VIAȚA ORAȘULUI

Pe final de vară ne răcorim în parcul Sibiului cu concerte, băuturi și preparate street food delicioase la Focus in the Park. În Piața Huet putem admira tineri veniți la Sibiu din Germania, Elveția și Franța să ducă mai departe povestea fascinantă a calfelor călătoare. Iar viața orașului e completată de multe alte evenimente de neratat. Scriem pe larg despre tot ce merită bifat în perioada 16 - 31 august la Sibiu, aici, în paginile care urmează, dar și online, pe zilesinopti.ro/sibiu.

FOCus IN tHE PaRK

Let’s FOCUS on the good stuff! Pe final de vară, în Parcul Sub Arini revine Focus in the Park cu muzică bună, mâncare și băuturi delicioase și activități și jocuri antrenante. Din 24 și până în 28 august, pe scenele festivalului vor urca câțiva dintre cei mai importanți artiști ai României, precum Irina Rimes, Subcarpați, Șuie Paparude, Partizan, Omul cu Șobolani, Basska, Byron cu Orchestra Filarmonicii Sibiu, Moonlight Breakfast, artiști locali, precum onenightstand, Wildchild Band, The Noise, Crocodile Paradox și Charlie Fălămaș, dar și cei mai apreciați DJ: Vlad Dobrescu, Yardie Flo, DjDark, FunkyDrop, Coralie de Gonzaga, Lowelt, Disconnected, Tutzi, Mate, Ioana și Kiki. Taboul e completat cu cele mai râvnite food truck-uri și baruri, dar și cu zone de relaxare. Intrarea e liberă!

În zilele de 20 si 21 august, între orele ora 9 și 17, la Sala Transilvania va avea loc seminarul Regional European de Kyudo. Pe parcursul celor două zile e permis accesul unui public restrâns pentru a asista la antrenamentele acestei arte marțiale rare.

Până în 30 aprilie 2023, Muzeul ASTRA găzduiește o instalație de poezie cu texte semnate de Andra Rotaru, Teodora Coman, Andrei Mocuța, Savu Popa, Călin Torsan, Ovidiu Baron, Borco Ilin, Ionuț Cheran, dar și lucrări de grafică și artă textilă. Până în 22 august, curtea catedralei evanghelice din Piața Huet va fi locul de prezentare a diferitelor tehnici meşteşugăreşti tradiţionale şi moderne. Calfele călătoare venite din Germania, Elveţia şi Franţa îi invită pe toți cei interesați să li se alăture în cadrul atelierelor de lucru, fie doar pentru a le pune întrebări, fie pentru a lucra alături de acestea și a-și însuși câteva din tainele meseriilor pe care le practică.

sEMINaR DE KYuDO

astRa POEtIC Casa CaLFELOR

foto © Gabriela Cuzepan

Ionuț, autor de bijuterie contemporană

„Înainte, de fiecare dată când vorbeam despre mâncare, mă aprindeam, ca la orice subiect sensibil, ca să ajung la un moment dat să-mi dau seama că lucrurile care mă întărâtau sau care îmi puneau atomii în mișcare erau fix lucrurile cu care nu eram împăcat. Nu are nicio legătură cu restul. Și na, nu mai am o problemă să mă justific, nu mă mai atac. Eu pentru mine asta am ales, cel puțin momentan. Nu sunt genul acela care are o chestie stabilită și niciodată nu se abate de la acel lucru. Asta e la fel de extremă ca și viața într-o abație. Care nu e greșită, dar din punctul meu de vedere este extremă. Eram carnivor devotat și la 20 și ceva de ani mi-am dat seama că nu mai vreau să mănânc carne. Înainte, o masă fără carne era o masă pierdută și treptat am realizat că nu-mi mai trebuie atâta carne, apoi mi-am dat seama că trecuseră deja săptămâni, luni, de când nu mai mâncasem carne, lucru foarte ciudat. Pe parcursul vieții am avut foarte multe momente în care am ales să mor și să reînviu, cum îmi place să zic. Adică am luat decizii radicale legate de stilul meu de viață, fără să vreau. [...] Sunt vegetarian de foarte multă vreme. Găsesc că sunt 3 lucruri importante: mișcare, nutriție și psihic. Dacă oricare dintre ele e dereglată, toate au de suferit. Ai grijă să bagi benzină bună în mașină și în corp bagi cartofi prăjiți? Trăim într-o perioadă în care avem acces la tot, pentru a avea grijă de noi. A fost o situație de Crăciun, unde la niște prieteni am gustat niște minciunele foarte faine, pe care le făcea bunica, când eram mic, și am uitat că alea se prăjesc în untură. Și după ce am mâncat vreo două am zis că gustul mi-e cunoscut. Nu era gustul copilăriei, cât era gustul de untură. Și acum, dacă tot am mâncat untură și știam că totul era preparat de ei în casă, slănina chiar îmi mirosea bine, și am încercat și două bucățele. Și așa, după 15 ani ani de pauză, am fost fericit și i-am făcut și pe oamenii ăia fericiți. E important să-ți faci poftele. În ianuarie am decis să nu mai fumez. Așa că de atunci n-am mai fumat. Și acum câteva zile am tras un fum de la cineva și mi-am făcut pofta. Eu sunt convins că, dacă după două săptămâni nu aș avea ce mânca, aș tăia primul animal care-mi trece prin față. Sunt sută la sută convins de asta, pentru că întodeauna intervine instinctul de supraviețuire și în esență suntem niște animale. Dacă eram spirituali nu consumam apă, mâncare și nimic altceva. Când ești pus în fața faptului de a alege între viață și moarte, inevitabil, oricât de evoluat spiritual ai fi, vei acționa mânat de instinct.”

Proiect dospit de Fundația Comunitară Sibiu, alături de wenglor Romania

Pe toate fronturile

În sfarsit, am înrămat tucanul. Tabloul de mărgele lipite pe un carton gros, reprezentând un tucan, mi l-a dăruit de un băiețel ucrainean de 6 ani, pe care l-am găzduit împreuna cu familia lui în primele săptămâni de la declanșarea războiului. Toate lunile acestea, tucanul strălucitor așezat pe raftul din bucătărie mi-a ținut trează suferința, mi-a acrtivat sentimentul eșecului și frustrarea într-un un blocaj emoțional care mi-a anulat deseori capacitatea de a răspunde adaptativ.

Dar zilele trecute am trăit o schimbare de perspectiva

"Ramificări", spectacolul dirijorului international Gabriel Bebeșelea a adus la Sibiu Corul Filarmonicii din Vinița, Ucraina, care împreună cu Orchestra Națională de Tineret a Moldovei și muzicienii orchestrei Musica Ricercata au cântat laolaltă "Oda bucuriei" , chiar în Piața Mare.

Cu doar câteva săptămâni în urmă, Vinița se aflase literalmente sub bombardament, iar muzicienii ucraineni repetaseră pentru specacolul de la Sibiu, în timp ce în jurul lor rachetele Kalibr ucideau civili.

Să ai puterea de a te extrage de sub gloanțe si să poți cânta pe scenă, cu trauma în suflet și cu privirea limpede, mi se pare o virtute ireală. Nu credeam că voi identifica vreodată dimensiunea aceasta post-modernistă a războiului, dar copilul care mi-a dăruit un tucan de mărgele și muzicienii care au depășit prin artă ororile războoiului, sunt demostrația vie că faptele bune nu sunt tot timpul cantitative, și că "binele" înseamnă uneori doar să construim contextul normalității, care lasă viața să curgă.

Joi,25august,ora18:00

(spectacolînlimbagermanăcusupratitrareînlimbaromâna)

Sâmbătă,27august,orele11:00&18:00 Duminică,28august,ora11:00 TIKETS:

Cenușăreasa – doar opoveste?

de EVA LABAD I-MEGYES regia: EVA LABAD I- MEGYES

Bileteonlinepewww.teatrulgong.ro

Rugăciune prin poezie

Povestea începe în 2012, când am primit un telefon de pe un număr fix la care nu am răspuns. Peste câteva minute m-a sunat domnul George Banu de la Paris și m-a rugat să apelez acel număr cât mai repede. Am pus mâna imediat pe telefon, iar la celălalt capăt al firului s-a auzit vocea blândă a domnului Dan Hăulică, lansându-mi invitația de a face un recital de poezie la Mănăstirea Putna, în cadrul colocviilor pe care le organiza în august. I-am mulțumit pentru onoarea pe care mi-o făcea și am acceptat fără să stau pe gânduri. Colocviul din acel an a fost consacrat doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta), îngropată în cimitirul de la Putna. După recitalul pe care l-am făcut, „Metanie ție, părinte!”, domnul Hăulică a venit la mine cu o privire luminoasă și cu cămașa udă de lacrimi. Mi-a spus că dorește să-mi mulțumească pentru momentul de rugăciune prin poezie făcut în biserică printr-o călătorie la mănăstirile din Bucovina pe care le știa foarte bine. În calitate de fost vicepreședinte UNESCO, reușise să primească patronajul UNESCO pentru mănăstirile din această regiune și, în același timp, a atras o sumă uriașă de bani pentru reabilitatea lor. A fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Am vizitat vreo 14 mănăstiri și biserici. Dar cel mai emoționant moment, după ce am trecut de Sucevița, Moldovița, Humor, Dragomirna, a venit la final, când ne-am încheiat călătoria la Pătrăuți, într-o biserică pe care n-o știam, unde domnul Hăulică mi-a vorbit aproape trei sferturi de ceas despre Cavalcada Împăratului Constantin cel Mare. Pe 17 august se împlinesc opt ani de când Dan Hăulică ne privește din mijlocul stelelor. Profit, așadar, de acest prilej, pentru a face o reverență peste timp pentru Domnia Sa, unul dintre ultimii enciclopezi pe care neamul românesc i-a avut.

16

SEPTEMBRIE 2022

foto © Alex Gâlmeanu Cosmina Stratan

„Fug de dorința de a merge la sigur”

Om-Câine, primul lungmetraj de ficțiune al artistului vizual Ştefan Constantinescu, prezentat la TIFF în Zilele Filmului Românesc, va avea premiera în câteva săptămâni, în cinematografele din toată țara. În distribuția acestei drame despre dragoste și exil, structurată sub forma unui Film Noir, o reîntâlnim pe COSMINA STRATAN, strălucita noastră tânără actriță (Shelley, Cobain, Dragoste 1: Câine), care aniversează anul acesta un deceniu de la remarcabilul ei debut în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, pentru care a primit, în 2012, premiul de interpretare în cadrul prestigiosului festival de la Cannes. Unde a revenit anul acesta, pășind pe covorul roșu cu echipa Frère et soeur, drama regizată de Arnaud Desplechin, în care joacă rolul de confidentă a personajului lui Marion Cotillard. Faptul că pe Cosmina Stratan o putem vedea în 2022 nu doar la cinema, ci și în teatru, în spectacolul Băiatul văduvă, al lui Eugen Jebeleanu, de la Teatrelli (București), sau la TV, în Horror-ul No One Gets Out Alive (2021), de pe Netflix, a reprezentat un motiv serios pentru a o provoca la un dialog din care să aflăm detalii despre modul în care s-a definit evoluția ei profesională, de la postura de ‚Shooting Star’ la Berlinale, cu ani în urmă, până la statutul actual de valoare confirmată a cinematografiei europene.

Anul acesta se împlinesc 10 ani de la impresionantul tău debut în După Dealuri. Privind în urmă, cât de greu a fost apoi să te lepezi de Voichița, să te detașezi de personaj?

Cred că mai complicat a fost să mă detașez de experiență cu totul, mai degrabă, decât de personaj, deoarece cu personajul nu prea mi s-a întâmplat să construiesc ceva care, după aia, să mă urmărească și să îmi ghideze acțiunile. Experiența a fost însă destul de bulversantă pentru că era, practic, primul meu job în meseria asta... a fost primul rol pe care l-am luat. Eram încă în facultate și aveam niște așteptări apropo de cum decurge un proces de lucru în afara universității, în „câmpul muncii”, și toate așteptările astea s-au împlinit, cumva, chiar la primul

proiect, atât în privinţa efortului depus, cât şi a calităţii lucrului. Foarte multe componente s-au suprapus pe cum vedeam lucrurile, fără ca eu să fi pătruns până atunci în ceva serios, şi cum, de obicei, așteptările nu sunt probate de experiența reală, asta a fost foarte destabilizant pentru mine. Dar asta s-a întâmplat abia post-filmare, fiindcă în timp ce eram implicată în proces nu mă urmăreau genul ăsta de dileme, că „Ah! Se întâmplă fix cum îmi imaginam că ar trebui să decurgă chestia asta!”. După aia, am avut însă timp să mă gândesc și să mi se așeze experiența mai bine şi a fost destabilizant, pentru că o perioadă căutam același lucru, nu neapărat un personaj asemănător, ci condiții de lucru asemănătoare, având acest gând idilic că așa se face meseria asta.

Ai vorbit despre așteptări. Cum a evoluat pe parcursul anilor sistemul tău de raportare la aceste așteptări?

Cred că s-a îmbunătățit, în sensul că am putut să fac loc mai multor feluri de experiențe. Acum, iau fiecare proiect de film sau de teatru pe care decid să-l fac încercând să mă uit cu ochi cât mai curioși la el și nu neapărat din perspectiva unor

Om-Câine

ambiții pe care le am, la urma urmei, de la mine... că o mai mare ambiție am de la mine decât de la oamenii cu care lucrez. Deci nu mă mai supraveghez atât de atent încât să văd dacă prin acel proiect pot să îmi îmbunătățesc eu o aptitudine, dacă e o direcție care poate fi ‚improved’, nu, m-am mai eliberat un pic de chestia asta, de jugul perfecționismului. [...]

Ce ar trebui să aibă un scenariu, o poveste, ca să te atragă din prima clipă?

Ce îmi place cel mai tare este particularitatea. De fapt, cred că ar fi mai ușor să răspund de ce anume fug. Fug de tiparele standard - ăia răi sunt răi, ăia buni sunt buni şi ăia care iubesc, iubesc -, adică labeling-ul ăsta mi se pare cel mai puțin interesant. Fug de clișeul... chiar dacă nu îmi place cuvântul ăsta, o să merg pe el, că nu am altă variantă, deci fug de clișeul ăsta de personaj și de dorința de a merge la sigur, de a avea o poveste pe care putem să o urmărim, căreia nu putem să îi reproșăm nimic, dar, în același timp, nici nu o s-o ținem minte foarte mult timp. Încerc să mă agăț de întrebările mai incomode pe care le propune un scenariu sau de situațiile fără rezolvări sau de personajele care au niște probleme mai specifice, mai particulare, mai puțin generalizate.

Om-Câine. Vorbește-mi puțin despre perspectiva ta asupra filmului. De ce crezi că ar trebui să merg să-l văd în cinema?

Este un film făcut de un artist vizual, ceea ce înseamnă că limbajul vizual e foarte îndrăzneț, în sensul că are un rol foarte prezent. De obicei, când merg să văd un film, mă interesează foarte mult povestea sau mă gândesc la plot, despre ce e vorba sau cine joacă, or aici mi se pare că - și asta m-a și atras în proiect și m-a convins să lucrez - e atenția asupra formei și asupra limbajului vizual care, de multe ori, mie cel puțin, îmi scapă. N-am o educație completă în direcția asta sau foarte tare dezvoltată, dar îmi dau seama cât e de important pentru cinema componenta vizuală și estetică. Din nou, nu vorbesc de o estetică coerentă, una care place ochiului, ci de o cameră „greșită” , într-un fel. Ca spectator, e un concept care m-ar interesa foarte tare, mai ales la un film românesc, deși nu-mi place să fac departajarea asta - că e un film românesc „diferit” -, fiindcă nu cred în ea, dar Om-Câine îşi propune vizual lucruri destul de îndrăznețe. [...]

Citiţi interviul complet cu COSMINA STRATAN pe www.zilesinopti.ro

A revoluționat moda

Michael avea unul dintre cele mai neconvenționale stiluri vestimentare, lucru relevat inclusiv de faimoasa sa replică: „Dacă moda spune că e interzis, eu o voi face”. Designerii săi favoriți, Michael Bush și Dennis Tompkins, au declarat despre artist că întotdeauna le solicita creații extravagante, ieșite din tipare. Chiar și astăzi, persoane importante ale culturii Pop îi reinterpretează stilul: Beyoncé, Zayn Malik, Pharrell Williams, Kanye West, Chris Brown, Taylor Swift sau Knedall Jenner sunt câteva nume importante ale momentului care au apărut îmbrăcate, în diverse contexte, inspirate fiind de icon-ul Pop.

A „spart” barierele rasiale

Cu toate că artistul a declarat că la baza depigmentării pielii sale se află un motiv medical – boala Vitiligo – au existat de-a lungul vremii suficiente „guri rele” care să insinueze că, de fapt, el a apelat la unele intervenții pentru a-și albi pielea. În ciuda acestor zvonuri, artistul a demonstrat în nenumărate ocazii că, în opinia sa - așa cum spune și în piesa Black or White - „nu contează dacă ești alb sau negru“. De la succesul Thriller, care a contribuit la atenuarea discriminării cântăreților de culoare, până la multiplele declarații prin care își proclama mândria de a fi afro-american, consecvența cu care a încercat să insufle emoția egalității a fost remarcabilă în acest demers al combaterii urii dintre rase.

A fost un rege (și) al dansului

Cred că, măcar o dată, cu toții am încercat, mai în glumă sau mai în serios, faimosul Moonwalk. Dansul făcea parte din ceea ce însemna un show veritabil à la Michael Jackson, cele mai populare mișcări ale sale fiind rotirea M.J. („the MJ spin”), mișcările robot, lovitura (the kick), anti-gravity lean și, bineînțeles, moonwalk-ul. Justin Timberlake, Chris Brown sau Usher sunt doar câțiva dintre artiștii care au susținut măcar un show în care l-au omagiat pe Michael, imitându-i dansul.

Iată, așadar, doar câteva dintre motivele pentru care Michael Jackson a fost și continuă să fie un simbol planetar al capacităţii Pop culture de a schimba lumea... în bine!

Michael Jackson:

O legendă nemuritoare

Michael Jackson (29 august 1958 – 25 iunie 2009) a fost și rămâne una dintre cele mai influente personalități culturale ale secolului XX. Chiar și la 13 ani de la moartea cauzată de o supradoză de somnifere, consistenta moștenire lăsată de el continuă să strălucească în peisajul actual al Pop culture. Pe lângă faptul că cele mai cunoscute albume ale sale încă se vând foarte bine, iar popularitatea lor se menţine la cote ridicate, că documentarele cu și despre el sunt încă vizionate de milioane de oameni, iar fanii, inclusiv cei români, nu uită show-urile sale memorabile, amintirea lui Michael Jackson persistă în mentalul colectiv și datorită unei multitudini de alte aspecte semnificative.