27 minute read
ANIVERSARE
JIMI HENDRIX,
la 80 de ani
Advertisement
Adesea, tindem să judecăm muzica trecutului prin filtrele prezentului, fie că aducem în discuție tentativele timpurii ale rock’n’roll-ului, primele albume house sau, în cazul de față, inovațiile chitarei electrice. Și totuși, pentru a înțelege magnifica influență a lui Hendrix, ar trebui să facem un exercițiu de imaginație și să ne teleportăm în deceniul șaizecist, moment în care arta prindea aripi sub influența schimbărilor sociale, culturale și tehnologice. Îl plasăm, așadar, pe Hendrix în mijlocul tumultului artistic din cea de-a doua parte a deceniului, înconjurat de experimentele sonore ale Beatleșilor și de explorarea ideii de album conceptual.
În plus, spre deosebire de muzicienii care au rămas întipăriți în mentalul colectiv drept interpreți originali și atât, fără a avea tentacule extinse și în alte zone ale culturii pop, Hendrix s-a transformat, de-a lungul anilor, într-un veritabil Pop icon, influențând felul în care artiștii cântă, se îmbracă și se comportă. De altfel, așa cum Michael Jackson ne apare în gând ,,înghețat” în mijlocul unui moonwalk, iar cei de la Beatles ni se arată mereu îmbrăcați la costum, Hendrix 27 noiembrie, ar fi împlinit 80 de ani - nu a scos la iveală mulți astfel de reprezentanți, și în niciun caz în zona muzicii rock.
În mijlocul exploziei consumului de LSD și a rock-ului psihedelic, Jimi Hendrix pășește în pantofii frontman-ului instrumentist, tratând chitara ca pe o extensie a propriei ființe. Cele trei LP-uri lansate alături de Jimi Hendrix
Experience (împreună cu
Noel Redding la chitară bas și Mitch Mitchell la percuție) sunt exemple clare ale contraculturii finalului de deceniu, unde virtuozitatea instrumentală se împletește cu fredonabilitatea melodiilor, carismă, showmanship și arte vizuale psihedelice. Cum era de așteptat, evoluția muzicii a dat la o parte diverse estetici pentru a face loc altora, chitara electrică fiind una dintre victimele colaterale ale inevitabilelor schimbări, însă nu trebuie să uităm dominația instrumentului asupra întregului peisaj sonor al celei de-a doua jumătăți din secolul XX, dominație care nu s-ar fi putut realiza fără imensa influență a lui Hendrix. Ne aducem aminte, așadar, de primul mare mesager al chitarei în rock, căruia îi datorăm o bună parte din muzica pe care o ascultăm astăzi.
este alipit chitarei în flăcări de la Monterey Pop Festival, episod șamanic întipărit pe vecie în galeria marilor momente ale culturii pop. În momentul de față, înconjurați de artiști precum Steve Vai sau Joe Satriani, poate ne este greu să ne imaginăm o lume fără showmeni ai chitarei, însă contextul ce l-a precedat pe Hendrix - care, pe
„Triunghiul tristeţii” ... rid de necaz sau monedă de schimb?
Pelicula este semnată de Ruben Östlund (regie şi scenariu), cineast suedez deja consacrat prin câștigarea Palme d’Or în 2017, cu filmul The Square, o perspectivă ironică asupra lumii contemporane a artei. Triangle of Sadness reprezintă debutul său regizoral în lungmetraj în limba engleză, având o distribuție cu nume interesante, precum: Woody Harrelson (True Detective, Venom, Hunger Games), Charlbi Dean (Spud, Black Lighting), Harris Dickinson (Beach Rats, County Lines) sau Zlatko Buric și Dolly De Leon. Trebuie amintit şi tristul fapt că filmul reprezintă ultima apariție într-un rol a actriței sud-africane Charlbi Dean, aceasta încetând din viață în luna august. În ceea ce privește titlul, Östlund l-a formulat în jurul unui termen utilizat chiar în industria frumuseții, „Triangle of Sadness” referindu-se la un banal rid dintre sprâncene, care necesită un mic retuş cu ajutorul botoxului. În suedeză, acesta poartă denumirea de „rid de necaz” şi reprezintă rezultatul greutăţilor pe care le întâlneşti de-a lungul vieții. Având premiera la Festivalul de Film de la Cannes şi câștigând la doar câteva zile distanță Palme d’Or, în cadrul galei de închidere a prestigiosului eveniment, Triangle of Sadness este o captivantă comedie neagră cu accente satirice, care aduce un nou punct de vedere din care putem privi lumea, prezentând, fără prea multe ocolișuri, modul neașteptat în care rolurile și clasele sociale pot fi ranversate.
Sinopsis: Satira socială are în prim plan povestea unui cuplu de modele, Carl (Harris Dickinson) și Yaya (Charlbi Dean), invitat într-o croazieră exclusivistă alături de o suită de pasageri cel puțin interesanți - oameni bogați, un oligarh rus, traficanți și un căpitan alcoolic. Deși totul ia aspectul unei vacanțe de vis, povestea face ca, în urma unor serii de evenimente mai puțin fericite, cuplul să ajungă abandonat în mijlocul unei insule pustii, alături de câțiva miliardari și, ironic, o simplă femeie de serviciu. Astfel, scara ierarhică este răsturnată, regizorul subliniind fără inhibiții felul în care frumusețea este folosită „ca monedă de schimb”, precum și modul în care până și cei obscen de bogați și faimoși sunt nevoiți să facă față luptei pentru supraviețuire. Astfel, pornind de la o premisă cât se poate de simplă, anume faptul că aspectul fizic este unul dintre cele mai importante lucruri care ne pot influența profund fiecare interacțiune umană, Östlund reuşeşte să realizeze o punere în scenă amplă, abordând subiectul din multiple perspective. Triangle of Sadness are premiera în România pe 11 noiembrie.
„Meniul”
de savurat în cinematograf
Cu un titlu scurt și sugestiv, ce nu pare să lase loc de interpretări, Meniul aduce a film care s-ar încadra cel mult în subgenul comedie-thriller, dar să fie așa? Află că mare va fi surpriza când vei viziona această peliculă. Pentru că nu toţi au citit recenzii sau au vizionat trailerul lui The Menu, antreul pe care vi-l propun este reprezentat chiar de premisa inedită. Îi avem pe Tyler (Nicholas Hoult - The Great) și Margot (Anya Taylor-Joy - The Queen’s Gambit), doi dintre cei 12 invitați, care mai de care mai pasionați de gastronomie, care au plătit o sumă exorbitantă pentru o rezervare la Hawthorne, un restaurant căruia i-au fost conferite numeroase distincții, localizat pe o insulă privată, al cărui bucătar-șef, Slowik (Ralph Fiennes - The King’s Man), este cunoscut ca fiind cel mai bun din lume.
Acum, că am digerat ideea de bază, e timpul să trecem la felul principal: personajele și intenția filmului. Încă din trailer observăm că The Menu își propune să satirizeze snobismul din industria culinară prin Tyler, care cunoaște în amănunt tehnici și preparate din gastronomia moleculară, dar nu este în stare să prepare un ou. Şi dacă acesta își ia rolul prea în serios, la polul opus o avem pe Margot, cea prin ochii căreia noi, spectatorii, vedem întreaga acțiune, o necunoscătoare în lumea gătitului, care nu înțelege pasiunea anumitor personaje pentru gastronomie. Nu putem uita de Slowik, bucătarul-șef ce este un planificator desăvârșit, gândind situațiile, asemeni preparatelor sale, în cel mai mic detaliu. La felul următor vorbim despre directorul filmului, Mark Mylod, care până în prezent era cunoscut pentru creațiile sale din zona serialelor ca: Game of Thrones sau Succession. The Menu este, de fapt, primul lungmetraj al lui Mylod, de la Rom-Com-ul său din 2011, What’s Your Number, ceea ce îl transformă într-un ingredient... fresh. Pentru că nimeni nu e un fan al spoilerelor, desertul de final e format doar din câteva elemente ce conduc The Menu spre zona filmelor horror cu umor negru. Astfel, pelicula este plină de dezvăluiri tulburătoare, care duc în final la aflarea motivului din spatele cinei lui Slowik, dar filmul nu își propune să îndrepte simpatia către notoriul Chef... dimpotrivă. Cam atât a fost în meniu astăzi. Meniul se servește în cinematografe începând cu 18 noiembrie și ar fi păcat să lăsăm ocazia „să se strice” și să nu mergem să îl vedem.
The Bodyguard:
30 de ani de acțiune şi balade siropoase
În toamna lui 1992, înconjurată de febra rock-ului din anul precedent (unde, în decurs de doar câteva luni, Guns N’ Roses, Metallica și Pearl Jam lansau magnum opus-uri de maximă influență asupra genului), coloana sonoră a filmului The Bodyguard, regizat de Mick Jackson și avându-i în rolurile principale pe Kevin Costner, Whitney Houston, Gary Kemp și Bill Cobbs, începea să domine topurile de pe întreg mapamondul, devenind cel mai bine vândut soundtrack album din istorie. Până astăzi, 45 de milioane de casete, CD-uri și vinyl-uri au dus interpretările lui Whitney Houston prin toate colțurile planetei, transformând LP-ul într-un punct de referință al soundtrack-urilor pop, separate de tradiția hollywoodiană a orchestrelor simfonice à la John Williams.
O bună parte din succesul albumului îi este datorată lui Whitney, căci la doar 29 de ani, aceasta creează un nou reper în cântatul vocal al muzicii pop, mai ales dacă luăm în calcul primirea extraordinară a baladelor I Will Always Love You și I Have Nothing. În plus, demnă de estetica lui 1992 este și I’m Every Woman, un cover cu iz house al piesei lui Chaka Khan, lansată în 1978. De fapt, în afară de Queen Of The Night, toate cântecele interpretate de Houston sunt fie reinterpretări, fie compoziții create de echipe profesioniste de compozitori (de la David Foster până la duo-ul Ashford & Simpson), însă Whitney le transformă în piese proprii, influente pentru o generație întreagă de soliști vocali.
Pe de altă parte, de-a lungului timpului, metamorfozate în repertoriul ideal pentru concursuri vocale, baladele LP-ului par că s-au transformat și în monumente semi kitschoase ale deceniului nouăzecist, scăldate în sintetizatoare cheesy și abuzate de concurenții show-urilor de talente. De altfel, moștenirea albumului s-a clădit și pe acest aspect fredonabil și ultra melodramatic al cântecelor, reinterpretate, reorchestrate și reîmpachetate în fel și chip de diverse trupe sau interpreți. Cât despre film, nu multe pelicule se pot lăuda cu nominalizări la Oscar pentru cântecele I Have Nothing și Run To You, dar și cu șapte nominalizări la Zmeura de Aur (cel mai prost actor, cea mai proastă actriță, cel mai prost… film). Dacă specialiștii au fost împărțiți, publicul se pare că iubește în continuare siropoșenia producției cinematografice, chimia dintre Costner și Houston, dar și coloana sonoră, demnă de Oscar. La 30 de ani de la premieră şi de la lansarea albumului, în noiembrie 1992, ne aducem aminte de soundtrack-ul inovator, de orchestrațiile melodramatice, dar și de interpretările fără cusur ale lui Whitney Houston, deschizătoare de drumuri pentru o nouă generație de soliste ale universului pop.
She Said.
Lupta împotriva unei industrii
În octombrie 2017, ancheta New York Times demarată de jurnalistele Jodi Kantor și Megan Twohey dezvăluie un adevăr revoltător - zeci de ani de abuz sexual instigat de mogulul cinematografic Harvey Weinstein. Peste 85 de persoane au adus acuzații împotriva lui Weinstein, inclusiv celebrele actriţe Gwyneth Paltrow, Angelina Jolie și Ashley Judd. Femeile au început să spună #MeToo. Asta spune ea (She Said) prezintă povestea acestei anchete care a scos la lumină hărțuirea sexuală și comportamentul incorect care pătrund în mass-media și în alte industrii.
Însă este imposibil să vorbim despre un singur vinovat. Harvey Weinstein a fost un monstru. Dar a existat și un sistem care l-a ferit de repercusiuni, care l-a protejat și care i-a permis să continue exploatarea femeilor. Mai mult, au existat o mulțime de oameni care au preferat să privească în altă parte, decât să recunoască posibilitatea ca Weinstein să fi fost un abuzator sexual. Regizori, publiciști, critici de film, jurnaliști și organizații de știri, care au auzit poveștile înfiorătoare despre mogulul filmului și au decis că ar fi prea dificil să încerce să dezvăluie adevărul, preferând să lucreze cu și pentru el, aducându-i numeroase premii Oscar.
She Said se bazează pe cartea cu același nume, publicată în 2019 de către cele două jurnaliste. Kantor, un reporter veteran al hărțuirii la locul de muncă, după ce deja luase parte la o investigație despre abuzul lui Bill O’Reilly, a fost informată despre povestea lui Rose McGowan, victima lui Weinstein. A început să colaboreze cu Twohey, acesta din urmă trecând printr-o depresie postnatală, împreună adunând informații și zvonuri off the record și ulterior, luând legătura cu numeroase figuri ale industriei, dintre care multe au preferat să le ignore apelurile telefonice. În cele din urmă descoperă un întreg sistem de plăți și decontări, o cultură a fricii, un model enervant de abuz, deghizat în întâlniri de afaceri.
Cel mai important mesaj al filmului reiese, însă, din curajul femeilor de a vorbi. „Organizațiile de știri nu pot oferi servicii juridice”, spune Twohey, în scena filmului cu victima lui Donald Trump. Atunci când li se cere să depună astfel de mărturii, sunt pe cont propriu, cel puțin din punct de vedere legal. Însă, puterea mărturiei stă într-o solidaritate colectivă. Filmul este regizat de Maria Schrader, iar în rolurile principale le regăsim pe Carey Mulligan (Promising Young Woman), ca Megan Twohey, și Zoe Kazan (The Ballad of Buster Scruggs), ca Jodi Kantor. She Said va avea premiera în cinematografe pe 25 noiembrie.
AMAZING FLOWERS DESIGN
Oameni de treabă
Comedia Oameni de treabă, cel de-al patrulea lungmetraj regizat de Paul Negoescu (O lună în Thailanda, Două lozuri, Povestea unui pierde-vară), care va avea premiera națională pe 25 noiembrie, îi are în rolurile principale pe Iulian Postelnicu, Vasile Muraru, Anghel Damian și Crina Semciuc. După premiera din cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo, unanim apreciat de publicul şi juriile festivalurilor în cadrul cărora a fost prezentat, filmul i-a adus actorului Iulian Postelnicu premiul pentru cea mai bună interpretare, la Festivalul Internațional al Filmului Francofon de la Namur, lungmetrajul primind și o mențiune specială din partea juriului.
Oameni de treabă aduce în prim-plan povestea lui Ilie, un polițist de la țară al cărui singur vis este să ducă o viață liniștită și, fără pretenții prea mari, acesta crede că o livadă poate marca începutul unei astfel de vieți. Văzând cum începe să îmbătrânească, Ilie vrea să simtă că are un rost al lui, așa că pune la cale un plan modest, care i-ar putea readuce liniștea și confortul - vrea să își cumpere o livadă și o casă. Când în sat încep să se petreacă lucruri neobișnuite, șeful de poliție încearcă să joace rolul a ceva ce nu a mai fost până acum: justițiarul neobosit, care arestează toți vinovații. Deși, inițial, alege să vadă doar ce îi convine, evenimentele violente întâmplate în sânul comunității din care face parte și consecințele greșelilor din trecut îl pun pe bărbat într-o situație limită, în care ia cele mai proaste decizii. Viața lui se schimbă când alege să se implice în găsirea unor soluții.
Scenariul scris de Radu Romaniuc și Oana Tudor conturează o comedie
neagră, presărată cu
momente de suspans sau un thriller cu nuanțe comice, care te face să treci printrun amalgam de stări... în goana după adevăr. Acțiunea este plasată în nordul-estul României, filmul fiind filmat în cursul anului trecut, în județul Botoșani. „Din punct de vedere profesional, a fost o experiență inedită să regizez un scenariu care nu a fost scris de mine, într-un univers neobișnuit pentru mine - povestea petrecându-se la țară, în nordul Moldovei, în timp ce eu sunt născut și crescut în București, fără să fi avut până acum vreo relație cu viața la țară, cu atât mai puțin cu Moldova”, mărturisește regizorul Paul Negoescu. Rămâne de văzut pe marele ecran cum se încheie povestea polițistului din mediul rural, pe care greșelile trecutului, precum și o serie de evenimente violente care se întâmplă în sânul comunității îl împing către o situație fără scăpare.
IULIAN POSTELNICU
Un şerif în Estul Sălbatic
Un singuratic om al legii, dintr-un cătun sărac, aflat în apropierea frontierei, tânjeşte să-şi întemeieze o familie, să se aşeze la casa lui, ca toţi ceilalţi, dar pentru asta trebuie ca, mai întâi, să aibă propriul petec de pământ. Deși în minuscula comunitate se întâmplă lucruri dubioase şi alţi “oameni de treabă” se ocupă, de fapt, cu ordinea locală, el a ales până acum să vadă doar ce-i convine. Asta până când ceva - sau cineva - îl face pe tolomac să încerce să devină... un adevărat justițiar. Povestea “şerifului” luat de prost de către mai marii satului, corupţi organic, care-şi redescoperă spre final verticalitatea, ar suna a Western clasic, dacă acţiunea nu s-ar întâmpla în România, în prezent, şi n-ar fi spusă pe un ton de Noir “rural”, ce înglobează un spectru larg de accente comice, de la satira crâncenă până la farsa ultra-brutală.
Cu toate că nu e un Western, Oameni de treabă, noul lungmetraj regizat de Paul Negoescu, are în el o stea şi nu e una... de tinichea, de pus în piept. Steaua veritabilă a filmului este aici interpretul lui Ilie, poliţistul autoexilat la sat, Iulian Postelnicu, absolut strălucitor într-un rol tragicomic, complet diferit de cele în care ne-a impresionat deja în anii trecuţi, în dramele Un etaj mai jos al lui Radu Muntean şi Arest al lui Andrei Cohn, pentru care a fost atunci nominalizat şi, respectiv, premiat la Gopo. Câştigător deja la festivalul de la Namur al premiului de interpretare pentru rolul “omului de treabă” Ilie, IULIAN POSTELNICU, popular nu doar ca actor, ci şi ca scenarist (Las Fierbinţi, Neidentificat), ne-a împărtăşit afabil cum s-a raportat la personaj şi la povestea acestuia, un must-see al lunii noiembrie în cinematografe.
Iulian, din punctul tău de vedere, cine este Ilie? Cum ţi-ai caracteriza personajul?
Este un un polițist între ghilimele, pentru că a făcut un curs la una dintre școlile de Poliție, nu a urmat Academia, deci gradul lui este de agent șef principal într-o comună, asta e poziția pe care o are. Altfel, e un om de vârstă mijlocie, singur, fără copii, divorțat, deci un om care a eșuat în satul ăsta, care a mers pe burtă, crezând
foto © Ionuț Rusu
că lucrurile o să se întâmple bine pentru el... până când, ajuns la jumătatea vieții, așa cum o percepe el, își dă seama că nu are nimic şi că nu înseamnă nimic. E în pragul acestei crize de identitate, dar una mai... la sat, aşa, de ‘Cine sunt?’, ‘Ce fac?’, ‘De unde vin?’, ‘Încotro mă duc?’, lucruri care îl îndrumă către... o livadă. Atât îl duce capul să facă. Aspirația lui este să aibă o livadă, să-și găsească - dacă reușește - pe cineva cu care să facă o familie, el simțindu-se foarte, foarte singur.
Ilie vede sau se face că nu vede ce se petrece în jurul său?
Face pe prostul și preferă să fie privit astfel. Şi celorlați le convine chestia asta, şi tocmai din acest motiv nu l-a confruntat nimeni până atunci. Tuturor le-a convenit poziționarea asta a lui, iar el... evident că vede, dar îi este mult mai confortabil să ignore, atâta vreme cât nu se întâmplă ceva dramatic, cât nu e afectat, cât chestia asta îi servește. Drept pentru care, inclusiv în momentul în care află cine şi ce a făcut, el merge mai departe, alege să țină ochii închiși în continuare. Așa cum l-am privit eu, lui Ilie îi este frică de bătrânețea în singurătate, în izolare, îi este frică de neînsemnătate. Pe un traseu care îl duce în singurătate către moarte, nu înseamnă nimic pentru nimeni. Până la urmă, oricât închizi ochii, în momentul în care vezi că nimeni și nimic nu te respectă, că nu contezi… pe lângă frică, cred că intervine și depresia. Sunt mai multe în cazul lui Ilie...
Dar, până la urmă, Ilie ajunge să acţioneze, totuşi, dintr-un simț trezit al datoriei?
Nu! O face dintr-o disperare, din frustrare, la nervi, într-un moment în care nu e deloc cu mintea limpede, fiind destul de mult sub influența băuturii. El este un personaj alcoolic, adică omul bea de dimineață până seara, nu are nici un fel de problemă cu chestia asta. Doar că acum bea mai mult, se întâmplă o criză și atunci nu-și mai cenzurează impulsul ăsta. N-are nicio urmă de realism ceea ce face el, în sensul că nu e deloc raţional, nu e deloc calculat...
foto © Ionuț Rusu
Deși ești născut în Târgu Bujor, mare parte a vieții tale adulte ți-ai petrecut-o în București. Cum te-ai reobișnuit cu graiul moldovenesc? Fiindcă povestea “oamenilor de treabă” se petrece într-un sat din Botoşani.
Păi, sunt născut în Târgu Bujor pentru că ai mei sunt de acolo, dar ei au făcut facultatea în Galați şi au primit apoi repartiție - cum era pe vremuri - la Focșani, la o întreprindere de acolo. Însărcinată cu mine, maică-mea a venit să nască în Târgu Bujor, unde am stat până la doi ani şi ceva la bunici, pentru că ai mei stăteau într-un cămin de nefamilişti în Focșani şi le era foarte greu. Apoi, grădinița primară, gimnaziul, liceul, leam făcut pe toate în Focșani, după care abia apoi am venit în București, la 18 ani, la facultate. Deci da, mai mult de jumătate din viața mea e în București. În facultate mi-a fost atrasă atenția că am un accent foarte puternic moldovenesc, dar eu nu sesizam chestia asta, normal. Cu timpul, m-am dezvățat de el. Pentru rolul ăsta, ce-am făcut a fost să mă înregistrez audio citind tot scenariul, cap-coadă, după care mi l-am pus la căști și l-am ascultat zilnic. Aşa mi-a reintrat… accentul de acasă. [...]
Citiţi interviul complet cu IULIAN POSTELNICU pe www.zilesinopti.ro
Am să încep prin a spune că nu mai există filme precum The Innocents (r: Eskil Vogt). Și nu cu un aer profund elegiac și pentru că este cel mai bun film făcut vreodată. Nu! Este pur și simplu un film special, care te lovește direct în plex și te lasă acolo, parcă așteptând și următoarea lovitură. Filmul, originar din Norvegia, a debutat la Cannes anul acesta, în cadrul secțiunii Un Certain Regard și spune povestea unui grup de copii care locuiesc împreună într-un cartier rezidențial. Treptat, fiecare dintre ei își dă seama că are puteri supranaturale. Până aici sună a ceva serial din anii 2000, de pe AXN. Diferența este însă că în The Innocents, joaca devine periculoasă și imaginația copiilor se transformă în ceva mult, mult mai dur.
Filmul nu este ușor de digerat. Părinții, aceste forțe superioare cu mai mult discernământ și echilibru al moralității, fac un pas în spate în acest thriller la granița cu horror-ul și joacă rolurile secundare. Vogt se concentrează pe banalitatea copilăriei și cum orice tip de interacțiune între cei mici capătă o greutate mult mai mare atunci când știi cu adevărat că ești capabil să-l rănești pe celălalt. O simplă îmbrânceală sau un gest de supărare se pot transforma în acte de violență voluntară. Ce faci atunci când știi
că îl poți pedepsi pe celălalt pentru că nu s-a jucat cu tine? Ce faci când ai mai multă putere decât ai avut vreodată și orice gând negru care îți trece prin minte se poate manifesta chiar în fața ochilor tăi? Acestea sunt câteva dintre întrebările cu care se confruntă spectatorul în timpul filmului. Vogt pune accentul și pe răul care se naște din… nimic. Copiii, în general, sunt mânați de instincte și tind să fie impulsivi. Deși au propriul filtru de gândire, acesta nu e suficient de bine dezvoltat cât să-l folosească la capacitate The Innocents maximă și, de regulă, rezultă acțiuni realizate fără un gând bine pus la punct. Tocmai din această cauză, lupta dintre bine și rău, care este prezentă și aici, aduce de ambele părți argumente pro și contra. În primul rând, cât de rău poate fi, de fapt, un copil? Ce anume îl face să reacționeze într-un fel anume? Și, că tot am adus vorba de copii, aș vrea să punctez - Banalitatea răului poate pentru prima dată de când scriu această rubrică - jocul în ochii copiilor actoricesc impecabil din partea celor mici. Cu vârste ce nu cred că depășesc 8-9 ani, tinerii actori sunt fascinanți. Aleși și conduși foarte bine, cel mai probabil de către regizor, au suficientă candoare cât să te atașezi de ei, dar în același timp, unele dintre secvențe te fac să vrei să îi arunci pe geam. Dacă adulții sunt ușor de judecat, copiii intră în altă categorie. Aproape că vrei să nu condamni pe nimeni, dar The Innocents nu te lasă să pleci indiferent cu privire la acest capitol. De fapt, e o joacă de-a șotronul… dar atunci când părinții nu se uită, copiii se joacă cum vor ei.
Calea Gușteriței nr. 20, Sibiu
Mai avem (ne)VOIE și de ketchup?
Habar nu am dacă ne radicalizăm din ce în ce mai tare, dacă avem nevoie de din ce în ce mai multe reglementări și standardizări, dar Poliția Gustului există și e din ce în ce mai vocală.
Există unele rețete unde chiar nu ai voie să schimbi ingredientele, spre exemplu, celebrul caz al pastelor carbonara. Asta datorită faptului că acea rețetă are tot felul de protecții internaționale. Dacă o modifici, poți să îi spui, în cel mai bun caz, à la carbonara, stil carbonara...
Există, însă, milioane de alte rețete care nu sunt protejate și miliarde de gusturi subiective, care preferă miliarde de combinații de ingrediente. Doar că, plăcerea unora este sacrilegiu pentru alții. Scriu aceste rânduri după ce, în decurs de două săptămâni, m-am întâlnit cu Poliția Ketchup-ului.
Prima dată, pe capacul interior al cutiei în care mi-a fost livrată mâncarea: probabil că oamenii au zis să facă o glumiță, dar să ne și educe și mi-au explicat, folosind chiar termeni ce au trebuit să fie cenzurați, că NU AM VOIE să nu mănânc marginile și să nu mă pună mama dracului să pun ketchup pe ea. În fine, am aflat ce am voie să fac cu mâncarea pe care am plătit-o.
A doua oară era să fiu acuzat de zădărnicirea combaterii pusului de ketchup pe sarmale. Un diplomat turc a făcut un apel pe twitter ca turcii și grecii să se unească împotriva unui inamic comun, „a unei crime împotriva gastronomiei”: cei care pun ketchup pe sarmale.
Acu’ stau nedumerit în fața frigiderului și mă întreb ce să fac cu jumătatea plină a recipientului de ketchup de pe raft. Pe cartofi prăjiți nu pun, că nu îmi place, în schimb, îl iubesc în combinație cu sendvișurile făcute la sandwich maker. Doar că nu mai am sandwich maker. E adevărat că pe sarmale nu am pus niciodată, dar pe pizza mai pun. Din cel picant, că doar din ăla cumpăr. Apropo, și cafeaua o prefer lungă, că mă ajută la lubrifiat gâtul în timp ce îmi satisfac alt viciu. Altă crimă împotriva industriei. Nu pun lapte sau zahăr, pentru că o prefer amară. Dar asta e fix treaba mea și mai puțin a tuturor făcătorilor de cafea, care se uită cu dispreț la mine, chiar după ce le las tips. Un ristretto făcut cum trebuie este plin de arome și oferă satisfacție, dar de cele mai multe ori, beau cafea utilitar, nu doar pentru plăcere.
Și atunci, care e baiul? Am văzut enorm de multe comentarii cu tot felul de altfel de interdicții: NU AI VOIE să pui leuștean la ciorba x, NU AI VOIE să pui mărar la tocana Y. Ce să zic? Pun după cum am chef. Dacă funcționam cu astfel de limitări, încă mâncam terci de mei cu miere.
Aș zice să o luăm mai ușor cu verdictele pe scări și să nu ne mai c**ăm în gusturile altora, nu de alta, dar începem să îi încurajăm pe cei care consideră abominabilă combinația: cartofi prăjiți cu maioneză sau mici cu muștar.
Vanilia, aurul cofetarilor
Iubesc vanilia! Acest James Bond al ingredientelor. Și nu, nu este o glumă! Vanilia este al doilea cel mai scump condiment din lume, după șofran și un ingredient Top Secret, care dă savoare oricărui preparat, fie el dulce sau sărat (da, da, nu doar în deserturi!). Vom dezvălui acest mister în cel de-al patrulea episod din seria noastră dedicată ingredientelor de bază din cofetărie.
Regina Maria
Aici începe totul
... mai precis în Mexic, Madagascar, Noua Guinee, Polinezia Franceză și alte câteva zone din America de Sud și America Centrală. Cu toate acestea, în Madagascar este cultivată 80% din vanilia distribuită la nivel mondial.
Dar de ce este vanilia atât de scumpă? Motivul este foarte simplu: durează patru ani pentru ca planta să ajungă la maturitate, iar florile de pe orhideele de vanilie se deschid doar pentru câteva ore, o singură dată pe an, timp în care trebuie să fie polenizate, manual!
Da, manual, pentru că în majoritatea zonelor în care este cultivată vanilia, nu sunt suficiente insecte sau păsări care să polenizeze aceste flori. De aceea, polenizarea este făcută cu mâna, de către oameni.
Nouă luni mai târziu, apar și fructele, sub formă de păstaie care trebuie tăiate și păstrate, la uscat timp de 20 de zile, apoi începe procesul de fermentare. Sunt depozitate încă două luni în cutii de lemn acoperite cu rogojini din bambus, pentru ca aroma completă de vanilie să se dezvolte.
Haideți să stabilim, pentru început, în care categorie ne situăm noi, iubitorii de prăjituri. Suntem admiratorii secreți ai ciocolatei sau fanii înfocați ai vaniliei? Surprinzător sau nu, povestea celor două ingrediente contrastante se aseamănă foarte mult. Dacă ciocolata provine din boabele de cacao aflate în interiorul fructelor acestor arbori, ei bine, vanilia se găsește în păstăile desprinse de fermieri din florile „orhideelor de vanilie”.
Și ea este profund influențată de „terroir”, precum ciocolata și vinurile: sol, apă și climat. Aceste elemente îi imprimă anumite arome și nuanțe unice. Deși asociată, de cele mai multe ori, cu dulcele, vanilia se folosește de foarte multe ori și în preparate sărate, aceasta potențând și completând gustul unor ingrediente precum roșiile sau uleiul de măsline.
Cocozette
Trei, Doamne, și toate trei!
Există 150 de tipuri de vanilie, însă cele mai cunoscute și folosite sunt cele din Madagascar, Tahiti și Mexic.
Madagascar a devenit locul potrivit pentru a cultiva vanilie, grație climatului umed și cald și solului bogat, dar și datorită procesului de polenizare manuală a florilor de vanilie bine pus la punct. Cultivatorii selectează manual cele mai bune flori și le distanțează pe viță, rezultând o păstaie mai sănătoasă.
Vanilia de Madagascar sau vanilia Bourbon are o aromă mai intensă și mai dulce. Și nu, numele nu vine de la whisky, ci de la zona în care crește planta.
Vanilia mexicană provine de la aceeași plantă, orhideea de vanilie, diferența este că în Mexic, albina polenizează planta, procesul nefiind manual, ca în Madagascar. Are o aromă mai delicată și subtilă decât celelalte două soiuri, iar păstăile sunt puțin mai subțiri decât cele ale vaniliei de Tahiti.
Vanilia de Tahiti este o combinație hibrid între vanilia Bourbon și vanilia odorata, un tip foarte rar de vanilie găsit în pădurile din Belize și Guatemala. Și planta din care provine această vanilie este polenizată manual. Aroma sa este influențată de climatul tropical și de sol.
Jardin d`Eden
Diferența dintre extract și esență de vanilie
O găsim în ciocolată, în creme și mousse-uri, în blaturile însiropate, combinată cu frișca sau transformată în înghețată. Dar, iată sub ce forme poate să vină vanilia: Păstăi de vanilie – semințele din interiorul păstăilor au cea mai puternică aromă și influențează textura și gustul desertului;
Foret Noire Zelato de vanilie
Extractul de vanilie – este folosit de cofetari destul de des, datorită gustului intens, obținut prin macerarea păstăilor în alcool sau într-un amestec realizat din alcool și apă, pentru o lună sau mai mult; Esența de vanilie – este preparată artificial, folosit ca un substitut al extractului de vanilie în preparatele în care ea nu este ingredientul principal. Dă foarte puțină aromă desertului.
Și acum, după ce am descoperit atât de multe lucruri despre vanilie, ne întoarcem la întrebarea „Ciocolată sau vanilie”? Răspunsul este pentru mine foarte simplu: ciocolată și vanilie.
