elementele originale care păstrează patina vremii și intervențiile moderne. Mobilierul, cu contrastul între nunațe de gri și texturi calde de lemn se integrează în imaginea industriala a amenajării. Pardoselile sunt placate cu plăci manufacturate din beton, cu un design de epocă, cu o distribuire ce face trimitere la compartimentările inițiale ale clădirii.

Cea mai impunatoare dintre corpurile de caldiri dateaza din anul 1890 si patreaza planul initial cu o nava centrala spatii generoase. Salonul de la stradă, cu cele trei ferestre cu arcade la care s-a păstrat tâmplăria originală metalică este tratat distinct față de restul clădirilor, păstrând texturile naturale ale materialelor originale. Candelabrul impunător din fier negru aduce aminte de funcțiunea inițială a clădirii și amplifică senzația de înălțime a spațiului. Mobilierul simplu nu încarcă interiorul, punând în evidență proporțiile sălii.

Pentru a putea adăposti funcțiunea de restaurant la capacitatea necesară, cu toate funcțiunile conexe a fost necesară extinderea spațiului construit. Astfel, zona de intervenție modernă în care s-au folosit materiale originale și același spirit industrial devine vizibilă și atrage prin traforul de cărămidă al fațadei. Retrasă față de stradă, clădirea recreează imaginea originală urbană a zonei, devenind accesul principal în restaurant. În această zonă, curtea principală devine o grădină urbană, un element de relaționare cu zona publică a străzii prin parapetul lăsat și deschiderea vizuală către aceasta.

Jack și ciorba de fasole

Șase ciorbe cunosc pe lume ar putea fi titlul unui imn al gastronomiei românești în comunism. Din păcate, ar putea să fi rămas neschimbat și în prezent, că nu s-au bulucit restaurantele să schimbe prea multe prin meniuri.

Aș putea spune că știu șase ciorbe/supe/zămuri, toate de fasole. De fapt știu chiar mai multe. Mult mai multe. Una de post, una cu afumătură. Deci, două la prefectură. Apoi, cu cimbru, cu tarhon, cu leuștean, cu mărar, cu mărar uscat, cu leuștean și pătrunjel, cu măcriș ș.a.m.d. Deci, minim opt la școala de fete. Cu smântână, fără smântână. Două la primărie. Cu borș, fără borș. Două în față la pompieri. Acrită, neacrită. Caldă, rece. Acrită cu moare, cu aguridă, cu zarzăre, cu pastă de corcodușe, cu oțet, cu lămâie. Cu fasole albă, roșie, neagră, pestriță sau chiar mixuri. Cu midii așa cum am mâncat în Italia. Cu paste/tăiței, fără. Cu pește (yep, există). Pește proaspăt sau cu pește afumat (există, dar cereți în altă parte rețeta sau prețul). Fasole boabe, păstăi, bob (fava beans). Păstăi albe, verzi. În pâine sau în farfurie. Cu ceapă sau fără ceapă. Ceapă verde, albă, roșie. Afumătură: cârnați, kaiser, slană, ciolan, din toate, doar din unele. Cu țelină rădăcină sau cu apio. Cu tomate proaspete sau la conservă. De care tomate. Cu ardei gras, fără ardei gras. Ciorbă de raci (unde racii sunt ardeii aceia deshidratați) umpluți cu fasole bătută. Supă cu perișoare din fasole. Supă cremă de fasole. Cu carne neafumată. Cu vită, porc, oaie, miel, clapon sau potârnichi. Cu frunze de spanac, cu lobodă, cu ștevie, cu frunze de ridichi, cu napi. Supă de fasole cu multe alte legume: cartofi, brocolli, conopidă, gulii sau bame.

Cu chorizo, cu salsicia sau cu parizer. Cu brânză. Ce fel de brânză.

Și mai sunt multe variațiuni la temă. Și poate vă pare că exagerez, dar înainte de a mă contrazice căutați pe google orice dintre combinații. Pe multe dintre ele le-am gustat. Pe altele le-am gătit. Despre cele mai multe am citit. Există combinații de ingrediente care includ ghimbirul, tapioca sau chiar. Chiar și avocado ar putea să funcționeze într-o supă cremă deși... :D

Încerc să vă spun că rețetele nu sunt bătute în cuie, că diferă de la o regiune la alta, de la o casă la alta, de la o tradiție la alta, de la o climă la alta. Și că fiecare are alt gust. Este o altă rețetă. Deși, toate sunt zămuri de fasole. Așa cum sunt și cârnații, de exemplu. Acolo nu mai zicem că toți sunt la fel, nu punem egal între Trandafir și De Sibiu sau între Pleșcoi și Oltenești. Sau brânzeturile. Sau sarmalele. Sau tocanele. Sau aluaturile fierte.

Specificul stă în diferențieri mici, de la ingrediente la condimente. Așa se construiesc gastronomiile locale, și tot așa a fost construită și gastronomia românească, în ciuda faptului că noi nu prea știm cu ce s-o mânca și treaba asta.

foto © Mladenovic (www.istockphoto.com)

Trend platoul charcuterie

Recent, Platourile cu aperitive nu sunt o noutate pentru nimeni. Dar, dacă platoul specific gastronomiei românești cuprinde, de obicei, tot felul de salate (boeuf, vinete, ciuperci, etc), ouă umplute, mezeluri și brânzeturi, internetul a dat naștere unor alte trenduri. Și, pentru că pe Instagram mănânci mai mult cu privirea, am descoperit, de ceva vreme, conturi dedicate asamblării unor platouri cu mâncare așa cum nu am mai văzut vreodată. Tradițional, platoul charcuterie înseamnă un platou cu tot felul de mezeluri franțuzești. În timp, însă, a fost preluat și de restaurantele din Italia și, apoi, a ajuns în restul lumii ca produs de influență franceză. Tot în timp, mezelurilor li s-au adăugat brânzeturi maturate, sosuri, fructe și tot felul de biscuiți, care să se potrivească din punct de vedere al gustului. Apoi, lucrurile s-au diversificat mai mult iar platoul s-a redefinit tematic, incluzând platourile vegetariene, cu fructe de mare și pește, platoul de biscuiți și multe altele. Din punct de vedere estetic, principala diferență între platourile ce apar pe Instagram și cele din bucătăria românească este modul de organizare. Dacă în spațiul autohton mâncărurile se ating cât mai puțin, iar recipientele sunt separate (astfel încât sfârșești prin a avea o mulțime de recipiente pe masă), platoul nou-interpretat e exact așa cum îl arată numele, un singur recipient. Pe el se adaugă tot felul de boluri și castronașe, în jurul cărora, de fapt, se construiește decorul. Am exersat asamblarea unui platou clasic, cu mezeluri, brânzeturi, legume și sosuri și a unui platou cu fructe de mare. Platoul clasic a cuprins, în versiunea mea (inspirată de Instagram) mezeluri (salamuri italiene, prosciutto, minicârnăciori franțuzești, minichorizo), grisine învelite în prosciutto, 4 tipuri de brânză maturată sau cu mucegai (Brie, Gouda, Cheddar și Stilton), dulceață de ardei iute, măsline, fructe (kaki și smochine proaspete) și o combinație de nuci și alune. Platoul cu fructe de mare a cuprins cupe de tortilla cu scoici St. Jaques și reducție de praz, creveți cu sos dulce-picant, carpaccio de caracatiță, tartine cu cremă de trufe și somon, capere, legume proaspete (castraveți, morcovi) și legume murate (conopidă). Mi se pare foarte inspirată această reinterpretare a ideii de platou cu aperitive, care, de fapt, scoate acest tip de mâncare din zona simplului aperitiv. Chiar dacă asamblarea necesită ceva timp, rezultatul e atât de spectaculos, încât merită.

Cum ne hrănim în sezonul rece

Pentru a ne menține o stare optimă de sănătate trebuie să fim atenți cum ne alimentăm și să avem o viață cât mai activă cu putință. O alimentație sănătoasă este una asociată și cât mai diversificată, care include toate grupele alimentare: carne, pește, lactate, ouă, verdețuri, legume, leguminoase, fructe, produse cerealiere (de preferat integrale), nuci și semințe. Dacă primăvara este anotimpul verdețurilor, vara și toamna avem din abundență fructe și legume proaspete (este bine să le consumăm pe toate prin rotație), iarna însă oferta de legume proaspete este limitată, iar o parte dintre cele care se găsesc sunt cultivate în sere și pot avea calități nutriționale inferioare celor care sunt cultivate în sezon. Asta înseamnă că trebuie să avem grijă să consumăm suficiente legume și fructe ca să ne asigurăm necesarul de micronutrienți (minerale și vitamine).

foto © SiberianArt (www.istockphoto.com)

Să ne gândim care sunt provocările organismului în timpul iernii: în primul rând fiind mai frig, tendința firească este de a mânca mai mult și mai gras, pentru a se asigura surplusul de energie necesar menținerii temperaturii normale a corpului într-un climat mai rece. Apoi sunt mai frecvente virozele respiratorii, ca atare este important să ne menținem o stare normală de imunitate. O stare normală de imunitate reprezintă capacitatea organismului de a recunoaște dușmanul (diverse microorganisme, bacterii, virusuri etc.) și a-l elimia. Imunitatea scăzută, adică rezistența mai redusă la infecții, este mai ales consecința diverselor boli cornice. Însă inclusiv alimentația precară, deficiența în proteine, dar și în surse de minerale și vitamine (adică legume și fructe în principal), poate fi o cauză, cel puțin temporară, de scădere a imunității.

Iată câteva sfaturi de care să tineți cont pentru a rămâne sănătoși și pe parcursul iernii:

 consumați legumele și verdețurile pe care le găsiți cultivate în sere: roșii, ardei, spanac, salate; chiar dacă e posibil să conțină mai puține vitamine și minerale decât surorile lor cultivate în sezon, este bine să nu lipsească din alimentație.  înlocuiți salata de roșii și castraveți, caracteristică verii, cu salata de crudități. Există diverse rețete, iar radăcinoasele, țelina, ceapa, ridichea neagră sunt legume care se pot stoca pe timpul iernii fără probleme. O altă legumă atractivă și care se stochează în timpul iernii, este sfecla roșie pe care o puteți consuma fie crudă, fie coaptă în salate.  consumați legume și fructe congelate. Metoda optimă de conservare a legumelor și fructelor este congelarea pentru că astfel li se conservă cel mai bine calitățile nutriționale. Legumele și fructele trebuie opărite câteva secunde și ulterior răcite brusc în apă cu gheață. Acest lucru e mai greu de realizat în gospodărie, așa că vă sfătuiesc să folosiți cu încredere legumele și fructele congelate din supermarket (acestea suferă acest proces înainte de congelare).  faceți provizii: suc de roșii, bulion, murături. Murăturile în saramură sunt produse foarte benefice pentru organism pentru că sunt bogate în probiotice, iar probioticele contribuie la sănătatea tubului digestiv, verigă importantă pentru menținerea unei imunități normale. Însă aduc un aport foarte mare de sare, ca atare ar trebui să nu mai adăugați sare la prepararea mâncărurilor cu care le consumați. Nu se prea pot bucura de ele, din cauza conținutului mare de sare, hipertensivii, cei cu insuficiență cardiacă, cei cu boală de rinichi sau cei cu boli avansate de ficat.  în ceea ce privește fructele, iarna este anotimpul citricelor, pe de o parte, apoi avem la dispoziție merele, perele, care, depozitate la temperatură joasă, pot fi păstrate vreme îndelungată. Nu uitați de fructele congelate, se pot consuma ca atare după decongelare sau amestecate cu iaurt și cereale integrale.  să nu uităm nici de leguminoase (fasole uscată, mazăre uscată, năut, linte, soia). Acestea reprezintă o grupă alimentară foarte bogată în nutrienți - atât proteine cât și minerale și vitamine - în plus, aduc un aport ridicat de fibre, extrem de benefice pentru sănătatea tubului digestiv.  ca regulă generală, fie că e iarnă sau vară, încercați ca la fiecare masă să consumați legume și câte un fruct. Legumele pot fi crude, în salate, sau preparate în ciorbe sau diverse garnituri. De asemenea încercați să consumați zilnic un fruct sau o legumă în stare crudă, pentru că la majoritatea prepararea mai reduce din proprietățile nutriționale.

Elena Tănase, medic nutritionist și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține Atelierul online de nutriţie: Cum ne hrănim sănătos?

Dulciuri tradiționale de prin lume

Dacă pandemia ar lua sfârșit mâine și am putea călători oriunde în lume, primul lucru pe care l-am încerca ar fi mâncarea tradițională a spațiului în care am ajuns. Alături de limbă, obiceiuri și vestimentație, preparatele tradiționale ne oferă o viziune mult mai amplă asupra culturii în care ne aflăm, făcându-ne astfel să înțelegem mult mai bine istoria celor de acolo. Pentru că omenirea a fost întotdeauna fascinată de hrană (primele cărți de bucate au apărut în anul 1600 î.e.n., sub forma unor tăblițe cu scriere cuneiformă din sudul Mesopotamiei), fiecare informație reprezintă un element de identitate culturală. Astfel, dulciurile, având o istorie care începe odată cu civilizațiile antice, prin amestecuri de fructe, nuci și miere, ne spun nu doar ce soluții au găsit oamenii pentru a supraviețui, ci și cum gândeau ei felurile de mâncare privite ca o răsplată.

foto © Angela Kotsell (www.istockphoto.com)

Pentru început, dacă am ajunge în Suedia, am fi întâmpinați de un desert care se traduce prin „beautiful view”, anume Semla (sau Semlor, la plural), adică un cream bun cu umplutură de marțipan și frișcă, ornat pe deasupra cu un strat de zahăr pudră (care poate conține și cardamom). Istoria sa începe în epoca în care Suedia era considerată o țară catolică (reforma luterană a avut loc în secolul al XVI-lea), cu oamenii care țineau postul Sărbătorilor Pascale. Înainte să înceapă perioada de abstinență, suedezii aveau 40 de zile în care se pregăteau și sărbătoreau, prin mâncare și băutură, venirea Postului Mare. Ultima zi de festivități era denumită Fettisdagen și avea loc pe 16 februarie, fiind momentul servirii faimoasei Semla. Mai mult, având o istorie inedită, se spune că regele Adolf Frederick a murit în anul 1771 mâncând prea multe Semlor. Dacă ne mutăm în Franța, printre cele mai cunoscute dulciuri se află French Macarons, făcuți din făină de migdale, zahăr și albuș de ou. Ne putem gândi astfel la faimoasele patiserii Ladurée, Pierre Hermé sau Carette, unde se găsesc macarons de toate culorile și aromele. Totuși, se crede că dulciurile care sunt astăzi asociate cu spațiul francez își au originea în Italia, de unde ar veni și numele (maccarone). Acestea și-au făcut apariția în Franța cu ajutorul soției regelui Henric al II-lea, Caterina de Medici, devenind populare în secolul al XVIII-lea cu ajutorul a două călugărițe ale ordinului carmelit, poreclite „The Macaron Sisters”, care, căutând azil în timpul Revoluției Franceze, s-au oprit în orașul Nancy, din nordul Franței, unde au început să gătească și să vândă macarons pentru a se întreține. Astăzi, pe lângă popularizarea desertului în întreaga lume, în Nancy putem găsi un muzeu care spune istoria celor două.

foto © NataliPopova (www.istockphoto.com)

foto © Ika Rahma (www.istockphoto.com) În Coreea, odată cu venirea toamnei, pentru a celebra amintirea sufletelor celor plecați, oamenii se bucură de sărbătoarea Chuseok, unde în mod tradițional se servesc faimoasele prăjiturele în formă de semilună, numite Songpyeon, făcute din orez pudră și umplute cu boabe de soia, castane, nuci, curmale, semințe de susan sau miere, reprezentând o ofrandă adusă strămoșilor, cărora cei din cultura coreeană le mulțumesc pentru recolta anului în dimineața de Chuseok (numită Charye). Conform legendei, primele Songpyeon au fost făcute din prima recoltă de orez, în cinci culori obținute în mod natural: verde (pudră de pelin), galben (pudră de dovleac), roșu (floare de celosia), roz (fructe de pădure) și violet (struguri sau afine).

În spațiul indian, fiecare sărbătoare este întâmpinată de tradiționalele Laddu, adică prăjiturele rotunde din făină de năut, susan, griș sau nucă de cocos, umplute cu gulkand (petale de trandafir) și nuci. Se crede că istoria lor a început între anii 300 și 500 î.e.n., când Sushruta, un vindecător antic indian, folosea dulciurile pentru a administra medicamente alternative pacienților săi, în timp ce Laddu cu nucă de cocos erau oferite călătorilor și soldaților care plecau în război. O altă legendă spune că dulciurile (care sunt menționate și în scrierile mitologice, sub numele de Modak) erau făcute de mama Lordului Krishna din făină de orez, jaggery (suc de trestie amestecat cu sevă de curmale) și fulgi de cocos, având astfel o mare însemnătate culturală.

Dacă ajungem în Statele Unite, faimoasele Chocolate Chip Cookies se găsesc peste tot, având o tradiție de peste 90 de ani. Prima rețetă a fursecurilor a fost inventată de bucătăreasa Ruth Wakefield, care deținea restaurantul Toll House din Whitman, Massachusetts. Legenda spune că în 1930, rămânând fără ciocolată pentru aluatul prăjiturilor, Ruth a încercat să amestece bucăți rupte dintr-o ciocolată semi-dulce Nestlé, așteptându-se să se topească în compoziție. Acest lucru nu s-a întâmplat, făcând-o, prin noile „Toll House Cookies”, una dintre cele mai faimoase femei inventator din secolul XX. Nouă ani mai târziu, aceasta și-a vândut rețeta companiei Nestlé, care a păstrat până în ziua de azi, pe ambalajul fursecurilor, ingredientul de bază folosit de Ruth: zahărul brun.

foto © Kailash Kumar (www.istockphoto.com)