SIBIAN/C������������������������������������������������������

foto © George Dumitriu, Hermannstaedter Zeitung

Fragment din interviul cu Hermann Pitters din cartea „Convorbiri în agora sibiană. Șapte întâlniri cu sașii”, de Dragoș Cojocariu

„Trebuie spus că anul 1944 este un moment decisiv, nu numai în istoria sașilor, ci a întregii țări. Bineînțeles că 23 august a dus la o radicalizare specifică a tuturor evenimentelor. Am vorbit mai întâi despre copilăria mea idilică şi foarte frumoasă aici la Sibiu. În 1939 am intrat la şcoala primară, aflată în clădirea care astăzi adăposteşte cursurile şcolii de muzică și de artă, iar mai târziu acel 23 august - aș putea spune - m-a alungat dintr-un rai. Raiul s-a închis, şi eu am intrat într-un infern. Era încă în timpul războiului, însă tragic a fost că 3 dintre frații mei mai mari au fost înrolați în armată. Întâi cei 2 frați mai mari, în armata română, dar apoi, în urma unei înțelegeri politice cu Germania nazistă, situația s-a schimbat şi tinerii de etnie germană din România au fost obligați să se înroleze în armata germană. Și astfel familia noastră a ajuns dintr-o dată într-o situație teribilă, prin care cei 3 băieți deveniseră într-o clipă, ca să spun așa, duşmanii țării. Adică familia a fost divizată. Noi, cei mai mici, ne aflam aici, în România, iar fraţii mei mai mari erau dincolo, în Germania. Consecința pentru părinții mei a fost că au ajuns într-o situație aproape insuportabilă. Mai mult, datorită relațiilor şi realităților anterioare acestor evoluții istorice cei de etnie germană au fost considerați și tratați ca foşti hitlerişti, iar consecința acestei categorisiri a fost instaurarea unei mentalităţi şi a unei atitudini represive, argumentată printr-o aşa-zisă vină colectivă și generatoare pentru noi, cei implicați a unei - să-mi fie permisă figura de stil - stări de groază. Au urmat expropierile cunoscute şi au avut loc deportările în masă în lagărele de muncă forţată din URSS. Astfel, în anii următori, copilăria şi adolescenţa mea a eșuat în umbră și a fost dominată de privațiuni, întrucât starea familiei mele a fost extrem de precară. Şi totuşi, în acest răstimp părinţii mei, care au avut şi o gândire socială dezvoltată, s-au sfătuit şi s-au hotărât să-i ajute pe cei neîndreptățiți şi pe cei mai slabi. Pe lângă aceştia au mai fost, de asemenea, foarte mulți orfani. Cu toate că şi noi am fost foarte săraci, părinții mei au luat încă un copil orfan în familie. Ei au încercat să găsească un drum, nu numai pentru familia proprie, ci și pentru ceilalți. În acest demers dăruit, au fost, desigur, îndemnați și purtați de o credinţă creștină adâncă, de sentimentul de solidaritate şi de convingerea de ajutorare reciprocă. Asta am învățăt de la părinți și acest spirit m-a îndrumat apoi toată viaţa mea.”

Proiect dospit de Fundația Comunitară Sibiu, alături de wenglor Romania

Film  SERIAL: INTERVIU RALUCA APRODU  FESTIVAL:BERLINALE, LA GENUL FEMININ, MODUL OPTIMIST

Goana după premii: faza cu artificii şi... petarde

Se apropie vremea pentru artificiile de celebrare a celor mai bune filme din 2021! Pe 27 martie, la Hollywood se dau Premiile Oscar. Artă cinematografică şi entertainment Pop(ular), spectacol şi minimalism, realism şi fantezie, toate se regăsesc mixate în ansamblul de nominalizări la diversele categorii, rezultat al unei selecţii care, ca de obicei, încearcă extrem de grijuliu să împace cât mai multă lume (sau să deranjeze cât mai puţină). Consideri că Don’t Look Up e un film simplist ca poveste şi mediocru ca look? Nu te poţi plânge însă de consistentul şi spectaculosul Dune. Ţi se pare că King Richard e un Biopic militant fără vreo altă calitate decât interpretarea lui Will Smith sau că Being the Ricardos e un film strict pentru americani? Vezi atunci impresionantele Biopic-uri Belfast şi The Hand of God. Strâmbi din nas la filme de public larg, precum Cruella sau Nightmare Alley? Licorice Pizza şi Drive My Car îţi atenuează frustrarea de consumator de Arthouse ș.a.m.d. Deci, din perspectiva valorii intrinsece a filmelor, diferenţele dintre produse sunt atât de mari încât toate opţiunile sunt pe masă.

Partea bună este că am avut posibilitatea (şi o avem în continuare, fiindcă urmează să ruleze şi la noi filme nominalizate precum Parallel Mothers sau Cyrano) să vedem o mare parte dintre finaliste, fie la cinema, fie în streaming, şi, deci, ne putem contura fiecare, după aflarea câştigătorilor, o opinie rezonabilă despre ce au

însemnat Oscarurile în 2022 şi câte concesii a făcut Academia Americană trendurilor sociale şi (corect) politice actuale, dincolo de aportul lor la cinematografie ca artă sau ca instrument Pop culture. Privind astfel, nu ar fi o surpriză ca Jane Campion, prima femeie-regizor dublu nominalizată la Oscar, să îl înfrângă în sfârşit pe Spielberg, ca Will Smith să câştige pentru rolul tatălui fetelor Williams, într-un film produs chiar de surorile-model, ca Drive My Car să nu plece nerecompensat sau ca actorul american lipsit de auz Troy Kotsur să primească statueta pentru rolul din CODA. În fine, vom vedea, însă până la artificiile de la Oscar, mai simpatice sunt petardele de la gala Razzies, Zmeurele de Aur, de pe 26 martie, mai ales că anul ăsta s-a înfiinţat o categorie specială, destinată unui singur om.. „Worst Performance by Bruce Willis in a 2021 movie”! Bruce pare realmente greu de ucis (ca actor), atâta vreme cât apare în nu mai puţin de 8 filme, toate îndoielnice. Şi la Bruce Willis Razzies avem de unde alege pe ce pariem că va ieşi... prost, de la House of Gucci şi The Last Duel, ale lui Ridley Scott, sau Infinite-ul, de pe Amazon Prime, până la The Woman in the Window şi Space Jam: The New Legacy. Una peste alta, anul trecut nu se arată a fi fost atât de dezastruos pe cât se prefigura pentru amatorii de film, din moment ce ne-au rămas destule în memorie încât să împărtăşim impresii în preajma eventualei lor premieri. And the winner is...

foto © Alex Gâlmeanu

Bârfind-o pe Rux, cu RALUCA APRODU

Pe 8 martie, HBO Max lansează un nou serial, RUXX, regizat de Iulia Rugină și Octav Gheorghe, în baza scenariului Verei Ion, cu o distribuţie remarcabilă: Raluca Aprodu, Alec Secăreanu, Mădălina Craiu, Ioana Bugarin, Şerban Pavlu, Alina Chivulescu și Bogdan Dumitrache. În această dramă modernă despre tânăra generaţie din România care trăieşte într-o ţară prinsă între trecut şi viitor, personajul central, Rux, caută să își găsească echilibrul între suprasolicitarea profesională și problemele apărute în viaţă ei personală. De când am văzut-o în trailerul serialului, mi-am dat seama că s-ar

putea să-mi placă de Rux dar nu ştiu încă...

dacă mi se potriveşte. Am citit câte ceva despre ea, c-ar fi o ploieșteancă venită în Capitală să studieze la ASE, care apoi s-a stabilit aici angajându-se la firma unui dezvoltator imobiliar, că muncește pe brânci și trăiește sănatos, că ţine mult la familie, însă parcă tot n-a fost suficient. Am încercat așadar să aflu mai multe despre Rux de la cea care o cunoaște cel mai bine, cea care o interpretează, RALUCA APRODU, actriţă deopotrivă apreciată de publicul de teatru, film și televiziune, pe care am descusut-o niţel despre caracterul tinerei, înainte să o cunosc prin intermediul ecranului chiar de Ziua Femeii.

Raluca, hai să o bârfim niţel pe Rux. Spune-mi cum te-ai împrietenit cu ea atât de bine, fiindcă, dacă mă uit la prezentarea personajelor, tu pari mai aproape de Cristina, sora ei, decât de Rux, ca personalitate.

Nu neapărat. Asta a fost interesant și a fost frumos. Eu, într-adevăr, a trebuit să-mi accesez pentru personajul Rux o anumită parte care e în mine de la 16 ani, de când am început să muncesc în meseria asta, adică un soi de disciplină, de raportare la meserie, care este de obicei pe primul plan - sau a fost, până acum -, foarte asemănătoare cu structura mea de om și de drumul pe care mi l-am croit în viață. Pe parcursul serialului o să se vadă că și Cristina are, la rândul ei, foarte multe din Rux, adică ele sunt diferite prin simplul fapt că așa e între surori, când eşti sora mai mare ai grijă de sora mai mică. Asta este de când lumea și pământul, cu asta creștem. Eu m-am inspirat foarte mult din felul în care se raporta sora mea la mine, de-a lungul vieții, deși e mai mare doar cu un an și jumătate. Nu era un adult, dar eu o vedeam ca pe un adult şi atunci, tot ce îmi spunea ea, pentru mine, era cumva literă de lege. Astfel am folosit chestia asta „în oglindă” cu personajul Rux. Cred că asta m-a apropiat foarte mult de ea. În afară de asta, ea e un om foarte discret, în primul rând, cu viața ei personală, cu sentimentele ei, cu felul în care se expune lumii... iar asta e o chestie care mie îmi este foarte aproape. Și eu sunt un om discret, nu e vorba de nimic altceva, așa e personalitatea mea, adică nu ține neapărat de meseria pe care mi-am ales-o. Rux este femeia treizeci plus, pentru că aici consider că mai puțin contează că ai 35, că ai 32, că ai 37... femeia 30+ a zilelor noastre, în care totul s-a schimbat cu o viteză amețitoare și fără nici un fel de model pe care să îl urmăm.

fotografii © Adi Marineci

RUXX

Prietena ta Rux este workaholică, nu prea știe ce este ăla timp liber. Cum se bucură ea de viață?

Are un plan să fie fericită și asta este partea funny a vieții... pentru că toți avem un plan. Și în serial, evident, planul acesta i se dă peste cap. Ea are un plan bine pus la punct, fiindcă e genul de om care structurează emisfera stângă, structurează foarte logic totul, dar intervine viața, intervin evenimentele. Rux are un plan să fie fericită, dar îi lipsește în schimb curajul de a-l aplica mai devreme, pentru că este genul de om care pune nevoile altora mai presus de ale ei... o chestie care este valabilă la mulți oameni, și femei, și bărbați, dar care, de obicei, nu duce nicăieri.

Deci, are un job bun, o viață sănătoasă, o familie care nu pare disfuncțională. De ce, totuși, Rux pare atât de nefericită... în trailer? Adică ce anxietăți are, de își pune problema chiar să plece din țară?

RUXX

Cred ca Rux este genul de om cu o personalitate de tipul celei când nu știi exact cum să-ți ceri drepturile sufletești sau personale, când tot ce faci este să-ţi mulțumești mama, tata, sora... este un fel de martiră. Chestia asta cu „martira”, la un moment dat, o să înceapă să se dezmembreze ca o mașinărie, pentru că nu este funcțională pe termen îndelungat. Funcționează pe moment, OK, numai că oamenii au foarte multe cerințe, iar dacă tu ți-ai împrăștiat energia să faci fericit orice alt om, mai puțin pe tine, şi dacă nu ți-ai acordat niciodată o șansă să vezi, de fapt, ce vrei tu cu adevărat, la un moment dat, în viață, o să apară depresia... un cuvânt foarte folosit în zilele noastre, cred că lumea a și uitat ce înseamnă, toată lumea este acum depresivă, că așa e la modă. Fiecare decizie pe care Rux a luat-o în viața ei de adult și chiar și în copilărie, după cum o să vedem mai târziu, a fost să o ducă din ce în ce mai departe de ce își dorește ea de fapt. Și atunci era absolut inevitabil ca, la un moment dat, și cam asta e vârsta, la femei cel puțin - că dacă nu mai facem copii la 20 de ani şi ne mărităm, acum avem alte probleme, problemele „burgheze” -, să nu ajungă în postura în care să spună: „Dar eu ce vreau? Mi-am dorit zece lucruri, le-am bifat pe toate și totuşi sunt profund nefericită.”... deci, înseamnă că nu astea erau lucrurile de care avea nevoie pentru a fi fericită. [...]

Citiţi interviul complet cu RALUCA APRODU pe www.zilesinopti.ro

Berlinale,

la genul feminin, modul optimist

Din păcate, despre ediția de anul acesta de la Berlinale s-a scris foarte puțin în România, asta și pentru că nu am avut, ca în alți ani, un film românesc în competiția de lungmetraj.

Unul dintre puținele titluri care mi-au rămas în minte a fost acela din Libertatea, unde Iulia Blaga scria „Victorie feminină la Berlinale”. Și nu era departe de realitate, doar unul dintre premiile principale ale festivalului a plecat către un bărbat - Ursul de Argint – Marele Premiu al Juriului, oferit lui Hong Sang-soo pentru „The Novelist’s Film”. Ce a adus totuși o victorie feminină și de ce este prezența feminină din una dintre cele mai importante competiții ale lumii atât de importantă? Dacă este să căutăm un fir comun al filmelor de anul acesta de la Berlinale, el este definit de tema iubirii și a grijii față de celălalt. Desigur, o perspectivă mai mult feminină, mai plină de empatie ca în alți ani și determinată de 2 ani pandemici, unde regizorii, la fel ca mulți dintre noi, au meditat la rolul pe care arta o poate avea în societate. Concluzia Berlinalei este îmbucurătoare în acest sens și plină de speranță, departe de zgomotul rețelelor de social media sau a platformelor de filme online, care au ca locomotivă un conținut superficial, marcat mai degrabă de nevoia de consum și entertainment. Filmul Catalan, care a plecat acasă cu Ursul de Aur, „Alcarràs”, de Carla Simón, vorbește cu multă căldură despre relațiile de familie și despre cât de dispuși sunt oamenii la a renunța în încercarea de a se proteja unii pe alții și pe ei însuși. Calire Denis (una dintre cele mai valoroase cineaste franceze), care a plecat acasă cu Premiul de regie pentru „Both Sides of the Blade”/„Avec amour et acharnement”, vorbește despre iubirea complicată întrun cuplu, în timp ce „Return to Dust”, filmul chinezesc nepremiat, dar care a avut parte de cronici foarte bune, vorbește despre grija față de cel de lângă, mai slab decât tine. Tot un film nepremiat ce merită menționat este și „Les passagers de la nuit”, cel mai recent film al cineastului francez Mikhaël Hers, la fel de solar cum ne-a obișnuit, cu o Charlotte Gainsbourg într-un rol memorabil, precum nu va fi uitat prea ușor indonezianul „Nana: Before, Now & Then”, de Kamila Andini (Ursul de Argint pentru rol secundar), care dovedește că iubirea se poate naște și din conflict, transformând relația dintre o soție și o amantă în cea mai pură și frumoasă relație de prietenie.

Pe acest ton optimist, în care oamenii descoperă tot ce e mai frumos în ei, începe anul cinematografic internațional, iar asta nu poate fi decât o veste bună.