Numarul 16 Revista Pamantul Viu

PAMÂNTUL VIU REVISTA DE DIALOG CULTURAL

W W W .

P A M A N T U L V I U .

R O

N R .

CU DETECTORUL DE METALE PE FRONTUL DE EST

1 / i a n u a r i e / 2 0 2 1

MISTER

K

6

INTERNETUL CA PUTERE

DECONSTRUCTING THE FLAG/25 YEARS OF DEMOCRACY

CUPRINS numarul 16/ianuarie 2021

pag 4 Unchiul Horea si ispitele nepotului Dinu

pag 10 Cele doua fețe ale Moscovei

pag 12 Mentensomatoză sau manifest....

pag 13 Amintire

Alexa Pașcu

Doru Axinte

Bîrsanu Sînziana

Doliana Ivan

pag 16 Mister K

pag 19 Opera House

pag 20 Și sunt doar un chirias

pag 21 Balance in wakefulness

Savu Popa

Sorina Rîndașu

pag 22 Cu detectorul de metale....

pag 26 Internetul ca putere

pag 31 Și bolile sunt niște binecuvîntări

pag 32 Deconstructing the Flag

Ana Maria Murariu

Mihai Cristian Fetcu

pag 35 Te joci cu neantul

pag 36 Să pierzi totul de trei ori

pag 39 Poeme

pag 40 Ce n-au descoperit cercetatorii britanici

Toni Chira

Antonia Mihăilescu

pag 43 Pijp, poem pe o narațiune de god stern

pag 44 Renț

Marius Balacon

Manuel Iordăchescu

Cătălina Șofron

Florin Dan Prodan

Antonia Mihăilescu

Prof. Turculeț Ioan Mircea

Paul Mihalache

Mihai Cristian Fetcu

SPONSORI

ATELIER

STUFO

Arhitect Lungu Constantin

EDITORIAL OUT OF FOCUS N

emulțumit de fotografiile pe care alți fotografi le făceau lucrărilor lui, Brâncuși începe să-și fotografieze sculpturile sub îndrumările lui Man Ray. Refuză să dea negativele la developat într-un studio de specialitate din Paris, așa cum îl sfătuiește Man Ray și le developează singur în camera obscură amenajată în propriul atelier. Amendate de Man Ray ca fiind incorecte tehnic, suprapuse și mișcate - out of focus -, fotografiile lui Brâncuși exprimă cel mai bine natura și scopul artei sale, „haloul de semnificații, de mișcare și de energie din jurul obiectului”. Pavel Șușară scrie în cartea sa despre Brâncuși că „sculptura nu este un simplu exercițiu artistic, o demonstrație înaltă a unor abilități tehnice, ci un act aproape liturgic, o formă de intercesoriat (...), o formă de cercetare, un act de cunoaștere și mijlocul de contopire cu absolutul, cu transcendența”. Toate raporturile care pot fi identificate între actul artistic și cel liturgic ar trebui să funcționeze și în relația dintre convingerile noastre și cele gata fabricate în uzinele societății. Dacă arta este viață în stare pură, atunci și noi în atelierele ființelor noastre prelucrăm materia vie a experiențelor zilnice, așa cum Brâncuși sculpta piatra și metalul în atelierul său. Trăirile interioare sunt negativele vieților noastre, dar, pentru a le putea conștientiza și exprima, avem nevoie să ne amenajăm propriile camere obscure. Camere obscure sunt momentele de răgaz, de reflecție pe care le interpunem între orizontul lui „a fi” și cel al lui „a avea.” Dacă ne încredințăm negativele trăirilor studiourilor specializate în developare ale lui „a avea”, va trebui să-i acceptăm canoanele și să ne acordăm nuanțele, tonalitățile și vibrațiile cu cele ale societății de consum. Viețile noastre vor fi tehnic corecte și asemănătoare, dar le vor lipsi „imperfecțiunile” necesare și firești.

text: Mihai Cristian Fetcu

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

3

Unchiul Horea și ispitele nepotului Dinu

Fragmente din romanul Vis spulberat, de Alexa Pașcu (Editura Timpul, Iași, 2020)

(Fragmentul I) ...Dinu asista adesea la discuțiile care aveau loc între tatăl său și unchiul Horea cu privire la problemele militare. Pentru unchiul său, chestiunile cu privire la apărarea națională erau o preocupare permanentă, încât până și pe cei din familia sa îi făcuse să considere că aceasta era o specialitate în fața căreia trebuiau să se închine. Tocmai datorită acestui comportament incontestabil unchiul Horea câștigase admirația nepotului său.

Nu degeaba Dinu aștepta cu nerăbdare ziua când acesta venea să ia cina împreună cu ei. Chiar și după ce trecuse de vremea când se juca cu soldăței de plumb, îi plăcea să asculte poveștile de luptă ale unchiului, pe care acesta le derula retrăgându-se pe terasă să fumeze o țigară, după ce lua masa.

Pentru a-și captiva și mai mult nepotul, unchiul Horea avea grijă să coloreze acele povești cu diverse aspecte din viața sa.

Dar timpul a trecut și iată că a sosit momentul când nepotul n-a mai părut atât de interesat de poveștile unchiului său, parcă nu-l mai captivau.

Din ascultătorul naiv de până atunci a început să odrăslească omul critic. Întâmplările neverosimile au început să-i sară în ochi, chiar să-l deranjeze.

Unchiul nu mai era eroul, ci acum era un om obișnuit, căruia îi plăcea să se dea mare, iar toate poveștile sale își pierdeau din interes. Prin urmare, încet-încet, Dinu se simțea tot mai puțin atras de discursurile unchiului cu privire la înarmare, la reforme și la tactică militară. Nu mai trăia aceeași bucurie ca atunci când mama sa îl lăsa pe terasă în compania lui. Acum el dorea ca unchiul să abordeze altfel de subiecte, dar acest lucru nu se întâmpla. Tinerețea și optimismul său se revoltau în mod instinctiv împotriva teoriilor pesimiste ale unchiului cu privire la război. Ca să scape de corvoada întâlnirilor cu unchiul Horea, 4 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

de ale cărui povești începuse să se plictisească în ultima vreme, Dinu a început să invoce fel și fel de scuze, spunând adesea că trebuie să se întâlnească numaidecât cu colegii de liceu.

Văzând că nepotul nu-i mai acordă aceeași atenție și că începuse să lipsească tocmai când el venea în vizită la ei, unchiul a început să-și facă griji, ba chiar să simtă oarecare mâhnire, căci se aștepta să aibă mai multă recunoștință din partea acestuia.

Deși era om trecut prin toate cele ale vieții, unchiul Horea nu s-a gândit atunci la faptul că, odată cu trecerea timpului, nepotul său urcase pe alt prag al vieții, că se maturizase și acum dorea să audă din gura lui chestiuni mult mai interesante, nu doar povești. Dar avea să se lămurească în cele din urmă asupra adevăratului motiv pentru care el nu mai era atât de interesant pentru nepotul său, într-o discuție pe care a avut-o cu mama acestuia.

Trecând peste toate acestea, trebuie spus că Dinu își respecta unchiul, căruia îi rămăsese îndatorat pentru totdeauna, datorită unei întâmplări destul de hazlii.

La puțin timp după ce împlinise paisprezece ani, într-o după–amiază, când s-a întors acasă din oraș deoarece uitase să-și ia cheia la el, a ieșit să-i deschidă ușa de la intrare menajera Rodica, o fată tânără și drăguță, pe care mama lui o angajase cu doar câteva luni în urmă. Hărnicia, frumusețea și istețimea fetei erau calități care n-aveau cum să-i scape din vedere adolescentului Dinu. În consecință, de fiecare dată când Rodica îi ieșea în cale, inima lui o lua la galop, iar obrajii i se îmbujorau de ziceai că are febră. Ce mai, prezența fetei îi punea hormonii în mișcare.

Imediat ce a intrat în hol și a început să se dezbrace, privindu-l câteva clipe veselă și vicleană în același timp, Rodica i-a luat pardesiul să i-l pună în cuier, moment în care, intenționat sau nu, www.pamantulviu.ro

l-a atins ușor cu sânii ei fermi și rotunzi, făcându-l astfel să simtă cum trupul îi este năpădit de niște fiori tare plăcuți. Când ea s-a întors cu spatele și a dat să plece, însă fără să se grăbească, a simțit cum coapsa ei moale și fierbinte i-a atins-o pe-a lui. Părea că fata făcuse acel gest în mod deliberat.

Un nou val de fiori plăcuți i-au răscolit trupul, făcându-l pe bietul băiat să-și dorească mai mult.

Sânii aceia rotunzi și fermi și umerii dezgoliți ai Rodicăi așteptau parcă să fie mângâiați și sărutați. Asta vedea și înțelegea el în acele clipe.

Contribuiseră la asta și cărțile de dragoste pe care le citise în ultimul timp, cât și filmele de dragoste pe care le văzuse până atunci. Neputând rezista ispitei, Dinu n-a stat prea mult pe gânduri, a făcut un pas și, când a ajuns în spatele ei, a cuprins-o cu brațele de mijloc și i-a aplicat un sărut cu buzele lui moi și fierbinți pe gâtul catifelat, undeva sub urechea dreaptă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fata s-a oprit puțin, a întors doar capul și l-a dojenit surâzând: „Ștrengarule mic! Dacă te vedea doamna?”

De bună seamă că doamna Hatmanu nu și-a văzut fiul sărutând-o pe menajeră, însă scena fusese văzută aproape în totalitate de unchiul Horea, care venise la cină ceva mai devreme și intrase pe hol tocmai în acel moment.

Văzându-și unchiul pe hol, Dinu s-a rușinat și a pus capul în pământ, gândindu-se foarte tulburat la ceea ce urma să se întâmple. Ce mai, băiatul trăia o adevărată dramă. O vedea pe mama lui ascultând uluită cum unchiul Horea îi povestea despre ce văzuse că făcea el cu menajera. Apoi își imagină cum, indignată și plângând, mama îi povestea la rândul ei tatălui, iar acesta, luând la cunoștință despre acea întâmplare, avea să se comporte aspru și disprețuitor cu el, dar și certând-o pe menajeră că i-a permis băiatului să facă așa ceva, deși ea n-avea vreo vină, în afară de faptul că era o tânără ispititoare. Datorită gestului său, Dinu se considera totodată plin de batjocură și în ochii fetei.

Până la urmă, n-avea să se întâmple absolut nimic din ceea ce gândea el în acele momente, pentru că unchiul Horea n-avea de gând să-și pună nepotul

www.pamantulviu.ro

în dificultate, povestindu-le părinților despre năzdrăvănia lui.

Ca și cum totul era în regulă, Rodica l-a ajutat și pe unchiul Horea să se dezbrace. I-a luat pardesiul și l-a pus în cuier, după care și-a văzut de treburile ei. Între timp, a apărut pe hol și mama lui Dinu, care, după ce i-a dat binețe cumnatului, l-a invitat în sufragerie, spunându-i să se delecteze cu un pahar de vin până avea să sosească la masă și soțul, domnul Hatmanu.

Cu zâmbetul pe buze, unchiul Horea și-a luat nepotul de după umeri și au intrat în sufragerie.

A tras un scaun și s-a așezat în fața lui, păstrând același zâmbet pe chip, apoi și-a aprins tacticos pipa, timp în care își cerceta nepotul cu niște ochi prietenoși. Privindu-l, Dinu a înțeles atunci că unchiul îi era aliat și că deocamdată n-avea de gând să-l trădeze, spunându-le părinților despre trăsnaia pe care tocmai o făcuse cu menajera.

La un moment dat, după ce unchiul a tras o gură bună de vin, l-a bătut ușor cu mâna pe umăr: — Bravo, pușlama mică! Văd că ai început să faci boroboațe... Așa-i că-ți place menajera?

Dinu tăcea, neștiind ce să-i răspundă. Stătea în fața unchiului ca la judecată, roșu până în vârful urechilor.

— Pe cuvântul meu, te înțeleg!... Fata asta chiar e drăguță foc! Ah, ștrengarule, ștrengarule!

Ascultându-l, Dinu părea uluit de faptul că unchiul său, pe lângă faptul că nu-i făcuse niciun reproș în privința năzbâtiei lui, se comporta cu o mare îngăduință afectivă. Îi venea să-l îmbrățișeze. „Asta înseamnă că nu sunt chiar un monstru pentru ceea ce am făcut”, gândi în sinea lui.

— Altă dată, caută să nu mai fii surprins asupra faptei. Dă-o încolo, întâmplarea asta nu merită atâta discuție! Nu te speria și stai fără grijă, căci am să aranjez eu cumva lucrurile. Mâine menajera o să plece, iar tu o să fii lăsat în pace. Știu eu cum să pun problema ca mama să nu-și dea seama de năzbâtia ta, ștrengarule mic!

Văzând cu cât calm și cu câtă înțelegere îi vorbea unchiul, Dinu se simți din ce în ce mai ușurat.

Unchiul Horea era pentru el geniul bun și salvator.

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

5

Într-adevăr, unchiul s-a ținut de cuvânt. În zilele următoare în casa lor avea să vină o nouă menajeră, de data aceasta una ceva mai în vârstă decât Rodica și, de bună seamă, nu chiar atât de ispititoare...

(Fragmentul II) ...Despre acea întâmplare, Dinu avea să-și aducă aminte adesea peste ani când asculta distrat discursurile unchiului. Desigur, în acele momente el încă visa la frumoasa Rodica, întrebându-se pe unde o fi ajuns și pe cine o mai fi vrăjit cu chipul ei după ce a plecat din casa lor. Era clar că băiatul începuse să fie interesat de femei încă de pe atunci, că frumusețea și grația feminină îl impresionaseră de timpuriu.

Nu peste mult timp, după episodul cu menajera, Dinu avea să facă o pasiune pentru cele două fiice, Ioana și Elena, ale familiei maiorului Liviu Tempeanu, prieten și coleg de serviciu cu tatăl său, cu care se vizitau destul de des. Deși cele două fete erau mai mari ca el, Ioana cu trei ani, iar Elena cu cinci ani, în primii ani de liceu Dinu nu și-a mai făcut vreo prietenă, căci avea sentimente puternice față de acestea. Însă după un timp și-a pierdut pasiunea pentru ele, deoarece, odată ce se maturizau, a observat că acestea luau și proporții. Prin urmare, cele două fete nu-i mai păreau atât de atractive ca la început.

Oricum, orice femeie care trecea pragul casei lor era analizată în profunzime de Dinu. Desigur, la început atenția lui se îndrepta mai ales spre fetele tinere, cele apropiate de vârsta lui. Însă, odată cu trecerea anilor, creșteau și sentimentele lui, mai ales cele legate de sexualitate, dorința de a cunoaște femeia în totalitatea ei. Legat de curiozitatea sexuală, Dinu avea să treacă printr-o perioadă destul de tulbure, după ce fusese martorul unei scene care avea să-i aducă multă neliniște.

Pe când era în anul doi la liceu, s-a dus în vacanță la mare cu mama lui, în stațiunea Mamaia. Împreună cu ei, desigur, la insistențele mamei, au mai mers două prietene de-ale familiei lor, Mariana și Laura Stanciu, mamă și fiică. Laura avea pe atunci treizeci de ani. Deși era o fată drăguță, încă nu se căsătorise datorită unor principii pe care nici ea nu le înțelegea prea bine. Oricum, ceea ce prima la ea era dorința de a fi liberă, de a-și trăi viața așa cum voia, fără să-și lege, cel puțin pentru încă o vreme, destinul de cineva.

Odată ce veniseră împreună la mare și se cazaseră în camere apropiate, la același hotel, de bună seamă că cele două familii mergeau la plajă împreună și-și petreceau o parte din timpul liber tot împreună.

De multe ori, când mamele stăteau de vorbă între ele, Dinu o însoțea pe Laura când ea dorea să se plimbe pe malul mării sau prin oraș. Într-una din zile, când doamna Mariana era în cameră la mama lui și analizau niște creme pentru plajă, pe care le adusese cineva spre vânzare, l-au trimis pe Dinu cu două cutii diferite să i le arate Laurei și să o întrebe pe care ar dori ea să o cumpere. Luând cele două cutii de cremă în mână, Dinu a mers aproape în fugă la camera Laurei. A ciocănit de trei ori și, cum a auzit răspunsul „Intră!”, a deschis ușa și a pășit înăuntru. Dar, imediat ce a trecut pragul, a încremenit locului și s-a înroșit la față precum racul fiert. Pe moment, nu mai știa ce să facă. Ar fi vrut să iasă din cameră, dar imaginea ce o avea în fața ochilor îi spunea să rămână.

Domnișoara Laura stătea în picioare în față oglinzii și-și aranja părul, având pe ea doar juponul scurt și transparent, în rest nimic. Când s-a întors spre el, a văzut-o în toată splendoarea: chip zâmbitor, pielea catifelată, sânii rotunzi și fermi, cu sfârcuri mari, burta tresăltând ușor sub juponul transparent, care lăsa să se vadă destul de bine zona pubiană, tunsă scurt și păstrând o formă triunghiulară. În postura aceea, cu zona intimă lăsată parcă anume la vedere, Laura nu putea decât să atragă privirea și să stârnească hormonii, înnebunindu-l pe cel ce o privea.

Dinu a rămas locului, cu ochii mari cât cepele, nemaifiind în stare să facă un pas înainte sau înapoi.

Fără să poată articula vreun cuvânt, doar privea spre ea. Înțelegând foarte bine starea în care se găsea băiatul, Laura s-a apropiat de el și i-a vorbit într-un mod cât se poate de firesc:

6 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

— Iartă-mă! Am crezut că-i camerista, spuse ea luând cu lejeritate o pereche de chiloți roz de pe fotoliu, după care, scuzându-se, s-a întors cu spatele la el și i-a tras pe ea. Ia să văd ce mi-ai adus aici, a continuat ea revenind cu fața spre el.

— Doamna Mariana... m-a trimis... să vă arăt... aceste creme de plajă, reuși el să rostească sufocat de emoție, căutând să se uite undeva mai sus de zona intimă a Laurei. Dar, oricât încerca el să se ferească, lucrul naibii!, ochii lui se opreau să privească numai între picioarele ei, spre zona păcătoasă, ale cărei forme le putea ușor întrezări prin chiloții extrem de fini.

— Da, par să fie de calitate, spuse Laura după ce analiză puțin cele două creme.

— Doamna Mariana vrea să știe pe care doriți să o cumpărați, reuși Dinu să vorbească mai coerent de astă dată.

— Te rog să spui mamei că le iau pe amândouă. Îți mulțumesc pentru colaborare și îmi cer iertare încă o dată pentru ținuta în care m-ai găsit! Ne vedem la masă. Pa! a încheiat Laura zâmbindu-i și mângâindu-l pe obraz.

— La revedere, i-a răspuns Dinu, privind-o încă o dată din cap și până-n picioare, înainte de a părăsi încăperea, după care o luă aproape la fugă pe scări.

Când s-au întâlnit la masă, de bună seamă că el a stat mai mult cu capul în farfurie. După cele întâmplate, îi venea cam greu să o privească pe Laura în față.

Acum, pentru Dinu, femeile nu-i mai apăreau ca niște ființe cu un fizic misterios, asupra căruia trebuia să facă studii de cercetare. Deocamdată văzuse totul la o femeie, adică aproape totul, căci interiorul ei încă nu-l explorase, nu ajunsese la acea contopire a trupurilor. Așadar, el încă mai medita, având acel amestec de precizie și nesiguranță.

(Fragmentul III) Dinu se atașează de pictorul Cornel Barbu ...Rămași singuri cei doi tăcură câteva clipe. La un moment dat, stând sprijinit într-un cot, Cornel răbufni: — De ce mama-naibii am fost înzestrat eu cu talent?! Te rog să-mi spui, aveam eu nevoie de așa ceva?! Acum, iată, sunt prins în horă, dar oare sunt eu în stare să-mi asum toate sacrificiile pe care ți le impune arta? De bună seamă că sunt compensații pentru asta, primești onoruri și bani, dar, când toate astea sunt depline, îți dai seama că ești deja bătrân. La ce-ți mai ajută, odată ce ești consumat, sfârșit, asemenea unui vreasc uscat și putred? Vezi că vremea a trecut și n-ai iubit ființele pe care ar fi trebuit să le iubești; vezi că ți-a scăpat printre degete tot ce-ar fi însemnat plăcere, bucurie și fericire...

Ascultându-și prietenul, Dinu nu simțea altceva în glasul acestuia decât o mânie reținută, o amărăciune neobișnuită. Îl mai ascultase exprimându-se așa ciudat și altă dată, dar parcă astăzi îl impresionase și mai mult accentul acela de sinceritate. Cu siguranță, Cornel era stăpânit de tristețe, suferea pentru ceva. Dinu ar fi vrut să ghicească motivul accesului de tristețe al prietenului său, fapt pentru care îl prinse de mână și-l întrebă sfios: — Ce-i cu tine, bătrâne? Chiar nu te înțeleg! Ce s-a întâmplat de ești așa pornit pe tine însuți?

— Ah, dragă prietene, știu că ții la mine și că ai un suflet bun... Te rog să mă ierți pentru aceste văicăreli ridicole, dar astăzi chiar nu mă simt bine deloc. Parcă și-a vârât dracul coada în sufletul meu.

Ce mai încolo și încoace, ieri am avut o întâlnire tare neplăcută, din pricina căreia m-am frământat toată noaptea, mai degrabă am fost bolnav, urmări pe care le vezi și tu acum. Nu știu de ce ar trebui să-ți povestesc despre toate acestea, să-ți împui și ție capul, doar poate din pricină că mă voi simți cât de cât ușurat după aceea...

Dragul meu, cu câțiva ani în urmă am avut o bursă la Școala de Arte din Paris, unde am stat un an de zile. Deși aș fi putut locui oriunde în altă parte, căci știi că nu eram deloc sărac, la insistențele

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

7

tatălui meu, dar și ale prietenului său, scriitorul Emilian Pascali, în toată această perioadă am avut la dispoziție o cameră unde să stau și chiar un mic atelier la subsolul casei acestuia, aflată undeva în Cartierul Latin. Ei bine, acest scriitor originar din Iași, dar stabilit de mulți ani în Paris, locuia doar cu Emilia, Mili cum o alinta el, aceasta fiind singura lui fată, căci soția îi murise la câțiva ani după ce s-au stabilit la Paris. Mili avea pe atunci vreo douăzeci de ani. Îți spun sincer că, din prima clipă când am dat ochii cu ea, am simțit că inima o ia la galop, dar am căutat să mă comport cât se poate de respectuos, în sensul de-a avea o prietenie sinceră cu ea și nimic mai mult. Nici Mili nu se dădea în lături să-și manifeste sentimentele de dragoste față de mine. Așa stând lucrurile, fiind împreună zi de zi, am început să ne simțim tot mai atrași unul față de celălalt. Domnul Pascali nu se arăta deloc îngrijorat de această prietenie a noastră, ba dimpotrivă, se bucura, căci el spera într-o căsătorie pe care o vedea nu doar potrivită, dar și benefică din toate punctele de vedere pentru ambele părți. Chiar i-a trimis o scrisoare tatălui meu, spunându-i de idila noastră și transmițându-i totodată că s-ar bucura ca noi doi să ne căsătorim. Toate bune și frumoase, numai că, iubind-o pe Mili eu nu mă gândeam la căsătorie. Pentru că asupra căsătoriei eu aveam o părere cu totul și cu totul înapoiată, crezând că artistul trebuie să se dedice doar artei, pentru a-și putea pune în valoare cu adevărat talentul său.

Vedeam în aceasta un obstacol în calea afirmării, un act care aduce angajarea, lanțul care te leagă de cineva în detrimentul libertății atât de necesare dezvoltării talentului. Părerea asta preconcepută am avut-o de mic și niciun raționament nu o putea zdruncina. Acesta era crezul meu artistic atunci, iar a renunța la el însemna să decad în propriii mei ochi. Așadar, odată ce eram decis să nu mă căsătoresc, era normal să mă dau deoparte, să nu mă angajez în acea iubire cu Mili. Dar, în timp ce hotărârea mea era fermă, Mili venea peste mine cu toată dragostea, iar eu, deși o iubeam, șovăiam. Am tot tărăgănat până ce am ajuns la sfârșitul perioadei acelei burse. Atunci a trebuit să mă explic, adică să mă justific față de Mili, dar și față de tatăl său. Despărțirea a fost dureroasă nu numai pentru ei, dar și pentru mine, primele zile după întoarcerea acasă fiind groaznice. Deși eram mândru în sinea mea pentru faptul că îmi respectasem crezul de artist, totuși mă simțeam în același timp tulburat. Cu timpul, dedicându-mă artei zi de zi, regretul că o pierdusem pe Mili s-a mai atenuat. Am mai păstrat legătura unei prietenii sincere, scriindu-ne din când în când, mai mult ea, căci eu am fost mai leneș, asta întâmplându-se până când tatăl ei a murit, după care legătura s-a rupt definitiv și n-am mai știut nimic unul de altul.

Ieri, după cum ți-am spus la început, am zărit-o mergând la braț cu o doamnă mai în vârstă pe strada Lăpușneanu, dar nu m-a recunoscut, deși nu eram prea departe de ea. Au intrat împreună într-un magazin. Nu era prea mult schimbată, față de cum o știam, dar mi s-a părut că pe chipul ei adia o anume tristețe. Îți spun sincer, revederea ei m-a tulburat mult, căci mi-a reînviat sentimentele de dragoste pe care le abandonasem la plecarea din Paris și pe care eu le consideram stinse. Prin urmare, toată noaptea m-am frământat gândindu-mă la ea. Și zicând acestea, Cornel se ridică brusc de pe canapea și puse mâna pe umărul lui Dinu, oftând și privindu-l cu niște ochi în care se vedea arzând văpăia dragostei aflată în suferință.

— Acum cred că ai înțeles că adevăratul motiv al bolii mele nu-i altul decât dorul de Mili.

— Am înțeles, bătrâne...

Câteva clipe Cornel și Dinu priviră tăcuți unul spre celălalt, până când pe ușa întredeschisă își făcu apariția Ancuța: — Vă deranjez cumva, dragii mei?

Cornel privi într-un anume fel spre prietenul său, dându-i de înțeles că trebuie să păstreze secretul asupra celor auzite.

— Nicidecum.... Voiam să-i arăt lui Dinu schițele pe care le-am făcut în ultimul timp. Uite, dragul meu, a zis el deschizând mapa în care avea câteva cartoane cu nuduri, astea sunt ultimele mele noutăți.

8 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

Admiră-le, te rog!

Dinu se apropie și luă un carton pe care Cornel schițase un nud, moment în care, mai pudic din fire fiind, se înroși puțin la față.

— N-o recunoști? E modelul Lili... Lili Truică, spuse Cornel văzându-l puțin descumpănit.

— A, da, îngăimă Dinu înroșindu-se și mai tare la față când privi cu mai multă atenție schița.

— Are sânii mici și picioarele urâte... Uite, nici nasul și nici gura ei nu-mi plac. Nu știu ce-ai găsit la ea de ai luat-o ca model, zise Ancuța privind oarecum îmbufnată spre Cornel. Acesta dădu din umeri cu indiferență și continuă să-i prezinte prietenului celelalte schițe din mapă.

După ce îi ascultase povestea și acum răsfoia acele schițe, Dinu se întreba de ce prietenul său, dacă tot voia să fie cu cineva, n-a căutat-o pe Mili, fata de care se îndrăgostise la Paris și pe care încă o mai iubea, și a adus-o în casa lui pe Ancuța, o vagaboandă de pe străzi. „Mili trebuia să fie acum aici, nu Ancuța”, spuse în sinea lui cu oarecare revoltă.

La un moment dat, Dinu tresări. Pendula anunța ora șase și jumătate după-amiază.

— Trebuie să plec... În seara asta unchiul Horea ia cina la noi, spuse el punând schițele în mapă și închizând-o, după care o lăsă pe masă.

— Cred că sunt mai degrabă plictisitoare și nu chiar atât de interesante serile în compania unchiului Horea, dar nu te rețin. Familia e familie și regulile acesteia trebuie respectate. Cornel își iubea prietenul, dar îi plăcea să-l ironizeze, știind că adesea Dinu își motiva plecarea spunând că musai trebuie să fie prezent la cină când unchiul Horea venea la ei.

Ancuța fu și ea de acord că familia trebuie respectată, exprimându-și acest punct de vedere imediat ce Cornel încheie discuția și își luă la revedere de la prieten. Deși părăsise casa părintească dintr-un capriciu al ei, pentru a se consacra aventurilor amoroase, Ancuța își respecta familia. Avea la rândul ei rude onorabile și oarecum destul de înstărite. Cu toate că tatăl său era supărat pe ea și nu dorea s-o mai vadă, nu era zi în care Ancuța să nu-i laude meritele și devotamentul său pentru bunăstarea familiei.

Vrând să capete cât mai multe cunoștințe necesare unei femei moderne, a fugit la oraș îndrăgostinduse mai întâi de un agent comercial, pe care l-a părăsit la scurtă vreme. Apoi a trăit alte clipe amoroase și destul de agitate în brațele unui tehnician dentar, pe care l-a părăsit fără niciun regret în clipa când l-a cunoscut pe Cornel, de care s-a lipit ca o ventuză încă din prima seară când au și făcut dragoste.

Din acea seară Ancuța parcă s-a schimbat total. Fiindcă o plăcea, dar și pentru faptul că îl frapase cu inteligența și cultura sa relativă, pentru că, orice s-ar spune, fata nu era chiar atât de naivă, pictorul a acceptat ca ea să rămână alături de el. Pe lângă acel ciudat amestec de perversitate și de fățărnicie, pe care îl afișa uneori în comportamentul ei, libertinajul și trufia de care dădea dovadă făceau din Ancuța un personaj plăcut de studiat. Mai ales că avea un trup atrăgător pentru a fi privit și deloc respingător când era vorba de iubit. În scurtul răgaz cât a fost în casa prietenului său, Dinu și-a dat seama de veridicitatea celor spuse de acesta în privința Ancuței. Cu atât mai mult, înțelegându-i motivele bolii, dorul pricinuit de revederea fostei sale iubiri, Mili, Dinu a înțeles că prietenul său se afla la o intersecție de drumuri, neștiind încotro să apuce. La fel, a înțeles tot atât de bine că, după ce l-a cunoscut cât de cât, acum, la despărțire, Ancuța îl privea cu alți ochi.

Cu aceste gânduri, Dinu a părăsit casa pictorului Cornel Barbu, grăbindu-se să nu întârzie la cină, ocazie cu care avea să stea îndelung la taclale cu unchiul Horea.

text: Alexa Pașcu

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

9

Cele două fețe ale Moscovei Î

n amintirile mele prepararea ceaiului negru ține de o anume erotică și cât de frumoase îi erau gesturile dezirabile și absolute strălucitoare în felul lor blând și aspru de a fi aproape imateriale și străvezii obosită și tânără căutând un loc de refugiu o noapte pe care să o poți povesti și să începi cu o îmbrățișare ziua când noaptea încă mai stăruie exact atunci dimineața să izbucnească iarăși și totuși moscova are două fețe pe strada petrovka sub cerul de sticlă cineva mătură stele căzute e frig la moscova arborii crapă de ger și toate acestea durează o veșnicie cât să cuprinzi întreagă inima rusiei imensă și rece de la cercul polar și până în transnistria orizontul se întinde irepresibil și stacojiu lumina aceea mută se revărsă peste câmpii ape și munți

Foto: Sasha Yudaev „Moscow”

desene zgâriate pe un perete caii noștri din vis pisicile cernite ale nopții înapoi câteodată în prag

10 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

de unde începe și se termină totul și soarele de deasupra cum gravitatea unui corp viu și casant înfrigurat

www.pamantulviu.ro

în cel mai rău caz la moscova se bea cafea cu lapte și uneori trec zile întregi până ajungi la tine te supui dorințelor tale într-o complicitate tacită cu sângele tău la căpătâiul tău tu atât de frumoasă pălăria ți-e așezată comod în creștetul capului de obicei moscova ți-o imaginezi în miezul unui singur anotimp și așa mai departe până la tine gândul la tine

al stimei de sine libera cugetare a atâtor tovarăși de drum moscova oarbă și vibratilă o amplă narațiune alcătuiește realitatea la moscova într-o după-amiază de vineri bulgakov sub impulsul lui dostoievski rescrie pagini întregi construiește o mare dezbatere despre lumină și întuneric un fel de a fi ce ține de grandoarea sufletului rus lucruri și semne impregnate în croiala bătrânului râu moscova zidul roșu al kremlinului

în general se știe precis că există un început și un sfârșit despre care nu se știe nimic

în șir indian îngeri pe picioroange trâmbițând judecata de apoi a omului

nimic nu se știe precis în general există un început și un sfârșit

dragostea și moartea

nici începând nici încetând

îmi amintesc taifasul iscat de cehov între personajele sale

tai frunze la câini și te aud ai vocea împăcată cu tine moscova are două fețe moscova nu crede în lacrimi sunt expresii ale unei rutini generale despre cum să te trăiești despre cum să îți negociezi supraviețuirea despre iertare și privilegiul de a-ți fi milă și despre pulberea aceasta înaltă cât o ființă umană despre inima și dumnezeul unui popor acesta e gustul decolorat al spaimei cursul istoriei mâna dreaptă și mâna stângă pipăind sentimentul tulbure www.pamantulviu.ro

pe fondul traumatic al unui vis de iarnă primăvara la moscova e tot iarnă planetele se aliniază încet încet mirosurile de ceai și sânge de vodkă se amestecă anesteziant te simți vulnerabil și altruist ți se pare că nu mai ai timp ascultându-te pe tine însuți

text: Ovidiu Vintilă

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

11

Metensomatoză sau manifest pentru regenerarea sufletului pe model bondar

Privește cerul. Dicton modern pe betoane. Printre care nu se vede Cerul.

Cerul, asemenea sufletului, trebuie privit secvențial. Întrucât întrebările iscate de acest exercițiu exotic nu-mi dau pace. Câte feluri de albastru există? De ce a fost inventată finitudinea? Valurile de nori se succed, nuanțele se întrepătrund. Ca feliile de suflet. Cam ca ploaia de vară provenind din lacrimile mele, din parcul care nu era al Rozelor, ci mai degrabă al suspinelor. Ca ușa închisă și deschisă a muzeului de artă și cea interzisă a stării mele sufletești.

Trecerea sufletului prin trupurile vârstelor ne transformă în niște ființe neveridice și neegale cu sine. False prin comparație cu bondarul care repetă cu tact actul polenizării de mii de ani sau cu furnica – ființa delicată ce construiește asiduu mușuroaie de la nașterile sale încoace.

Noi ne exfoliem sufletește încercând să păstrăm esențialul, să deschidem uși demult închise, să forțăm intrări, să imaginăm ieșiri.

Toate acestea în timp ce privim cerul/Cerul. Care zâmbește jucăuș, pentru că nu ne poate promite nimic din ce nu a fost inventat dintru început.

Privește Cerul. Întoarce camera. Fă un selfie sufletului. Agață-l în șiragul format. Ia aminte la furnică. Observă bondarul.

text: Bîrsanu Sînziana

12 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

Amintire Nu, Doliana, nu văd, degeaba, nu te pot ajuta. Nu văd. Ce vezi tu nu e ce văd eu.

Tu vezi cu ochii mamei și prin galbenul fotografiei ăsteia. Tu, tu vezi grădina de

vară, tu vezi vița-de-vie și sifoanele de sticlă de pe masă și micii cu muștar. Tu-l vezi pe tătaia. Eu nu-l văd. Nu văd nimic din ce vezi tu. Nu văd nici cum ajungem acasă seara, nu văd nimic din ce ți-a povestit mama ție, nu văd cum intrăm pe ușă și ea îl întreabă pe tătaia unde-ai ținut, bre, fata pân’ la ora asta, nu ți-o mai dau niciodată

la plimbare și tătaia-i zice hai, tată, nu te supăra și tu, am fost pe faleză, ne-am plimbat, i-am făcut fetii fluier din lemn de salcie și cuțit dintr-un băț. Doli, arată-i!

Și nu văd nici când eu îi zic mamei n-am fost la dâmbobitha, n-am mâncat mithi, n-am băut beie și nu văd nici când tătaia-mi zice taci, fa, proasto, te-o-ntrebat

cineva? Nu văd nici Dunărea ta cu bărci răsturnate pe mal și cu sălcii. Pe tătaia-l

văd doar într-o seară, da’ tu n-ai de unde să știi, că tu nu ești acolo, tu încă erai eu, într-o seară, cred că ne-ntoarcem de undeva, mâna mea în mâna lui, aud blacheurile

țac țac! Eu încă nu știu că ăsta-i sunetul pe care-l face metalul când se-ntâlnește cu asfaltul, eu știu doar că alea-s blacheuri c-așa le zice el și cred că toți tătaii poartă

pantofi lucioși cu blacheuri și își duc nepoatele la plimbări lungi, pe faleză și la

dâmbobitha și miros a odicolon de la frizerie și mergem încet și-l întreb și e liniște

și oameni tot mai puțini, doar blacheurile și vocea lui e așa de sus că, și dacă ridic

privirea spre el, îi văd doar gulerul hainei de piele neagră, nu-i văd fața și el zice fa,

ascultă, să nu cumva să-i spui lu’ mă-ta unde-ai fost și ce-ai făcut, să nu-i spui nimic, că n-o să te mai lase să vii cu mine și eu zic da’ de ce și el zice ceva și eu iar zic da’ de ce și el nu-mi mai răspunde și iar tăcem și apoi zic da’ cum vede doamne-doamne chiar tot ce facem noi, tătaie și el zice păi uită-te și se uită în sus și mă uit și eu și el atunci zice stelele, Doli, stelele sunt ochii Maicii Domnului.

text: Doliana Ivan

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

13

Doru Axinte

Mister

K..

.

(despre (ne)fericire) Motto: Atunci când îl ții pe Dumnezeu în brațe, nu-i mai da drumul...

O

pțiunea fericirii nu ne aparține. Nici a morții. Devorăm arta, poezia, literatura, muzica, media, faptul divers. Oamenii se aseamănă cu cabalinele. Lumea ne-a invadat cu cai de tracțiune, de circ și de curse. (Noica) Explicitarea e facilă. Majoritari sunt cei de tracțiune. Oamenii normali și mediocri. Ceilalți sunt actorii, starurile de pretutindeni și oamenii cu bani. Epilogul categorial include sfinții, eroii, geniile, filosofii, oamenii cu tâlc și profunzime dusă până la nimicire, viața trăită agonizant în umbra succesului și al exaltării. Ei l-au cunoscut pe Dumnezeu încă de aici, din lumea asta pioasă sau atee, estetică sau promiscuă. Demiurgul cel rău nu ne-a aruncat aici pentru a fi fericiți. Viața e un joc ciudat. Dacă îi respecți regulile te ratezi plenar și confuz. Dacă nu, înveți ce-i zborul. Fericirea e asociată eronat cu dragostea. Ce termen anacronic și ancestral! Taina, misterul, indicibilul. Sunt coordonatele imposibilului. Nici măcar pe Dumnezeu nu-l putem defini prin inserarea și reiterarea termenului de „neputut”. Dragostea e atributul lui Iisus: „Iată, femeie, fiul tău, iată, fiule, mama ta...”.

Pentru a rosti cuvintele acestea, ar trebui să-nvățăm răstignirea. Fiecare nație are Golgota sa. Urmașii lui Decebal și Traian își frig acolo... mititeii. Cu nădejde maximă. Bine făcuți sau în sânge. Asta-i rețeta fericirii grobiene. Eufemismul nu-i ales fortuit. E însăși esența românului. Acesta oscilează debil și neavenit între miracolul relevat cu maximă suspiciune și faptul divers. Nu crede în nimic, nici 16 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

măcar în el. Prostirea neamului ăstuia de geniu e însăși condiția și soarta transformată în destin a românului ce se crede genial. În exil, românul performează. Aici... perorează. Pe Dumnezeu n-ai cum să-l iubești, cu creierul cât o alună. Te poți revanșa, dacă ești posesorul unei inimi mari, de bou. Nu asociați fericirea cu iubirea de Dumnezeu. Clerul e mai fariseic ca niciodată. Și filistin. Suntem, noi creștinii, o turmă gregară, „mulsă ritmic” de slujitorii Domnului. Dragostea, iubirea de Dumnezeu cu nădejde, căutați-o în altă parte, oriunde, aiurea. Bisericile seamănă siamezic cu băncile. Acum ambele sunt goale. Banu-i ochiul dracului. E Cesarul contemporan.

Dumnezeu e omnipotent, omnișcient, omniprezent. De ce-ar avea nevoie de iubirea noastră???

Sfinții și mucenicii, drepții au primit radical și asumat „prețul” iubirii pentru EL. Asta a fost odată, demult. Acum nu se mai poate. Se poate să crezi în El fără a cerceta. Istoria-i ciclică. Dumnezeu nu se vrea iubit, Se vrea provocat. Îi place emulația, competiția, lupta atroce și inutilitatea acesteia. A existat un Iov. Povestea lui e relevantă. Un rămășag pueril între divinitate și Mefisto. Nu credeam că Dumnezeu joacă zaruri. Einstein a spus că nu. Ovreiul era, cum a fost toată viața sa, ilar și relativ.

Nu vrea Dumnezeu să-l iubim. Nu-i place. Dacă ne apropiem prea mult de el, riscăm să-i băgăm degetele-n ochi. Senzația e cronic neplăcută. Dacă ne depărtăm suficient de acesta, aidoma unui tablou, îl vedem mai bine. Însă atunci, supradoza de nădejde ne deznădăjduiește. Comprehensiv sau nu, Dumnezeu e, totuși, Dumnezeu. E peste tot și niciunde.

Trăiți-vă viața așa cum vă taie capul. Dumnezeu e conștiința noastră. E tot timpul în noi. Cu noi, superbii muritori. În Biblie omul e perceput printr-o multitudine de valențe și nuanțe. Lipsește aceea a stupizeniei. Dumnezeu vă vrea oricum. Într-un singur fel nu vă acceptă Supremul: Fiți cum vreți voi, dar nu fiți proști! Ăștia-s singurii fericiți din lumea asta de căc*t...

Mister K... (despre fobie, moarte, Dumnezeu) Întotdeauna fobia morții va depăși frica de Dumnezeu. Viața de aici e mai aproape de noi decât o viață de apoi. Pentru cei mai mulți dintre noi, pragmatici și bine ancorați în realitate, aici se termină totul. Acolo e prea departe sau nu există. Nu-s nici atei, nici ticăloși. Sunt... oameni.

Să presupunem că Dumnezeu nu există. N-am pierdut nimic. Dar, dacă există, am câștigat totul. E pariul lui Pascal. Fiecare face ce vrea și ce poate cu capitalul său de credință. Viața trebuie trăită. Aia de după moarte e altceva. Suntem într-un joc de poker și suntem all-in. Simplu...

Ateu sau bigot, omul nu vrea să moară, atunci când ar trebui să trăiască. Inepția vieții și a morții are același corolar. Ne place sau nu, trebuie să respectăm și să ne respectăm. Noblețea obligă. Dacă nu ai un bagaj minim de bun simț, civilitate și atitudine civilizată, atunci, da, meriți să mori. În mod stupid și inept. Taina existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești. Pentru grobieni și melteni treaba-i simplă. Trăiesc parazitar și grotesc. Pentru toți ceilalți există un sens al existenței și o minimă filosofie de viață. Animalele cu față umană trăiesc gregar și tăcut. Se reproduc. Mănâncă.

Mor și altele le iau locul. Ăsta-i rostul lor. Noi, suntem mai nefericiți decât animalele umane pentru că suntem conștienți de nefericirea noastră...

Avem probleme existențiale și visuri. Avem pentru ce trăi. Trăim nu doar ca s-o facem și pe asta, ci pentru c-am deprins „tâlcul existenței”. Cu sau fără Dumnezeu, viața are sens. Cu toții suferim și-am ascultat vocea necruțătoare a tragediei și a dramei. Marile dureri sunt mute. Fiecare cu tăcerea și nenorocirea sa. Și, dacă am învățat ceva din trăirea asta oarbă, e strict o problemă intimă și extrem de personală. Restul e tăcere, dragilor...

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

17

Mister K... (despre prostie, pertinent) „Ca să-ți dai seama că ești prost, trebuie să-ți meargă mintea”... Tema prostiei ne fascinează indubitabil și este delicios de tentantă. O istorie culturală a prostiei omenești constituie un subiect suculent, gomos, aproape comestibil, irefutabil și, desigur, departe de a fi exhaustiv. Despre prostie s-a scris și perorat enorm. Și se mai scrie încă. Există mai multe tipologii ale individului tâmp, inept, stupid, cvasicretin și, desigur, firoscos. Prostul și ontica acestuia e o temă sui-generis a contemporaneității și a trecutului.

Proștii există de când lumea. Aserțiunea că proștii sunt muritori, dar prostia e nemuritoare constituie un truism, una din legile imuabile ale universului. Să revenim la taxonomia prostiei. Există snobul, prostul cu veleități estetice, stupidul ipohondru (a se vedea situația actuală pandemică) și „pilda” lui Creangă cu drobul de sare, există Păcală, prostul „intelectual”, fără studii, mucalit și cu „școala vieții”, există Dănilă Prepeleac, prostul cu șansă și noroc, există Bulă, tâmpitul sadea, dar genial în stupiditatea sa. Epilogul listei e melteanul, grobianul, care a făcut din nesimțire și prostie un mod existențial. Paleta inepției e definitivată de prostul ingenuu, cel slab de înger și gracil, gen „idiotul” lui Dostoievski.

Prostul perfect nu există. „Fericirile” îl menționează, totuși, ca fiind „sărac cu duhul”. Sensul e criptic și aproape indicibil... Mai există și prostul politic. Prostul care „prostește”. Petre Țuțea achiesa ideii că prostul ideologic dispune de „o unealtă” imbatabilă: șmecheria. Omul politic se definește, așadar, prin caracteristicile stupidului cu tente șmecherești. E omul „murdăriilor lustruite”.

Aceste tipologii sunt inserate și sexului slab, dar, pentru că suntem gentlemani, le vom categorisi facil drept „gâsculițe” și mironosițe... Prostia a fost de mii de ani tema predilectă a oamenilor inteligenți și apanajul eminențelor cenușii ale lumii acesteia. Prostia e molipsitoare, e un COVID19, însă te lasă în viață... Proștii se admiră reciproc. Formează comunități și dezvoltă moduri inteligente de a pregăti noi discipoli și prozeliți. Religia constituie cea mai mare industrie de creare a proștilor.

Dublată de sărăcie, e pepiniera mondială a prostiei. Mediul cazon e altă unealtă de fabricat proști.

Nu fi prost, că te ia în armată!... Ignoranța, indolența, insolența, creează apoteotic armate de proști.

Credulitatea prostului nu-i falsă, ipocrită sau fariseică. Așa e el. Nu-i spune că-i prost, spune-i doar că-i slab pregătit. Și trimite-l urgent să voteze. „Știu că sunt prost, dar, când mă uit în jurul meu, prind curaj”. Creangă a conștientizat prostia proprie. Cu toții suntem proști, numai că unii sunt mai proști decât alții. Apologia prostiei e benefică consumerismului, politicii, democrației, economiei mondiale, industriei de pretutindeni. Oricărui tip de guvernare politică. Tăcerea disimulează inepția. Deșteptul poate să se substituie ineptului, însă ultimul nu. Să fii prost e o binecuvântare. Ai scăpat de toate problemele existențiale.

Să le crezi pe toate sau să nu crezi nimic sunt două atitudini facile care ne scutesc, și una și cealaltă, de efortul de a gândi. Dacă Dumnezeu i-a dat minte unui prost, înseamnă că și-a bătut joc de el. Să mergem, gregar și organizat, cu un spirit de frondă optim asumat și un mișto maxim, să facem dracului armata aia odată!...

text: Marius Balacon

18 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

Dacă simți că zilele ți se scurg pe piele când

f

iecare trezire e o cărămidă atârnată de burtă și obsesia față de Facebook îți întoarce stomacul pe dos cafeaua s-a terminat deja ai întârziat carne vie pe care zilele-sare cad când America când Coca Cola când facturi neplătite când cărți necitite când sticle de șampon goale când urme de noroi pe parchetul laminat cumpărat la reducere păr pe haine țigări fumate pe jumătate taie-ți unghiile pe balcon fă-ți un tatuaj cu rade-te în cap șterge-ți contul de Facebook și Tinder întinde-ți mâinile pe pereți și respiră-ți lichidul care clocotește în tine aruncă-te în oala fierbinte de afară respiră respiră respiră

opera hause A

ici e casa refugiaților care citesc poeme și mănâncă sâmburi de caise ca suporterii semințele roase aruncate sub bănci crude-uscate a căror companie e ținută de femeia cu mătură care umblă mută printre noi prin teatre prin piețe aglomerate prin cafenelele spumei plasa cu smiley-face face cu ochiul celorlalți prinși în spuma asta murdară zici că s-au uns cu petrol ea nu vede târâie mătura în spate lasă dâra curățeniei ca atunci când arunci cu semnele tale ca să nu te pierzi în pădurea stufoasă neîncăpătoare mătura se oprește și plasa împarte smiley-face aici e casa refugiaților care citesc poeme și mânâncă sâmburi de caise când tavanul se încălzește tare se modelează pe corpul meu cumva moale cu răceala lui de înger vârfurile degetelor ritmul inimii mele dansează în pași rapizi de step compensează fiecare atingere scurtă care-mi ajunge pentru o lună de gândit la tine de făcut scenarii cu care voi adormi în fiecare seară după ce-mi voi repeta în bisk niagara oglinda pentru machiaj din baie nothing is gonna hurt you baby pe tonuri diferite până poate chiar voi crede text: Antonia Mihăilescu

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

19

Şi sunt doar un chiriaş Nu îmi iese. Nu îmi iese şi gata. Arunc la coş întruna foi mototlite. Nici nu ştiu cât timp a trecut. În camera de la etajul 5 nu există, nu a existat vreun ceas. De ce să mânjesc aceşti pereţi, acest aer, cu treceri nejustificate ale orelor... Oricum, pereţii sunt bătrâni, ursuzi, cu urechile pline cu clei întărit. De abia mă mai înţeleg cu ei. E mai greu decât înainte. Şi sunt doar un chiriaş.

E totuşi târziu, În depărtare, pe autostradă, Luminile farurilor sunt tot nişte furnici Agitate.

De pe lună cad fire de tencuială.

Câteva stele au siguranţele arse. În mine, nervii bat cu pumnii în timpane, Ca nişte africani la vreo sărbătoare de a lor, Bătând cu pumnii în tobe vechi.

...

La 27 de ani, singurătatea are parfumul unei plante carnivore, în jurul tău dimensiunile nu se modifică prea mult, ai un chef nebun de ducă, de aici, de oriunde, dorinţa de a avea propriul spaţiu, al cărui sunet să îţi julească simţurile, dorinţa de a avea propriul timp, pe care să îl modifici zilnic ca pe un poem care niciodată nu te va satisface, dar nu ai vrea să îi dai delete, pentru că ştii că ar putea avea forţă, una cât pumnul nou-născutului izbind zidul placentar înainte de naştere. Dorinţa de siguranţă, stabilitate, rămân măştile tale de fier şi la carnavalul iluziilor de anul acesta.Te uiţi în oglindă, pe chipul tău e încă totul la locul lui. Insomniile tale sunt mixuri ale unui somn profund avut cândva.

Dorinţa de libertate e unicul tău instinct de animal neîmblânzit.

text: Savu Popa

20 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

Balance in wakefulness

Odihnă am primit cu brațele deschise zilele în care n-am aparținut nimănui și le-am numit odihnă.

Cu ce ne-au ajutat fericirile injectate împotriva voinței lor înainte să întrebi, sunt în același loc.

Când ne-am pierdut controlul podelele m-au respins de prima dată. M-au aruncat în sus ca pe o grămăjoară de cârpe. n-o să mă crezi, suntem oamenii aceia fără intimitate care și-au ratat toate șansele oamenii locului m-au primit în sânul lor și nu m-au întrebat niciodată de unde vin. zicem că e bine și dorințele ascunse ne ajung din urmă Nu-mi știu nici măcar numele. pentru fiecare rămâne un moment de tăcere în plus toate lucrurile pe care le-am adus zicem că e rău și lăsăm pereții să frângă os după os sunt identice. până nu rămâne decât echilibrul din starea de veghe mi-am lipit fața de fiecare până mi-a fost bine, apoi zile la rând ne purtăm rănile deasupra hainelor le-am clădit într-un colț al casei ca pe niște lanțuri expuse metodic cât să nu stârnească nicio reacție. construim corăbii din bețe de înghețată și spunem că în ele ne vom asfixia singurătățile pe rând prietenii noștri, părinții noștri s-au îndepărtat cu precizie și în urma lor n-a rămas niciun mecanism de reparat

* am alergat cât de repede am putut și nu m-a costat nimic. am băut krzepkie departe de tine și nu m-a costat nimic. am urmărit insule de ciment înghițind totul în jur și nu m-a costat nimic. ** în fiecare zi mă ascund în bucătărie după ce toți adorm. mirosul de tei și foamea întotdeauna se împletesc fără voie. niciun zgomot, nimeni care să respire odată cu mine. text: Sorina Rîndașu

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

21

Cu detectorul de metale

„Pui mâna pe o pușcă ruginită și te întrebi câți oameni au murit din cauza ei? Oare a murit și o rudă de a mea? E un sentiment cu care te întâlnești rar. Știi cum e aici? Ești un detectiv! Te duci, cauți o poveste... „

pe frontul de est

D

e la ultima discuție am evoluat! Identificăm mult mai ușor obiectele, lucrăm cu aparate mai performante, studiem cu atenție sporită istoricul localităților și poveștile care circulă în diferite zone.

Ne interesează mai ales felul în care sapă. Înainte exista riscul să distrugem din neatenție detaliile de tipul cioburilor, oaselor, pietrelor care puteau să însemne un context istoric. Ne-am axat doar pe zona militară din Primul și Al Doilea Război Mondial.

Am semnat un protocol cu I.S.U. Suceava asupra muniției de război, ca reprezentant al asociației Prospectorii Istoriei în județul Suceava. Unul din elementele noi pe care le-am adus în munca de cercetare este analiza pe google maps a liniilor de front. Sunt mult mai atent la tranșeele mici de pe linia frontului. Înainte nu-mi dădeam seama că ar fi ceva important acolo. Al doilea element e analiza diferențelor de altitudine ale crestelor munților.

Nu știu..., mi-e greu. De exemplu, aici a fost o așezare, la vreo opt kilometri în față ai un vârf, mai mic, dar nu ai vedere asupra lui. Ei, gândește-te că ar putea fi o poziție strategică. De cele mai multe ori trebuie să ajungi acolo, la acea cota, pentru a confirma o ipoteza. S-a format în jurul meu o mică echipă numită Wild Wolf ’s. Am ales acest nume în semn de respect pentru povestirile bunicilor, din perioada WW2, în care ne spuneau cum s-au comportat cu noi nemții în comparație cu rușii. În afară de detective metalice mai desfășurăm și alte activități pe care le puteți urmări pe canalul nostru de youtube. Am început să facem expoziții itinerante în școli. Copiii sunt receptivi și pun foarte multe întrebări. Întâlnirile cu ei m-au secătuit, dar m-au și bucurat enorm în același timp. Mi-am spus, uite, îi interesează pe ăștia mici ce facem noi! Înainte să le prezint elevilor obiectele găsite pe linia frontului, pregătesc o temă de discuție. Ca să nu se plictisească, le spun povești din spatele frontului, despre consumul de alcool și amfetamine. Așa le stârnești interesul. Îi cucerești când le povestești că rușii au intrat în criză de votcă la Stalingrad, că Hitler se droga mai mereu. Printre picanteriile astea mai strecor probleme de tehnică militară, mesaje despre istoria care nu se învață în școli, portrete ale unor eroi locali. Ne interesează povestea. Pui mâna pe o pușcă ruginită și te întrebi câți oameni au murit din cauza ei? Oare a murit și o rudă de a mea? E un sentiment cu care te întâlnești rar. Știi cum e aici? Ești un detectiv! Te duci, cauți o poveste... Uite, acolo au stat nemții în Al Doilea Război Mondial sau în Primul au stat austro-ungarii. Te duci să verifici cu detectorul și găsești un tub, medalii, decorații militare. Te întrebi cine a purtat acea decorație, începi să cauți detalii despre ea și găsești.

Așa am aflat că la șase ani petrecuți în armata austro-ungară primeai o cruce, la doisprezece ani erai considerat veteran și primeai altă cruce, după o bătălie mai primeai o medalie pentru vitejie. Afli dacă posesorii acestor distincții au fost un soldați sau cadre militare cu rang mai înalt. Poți afla și detalii despre bătălia care s-a dat acolo. Un elev de la Gura Humorului a urmărit pe Facebook activitatea noastre, ne-a invitat la școala unde învață și am făcut o expoziție. De atunci îi urmăresc comentariile de pe grupurile noastre și mă surprinde precizia cu care reușește să recunoască tipurile de muniție și de obiecte militare, provenite din cele două războaie, pe care le postăm. În același timp, discutăm despre legislație și importanța respectării ei, atât în ceea ce privește muniția și armele descoperite, care trebuie predate, cât și despre eventuale obiecte de interes patrimonial, care ajung în muzee de istorie. În școlile în care am fost, am donat ba o lopată, ba o baionetă. Am considerat că un astfel de obiect poate fi 24 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

mai credibil în ochii elevilor decât mai multe texte studiate la ora de istorie. Există posibilitatea de a face o donație importantă de obiecte militare la Liteni pentru un viitor muzeu. Am identificat deja câteva locuri aflate la aproximativ doi kilometri jumătate de siturile arheologice pe care vreau să le verific cu detectorul de metale. Acolo am descoperit prima pușcă. E istoria lor, de ce să nu le-o dau înapoi? Asociația Prospectorii Istoriei, împreună cu partenerii noștri, a refăcut la Coșna un segment dintr-un tranșeu. Am ridicat două cruci în cinstea eroilor români și francezi, cu plăci inscripționate și mai multe panouri informative cu date importante din istoria locului și alte elemente, care împreună formează Ansamblul Monumental Coșna, inaugurat în data de 5 octombrie 2019. Aceasta este cea mai mare opera comemorativă de război, realizată în România în ultimele decenii, cu finanțare exclusiv privată. La invitația noastră, Ansamblul Monumental Coșna a fost vizitat de Regimentul 15 Infanterie, Regimentul Regina Maria, chiar și de comandantul unității de jandarmi de la Fălticeni.

La Coșna a murit în Primul Război Mondial locotenentul francez Paul Edouard Bergé. Cu ajutorul asociației și a presei franceze, nepoatele eroului au putut afla informații noi și au fost prezente atât la inaugurarea din 2019, cât și la Ceremonialul Militar care a avut loc în data de 21 August 2020. Cu această ocazie, au fost prezente, în mai multe rânduri, oficialități franceze, cum ar fi atașatul militar și reprezentanți din partea Ambasadei Franței în România. Când sunt pe linia fostului front mă întreb ce aș fi făcut dacă eram, într-un anumit moment al războiului, un soldat rus, german sau român. Cum l-aș fi văzut pe Hitler dacă aș fi fost un soldat rus? Dar dacă aș fi trăit în Germania nazistă? Vreau să văd evenimentele din perspectiva acelor soldați. Doar așa îmi pot forma propria opinie despre ce s-a întâmplat pe front. Învățăm să privim evenimentele celor două războaie dintr-un unghi neutru acum, la multe decenii după. Atunci ai să vezi că nu doar românii mureau de foame în tranșee, de boli, de holeră, de tifos, de frig. Ai să constați că și nemții și rușii aveau cam aceleași probleme. Obiectele pe care le descoperim noi au aparținut armatelor tuturor țărilor beligerante; însă cel mai important este faptul că ele au aparținut unor oameni care au luptat pentru un crez sau au respectat niște ordine.

Toate aceste obiecte au câte o poveste care trebuie știută și contribuie la cunoașterea unui ansamblu.

Acest ansamblu se numește ISTORIE text: Manuel Iordăchescu www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

25

Internetul ca putere: între panopticon și nevoia libertății 1. Internetul de la stadiul de introducere la stadiul de putere

Într-un articol intitulat „De ce avem nevoie de o etică mai bună pentru tehnologiile emergente”, James H. Moor demonstrează că trăim într-o lume în care viața fără tehnologie a devenit inimaginabilă.

Datorită ritmului extrem de rapid al dezvoltării tehnologiei, Moor utilizează conceptul de „revoluții tehnologice”. Acestea nu apar pe deplin mature. Ele au nevoie de timp și viitorul lor este greu de prezis. Așa cum nu avem nicio idee despre cum se vor dezvolta copiii, prin comparație, nu putem ști cum va evolua o revoluție. Putem percepe trei stadii ale unei revoluții: stadiul de introducere, stadiul de răspândire (permeație) și stadiul de putere. Însă cea mai importantă observație a lui Moor este că o revoluție tehnologică este condiționată de impactul său social.

Tabelul 1. Stadii ale unei revoluții tehnologice deschise I. Introducere II. Răspândire III. Putere Dispozitive: Ezoteric Standardizare Răspândire rapidă Beneficiari: Puțini Selectați Numeroși Înțelegere: Elită Calificați Oameni de rând Costuri de Mari Medii Scăzute utilizare: Utilitate: Limitată Moderată Ridicată Integrare în Minoră Moderată Majoră societate Impact social Marginal Vizibil Însemnat

Interesant în acest portret al revoluției tehnologice este faptul că cele mai multe probleme etice apar în stadiul de putere al revoluției tehnologice, când impactul social este însemnat, iar utilizatorii care au acces la tehnologie sunt mulți. La început, noile tehnologii sunt în stadiul de introducere.

Sunt folosite de puțini utilizatori și au un impact social marginal. Atunci când tehnologia începe să se răspândească, impactul său social devine vizibil. Ne găsim în stadiul de permeație. În stadiul de putere, un număr ridicat de persoane utilizează tehnologia.

Această schemă este utilizată de Moor pentru a descrie folosirea computerului, care atinge, în opinia sa, stadiul de putere. În interiorul acestei revoluții computerizate suntem puși în fața unor revoluții subsidiare. Un exemplu ar fi reprezentat de internet, în cadrul tehnologiei computerului.

Aceste mini-revoluții pot conduce la noi revoluții tehnologice. Internetul a ajuns la stadiul de putere.

Dispozitivele ce susțin paradigma internetului sprijină orice, de la activități bancare la blogging.

Accesul la internet și folosirea acestuia sunt obișnuințe. Internetul este integrat vieților noastre, folositor pentru cei mai mulți oameni și are un impact social major.

2. Dificultatea unei definiții a puterii

În științele sociale puterea a primit diferite definiții și înțelesuri. „Conceptele despre putere pot diferi, în măsura în care acțiunea X este fie suficientă, fie necesară și suficientă pentru ca acțiunea Y să se întâmple sau să fie prevenită. De exemplu, o posibilă condiție pentru coerciție asupra unui actor B este ca un actor A să aibă un revolver și îndemânarea de a-l folosi. Achiziționarea amândurora 26 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

nu a provocat încă nimic și nu este încă un exercițiu al puterii. Dacă actorul A îndreaptă arma spre actorul B (acțiunea X) și mai târziu dorește (1) să realizeze o acțiune pe care B nu s-a gândit să o facă înainte sau (2) să se abțină de la o acțiune pe care B s-a gândit să o mai facă și înainte (acțiunea Y), atunci avem un exercițiu al puterii. Acțiunea X este o condiție suficientă pentru acțiunea Y.“ (Guzzini, Stefano, The concept of power: A constructivist analysis, în „Millennium: Journal of International Studies”, no. 33, 2005, pp. 500-501)

Putem observa că relațiile de putere sunt specifice tuturor interacțiunilor umane, iar politica nu reprezintă nimic altceva decât exercițiul puterii. Elisheva Sadan spune, de exemplu, că pentru Max Weber „puterea este conectată cu interesul acestuia despre birocrație și legăturile dintre putere și conceptele de autoritate și conducere. Acesta a definit puterea ca posibilitatea potrivit căreia un actor, aflat într-o relație socială, să se afle în poziția de a-și impune voința, chiar în opoziție cu altcineva.

Weber a fost interesat de putere, privită ca un factor al dominației bazate pe interese economice sau autoritare. Acesta a cercetat sursele autorității formale care susțin puterea legitimă și a descoperit trei surse ale legitimării în acord cu permisiunea socială pentru acțiunea puterii: harismaticul, tradiționalul și rațional-legalul.” (Elisheva Sadan, Empowerment and Community Planing) Primul tip se referă la devoțiunea față de caracterul exemplar al unei persoane. Persoana „Panopticonul poate fi întrebuințat harismatică „induce modele normative ca mașină a puterii pentru efectuarea pentru realitatea socială prin revelație sau de experimente, pentru modificarea prin difuzarea acestora, iar agentul lor este liderul comportamentului, pentru a modela sau harismatic.”

(George Poede, Dominație remodela individul. Pentru a experimenta și putere în gândirea lui Max Weber, Ed. Tipo medicamentele sau a le verifica efectele.

Moldova, Iași, 2010, p.

80) Weber dă câteva exemple de asemenea tipuri de dominație: „Devotamentul oamenilor față de harisma profetului, a conducătorilor de oști sau a marelui demagog din adunările publice demonstrează faptul că acesta trece drept o persoană chemată să-i conducă, o persoană cu vocație de conducător.”

Al doilea tip se referă la respectarea unei tradiții. Monarhiile sau comunităţile conduse pe principii religioase sunt forme de organizare în care acest tip de autoritate este determinantă în formularea deciziilor care privesc colectivitatea. „De cele mai multe ori, relaţiile de subordonare nu suferă analize critice, raţionale din partea subiecţilor, ci sunt acceptate ad-hoc, în baza cutumei. De altfel, mulţi specialişti afirmă că apariţia raţionalismului în gândirea filosofică şi politică a însemnat începutul sfârşitului pentru monarhiile absolutiste din Europa (nu întâmplător, conservatorismul, apărut în perioada Revoluţiei Franceze ca o încercare de a salvgarda vechea stare de lucruri europeană, a avut ca principală ţintă a criticilor sale raţionalismul promovat de ideologia liberală).” (Liviu Radu, Modele de administrare prebirocractice, în „Revista Transilvană de Științe Administrative”, VIII, 2002, pp. 7-11)

Cel de-al treilea tip de autoritate are la bază credința că puterea provine în urma respectării unor reglementări, a unor reguli clar definite. Cel mai bun exemplu este statul de tip democratic.

Pentru gânditorul francez Michel Foucault „activitatea empirică a identificării acelora care dețin puterea și localizarea puterii își pierde din importanță. Abordarea sa respinge sistematic credința în existența unui agent ordonat și rațional reglementat. În lumea lui Foucault nu există o sursă a puterii din care acțiunile provin, ci doar o serie infinită de practici. Descentralizarea poziției puterii este una dintre marile inovații ale gândirii sale.”

Potrivit Dicționarului Oxford al Politicii, puterea este clasificată în cinci mari forme:

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

27

1) Forța – se referă la utilizarea forței fizice pentru ca o persoană să ducă la îndeplinire o acțiune impusă de putere. „Numai atunci când oamenii se conformează din cauza amenințării utilizării forței poate relația să fie numită putere și devine strict coerciție.”

2) Persuasiunea – „cu alte cuvinte, cei lipsiți de putere îi pot convinge pe cei puternici; oferta de idei nu este controlată până când nu creează dependență și, prin urmare, capacitatea de a manipula.”

3) Autoritatea – mai poartă și numele de putere legitimă, „dar poate fi înțeleasă și ca existența (în diferite sensuri) a drepturilor de comandă și a îndatoririlor corespunzătoare de ascultare.”

4) Coerciția – constă în impunerea puterii asupra altora prin amenințări. Cele mai multe relații de putere în lumea contemporană par a reprezenta negocieri între amenințări și înțelegeri pentru a obține comportamentul dorit.

5) Manipularea – implică un controlul exercitat fără amenințări, utilizând resurse informaționale și idei. „De obicei oamenii nu conștientizează că sunt manipulați, altfel procesul nu ar funcționa. Fără îndoială este o formă mai durabilă a puterii.”

Există o dificultate în a găsi o explicație plauzibilă pentru diferitele definiții ale conceptului de putere. Putem presupune existența unor factori precum transformări și evoluții istorice, mentalități diferite, dezvoltarea, mai ales în secolul al XX-lea, a științelor sociale și politice. Bryan Turner ne avertizează asupra relativității conceptului de putere.

3. Internetul ca panopticon

Marea întrebare este dacă Internetul schimbă în vreun fel caracteristicile definiției conceptului de putere. Se aplică puterea așa cum este ea definită în mediul online? Sau internetul creează noi valențe, inclusiv noi definiții ale puterii? Merită amintită aici observația lui Max Weber, potrivit căreia analiza oricărei perioade istorice ar trebui făcută prin utilizarea conceptelor specifice ei. Altfel ne-am putea trezi cu probleme de ordin științific și etic.

Aceasta înseamă că am avea nevoie de noi concepte pentru a descrie relația dintre internet și putere, unele diferite de cele utilizate în realitate. Pe de altă parte, folosirea definițiilor clasice ale puterii în mediul online ar putea duce la apariția unor noi concepte. Poate cel mai bun exemplu vine din filosofie. „Nu îi citim pe pe Aristotel sau Xunzi pentru ei și vremea lor, ci pentru noi și vremea noastră. Dealtminteri, vrem, nu vrem, înțelegem o operă în funcție de condiția noastră, nu de cea a vremii în care a fost gândită. Cu cât este mai deschisă către prezent și cu cât este mai prospectivă, cu atât filosofia este mai legată cu trecutul, cu totalitatea valorilor deja statornicite.” Discutând despre criza filosofiei de la începutul secolului al XXI-lea, Vasile Muscă spune că aceasta trebuie să țină pasul cu schimbările ce au loc la nivel global. „Dar pentru a se putea vorbi de un viitor pe seama filosofiei, se cere îndeplinită o condiție fundamentală: aptitudinea verificată a filosofiei de a ține pasul cu schimbările sale interioare, cu schimbările lumii exterioare. Căci, indiferent de înfățișările viitoare ale filosofiei, supraviețuirea ei este posibilă numai în ipostaza de gândire a prezentului ei istoric.” (Gheorghe Vlăduțescu, Introducere în filosofia orientului antic, București, Ed. Didactică și Enciclopedică, 1980, p. 12)

Încercăm să demonstrăm în rândurile următoare că lumea Internetului este una duală, în care se aplică atât conceptele clasice ale puterii, cât și unele nou-create.

Într-o carte apărută în anul 2011, Deziluzia internetului. Partea neagră a libertății, Evgeny Morozov încearcă să demonstreze că dezvoltarea comunicării pe internet nu a adus schimbări majore în societățile de tip autoritar, totalitar sau în democrații. Morozov, a cărui carte a apărut înainte de

28 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

Foto: Brett Jordan

Primăvara arabă din anul 2011, atrage atenția că, de fapt, relațiile dintre putere și supraveghere nu se schimbă în lumea virtuală, mai mult chiar, internetul este un instrument perfect de extindere a puterii de tip autoritar: „Neputând să anticipeze cum guvernele autoritare vor răspunde la internet, cyber-utopiștii nu au prezis cât de folositor este acesta pentru scopuri propagandistice, câți dictatori vor învăța să-l folosească cu măiestrie pentru supraveghere și cât de sofisticate vor deveni sistemele moderne ale cenzurii internetului.”

Pentru a-și demonstra teoria, Morozov utilizează o serie de exemple precum protestele din 2009 din Iran, atent supravegheate de autorități: „Singura concluzie despre puterea internetului, pe care politicienii occidentali au tras-o din evenimentele din Iran, a fost că tweet-urile sunt folositoare pentru mobilizare socială și este puțin probabil să-i depășească pe adversarii autoritari, care s-au demonstrat a fi până acum mult prea sofisticați în lumea online-ului.” Supravegherea online a disidenților, în țări precum China sau Vietnam, oferă autorităților mijloace noi și sofisticate pentru identificarea intențiilor acestora. China a dezvoltat chiar o agenție națională de propagandă politică pentru internet.

I

deile lui Morozov nu sunt noi. Supravegherea ca instrument al puterii a fost foarte bine descrisă de Foucault în teoria privind relația dintre putere și panopticon: „Pentru Foucault, puterea produce, observă și se multiplică plecând de la propriile sale efecte. Puterea nu este legată de necunoaștere, ci de o serie întreagă de mecanisme care asigură formarea, investiția, cumulul și creșterea bagajelor de cunoștințe.” Pornind de la aceste afirmații, putem constata că puterea se adaptează la noile provocări, inclusiv la cele venite din mediul online. Probabil de aici negativismul lui Morozov

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

29

legat de intervenția rapidă a puterii autoritare în mediul online. Panopticonul este o clădire circulară care are în centru un turn de supraveghere. Cei din turn îi pot urmări pe deținuții din celule, fără ca aceștia să vadă sau să știe că sunt supravegheați. Conceptul se aplică la Foucault pentru întreaga societate. „Panopticonul poate fi întrebuințat ca mașină a puterii pentru efectuarea de experimente, pentru modificarea comportamentului, pentru a modela sau remodela individul. Pentru a experimenta medicamentele sau a le verifica efectele. Pentru a testa diferite pedepse asupra prizonierilor, potrivite cu crima și caracterul fiecăruia, și a le selecta pe cele mai eficace. Pentru a-i instrui pe muncitori să deprindă simultan diferite tehnici și a stabili care din ele este cea mai bună.” (Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi, Ed. Humanitas, București, 1997, pp. 288-289)

Astfel, se poate deduce că panopticonul are două funcții importante de supraveghere: 1) permite supraveghetorului să monitorizeze și să colecteze date în mod constant și să acționeze pentru a reduce riscurile; 2) supravegherea permanentă îi insuflă deținutului o anumită disciplină, îi reglementează comportamentul și îl determină să respecte normele închisorii. Desigur, acest lucru nu înseamnă că deținuții respectă întotdeauna regulile și se conformează. Rezistența este de asemenea o caracteristică a panopticonului, deoarece deținuții fie vor simula conformitatea, spre deosebire de disciplina internalizatoare, fie vor găsi căi alternative de evitare a efectelor puterii.

Nu trebuie uitat faptul că panopticonul reprezintă o adevărată mașină a puterii. Existența acestuia în mediul online reprezintă cea mai bogată literatură privind relația dintre putere și internet.

Trebuie amintit aici un factor foarte important. Supravegherea nu este realizată neapărat de către stat.

Internetul este supravegheat pentru interese comerciale de marile corporații economice. „Se poate critica faptul că web 2.0 este o ideologie de marketing, că noțiunea de participare care stă la baza web 2.0 este doar pseudo-participare, că web 2.0 este dominat de mari corporații și interese comerciale și reprezintă o mașină de publicitate.” (Christian Fuchs, New Media, Web 2.0 and Surveillance, în „Sociology Compass”, Blackwell Publishing Ltd., 2011, p. 137)

O caracteristică de bază a internetului este că multe platforme de tip world wide web stochează, procesează și vând datele personale ale utilizatorilor. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că firme precum Facebook sau Twitter nu urmăresc decât obținerea de profit economic, într-un cuvânt bani. Fuchs ne atrage atenția că Facebook-ul reprezintă o mașină de colectare a datelor de tip panoptic. Într-o primă fază, pagina de acces este astfel creată încât utilizatorii trebuie să-și treacă datele personale pentru înregistrare, iar ulterior să creeze conținut informațional în urma comunicării cu prietenii sau cu diferite grupuri de interes. Înregistrarea pe site presupune din start completarea unui profil gol de tip avatar, dar care cere, pe lângă conținutul fotografic, date personale, de la e-mail, la nume sau data nașterii. Utilizatorii sunt sfătuiți să completeze date privind studiile, locul de muncă, adresa, orașul, statutul relației, membri ai familiei, preferințe de ordin politic, religie, filme preferate, muzică preferată, citate preferate, caracterizarea personală.

Informația reprezintă deja pentru multe companii o importantă sursă de venit. Revenind la puterea informației online, nu trebuie să uităm de postările zilnice făcute de utilizatori pe rețelele sociale. Ele oferă date importante despre activitățile cotidiene, păreri politice și sociale, reacții la diferite evenimente, întâlniri sau călătorii. Sunt foarte multe dezbateri dacă postările online reflectă sau nu realitățile utilizatorului

text: prof. Turculeț Ioan Mircea

30 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

Și bolile sunt niște binecuvântări

ceaiul e rece precum scaunele ce dorm în spital de-o eternitate pacienții așteaptă să intre în camera unde oasele vor face dragoste cu niște electrozi durerile trosnesc pe holuri și mirosul de pastile și spirt îngălbenește și mai mult obrajii bătrânilor arunc priviri piezișe printre oameni sunt precum un boboc printre atâtea buruieni o sămânță de cireș ce nu va ajunge la maturitate ceasul nu mai funcționează nimeni nu i-a schimbat bateriile și nimeni nu va preschimba durerea în confort se aude o liniște zgomotoasă așteptarea a obosit să mai aștepte fiecare pacient își pierde cîte o viață frecventând acest cimitir numit spital aștept cu cartea lui George Orwell în mână să intru la carcera pentru oase dar curajul s-a ascuns în dulap

Gândurile uni eu din viitor s-au spart toate ferestrele pe care aburul se odihnea când mama gătea piure acum frigul pătrunde printre singurătățile pereților mucegăiți și murdari de durere acum ploaia bate pe pielea mea ridată (am îmbătrânit și nimeni nu m-a luat de soție) nici muzica nu mă înviorează sunt o mamă ai cărei copii au plecat spre nefericire (copiii mei sunt zâmbetele, fericirile și iubirile pe care le-am renegat) s-au spart toate ferestrele casei unde cândva vocile acopereau liniștea pământului s-au spart și cioburile îmi străpung tălpile murdare iar sângele nu se scurge pe podele se scurge în inimă

îmi aude numele așteptarea a devenit moment critic pentru spatele meu pășesc în camera plină de aparate și boala mi se transformă în binecuvântare eu preluând rolul de a ciomăgi bolile psihice ale următorilor pacienți

text: Ana Maria Murariu www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

31

Deconstructing the Flag/ 25 Years of Democracy

Nu ai trăit în comunism! Cum te raportezi la această perioadă în proiectul fotografic Mirrors of Romania?

Proiectul Deconstructing the Flag/ 25 Years of Democracy este mai degrabă o opinie personală asupra societății românești postdecembriste (asta a fost și tema rezidenței din Haga, Olanda, 2015).

Desigur, nu este singurul meu proiect care reflectează asupra temei comunismului. Asta se datorează atât mediului în care am trăit, cât și educației primite de-a lungul anilor școlari, care mi-a îndreptat interesul spre istorie. Totodată, consider că generația mea este foarte îndreptățită să vorbească despre comunism, cu atât mai mult cu cât nu am avut contact direct cu acesta; asta ne oferă capacitatea de a analiza situația la rece și de a putea avea un spirit critic vizavi de această temă. De multe ori, când cei mai în vârstă m-au întrebat de ce totuși suntem nostalgici după perioada predecembristă, am încercat www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

33

să le explic că poate este vorba despre o nostalgie după anii tinereții, mai degrabă!

Crezi că timpul irosit în anii comunismului poate fi recuperat prin astfel de proiecte fotografice?

Nu, nu cred că poate fi recuperat. Putem doar să conștientizăm greșelile înaintașilor noștri ca să nu le repetăm. Cred că arta are un rol important aici.

Cum a fost receptat mesajul fotografiilor tale în timpul rezidenței la Haga?

Iași a fost bine recepționat!

Destul de bine, zic eu. Publicul a fost interesat și de tehnică. Și în cadrul Bienalei de Fotografie din

Care este ideea din spatele proiectului Earthworks și ce tehnică ai folosit pentru a o exprima?

Cum s-a născut povestea proiectului Cuba Hostel?

Ce înseamnă pentru tine conceptul „Deconstructing the flag”?

Deconstructing the Flag este o analiză proprie a societății postdecembriste, realizată prin intermediul tehnicii foto analogice: am fotografiat steagul PCR după care am realizat copie după copie, în 25 de imagini (la momentul respectiv erau 25 de ani de la Revoluție).

Care este ideea din spatele proiectului Earthworks și ce tehnică ai folosit pentru a o exprima?

Earthworks este un proiect prin care am urmărit intervenții umane în peisaj (fie că vorbim de arături, săpături sau intervenții chiar mai subtile), o temă care m-a preocupat foarte mult și care încă mă preocupă! Tehnica este tot una analogică, dusă chiar mai departe decât cea deja consacrată: am realizat manual inclusiv hârtia foto, cu ajutorul unei emulsii fotosensibile. Datorită naturii procesului, fiecare lucrare este unicat; aici apare și o contradicție: fotografia este totuși reproductibilă la infinit!

Cum s-a născut povestea proiectului Cuba Hostel?

Povestea proiectului Cuba Hostel s-a născut în anul 2012, în timpul unei excursii cu facultatea în orașul Sankt Petersburg din Federația Rusă. A fost destul de spontan totul, eram ajuns acolo de mai puțin de o zi și m-am lovit de o energie foarte faină în bucătăria hostelului. Restul e ceea ce se vede!

Proiectul este fotografiat tot în mediu analogic, pe film lat! Designul atipic al camerei a contat mult în timpul fotografierii: practic, nimeni nu mă lua în serios, totul a fost o joacă! (pentru cei care cunosc cât de cât aparatura foto, e vorba despre un Hasselblad din anii ‚90).

text: Mihai Cristian Fetcu

Te joci cu neantul Te joci cu neantul, iubite iar eu nu voi fi acolo să prind ultimele rămășițe de voluptate tristă la un minut după ceea ce numeai extaz iubirea începe după ora 4 ultima ceașcă de cafea mi s-a părut prea dulce pentru ceea ce aveai de oferit Să trăiești și să simți oare asta e adolescența?

Să crezi că poți deveni maestru în iubire cu victime de la colțul străzii bine că inima mea nu mai are ritm Caracterul îmbracă forme diverse E ca la 6/49 noroc că nu mă pot îndrăgosti de genul ăsta de oameni Cărțile pot fi citite și fără conștiința mea în rolul principal text: Cătălina Sofron

E aproape un act moral Etern e gestul îmbrățișării și cel al sărutului de care nu apucăm să profităm niciodată în fuga după etern Eternul devine etern Iar nou-născutul o piesă de puzzle în marea de întrebări etern e tot ce trăiește conștiința când nu-și pietrifică simțămintele le lasă să zboare între oceanele de nimic Jalnic de etern e să plângi după iubire mai bine te arunci în dorință și aștepți să o iei de la capăt e un joc fără reguli continui să crești și devii adult te învârți în cerc și realizezi într-un final Cât de etern arată ceasul de la mâna stângă

text: Cătălina Sofron www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

35

Să pierzi totul de trei ori A

m scris într-un text, acum vreo doi ani, că toate femeile din viața mea au venit iarna, tot iarna și despărțirile.

Se poate întîmpla și în mai, Sub un soare galben, aproape toropitor.

Dar diferențele se opresc aici.

Prin 2007, după doi ani într-o garsonieră din București cu Iulia și cățelușa lup, botezată, după numele unei piese de Marllion Doi ani cretini și mișto, chiar la finalul facultății, cînd toți banii ni se duceau pe alcool vorbeam numai despre muzică și cărți. Începusem un roman și voiam să-mi iau un chopper.

Totul urma să se întîmpleaveam mici frustrări, dar, la 25 de ani, totul urmează să se întîmple. Și s-a întîmplat în decembrie.

Iulia a spus că nu mai poate așa.

Mergea de cîteva săptămîni la un psiholog fără diplomă, Un puști care tocmai își deschise un cabinet de consiliere.

“Nu mă lași să cresc”- mi-a zis. „Trebuie să fiu îndependentă, să iau decizii pe cont propriu”.

De revelion eram în Iași. În ianuarie mi-am adus toate lucrurile.

La începutul lui 2018 s-a întîmplat iar.

Ne iubeam ca nebunii și ne certam la fel.

Nouă ani am rupt scaune, am dat foc la mobila din bucătărie, am plecat de nouă ori de acasă, cu un rucsac mic, aproape gol, dar mă întorceam mereau după cîteva ore.

Nu puteam trăi unul fără celălalt și nici nu voiam. Într-o zi mi-a spus că merge la psiholog.

Cîteva luni mai tîrziu s-a sinucis.

Acum nu e iarnă.

N-am rupt de ceva timp scaune și n-am dat foc la nimic.

36 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

E sfîrșit de mai și oamenii prin parcuri caută umbra.

Nici nu mai cred, ca 25 de ani, că totul urmează să se întîmple.

Scriu la a cincea carte, am al treilea cîine, a treia femeie pe care chiar am iubit-o.

Poate că lucrurile nu mergeau perfect dar ne era bine împreună.

Mă întreb, după o noapte de nesomn, Și cîteva pachete de țigări Davidoff, dacă îmi aduc toate iubitele în pragul exasperării, sau dacă moda asta imbecilă a terapiei prin narațiune m-a făcut să pierd totul de trei ori la rînd.

Mustăți de șoricel alb cînd se coace

Ceaiul ăsta are un gust așa...

ca mustățile de șoricel alb cînd se coace – mi-a spus.

Ce puteam să-i răspund?

Nu-mi băgasem niciodată nasul în mustățile unui șoricel alb.

Am găsit-o ghemuită pe treptele blocului,

Tremurînd de frig și pretinzînd că nu.

Doar aștepta pe cineva, dar

(s-a prefăcut că-și privește ceasul, suflecîndu-și puțin mîneca bluziței subțiri, aproape transparentă, apoi a zîmbit)

n-are să mai vină de-acu’

S-a așezat stingherită pe singurul meu scaun din bucătărie.

Prea puțin femeie să-mi derulez în minte vreo scenă.

Prea puțin copil să nu mă atragă.

Fă-mi un ceai, te rog. Mi-e sete.

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

37

Părea în largul ei. Picior peste picior,

Cu cîteva șuvițe roșcate căzîndu-i pe frunte.

Se uita curioasă de jur împrejur:

la frigiderul cu abțibilduri Chip&Dal,

la piramida de farfurii ciobite din chiuvetă, la modelul linoleumului de pe jos,

străbătut sistematic de șiruri de furnici mari cît boabele de piper. Știi cu e șoricelul cînd se coace? – m-aîntrebat, dar imediat a început să rîdă, a dat amuzată dintr-o mînă

și s-a ridicat să examineze de aproape

frunzele mușcatei pe care o primisem cadou de la Ela. Aș fi vrut să aflu, totuși, ce i se întîmplase.

N-aveam nimic urgent de făcut,

dar sentimentul micului proprietar, stăpîn al casei, îmi spuneam că am dreptul.

Și-a sorbit cu vădită încîntare ceaiul din ace proaspete de pin, mi-a întins mîna,

(un moment n-am știut pentru ce, apoi i-am întins, la rîndu-mi, mîna, dar mai mult din reflex) s-a întors și a ieșit.

Am ascultat atent pașii spre lift, pe casa scării, ușa liftului deschizîndu-se și închizîndu-se: nici o ezitare;

nici un moment de întîrziere pentr a-mi da timp s-o ajung din urmă și s-o chem M-am așezat pe scaun

înapoi.

și mi-am turnat ce mai rămăsese în ibric din ceaiul deja rece.

text: Paul Mihalache

38 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

T o n i C H I R A

Mi-am lipit palma de zid și-am așteptat pulsul.

O vreme, până mi-am desfăcut cureaua.

Priveam dinadins în sus.

Lumina dintr-o baie publică, lumina dintr-o gară. În astfel de momente am nevoie de-un ceas Sau măcar de-un loc gol, în mijlocul frunții, Pe unde să treacă, atunci când le vine, Angajații CFR cu gențile lor de piele.

Să-mi fi cedat prostata prematur?

Două minute și primul jet iese timid.

Cineva umpluse zidul cu graffiti.

Scrisese mare: IULIAN. La fel de bine putea scrie micoză.

Nu suport ideea de subsol.

Mă descurc mai bine la suprafață, chiar și în beznă: Scot limba din fier sau din plastic Și trag de capătul opus încuietorii.

Totul se desfășoară spontan, Deși am unele rețineri, Dacă va trece o mașină cu farurile aprinse Și o mână sau un baston cauciucat Se vor răsuci pe spatele meu, Pentru ordine.

* Nu am putut să închid ochii când realitatea s-a tras, când a secat ca o baltă.

Nu am lovit cu pumnii în ușa metalică.

Nu am smuls antifurtul.

Nu am fost acolo, alături de cei care își scoteau trupurile șifonate, de cei vii, mult prea înnegriți ca să fie șterși.

Nu am scris poemul ăsta ca un animator sau ca o lăcustă în pieptul unui fumător cu ștate vechi.

Nu am crezut în deșeurile fermentate ascunse sub piele, în cei care, plini de încredere, și-au pierdut interesul.

Am umblat dincolo de lumile care pocneau ca fosforul, purtând pe mine o geacă gri, fără legătură cu restul.

Am văzut de unul singur uriașul mecanic dezmembrat și tras la imprimantă, CAP-urile transformate în tipografii.

Ar trebui să ne privim. Cuvintele, care nu mă ajută, ar interveni pentru mine. „Să ne întoarcem la ce ne frământă.”

Da, Ez, la ce ne frământă.

text: Toni Chira www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

39

Ce n-au descoperit cercetătorii britanici

Ați observat vreodată că majoritatea câinilor de țară au un lătrat diferit față de cei de oraș? Nu, pe bune. Nu vă mai holbați așa la începutul ăsta de rând pentru că fix despre asta vreau să vă vorbesc.

E un subiect foarte interesant și demn de marii cercetători britanici. Păcat că m-am găsit fix eu să-l iau în seamă.

Să vă explic. Câinii de oraș au un lătrat subțirel și nesigur. Cam cum scârțâie ușa doamnei babe de la unu atunci când e scandal pe scară. Toată lumea știe că e acolo, dar nimeni nu o ia în seamă. Așa și cu toți câinii ăștia de oraș. Știi că sunt acolo, îi auzi și vezi, dar treci pe lângă ei de parcă n-ar fi. Că doar deh, suntem la oraș, ce naiba! Nu se cuvine să ne luăm la harță cu toți istericii.

La țară lucrurile stau un pic altfel. Aici câinii au un lătrat gros, cu accent. Accentul nu depinde de zonă, ci de curte. De exemplu, câinele lui tanti Marița are un lătrat diferit față de al lui tanti Lenuța, dar asemănător cu cel al lui nea’ Ion din uliță (ăla care are casa în pantă, că la fiecare inundație îi ia apa găinile și porcii). Acest fapt ar putea fi explicat printr-o strânsă legătură de rudenie (că doar, na, la țară toți suntem neamuri). Dar ce mă fac că, atunci când am fost în vacanță în Ardeal, am auzit exact același lătrat ca ăla din Moldova. Și, Doamne, iartă-mă, doar nu o fi luat câinele trenul până la Brașov!

Sau or fi având și câinii vacanță?

Roxy și lumea schocKxy (gen drama queen)

Unu, doi, trei. Unu, doi. Unu. La etajul unu, în dreptul lui e Roxy care e super foxy în seara asta.

– Unu, doi... Fuck, iar a ieșit! exclamă Roxy-Foxy, numărând secundele seen-goshtchy.

Cum deja simte că se apropie un Drama Moment (pentru că toată lumea știe că Roxy e o Drama Queen, wtf, doar are și tricou cu asta), coboară în viteză din pat ca să-și ia o Cola (fără zahăr, logic) dar, wtf, se împiedică de trei-patru ambalaje de la Starbucks cu numele ei pe ele, rămase de săptămâna trecută. Roxy-Foxy a postat deja poze glossy pe Insta cu ele, așa că le dă un șut până în celălalt capăt al camerei, își dă ochii poxy peste cap și alunecă pe hanoracul cu pugi pe care-l poartă de când l-a cumpărat pe Hoxy, pug-ul pe care l-a văzut iarna trecută în Pet-Shopul de la Mall. Tot atunci i-au căzut ochii și pe hanoracul ăsta din H&M și, gosh, it’s a match! Lol, pugul ăla arăta exact ca ăștia de pe hanorac și OMG e și la reduceri, fată, nu mă pot abține, I need it, unde naiba e telefonul, alo, tata, am văzut un hanorac care arăta ca un pug adică un pug ca pe hanorac, de ce râzi, alo, tata, ce pana mea, a închis, fuck off, vine Crăciunul și pugul și hanoracul sunt singuri, ce mișto aș arăta prin oraș cu ei, m-aș plimba prin centru cu pug-ul hanoracul și o cafea, unde am pus telefonul, o sun pe mama, da’ mama e mereu cu fundul în sus și nu are chef de nimic, gooosh, e ultimul hanorac acolo pe umeraș, mă duc să-i fac poză și le dau spam amândurora, stai aici. fată, ok? OMG, tata a zis că vine acum să mi le cumpere 40 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

că doar vine Crăciunul și să nu-l mai frec la cap că are treabă, da’ oricum trebuia să-mi cumpere ceva și așa nu-și mai bat capul, poate ni-l dă cu o fundiță fancy la gât, o fi fată sau băiat, pe aici, tata, ah, da, luăm și mâncare, oare îi pot da chipsuri, ei, na, unul mic nu strică, aveți și papucei de ăia glammy și hăinuțe, vai, da, hăinuțe, ține-l tu, eu vreau hanoracul acum, lesă cumpăram altă dată, cum nu știe să facă afară, okok totul se învață, doar și eu făceam la olița aia cu broscuță roz când eram mică, aveți și șosete cu pug, lol vreau, tata, te rog mult, o să fiu cuminte, o să iau note mai mari la școală, nu, tata, nu mai chiulesc la mate, promit, vaaaai, am o colecție pug, dă-l încoace să facem selfie, de ce scâncește, ține-l tu și eu îi fac poză, dar stai în pana mea la poză, câine afurisit, scuze, tata, e foarte obraznic, de ce nu stă la poză, ceilalți câini de pe fb stau doar ăsta nu, fuck, cred că a făcut pe mine.

Iarna schockxy a trecut, Roxy a devenit un pic mai puțin Foxy. Când merge pe stradă cu hanoracul decorat de acum și pugul, care trage în toate părțile atunci când vrea să-i facă un selfie (nu, Roxy încă nu a reușit să-l introducă în tainele technologie noixy), începutul secolului 21 se întâlnește cu mijlocul secolului 20 care exclama prin intermediul a două veritabile exemplare: ,,Asta-i de ăla rău”.

Roxy și pugul își continuă drumul spre Mall, iar secolul 20 rămâne zâmbind un pic dezaprobator în spate.

Peste mări și țări și alte enumerări Timp: 2 August 2019 – Anotimpul II – Ora: 8 P.M. (ora Franței) Locație: pe o terasă din Monte Carlo Companie: un chelner plictisit

Două țări în două ore. Din tot ce am văzut, Nisa e cea mai frumoasă. E doar o părere personală, stăpânită de moment și de parfumul proaspăt al Franței. Că tot veni vorba de parfum. Azi am descoprit în Èze, un mic sătuc medieval din Franța, o fabrică ușchită pe parfumuri. Ne-am petrecut pe acolo o oră cu o româncă de-a noastră, care încerca (și nu prea) să ne vândă un set de parfumele. Până la urmă le-am cumpărat, că, deh, cum să nu avem o amintire din Franța? Monaco: o perlă rară. Îmbină modernul cu trecutul, marea cu muntele, bogăția cu sărăcia. Trebuie să recunosc acum&aici că am avut, personal, o mare ezitare atunci când dimineața, la micul dejun, părinții m-au anunțat că mergem la Nisa. De felul meu sunt cam speriată de bombe (la propriu!), de camione, arme... Înțelegi la ce mă refer. Și cum Nisa s-a cam aflat pe lista atât de cunoscutei grupări islamice, nu prea mă ținea inima să pun piciorul pe acolo. Dar surpriză. În Nisa m-am simțim mai în siguranță ca acasă. De la un capăt la altul, pe Promenade des Anglais erau postate mașini de poliție. Mai ceva ca la Casa Albă. Nu era însă doar siguranța oferită de poliție: totul în jur emana îmbătător eleganță și rafinament. Am plecat din Nisa cu o stare de bine de care prea rar am mai avut parte. Și acum simt cum plutesc pe norișorul meu de parfum franțuzesc. Iau o mică pauză din amintiri, căci tocmai mi-a sosit și Camembert-ul la cuptor. Mhhh... O minunăție! J’aime la France!

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

41

Timp: 3 August 2017 – Anotimpul II – Ora: 00 A.M. Locație: balconul camerei de la etajul șapte Companie: cel puțin cinci vase de croazieră

Na, că există refugiați. Azi am avut ocazia să intrăm într-un cartier de refugiați negri. Sub nicio formă nu sunt o persoană rasistă, că doar sunt româncă, dar șocul de a-i vedea în realitate e de neimaginat. Hai să-ți explic. Cu GPS-ul sătul de noi, căutam Via Balbi. Dacă tot l-am folosit pe unde am vrut, s-a gândit să ne facă o festă așa ca în filmele SF cu roboții inteligenți care-și atacă pe neașteptate creatorii. Și uite-ne aterizați pe o străduță italiană îngustă, plină de negri cu ochi bulbucați plini de vinișoare roșii, care se uitau insistent la noi. Mama, văzând două negrese ca în Pe aripile vântului, a scos telefon să le facă o poză. Dar nu apucă să apese pe butonul de pornire, că un negru de vreo doi metri și ceva se repede spre noi și țipă mai ceva ca în The Conjuring II: „No photo! No photo!”. Am evacuat străduța cu viteza luminii x 3. În restul orașului am dat din nou peste aceleași priviri mirate și cam acuzatoare. Umblau în găști, ca în filme. Nu mă simțeam în Italia, ci în Caraibe, într-o comedie fără gust. Nu știu cum ne uitam noi la ei, dar cert e că și ei se holbau la noi. Și totul din cauza unei teorii descoperite mai încolo la un pahar de vin băut în port: italienii sunt mai închiși la culoare ca noi. Noi, toți șase niște brânzuci umblătoare, eram mai albi decât ei. Așa că pentru africanii noștri eram niște specimene la fel de rare ca ei pentru noi.

Timp: 5 August 2019 – Anotimpul II – Ora: 7 A.M. Locație: undeva pe lângă Satu Mare Companie: părinții și mașina obosită Întoarcerea din paradis.

E ora șapte dimineața. Mama doarme, tata e la a cincea cafea. Ne-am încăpățânat să ajungem dintr-un singur drum acasă și am mers toată noaptea. Mare prostie. Prin păienjenișul care îmi acoperea ochii, am putut observa un lucru clar: când am intrat în România, pe două benzi, eram sigură că suntem pe o stradă lăturalnică, dintr-un sătuc, departe de autostradă. Da’ de unde. Ăsta e drum european românesc. Home, sweet home!

text: Antonia Mihăilescu

42 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

Pijp

lui Howard Gold

golul pare plastic de cea mai bună calitate oamenii ies se adună să umple lungile zile superma rketul incepe să semene cu universul între profit și închisoarea de aur timpul pentru tine oprește fîl fîi tul vorbelor cu hran ă pen tru păsări undeva la etajele de sus mai sunt hărți albastre mașina cu ulei rîncet mai pornește seara pe străzi sau peste umbrele pe jumătate bete jucîndu-se ca cioburile vii ale canalelo r prin gol doar cîteva ființe mirosind a hîrtie vînzătorii localnicii turiștii se amestecă cu paginile cineva trece alături de această mașină la fiecare ridica re a capului pe fiecare pagină se așează să h rănească păsări nici atunci frica pe care o caută toți nu îl golește se face loc în jur pentru zîmbentul său care aduce a um bră dar tu? pe carnentul tău negru s-a rostogolit inelul nibelungilor între două lumi și ieșina ai purtat ceara, tăl pile potrivite locurilor de coborît pentru todea una, lîngă mașină poate picăturile lumînărilor au semănat niște cîmpuri au hrănit niște păsări ca să mai poată aștepta lumina

Ben

Desculț prin Victoria Station Citind Orson Welles Dupa o noapte friguroasă Și niște găluște irlandeze Bucățele bune care se strîng Pe foi incol ore, așteptînd toate Gura autobuzelor roșcate Sau o lectură în Kings’ Street library .Mîini albe care caută Mîini roșii care primesc Cuvinte din care poți face pennies Toată ziua, intr-o stație din Tube.

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

43

poem pe o variațiune god stern pentru că nu reușesc în nici un chip să scap de durerea asta difuză și caldă o să scriu un fel de email pen tru că aici nu au messenger sau altceva vreo magie de-a lui bruno sau al-kindi care să mă facă să comunic mai repede cu voi am stat azi întins în cea m ai mare și plată piazza din lume după ce-am ieșit din lumea fără secole i nvitatul mi ilor de uffizi acum beau o bere și vorbesc cu chan care nu găsește around ul și nici eu suntem în lumea lui bruno și machiavelli vom arde fiecare pe rugul nost ru vegheați de un înger sau de un dragon who cares atît tim p cît la duș e în că apă caldă și abația asta nu se dărîmă am ajuns azi în lumea pe ca re am uitat-o ici unde mă rătăcesc nu pe străzi ci p rintre amintir i și cum toată ziua n-am putut scrie un vers încerc acuma cam în zadar mi se termi nă timpul

text: Florin Dan Prodan

44 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

Renț

– Cum te simți? Ai răbdare, nu mai durează mult!

Acestea sunt singurele cuvinte pe care mi le amintesc din dimineața primei zile de școală.

Cuvintele tatălui meu. Discuțiile dintre colegii de clasă și părinții lor se amestecau în jurul meu ca stropii de ploaie culeși de frunzele și tulpinile copacilor din pădurea de lângă satul bunicilor. Aceeași ploaie care peste câteva veri ne-a găsit pe mine, Met și Chinezu petrecând după-amieze, zile și de multe ori chiar nopți în galeriile formate de plăcile de beton pregătite pentru ferestrele blocurilor dintr-un cartier în construcție. Fumam, jucam cărți, rememoram întâmplări și inventam povești. Frații Met și Chinezu au adus în cartier marile hituri ale acelor ani, căruciorul cu rulmenți și injectorul. La orele de maximă audiență, după-amiaza și seara, când părinții noștri se întorceau de la lucru, hiturile erau difuzate în heavy rotation pe toate aleile din cartier, care deveneau brusc frecvențele unui radio enorm ce nu mai putea fi controlat. Met a folosit odată un injector pentru a-și înscena moartea.

Chinezu și părinții lui erau în sufragerie, când au auzit de pe hol o bubuitură foarte asemănătoare cu a unui pistol. Met a încărcat până la refuz gaura injectorului cu mucuri de chibrit, a tras de guma de cauciuc, cuiul a lovit încărcătura de mucuri și explozia a răsunat în tot apartamentul. Ai lui l-au găsit întins pe spate cu cămașa pătată de vopsea roșie în dreptul inimii. Met nu-și mai amintea exact ce a urmat, incidentul a fost un șoc și pentru el. Mutu, paznicul șantierului, ne-a găsit într-una din acele nopți în refugiul nostru dintre plăci povestind. N-ar fi trebuit să ne găsească în bezna aia fără lanternă, mai ales că era și surd. A blocat ieșirea cu corpul lui și ne-a amenințat gesticulând. Nu ne temeam de el. Îl știam și din alte împrejurări. Cu o vară înainte alergase după noi ca să ne ia țevile de plastic și carbidul pe care le furasem din magazia șantierului. Am intrat pe burtă într-o țeavă pentru canalizare și am stat acolo câteva ore până când a plecat.

– Nu va intra după noi nici de data asta, a spus Met în timp ce-și căuta țigările prin buzunarele blugilor.

– Să ne dai și nouă câte o țigară când le găsești!

– Zi mai tare, Mutule, că nu te auzim! Parcă vorbești numa’ pentru tine! Dacă ne prinzi, ne bagi în țevile alea și ne lași să ieșim când începe școala? Asta vrei să ne spui? N-ai tu norocul ăsta! Du-te și ia-ți un rebus mai bine, ai de așteptat până ieșim noi de aici!

Met spunea toate astea la doar un pas, mai mare, ce-i drept, de ieșirea din galerie. Fumam și râdeam de parcă ne-am fi aflat pe maluri diferite.

– Cred că înțelege ce-i spui, altfel nu s-ar agita așa, a spus Chinezu.

– Dacă ar înțelege ar râde cu noi, nu s-ar enerva. Numa’ dacă nu știe de glumă... Da’ ce-ți pasă ție…?

– Gata cu misteru’! Nu ne mai ascundem! Aprinde lumânarea aia și hai să punem de-un Renț!

Ce vrei… omu’ își face meseria. Doar n-o să ne felicite. Poate până terminăm pleacă și ne lasă în pace.

N-aș vrea să mă prindă răsăritul aici ca vara trecută în țeava aia.

Învățasem jocul în nopțile petrecute pe malul iazului la pescuit cu unchii mei. Frații Met și Chinezu l-au învățat de la mine și eram împreună doar atunci când îl jucam. Întotdeauna între plăcile de beton.

– Chinezule, fă tu tabelu’ că eu n-am chef să scriu și în vacanță!

– Met, ți-ar prinde bine pentru corigența din toamnă să exersezi cu cifrele! www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/ianuarie2021/

45

– Voi l-ați văzut vreodată pe Mutu altundeva decât pe șantier?

– Jucăm pe neve! Hai, alegeți-vă jocurile și să împărțim cărțile!

– Omu ăsta o să dispară cum a apărut, odată cu șantieru’.

– Eu l-am văzut la Casa Blanca de vreo câteva ori, în ziua de salariu. Stătea mai mult singur la o masă, mereu aceeași, beat muci.

– Chinezule, da’ tu de când cutreieri crâșmele?

– De când mă trimite mama să-l caut pe tata, tot în ziua de salariu.

– Daaa, frati-miu, mare zi. Mai mare ca Paștele și Crăciunul la un loc.

– Într-o zi de asta de salariu am intrat acolo și l-am găsit pe Mutu ținând slujbă. Cu o mână legăna paharul de votcă, iar în cealaltă ținea niște buruieni înmuiate în cine știe ce licoare și îi stropea pe bețivani. Era liniște ca în biserică, toți își făceau cruce și îi spuneau „părinte”.

– Frati-miu, popi intrând în crîșme am mai văzut, dar de muți slujind n-am mai auzit. Mutule… ăăă… Părinte, ne binecuvântezi să ieșim de aici neciomăgiți?

– Roagă-l să nu ne binecuvânteze cu vreun blestem pentru draci!

– Frati-miu, te întreci cu gluma! Mai bine ne-am gândi cum ieșim fără să ne prindă.

– Până terminăm jocul Mutu e la vecernie și putem scăpa neaghezmuiți.

– Eu am ales popa de roșu. Asta joc.

– După ce ieșim de aici propun să luăm o pauză de la șantier. Nu vreau să mai dau ochii cu Mutu o vreme. Mergem la subsolul blocului nostru. Nu ne deranjează nici tata muților acolo.

– Dacă scoți și niște borcane cu zacuscă făcută de maică-ta, ne înscriem!

Mutu era dement, dar nu mai nebun decât noi. Știa cât de fragil e echilibrul plăcilor și că se puteau prăbuși ca niște piese de domino. Cu câteva săptămâni în urmă, pe alte șantiere din oraș, o fată de șapte ani fusese zdrobită de o placă de beton, un băiat electrocutat și o altă fată dispăruse pur și simplu în galeria unei foste case evreiești. Copiii din cartier spuneau că a fost răpită de fantomele evreilor, care bântuiau prin subteranele fostelor case. Cel mai probabil a căzut într-o altă galerie aflată dedesubt. Bunicii noștri ne-au povestit că sub toate casele evreilor din Fălticeni existau astfel de galerii, multe dintre ele suprapuse pe două, trei nivele. Nu se știe exact la ce foloseau, dar se presupune că evreii păstrau sau ascundeau acolo mărfuri prețioase. Tot în aceste galerii și-au găsit salvarea mulți evrei în Al Doilea Război Mondial, dar și atunci când erau căutați pentru neplata taxelor și impozitelor.

Casele evreilor erau conectate la o rețea subterană alcătuită din astfel de galerii și pivnițe. Peste ele au fost construite străzile și orașul nou. În zilele ploioase din acei ani, orașul nostru era în astfel galerii și în subsolurile blocurilor. Ne scufundam în bezna culoarelor și a sălilor din subsolul blocului ca în apele iazului de la marginea orașului. Lumânarea s-a stins și nu mai vedeam cărțile de joc. Uitasem de Mutu când am ieșit din galerie. Porțile șantierului erau închise și a trebuit să ne cățărăm pe ele pentru a ieși în strada care dădea înspre cartierul nostru. Met a rămas ultimul. Își uitase țigările și s-a întors după ele. Mutu parcă ieșise din pământ. L-a lovit pe Met de mai multe ori cu o lădiță pentru cireșe, până a rupt-o. Salvarea lui Met a fost tot în țeava de canalizare. A rămas acolo și a plâns până dimineață de durere.

text: Mihai Cristian Fetcu

46 /REVISTA PAMANTUL VIU/ianuarie 2021

www.pamantulviu.ro

REDACȚIE numărul 15/ianuarie 2021 REDACTOR ȘEF Mihai Cristian Fetcu EDITOR Călin Dănila Constantin Lungu CORECTOR Adina Maria Popa Vlad Sibechi GRAPHIC DESIGNER Constantin Lungu COLABORATORI Alexa Pascu Ovidiu Vintilă Bîrsanu Sînziana Doliana Ivan Cătălina Sofron Doru Axinte Marius Balacon Antonia Mihăilescu Savu Popa Manuel Iordăchescu Prof. Turculeț Ioan Mircea Ana Maria Murariu Paul Mihalache Toni Chira Florin Dan Prodan COPERTA 1 Călin Constantin Dănilă COPERTA 4 Foto: Cezar Dan