MARIA POPISTAŞU

ntr-o noapte obișnuită de lucru, cel mai negru coșmar al taximetristului Lică, un tinerel nătâng dar, tare-n gură, ieșit “pe traseu” la vânătoare de clienți, se dovedește a fi “zdreanța” de Ilinca, ce se abonează la serviciile sale profitând cu cinism de statutul de femeie cu bani și influență în mediul interlop. Pe scurt, cam asta e relația a două dintre personajele principale ale piesei de teatru cu titlul Taximetrişti, scrisă de Bogdan Theodor Olteanu împreună cu Adrian Nicolae, adaptată acum într-o comedie pentru marele ecran, în care sarcasmul comentariului social se manifestă ludic, în asociere cu umorul de situație și limbaj.

În rolul savuros al “capitalistei” exploatatoare de taximetrişti, publicul larg are șansa să o revadă pe apreciata actriță MARIA POPISTAŞU (Întregalde Marţi, după Crăciun, Legături primejdioase), care a mai colaborat de altfel cu Bogdan Theodor Olteanu la filmul precedent al acestuia, Mia îşi caută răzbunarea, din 2020. Întrucât nu sunt chiar atât de mulți cei care au apucat să îi aprecieze pe viu interpretarea în piesă, pe scena teatrului Apollo111 din București, am rugat-o pe Maria Popistașu să ne dea unele lămuriri referitoare la evoluția personajului său, de pe scenă în sala de cinema.

Ilinca... presupun că ți-o imaginezi mai în detaliu decât o văd eu pe scenă sau în film. Cine e această femeie care îi explică atotștiutorului taximetrist capitalismul? Mi-am imaginat că e o femeie inteligentă care s-a nimerit într-un anumit tip de anturaj și care, de fapt, joacă cu cărțile care i s-au dat în momentul ăla... cred că asta vezi și tu la ea. Cred că e interesant în text, în general - ca să nu particularizez doar la film sau la spectacol -, cum se joacă un pic cu stereotipurile. În momentul în care îi vezi, ai impresia că sunt niște oameni cu tipologii pe care le recunoști și știi exact despre ce e vorba, la ce să te aștepți, dar, pe măsură ce petreci mai mult timp cu personajele, au ocazia să îți contrazică părerile preconcepute.

Ierarhizarea Ilincăi se reduce la “șmecheri” și “papagali” sau are și clase intermediare?

Nu știu, nu m-am gândit niciodată așa...

probabil că da. Probabil că în universul ei este, de fapt, obligată să-i clasifice pe oameni în șmecheri și papagali, dar e foarte posibil ca în plan personal să îi nuanțeze mai mult decât poate soțul ei. Sau poate că și ăsta e un clișeu... poate că, de fapt, toți fac asta, dar ea este într-un moment în care trebuie să aleagă una sau alta şi, în felul ăsta, își face viața mai ușoară.

Se ştie că ești foarte selectivă în proiectele în care te implici. Ce te-a atras în mod special la acest text?

Este într-o cu totul altă zonă decât ce am jucat eu până acum, parțial și pentru că, de la momentul în care am jucat tinere, post-adolescente, amante şi aşa mai departe, am făcut o pauză destul de mare, între 28 și 38 de ani. Ilinca este o femeie matură, dar un personaj colorat, care nu mi s-a oferit până acum. În momentul în care am citit textul, mi s-a părut interesant că sondează într-o zonă, nu știu dacă să zic socială, pe care nu am acoperit-o și care mi s-a părut ofertant profesional. În plus, nu mai jucasem teatru de mult timp şi am stat un pic să mă întreb dacă mi se mai pare interesant să fac asta. Mie îmi place mai mult lucrul propriu-zis, îmi place mai mult la repetiții și la filmare decât produsul final, spectacolul sau filmul. În cazul ăsta a fost interesant pentru că m-am înțeles foarte bine cu toată lumea din echipă și e cu adevărat foarte plăcut de fiecare dată când ne vedem. Orele alea două pe care le petrecem înainte de spectacol sunt mereu simpatice. E un grup cu care îmi face reală plăcere să mă văd, dar, chiar și așa, pentru mine rămâne mai interesant procesul de lucru decât produsul final. Dar ce trebuie să aibă un text ca să te determine să îți dorești să te implici în transpunerea lui? Pentru mine, e foarte important cum este scris. Primul contact cu un spectacol sau cu un film, cu ce o să am de făcut și ce urmează să văd pe ecran, este întotdeauna textul. Momentul ăla de ‘mă interesează’ sau ‘nu mă interesează’ se petrece atunci, la citit, asta e clar! Uite, poți să spui orice despre Taximetriști, că e vulgar, că se înjură prea mult, dar este scris fix așa cum vorbesc oamenii și asta mi-a plăcut foarte mult. Bogdan [Olteanu] și Adi Nicolae sunt niște oameni atenți la oralitate, la particularitățile de vorbire, la nuanțele din conversații, astfel că totul pare vorbit... ar putea fi un text improvizat fără niciun un fel de probleme. [...] E important pentru mine ca textul să fie bine scris, după care, sigur, vin bonusurile. Poate să fie într-o zonă pe care n-am mai abordat-o până acum, să-mi aducă ceva nou, pentru că nu știu câte roluri o să mai joc de acum încolo și mi-ar plăcea să nu mă repet. E o combinație magică să ai un text care îți place, care să fie pus de un regizor care îți place, într-o echipă care să fie bună, iar personajul ăla să mai fie și femeie de vârsta ta… Prefer să-mi umplu timpul cu chestii care mă interesează. Vreau să-mi facă plăcere să mă duc la repetiții sau filmare, întrun anumit grup de oameni și cu un personaj care mă distrează sau mă pune pe gânduri. [...]

Citiţi interviul complet cu MARIA POPISTAŞU pe www.zilesinopti.ro

Prima lună a anului 2023 ne întâmpină cu o nouă comedie romantică, o comedie ce explorează ideea practicii căsătoriei aranjate dintr-un unghi diferit față de abordările cinematografice anterioare. Cu toate că titlul poate avea capacitatea de a ne păcăli în primă instanță, ei bine, filmul What’s Love Got to Do with It n-are nimic de a face cu faimoasa piesă a Tinei Turner. Acesta este, în schimb, o poveste cu și despre iubire, regizată de britanicul Shekhar Kapur (Elizabeth), care a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Toronto în septembrie și a câștigat mai apoi premiul pentru cea mai bună comedie („Ugo Tognazzi”) la Festivalul de Film de la Roma.

Sătul de eșecurile pe care le-a avut cu aplicațiile de dating și de visul unui perfect match care să-i apară în cale într-un mod miraculos, Kazim (Shazad Latif), care provine dintr-o familie pakistaneză ce trăiește în Marea Britanie, cedează presiunilor părinților de a se „lăsa pe mâna” lor, acceptând în cele din urmă o căsătorie aranjată. Zoe (Lily James), o realizatoare de documentare de origine britanică și, totodată, vecina și prietena din copilărie a lui Kaz, este la fel de sătulă de „alergatul” după iubirea care pare că nu mai catadicsește să apară în viața ei. Când află de la Kaz despre intențiile părinților săi și despre cum acesta a fost de acord ca, în cele din urmă, să le facă pe plac, Zoe decide că va face un film despre asta, urmând să documenteze tot procesul prin care avea să treacă prietenul ei, pe care plănuiește să-l materializeze într-un lungmetraj numit... „Love, Contractually”. Lucrurile devin și mai interesante atunci când ni se dezvăluie că cineasta este îndrăgostită de Kaz, chimia dintre cei doi fiind de asemenea extrem de vizibilă. Implicându-se tot mai mult în această poveste și luând la cunoștință faptul că rata divorțurilor în cazul căsătoriilor aranjate este mai mică decât în cele în care îți alegi de unul singur partenerul, Zoe începe să privească și cu alți ochi acest concept, începând să se întrebe dacă nu cumva aceasta este o variantă mai bună de a-ți găsi dragostea în zilele noastre.

Cu toate că „iubirea poate fi oarbă”, iar What’s Love Got to Do with It (Şi dragostea unde e?) ne-o va demonstra cu vârf și îndesat, filmul ne arată că totuși, asta nu exclude faptul că diferențele culturale și etnice trec neobservate în societatea contemporană. Este o remarcă asupra căreia veți vedea că scenariul Jemimei Khan va insista mult, filmul rămânând totuși în parametrii unui Rom-Com. Întreaga poveste o puteți afla însă din 27 ianuarie, la cinematograf!

Triangle of Sadness

Spune-mi câți „urmăritori”

Ca

Spun C T Nu Conteaz

mai bun film european la European Film Awards 2022, filmul lui Ruben Östlund este o comedie neagră, care funcționează ca o satiră asupra societății din zilele noastre. Fie că e vorba despre lipsa de conținut a așa-zișilor influenceri sau cum pozițiile și raportul de putere se poate schimba atât de simplu, în funcție de context, analiza cinematografică pe care o realizează Östlund lovește unde doare. Într-o eră profund influențată de normele capitalismului, oamenii ajung să nu mai știe pe ce anume să pună preț, iar banii ajung să cântărească mai greu decât orice sau să nu aibă nicio valoare, în funcție de cine îi are sau nu. Pentru un tânăr model la început de drum, banii sunt un subiect puternic de discuție în relația cu iubita sa, aflată tot în domeniu, dar pentru un oligarh rus venit împreună cu soția și amanta pe o croazieră înseamnă foarte puțin.

Östlund împarte filmul în trei părți, urmărind mai îndeaproape parcursul unui cuplu tânăr care câștigă o croazieră pe un iaht de lux, care ajunge să fie deturnat de pirați, cei doi naufragiind pe o insulă. Deși nu sunt protagoniști în adevăratul sens al cuvântului, firul narativ îi urmează pe îndrăgostiți, punând accent pe cadrele diferite în care aceștia ajung pe parcurs.

Să spun că umorul negru este prezent ar fi un Filmul este simplu, dar profund original și are la bază un dialog bine scris, chiar dacă uneori scapă în tezism și poate are tendința de a deveni Primele două părți culminează cu una dintre cele mai grețoase, dar amuzante secvențe din cinematografia ultimilor ani, condusă excelent și cu un climax pe măsură.

Poate singurul lucru de reproșat este a treia parte, în care Östlund alege să vorbească despre ideea de statut și ierarhie. Naufragiați pe insulă, o parte dintre oamenii de pe iaht ajung să capete un cu totul alt rol față de cel pe care îl aveau atunci când lucrurile mergeau firesc, ca în orice societate actuală. Dar când cel care știe să pescuiască devine cel mai important și un Rolex de 200.000 de euro nu mai are nicio valoare, iar numărul de urmăritori de pe Instagram este irelevant, oamenii sunt nevoiți să îmbrățișeze o nouă ordine.

Una peste alta, exact ca și până acum, regizorul suedez a livrat încă un film ce merită văzut și chiar dacă nu a avut la fel de mult tact ca în celelalte dăți, cu „Triangle of Sadness” a făcut pe toată lumea să-nțeleagă ceva mai mult despre societatea în care trăim.