Prăjiturile călătoare

Eram acum mulți ani în Paris, în fața unei vitrine pline de prăjituri senzaționale, indecisă ce să aleg, când din spatele meu își face apariția un francez care comandă „deux gâteaux de voyage”. Mi s-a părut foarte amuzant, așa că am urmărit cu atenție spre ce deserturi se îndrepta vânzătoarea.

Un brownie cu ciocolată și o felie mare de chec cu citrice, acestea erau „prăjiturile de călătorie” pe care clientul le-a pus rapid în servietă și a ieșit din cofetărie. Avea atât de mult sens acest apelativ, încât m-am mirat cum de nu le numim cu toții așa! Prăjituri de călătorie, atât de firesc...

Curioasă din fire, am săpat mai târziu după informații legate de momentul în care francezii au început să le numească astfel. Am aflat, așadar, că în secolul al XVII-lea, marchiza de Sévigné, mare iubitoare de dulciuri, călătorea des între Bretania și Paris. Cum distanța era la fel de mare ca și poftele marchizei, aceasta l-a rugat pe cofetarul ei să-i pregătească prăjituri care să reziste voiajului – așa au apărut „les gâteaux de voyage”. Prăjiturile mai puțin fragile, rezistente la temperaturi oscilante, înghesuite în bagaje, serviete sau genți fac astăzi parte dintr-o categorie anume din cărțile și laboratoarele de cofetărie din întreaga lume.

La britanici le întâlnim sub denumirea de „travel cakes”, iar germanii le numesc „Reisekuchen”. Pare-se că au împrumutat și ei umorul francez.

Categoria include checuri, crumbleuri, brownies, muffins, madlene, pandișpanuri, financiers, bundturi și multe altele, ușor de preparat, transportat și de consumat oriunde: pe o bancă în parc, la birou, în pauza de masă, la școală, pe stradă, în autobuz, la picnic și oricând ni se face poftă de ceva dulce sau avem nevoie de o doză de răsfăț. Visul oricărui iubitor de dulciuri.

La noi, la Zexe Braserie, aceste prăjituri se încadrează perfect în gama nostalgică, deserturiemblemă ale copilăriei noastre. Dar ce „gâteaux de voyage” găsiți în vitrina noastră?

Pandișpanul scufundat în vișine

Pentru că pandișpanul copilăriei nu avea niciodată suficiente vișine, împreună cu echipa mea, am decis să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, adăugând atât de multe vișine în pandișpan, încât l-am putea denumi cu ușurință „vișine cu pandișpan”. Aproape că am triplat numărul fructelor pentru un plus de gust, dar și de bucurie. Ne-am străduit la maximum să găsim formula perfectă.

La Braserie, putem spune că vișinele au atins apogeul „carierei” lor, probabil cel mai bun desert care să ne aducă aminte de vacanțele petrecute la bunici. Iată, dragii mei, o super „prăjitură de călătorie”.

Brownie cu ciocolată

Știați că... celebrul brownie a fost creat (ca de obicei :)) din greșeală? Dar ce greșeală!

Există trei teorii, dar vă las pe voi să alegeți ce vă place: un cofetar a adăugat din greșeală ciocolată topită în coca pentru biscuiți, un cofetar voia să pregătească biscuiți, dar a uitat să adauge praf de copt sau un cofetar voia să pregătească un tort și a uitat să adauge făina.

Deși nicio teorie nu a fost confirmată până acum, rămâne una dintre cele mai populare și apreciate „prăjituri de călătorie”.

Checul marmorat sau

„de mamaie”

Oldie but very goldie! Recunosc că iubesc checul în toate formele lui: de la cel simplu, „de mamaie”, până la cel sofisticat, cu ciocolată, citrice sau prune și rom. Pe toate le găsiți în vitrina Braseriei.

Atunci când eram mici, checul marmorat era specialitatea bunicilor noastre, răsfățul maxim al nepoților. Rețeta de chec a bunicii și memoria gustului ne-au inspirat pe mine și echipa mea să revizităm acest desert. Sperăm că am făcut mândre toate bunicile din lume! Bucurie într-o felie (sau mai multe)!

Muffins, financier și madlene

Știți ce au în comun muffins, financier și madlenele franțuzești? Un blat super pufos, cu o textură fină, catifelată. Este imposibil să te plimbi pe străduțele pariziene și să nu vezi în vitrinele cofetăriilor și patiseriilor aceste deserturi la loc de cinste sau un turist ori un francez care să țină în mână o madlenă.

Cu ciocolată, cu vanilie, cu nuci, cu fructe sau cu gem, prăjiturile de călătorie sunt vedete all-season, care merg perfect atât cu o cană de ceai, cafea sau lapte fierbinte, dar și cu un frappe, smoothie sau cocktail.

Problemă rezolvată!

Acum știți ce gustări dulci să luați la pachet atunci când plecați în călătorie.

Nu-mi mai rămâne decât să vă urez „Bon voyage et bon appetit!”

Ana Consulea este chef cofetar & owner Zexe Braserie şi Zelato. A studiat cofetăria în Franța, la Școala de Cofetari din Montbeliard. În 2017, 2018 și 2019, a primit titlul consecutiv de „Cel mai bun Chef Cofetar din România”, la Gala Horeca Awards, iar în 2019 a primit titlul „Pastry Chef of the Year”, din partea ghidului Gault&Millau.

Curiosul caz al sarmalelor vegetariene/de post

Pentru cei care nu mă știu, repet și aici: studiez, de câțiva ani, sarmalele pe mapamond (istorii, mituri, superstiții, etimologii, tehnici și variațiuni la temă – umpluturi și frunze folosite). Despre originea lor am scris zeci de alte articole, astăzi îmi ridic la fileu o altă dilemă.

Milioanele de români care au fost, în ultimii ani, în concedii în Turcia sau Grecia, ba chiar și prin alte țări din Balcani, știu deja că mesele, dar mai ales mezze-le din aceste țări abundă de sarmale. Majoritatea covârșitoare a lor sunt în frunze de viță și vegetariene. Există, normal, zone în care cele cu carne dețin supremația – spre exemplu, Grecia Centrală sau partea vestică a Ciprului, dar nu uitați că textul generalizează. Dintre cele cu carne, le remarc pe cele cu miel.

Dar, la ei, sarmalele au un cu totul alt rol decât la noi. Sunt servite ca startere, la începutul mesei, cât să-ți deschidă pofta de mâncare, nu să o potolească. Și, mai mult, sunt reci și deloc festive. La noi sunt musai calde (cu excepția celor pe care le înfulecăm direct din frigider, în miez de noapte) și obligatorii în toate ritualurile de trecere: nuntă, botez, înmormântare sau de sărbători, fie că e o duminică cu oaspeți, fie că e Crăciunul. E adevărat că folosind carne de porc, sarmalele noastre sunt indigeste când sunt consumate reci. Sarmalele noastre vegetariene par a fi doar o concesie culinară cauzată de perioadele îndelungate de post. Cele de orez și mai ales cele de orez cu ciuperci, în special în frunze de varză murată, sunt doar un surogat acceptabil în perioadele cu limitări culinare impuse de Biserică. În rest „nu se face” să dăm la masă rulouri de varză sau viță de vie fără carne. Părem săraci sau neospitalieri. Cumva, obiceiului orientalo-balcanic i s-au suprapus cutume locale: porcul, care ne deosebește radical de ingredientele musulmanootomane, dar și orezul (mai bine spus lipsa lui), ingredient care nu ne-a fost la îndemână, fiind procurabil doar din comerț. Orezul a cunoscut la noi apogeul cultivării abia în anii finali de comunism, iar în prezent, industria a fost resuscitată de câțiva antreprenori italieni. Ba chiar, nici ciuperci de cultură nu aveam, cele din comerțul comunist fiind aduse din China. Dacă ne uităm la orientali, orezul e la loc de cinste și îl prepară în fel și chip. La noi, pilaful e baza, cel sârbesc cu legume, dar în special cel cu supă dintr-o găină grasă și carne de zburătoare.

Este ușor paradoxal ca într-o țară de sarmalagii să desconsiderăm o întreagă subcategorie. Și știu că nu sunteți de acord cu mine și spuneți în cor că sarmalele cu orez și ciuperci sunt extraordinare, dar vă rog să numărați de câte ori le pregătiți, de câte ori le-ați mâncat și în câte restaurante se găsesc. Apoi comparați-le cu cele clasice.