pamantul viu numarul 9 by academia pamantul viu

Redacție Redactor șef

Sumar

Mihai Cristian Fetcu

pag 4. Spectrul jazzistic

Editor Călin Dănilă Constantin ”Ben” Lungu

pag 6. Umor cu atitudine

Corector

pag 10. Arena circului

Dan Purdilă Ramona Dănilă

pag 13. S-a schimbat în rău natura

Graphic design

pag 14, De Magistro. In brevis

Mihai Cristian Fetcu

pag 16. Cuncea

Colaboratori Cătălin Badea Gheracostea Doru Axinte Ovidiu Cuncea George Mahalu Ciprian Andrei Gagiu Iosif Csukat Mihaela Rusu Alexa Pascu Coperta: Iosif Csukat, Vechea primărie (Rădăuți) Coperta 4: Propunere centru cultural Arh. Lungu Constantin

Sponsor

pag 18. Fascinatia Culorilor pag 20. Non-senso poem pag 22. De la nivelul oaselor pag 23. Orchestra Pi, fragment

E d i to r i a l

Omul lectură Ne aflăm într-o perpetuă căutare a narativului „în tot ce ne-nconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalți și, bineînțeles, în imaginile și cuvintele pe care specia noastră le creează”, scrie Alberto Manguel în cartea sa Un cititor în pădurea din oglindă. Trecerea în act a acestei căutări este lectura consumată dincolo de paginile cărților care, prin nevoia noastră de interpretare, de “punere în intrigă“ devine un fel de „pact ficțional” cu societatea în care trăim, cu viețile noastre și ale celorlalți. Parafrazându-l pe Bogdan Ghiu aș spune că noi suntem făcuţi, ne facem, ne compunem în permanenţă, zi de zi, clipă de clipă, unii din alţii “citind societățile în care trăim”, propriile vieți și ale celorlalți. Cred că narativul e sursa noastră comună, memoria la care facem apel citindu-ne. În acest sens viețile noastre interioare și sociale sunt un lung șir de lecturi unice prin care ne sculptăm și ne modelăm, sculptural. Există în fiecare dintre noi o înclinație nativă spre arta lecturii, în accepțiunea ei cea mai largă. Facem cu toții parte din comunități de cititori cu coduri și cerințe specifice. Poate că doar acest exercițiu “ne ajută să ne meținem coerența în mijlocul haosului”

Mihai Cristian Fetcu

Spectrul

JAZZISTIC

Gagiu Ciprian Andrei a început pianul la vârsta de 7 ani, fiind și acum fascinat de clape și fantezia lor armonică. A absolvit liceul de muzică Sigismund Toduță și Academia de muzică Gh. Dima, secția interpre tare muzicală-pian. Are un masterat în interpretare muzicală-pian și este profesor titular la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” – Suceava pe catedra de pian principal din 2009 și pănă azi. Activitatea didactică și artistică implică participări la concursuri, recitaluri, festivaluri cu consecvență, obținând rezultate cu elevii săi. Pasionat de muzică improvizatorică modernă și jazz, muzică de film și teatru, literatură și poezie. A susținut recitaluri la capele ortodoxe, aziluri de bătrâni, în săli ale liceelor și conservatoarelor, în locații cultural educative. A acompaniat diverși soliști vocali în cadrul recitalurilor de canto și masterclass. Membru de comisie în cadrul unor festivaluri muzicale.

Premii câștigate -2005, Mai-Premiul II la concursul internațional George Georgescu. Tulcea 2005, Mai-Premiul I la concursul național ’’Tinere Talente’’. Oradea 2005. Mai-Premiul I la Festivalul ’’J.S.Bach’’Cluj – (singura ediție cu premii)

Repertoriu -F.Liszt,F.Chopin,G.Enescu,A.Skriabin,R.Scedrin,L.V.Beethoven,S.Toduta,J.S.Bach,O.Maessiaen,M. Ravel,C.Debussy,D.Scarlatti,W.A.Mozart.

e întrebăm uneori ce este și de unde provine jazzul. O invenție muzicală? Un stil? Miles Davis spune că e o mu zică socială.. De unde știm dacă este o muzică corect cântată? Răspunsul este că auditorul: poate spune dacă e sau nu. E un flux de idei și simțiri, o tornadă, o rază de soare ce iese după furtună, o întâmplare spusă frumos prin înlănțuiri melodice. Jazz-ul este și o stare a interpretului transmisă și împărtășită cu cei care o ascultă. Interpretul este și compozitor. De ce? Pentru că improvizația este compoziție proprie. Putem asemăna momentul cu jazz-ul. Spontaneitatea și creativitatea în jazz provin din viața reală, însă sunt duse într-un orizont al idealului. Poezia este plină de armonii jazz. Cinematografia nu ar fi ceea ce este, fără jazz. Americanii au rădăcini ale folclorului în jazz datorită rasei colorate. Motivația existențială a crescut în rasa negrilor. Din Delta Mississippi, de pe plantațiile de bumbac, au mers până în New Orleans. Ce au făcut? Și-au etalat talentul dat de sus. Cum? Fiind ei înșiși, fără inhibiții. Au început să cânte pe străzi, apoi în baruri. Primul gen de atunci a fost Ragtime. Este muzica ce stârnea chef de dans, beție, bucurie, amor, gambling. Într-un cuvânt, pulsație.

De ce jazz? Denumirea era de jass, însă a devenit jazz datorită primului grupet: New Orleans Jazz. Ritmul este inima. Bătăi ce nu se pot opri din cauza extazului auditiv produs. Se cântă afară, în gări și autogări, în baruri. Locul lui e peste tot. Poate apărea de unde nu te aștepți și atunci când îl auzi, o licărire apare în străfundul ochilor. E muzica pe care o recunoști de departe. Pur și simplu o cunoști, fără a o studia, pentru că este reflecția ta. Istoria sa începe în 1898 când se naște Gershwin, prin barurile din New Orleans. Primul personaj al istoriei este Jelly Roll Morton. Ieșea în evidență atât prin onomatopeele vocale, cât și prin vestimentația sa și dinții din aur placați cu diamante. Era un rege al barurilor, divinizat de întreg New Orleans-ul. Râsul său în hohote, unic, piperat în discursul muzical era o stare transmisibilă de bine.

Dar de ce ne place jazz-ul? Este întrebarea cea mai grea. Poate pentru că înlăuntrul nostru avem o particică din acea muzică? Sau pentru că, așa cum spune Oliver Sacks, creierul uman este muzical? Ori pentru că simțim nevoie de exacerbare spirituală? Sau pentru diversitate auditivă? Sau pentru că avem o intuiție a momentului și credem că ne face bine? Eu vă pot spune ce e pentru mine. Un basorelief ritmico-melodic, o vâltoare de simțiri, o Carmina Burana sau o notă ce se înmulțește cu urmatoarea, formând o reproducere de fluxuri muzicistice ce nu au oprire. Un nucleu al muzicii moderne, o clapă lovită de câteva ori, însă nu oricum, ci cu un ritm punctat. Deja devine un preludiu al câmpului muzical. Este ca un gong ce dă startul la o întrecere de instrumentiști. O competiție de creații spontane, o gâlceavă ce are sens. Preludiul poate fi reprezentat și de bătăile piciorului care desemnează ritmul. Până nu simți acest fenomen, jazz, nu poți să îl cânți. Persuasivitatea sa provine din spiritul celui care cântă și din felul acestuia de a fi. Întrecerile sau jam session-urile sunt etalări de talente ale oamenilor inzestrati care simt nevoia să spună multe, însă nu pot spune decât prin muzică. E interesant faptul că după o lungă perioadă de necântat ți se pare că știi mai bine să cânți. Atunci când cânți foarte mult ți se pare că nu mai ai idei noi și că nu mai știi nimic. Inspirația momentului își spune cuvântul oricât de pregătiți am fi, dar momentul este unic, creator. Estetica negro-africană dă naștere unei noi vigori expresive a stilizării împinse foarte departe; “arta lui Duke Elington se impune ca expresie originală, accesibilă publicului celui mai divers, a unei negritudini asumate si depășite în același timp. El predica o posibilitate de comunicare universală”- spunea Franck Tenot. Jazzul, în definitiv, este o artă și începe acolo unde se oprește scrisul. Nu poți anticipa improvizația ce are să iasă... doar din partitura scrisă.

Care sunt limitele ? E cea mai frumoasă intrebare. Nu există limite, însă există început și sfârșit al improvizației.

Biserica și rolul ei în jazz Este singurul loc unde sclavii pot să fie liberi și să se exprime ca atare, locul unde se naște o tradiție muzicală afro-americană. Un amestec de dans, muzică și cântece ca mijloc de expresie al poporului negru american. Versete și scrieri puse pe muzică free plină de joy. Bucurii exprimate într-un loc sfânt și permisiv poporului de negri.

Pianul și pianistul.

Formarea la interpret a deprinderilor necesare pentru a realiza toate aceste probleme, asigură rezolvarea celor două cerințe fundamentale ale artei interpretative contemporane, responsabilitatea artistică, fidelitatea față de textul muzical și asigurarea unui aport creator-nu numai în elaborarea la studiu a imaginii muzicale, dar și pe scenă, prin spontanei tatea și sinceritatea execuției. Folclorul este inspirația muzicianului de jazz, oricare ar fi tendințele și procedeele improvizației. Jazz-ul este una cu tehnologia (spontană și inovativă), un termen ce e sinonimul lui cool. Probabil dacă curentul jazz nu ajungea la noi prin intermediul lui Korossy, Oschanitzchi sau Johnny, muzica nu cunoștea atâta vervă. În JAZZ avem dovada că o gluma poate fi privită dintr-o manieră foarte serioasă și bine conturată, iar un lucru serios poate fi transformat într-o glumă. Depinde din ce unghi vrem să privim. Dumitru Avakian spune despre Johnny Răducanu: muzica este pentru Johnny un spațiu vital, un spațiu al acțiunii și al speranței, al deznădejdilor, al străfulgerărilor orbitoare, al alunecărilor disperate din care nu lipsesc imboldurile întremătoare...cele care îl conduc spre noi, îl conduc în teritoriile muzicii, ale jazzului. Problema existențialității i-a motivat pe marii artiști să progreseze, fiind singura sursă financiară. Însă și colaborările cu cei mai iscusiți improvizatori ai vremii i-a adus pe cul mile istoriei jazz. Ciprian Andrei Gagiu

Umor

atitudine Di a lo g c u d e s e n ato r u l D o r u A x i n t e

Trebuie să domine ideea, poanta, mesajul, puterea simbolului şi de aceea este necesar să te opreşti la timp.

Cât de sensibil este publicul din România la acest gen de umor? Dar cel din afara țării?

Doru Axinte s-a născut la 4 decembrie 1962 în Fălticeni, Suceava. Este absolvent al Academiei de Poliție Al. I. Cuza București-Faculatatea de Drept. A publicat la 9 ani în revista școlii un desen satiric despre un copil care copia la matematică din cartea de geografie. Debutul oficial în clubul graficii satirice s-a produs în 1992, când a publicat primele desene în revista “Moftul român“. A mai colaborat cu revistele “Șopârla“, “Flacăra rebus“, “Urzica“ și “Satiricon“. A obținut premii și distincții la saloanele și festivalurile din străinătate la care a participat constant. -în China a obținut premiul de aur la International Cartoon Contest, -în Serbia a obținut medalia de aur la a XIV-a ediție a Cartoon Salon Kragujevac, -în Istrael a obținut medalia de bronz la My comic dentist, - în Bulgaria a obținut premiul întâi în cadrul manifestării Together for Security and Peace, -în Catalonia a obținut premiul secțiunii “Reconcilierea dintre familie și muncă” pentru lucrarea “Labour security“

Dacă vă referiţi la grafica satirică, umorul grafic sau caricatura, vă pot confirma faptul că publicul nostru este foarte receptiv. Şi asta pleacă din natura noastră interioară, căci este de notorietate spiritul românului de a face haz de necaz, de a-şi tămădui sufletul prin umor în faţa greutăţilor. Publicul de azi doreşte să se regăsească în creaţiile de gen, să descopere proprii interpretări atunci când se află în faţa unei asemenea lucrări , să mediteze chiar, la condiţia sa particulară ca individ . Din păcate însă, asistăm la dominaţia prin toate formele de exprimare a pseudo-umorului, a băşcăliei, a vulgarului şi sexualităţii afişate, crezând că toate acestea pot înveseli ori descreţi frunţi . De aceea, publicul a devenit selectiv, exigent şi foarte atent la calitate. Este foarte curios, dar tot mai multe persoane îşi regăsesc echilibrul în umor. La petreceri, la evenimente fericite în familie ori în alte momente speciale, se apelează uneori şi la serviciile unui caricaturist profesionist, care devine la fel de popular ca şi fotograful. În vacanţele noastre prin staţiuni,observăm cum publicul se adună în jurul portretistului de ocazie, când răsfoim presa suntem atraşi mai întâi de caricatura zilei, dacă dorim un cadou pentru şeful, neapărat trebuie să fie o cană având chipul său desenat haios, zilnic dăm ,,share” la desene cu umor, iar exemplele pot continua . În afara ţării , exigenţele sunt la fel de mari din partea publicului, care, spre deosebire de noi, are acces la mult mai multe evenimente organizate . Sunt situaţii în care diverse comunităţi îşi creează propriile expoziţii de caricatură, cu ocazia festivalurilor locale cu tradiţie. Diversitatea presei on-line şi a celei scrise, permite deasemenea şi dezvoltarea umorului de presă, fie politic, sportiv, de divertisment, etc . Credeți că s-ar putea realiza o cronică vizuală a istoriei recente pe baza desenelor dumneavoastră satirice? Cred că după o selecţie riguroasă, anumite lucrări ar putea oglindi şi satiriza moravurile zilei . Însă, tematicile abordate de mine au fost mult influenţate de subiectele impuse la saloanele şi competiţiile internaţionale la care particip cu regularitate. Nefiind caricaturist de presă, nu am acordat atenţie prioritară unor evenimente pe care le trăim zilnic, sper cu umor . Cât de importantă este culoarea în transmiterea mesajelor grafice? O lucrare de grafică satirică reprezintă, în primul rand, un mesaj de respect pentru public, dar şi o formă de autorespect ca şi artist. Importanţa culorii în desenul satiric este esenţială, căci ai ocazia să-ţi transformi creaţia într-o ilustrată şi atât. Trebuie să domine idea, poanta, mesajul, puterea simbolului şi de aceea este necesar să te opreşti la timp. Dacă ai reuşit din câteva linii şi o pată de culoare să obţii un zâmbet de la privitori, ai realizat totul. Nu este importantă culoarea, ci aplicarea ei cu măsură. Ce instrumente și tehnici de lucru folosiți? Sunt adeptul instrumentelor clasice, ceea ce conferă originalitate şi prospeţime. Folosesc tocul cu peniţă, tuşul negru şi culorile de apă (acuarele, guaşe, acuarela lichidă, creioane acuarelabile, etc.). Nu-mi lipseşte hârtia de calitate şi nici întregul instrumentar auxiliar.

Există o etică a acestui tip de limbaj? Până unde se poate merge cu satira? Evident că normele etice sunt necesare, mai ales atunci când radiografiezi societatea, politicienii, moravurile. Limita dintre satira aluzivă şi vulgaritate, lipsă de toleranţă ori grosolănie, este foarte fragilă. Cu satira poţi merge până la a nu leza sentimente, trăiri puternice ori valori sacre. Nu consider satiră ironizarea indivizilor neajutoraţi, înjosirea femeilor, infirmităţile fizice, desenele blasfemice, indiferent de intenţia autorului. Am participat cu lucrări (şi am fost chiar premiat) la unele saloane internaţionale cu tematică erotică. Limbajul grafic şi etica despre care mă întrebaţi, au funcţionat ireproşabil la sutele de caricaturişti prezenţi în competiţie cu sute de desene şi care au condus subiectul până la ,,linia roşie”. Multe din mesajele grafice înclină mai mult spre reflecție decât spre zâmbet. Ce înseamnă umorul pentru dumneavoastră? Majoritatea lucrărilor mele se bazează pe mesaje grafice, aşa cum bine le denumiţi. Situaţiile transpuse în desenele satirice îşi au originea în cotidian , iar eu le privesc prin lentile întoarse, cu inspiraţie şi nu în ultimul rand, cu umor. Aşa cred eu că pot lăsa privitorii să înţeleagă ceea ce li se pare, fără a le explica nimic. Pentru mine, umorul are sensul pe care Sigmund Freud a încercat să-l definească, atribuindu-i ,,funcția de purificare sau de katharsis, o terapie psiho-somatică eficientă”. Dacă ar trebui să transmiteți un mesaj grafic despre o problemă foarte actuală din societatea românească în sălile de clasă sau în spațiile de educație non-formală ce ați alege ca temă de lucru? Cred că o temă ecologică s-ar potrivi cel mai mult. Ar fi multe de explicat în susţinerea răspunsului meu dar, la fel de actuale ar putea fi şi subiecte ca: mitocănia, parvenitismul, lichelismul. Dar nu aş dori să le acord chiar importanţa unor teme de lucru. Poate fi desenul satiric una din formele de artă vizuală receptivă la schimbările din lumea în care trăim? Vechii latini aveau dictonul ,,Ridendo castigat mores”, aşadar, peste milenii, ,,râzând putem îndrepta moravurile” chiar şi azi. Este o formă de sancţionare a derapajelor de orice fel, drept mărturie stând cazurile din lumea întreagă, de caricaturişti încarceraţi, condamnaţi pentru exprimare liberă, ori chiar asasinaţi pentru vina de a-i lua în vârful peniţei pe despoţii zilei. Foarte multe expoziţii şi saloane internaţionale promovează teme de mare actualitate precum schimbările climatice, poluarea mediului, consumul, noua ordine, corupţia, etc. Desenul satiric se încolonează astfel în plutonul artelor vizuale, asumându-şi prin promotorii săi, un rol combativ, continuând astfel tradiţia dobândită în toate etapele istorice.

Interviu realizat de Mihai Cristian Fetcu

Arena

Circului Dintre toți artiștii doar doi am mai rămas în viață, eu și Dumnezeu.

Foto: Mihai Cristian Fetcu

n 1951 circul Gloria se instalase pe spațiul actual al autogării Severin. Ochii copilului de clasa a patra îl priveau cu fascinație. Cupola circului i se arăta ca o prezență fantastică. O privire aruncată pe furiș echivala cu o privire aruncată în altă lume. Artiștii păreau ființe mai vii decât oamenii. Simpla lor prezență transmitea emoții. Sub cupolă se desfășurau povești, înfăptuiri magice, suprafirești. Mai erau și costumele lor de legendă. Dorința de a trăi experiența depășirii lumii obișnuite l-a determinat să-și implore părinții să-l lase să plece cu circul la doar treispreze ani. Este înfiat de patronul circului, Vasile Bălăceanu și pleacă într-un turneu la Suceava, Vatra Dornei, Câmpulung, Dorohoi, Pașcani, Vaslui. Însuflețit de ideea de a deveni un om spectacol făcea înainte de Tatăl Nostru serii de treizeci-patruzeci de flotări mai apoi de șaptezeci-optzeci, apoi a trecut la echilibru în stând în mîini, urcat pe sfoară în echer și alte exerciții care-i solicitau musculatura și articulațiile la maxim. Muncind din greu a ajuns, relativ repede, să participe la un număr atractiv de mers pe sârmă.

Acest număr îl făceam cu Emilio. Mă deplasam pe sârmă ținând cotrabalansorul și aveam pe spatele meu o planșetă. Emilio arunca zece cuțite. La unul din spectacole pe al nouălea mi l-a înfipt în picior. Am continuat să mă deplasez. Nu aveam voie să greșesc. La terminarea numărului, după perdea, am umflat o palmă de la Emilio pentru că m-aș fi mișcat necorespunzător. N-a fost adevărat. Pe sârmă te miști rectiliniu. După o intervenție la clinică a treia zi eram din nou pe sârmă. Primește atestat de liber profesionist semnat de Dina Cocea. A activat ca acrobat în trupe celebre, a fost clovn muzical cântând la acordeon și trompetă, a fost prinzător la trapez în trupa Trio Bălăceanu. La fiecare două săptămâni schimbam numerele. Trebuia să apărem cu noutăți. Munceam din greu. Neavând saltele ne antrenam în rumeguș. Ne ajutam reciproc și ne respectam foarte mult. Exista o ierarhie bine închegată. “Melancolie dulce melodie/Melancolie misterios amor ”, pe melodia asta evoluam la trapez. N-o s-o uit toată viața.

Lumea spectacolului nu l-a părăsit niciodată. La Cinema Popular veneau Grigore Vasiliu Birlic, Aca (un artist de la teatrul evreiesc din Iași), Zompă cânta la acordeon, Ghighi de la Boroaia cânta la armonică, Ilie Rabiț și Alexandru Bidirel la vioară, Gărgău la țambal, Nicanor la saxofon, Damian la flaut. Pe vremea mea însăși strada era un spectacol. Peste tot erau prăvălii și tarabe, vânzători, meseriași, țărani, dame și șmecheri de tot felul… Orice aș fi făcut, era ceva în ființa mea mai puternic decât preocupările cotidiene, ceva care descoperea spectacolul în manifestările cele mai banale: un troc, o ceartă între două precupețe, leneveala din parcuri, câinii vagabonzi, Strada Mare cu forfota ei, discuțiile interminabile despre ce este și În circul mic, fanfara delirează, cum ar trebui să fie viața, toate acestea îmi alimentau nevDresorul galben tremură din bici, oia de spectacol. Nu de puține ori numerele de clovnerie Pe funie acrobatele valsează, erau inspirate din acest bâlci cotidian. În viață tot începuSe-aude-un glas sonor: “Aici, aici“ tul are un sfârșit. Dar chiar dacă se întâmplă ceva și vine CINEVA la mine să mă caute îi spun: caută pe altcineva că Ștefan Baciu, La Moși eu am cu cine vorbi!… Trebuie să saluți, să primești salutul, să iubești, să-ți placă de tine că oglinda te înșeală Călin Dănilă

S-a schimbat în rău natura

Un gând nou mă bate

Toamna ce-abia a început

Aş vrea să mă retrag într-o grotă,

Alexa Pașcu s-a născut la 11 martie 1951 în satul Movileni, comuna Ciumuleşti (acum Vadu Moldovei), judeţul Suceava, sat care apare sub denumirea de Cucuieţi în cartea “Cocostârcul albastru” a lui Mihail Sadoveanu.

acum este pe sfârşite,

să nu mai văd atâtea lucruri rele

căci o ploaie rece

câte se-ntâmplă

schimbă orologii.

în lumea asta nebună,

Aşchii de zăpădă duce-n valuri

nebună de legat!

Licenţiat al Universităţii ”Al.I.Cuza” din Iaşi, Facultatea de Ştiinţe Economice, Specia litatea: Finanţe– Contabilitate, 1979 membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.

peste câmpii şi dealuri

Dar nu pot s-o fac.

încă înverzite.

Un gând nou mă bate

A publicat poezii şi proză în Convorbiri literare, Munca, Crai nou, Interferenţe, Povestea vorbei Premii: -Menţiune: Festivalul Naţional de Proză” Mihail Sadoveanu”- Iaşi, 3-4 noiembrie 2012; organizatori: Muzeul Literaturii Române şi Societatea Junimea ’90 din Iaşi.

vântul

cu pumnii în tâmplă, Nu mai este toamna

cerându-mi să supravieţuiesc

cea de altă dată,

printre lupi şi şacali.

cum nici doamna nu mai este cum era odată

Nu vreau să abandonez lupta,

fata din poveste.

să m-ascund şi să tac!

S-a schimbat în rău natura, încât se pare că-n curând pe tot Pământul vor domni gheţuri polare

DE MAGISTRO In brevis Cătălin Badea (n. 1968, Brașov), cu pseudonimul Cătălin Badea-Gheracostea, doctor în filologie cu teza Fantastica românească după al doilea război mondial (2013, prima din țară dedicată exclusiv sf-ului românesc), după licența Morfologia și tipologia românești după 1980 (2001), ambele la Universitatea Transilvania din Brașov. Membru al clubului Antares (1985), al SRSFF (2013), secretar al ARCA SF (2014). A publicat după 1990 sute de articole despre sf-ul românesc în publicații tipărite și electronice din țară și de peste hotare, o parte dintre acestea fiind editate în volumele Alternative critice (ediția a II-a, Millenium Books/Ștef, Satu-Mare/Iași, 2010) și Aducerea la zi (Millenium Books/Brumar, Satu-Mare/Timișoara, 2012), SFada cu literatura (Bookmasters/Brumar, București/Timișoara, 2015). O altă lucrare dedicată fantasticii românești este Short (Hi)Story of Romanian Speculative Fiction (MediaTech, Iași, 2012/Texarom, SUA, 2013). Primul român cu o bursă de studii la biblioteca Asociației Britanice de sf&f, din cadrul Sidney Jones Library din Liverpool (2012-2013). Este primul român cu un articol publicat în SFRA Magazine (Science Fiction Research Association Magazine), în 2014. A înființat și coordonat colecția Bendis la editura Tracus Arte, publicând cu obstinație autori români. Coordonează la aceeași editură colecția Mihail Grămescu. Opere Complete. Deține rubrica SFada cu literatura, în revista „Observator Cultural“. Continuă, împreună cu Cristina Ghidoveanu, rubrica Exploratorii Lumii de Mâine, la Radio România Cultural. Mai are ca interese de studiu istoria militară și istoria recentă a României, pentru aceasta din urmă este co-autor al volumului 15 Noiembrie 1987. Ziua Demnității (Brașov, KronArt, 2007).

oar în filmele cu arte marțiale se mai păstrează ceva din conceptul „maestrului“, acel profesor pe care îl ai pe viață – a ta, a lui – fiindcă ceea ce te învață este un mod de viață. „Maestrul“ – și de aici încolo îl voi scrie fără ghilimele, la fel și pe sinonimele lui – a dispărut din civilizația occidentală, mai ales în accepția sa scolastică: magistrul. Cauzele sunt multiple: accelerarea vieții moderne, însoțită de creșterea mobilității individuale; înlocuirea Universității în conștiința publicului cu Televiziunea și, astăzi, cu Internetul, drept sursă de idei, modele, moduri de raportare la realitate, la limbaj și chiar la sine. Obiectiv privind lucrurile, doar într-un cadru rămas static și cu foarte mare cheltuială, o relație magistru-discipol ar mai putea fi perpetrată. O dovadă a precarității acestei forme de relație existențială este și inflația de „maestre!“ și „maitre!“ din discursul zilnic al românilor cu ceva cultură la bord, din generațiile de peste 35 de ani... Maestrul nu mai este profesorul, fiindcă sunt prea mulți profesori care interacționează prea puțin timp cu prea mulți elevi/studenți, sufocați de hârțogăraie și de obiective educaționale dictate într-un sistem care conține o inerție uriașă și care nu se mai poate adapta în timp util – pentru studenți ca și pentru profesori deopotrivă – la realitate. Maestrul nu mai este antrenorul, fiindcă sportul a fost fragmentat la rându-i, așa-zisa performanță se obține în probe fizice, intelectuale și morale – v. chestiunea dopping-ului – care, de fapt, nu au nicio legătură cu existența persoanei în realitate: comparați probele olimpice din antichitate cu cele de azi, sporturile de atunci aveau semnificație în modul de viață, erau întreceri legate de vânătoare, război, comunicare, relația cu limbajul și zeii – da, vorbesc acum despre faptul că la olimpiade erau întreceri între tragedieni și între comedieni, nu doar între atleți -, pe când olimpiadele de azi, ca de altfel practicarea oricărui sport și joc, devin propria lor realitate. Maestrul nu mai este artistul sau sportivul de performanță pentru că viețile amândurora sunt din ce în ce mai însingurate, în căutarea performanței – fie ea înțeleasă ca vânzare de obiect artistic sau vânzare de obiecte economice cauționate de zisa performanță sportivă, într-o buclă de feed-back infinită. Maestrul nu mai este guru-ul, avalanșa New Age începută la sfârșitul se colului al XIX-lea de teozofi, continuată de antropozofi între cele două războaie mondiale și generalizată de generația Hippy/Flower Power și cei care i-au urmat până azi, a accelerat ca orice avalanșă relațiile maestru-discipol care începeau cu respirarea la unison, până la căderea în teatru ambiental minor, dacă nu în aberațiile sectarismului. Întorcându-mă la cadrul static și la marea cheltuială de mai sus, nu pot decât să marchez noua definiție a magistrului, prin șirul de negații ce au urmat, cu propria mea experiență. În liceu am fost nemulțumit că aveam prea puține ore cu profesorii care îmi plăceau și de la care încă îmi aduc aminte lucruri, chiar dacă nu le-am notat acum 30 de ani. În armata română de la sfârșitul regimului ceaușist am suportat un început de univers concentraționar, cu gradații și subofițerii care erau adevărați

Anti-Magiștrii, direcționați de sistem să distrugă, nu să construiască persoane, cu atât mai puțin soldați profesioniști. Acela a fost primul șoc al realității, prima inadecvare între ce credeam că pot învăța/ primi de la mediu, prin indivizii aleși să mă învețe, și ceea ce primeam de fapt. Apoi studiile universitare (fie ele metalurgice, teologice, filologice), chiar cu orele, examenele și profesorii care mi-au plăcut, cu care am avut ceva în comun, mi-au arătat futilitatea modelului din mintea mea prea dedată literaturii: nu mai era timp, nici măcar la mânăstire, apoi nici măcar făcând doctoratul cu aceiași profesori cu care am terminat licența – adică 5 plus încă 3 ani – nu s-a găsit timp pentru relația magistru-discipol. Bineînțeles, nu a ajutat nesupunerea, neascultarea, exmatricularea, revenirea… Dar nu au ajutat nici zecile de lecturi în comun și cenacluri, excursii, întâlniri bahice, lansări de carte, proiecte punctuale extra-universitare etc. Modul de viață al cuiva în căutarea Magistrului trebuie să fie mai puțin autonom decât cel pe care mi l-am permis eu… Și totuși, m-am apropiat destul de mult de niște potențiali maeștri, ca să știu ce ar fi putut fi: pentru poezie, Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu; pentru filozofie, Alexandru Surdu; pentru istorie, Marius Oprea și Sorin Antohi; pentru proză,

Acela a fost primul șoc al realității, prima inadecvare între ce credeam că pot învăța/primi de la mediu, prin indivizii aleși să mă învețe, și ceea ce primeam de fapt Gheorghe Crăciun și Vasile Andru; pentru tehnici de îmbunătățire/isihasm, Vasile Andru; pentru jurnalism, Marius Oprea; pentru sf și radio, Ștefan Ghidoveanu, pentru sf și exegeză, Ion Hobana. Google sau wiki pe oricare… Comentariile sunt permise după ce se citesc toate cărțile scrise și îngrijite de fiecare dintre acești domni. La cum merg lucrurile – din ce în ce mai repede, din ce în ce mai haotic – în 2016 și în viitorul imediat, știu sigur că nu mai am cum să mai devin discipolul cuiva. Aici nu ajută nici morțile sau plecările celor de mai sus (RIP Mușina, Crăciun, Bodiu, Ghidoveanu, Hobana; cu Surdu nu m-am mai întâlnit din 2000, cu Oprea – din 2011…) așa cum nu ajută plecările mele - și fiecare plecare e o moarte, dacă ar vrea cineva să închidă chiasmul. Neformat deplin fiind, adică – în româna normală, ne-anglizată – fiind neformat pe deplin, cum mi-aș putea permite eu, mie, să fiu profesor, antrenor, artist, guru? Nu contează că mă uit în jur și, cel puțin pentru Creative Writing, mă crucesc ce nume văd, ce monumente de veleitarism și fose oceanice de incompetență văd că se autoîmping și autopromovează să predea, să învețe pe alții, să arate ele lumii că… Ar fi o greșeală majoră – pe care am făcut-o ca să ajut un amic, la Atlantykron, anul acesta – să mă arunc în jocul de-a imitatul magistrului doar pe baza comparației cu zerosau cu negativul. Există, totuși, o ieșire onorabilă din marasm: asumarea condiției de discipol fără magistru, de rebel fără cauză, de samurai fără daimyo; cele trei expresii nu sunt sinonime între ele, ba chiar, pe alocuri, sunt contradictorii. Dar aici mă aflu, între trei expresii adecvate stării de fapt, paradoxale la rându-i. Ce înseamnă să fii eu, la 2018, s-ar putea intitula Roninul și remora și va fi prima și, probabil, ultima mea carte de eseuri confesive. Cătălin Badea Gheracostea

Cuncea Din vara anului 2015 actorul și regizorul Ovidiu Cuncea se ocupă de trupa de teatru Birlic cu care a pus în scenă piesele Despre Amor, Umor și Omor și Harap Alb

Î Gândiți-vă câți dintre voi ar lua în casă pe omul care-i mănâncă toată mâncarea, pe omul care-i bea toată băutura, câți dintre noi ar lua în casă pe cineva care-i vede toate intimitățile.

n general fac spectacolul, e o chestie de educație, o mărturisire, e pentru prima oara când vorbesc despre asta...Eu am început o lucrare de doctorat cu George Banu și am continuato cu Mihaela Tonița care se numește Teatralitatea liturghiei ortodoxe și în care am un capitol în care spun că Dumnezeu a creat lumea în șapte zile și că opera de artă se crează în șapte zile, șase zile lucrătoare și o zi de odihnă. Întotdeauna mi-am propus ca tot ce voi face ca lucru să nu depășească șapte zile. Basmul spune și lucruri interzise. Știți cum am plecat eu să fac specatcolul ăsta? A venit părintele

Necula care i-a dat fiicei mele o carte despre pedagogia basmului românesc care-i plin de însemnătate, de personaje mustoase și adevărate. Citind basmul și tot citindu-l, citindu-l pentru că așa se naște un spectacol am descoperit că Harap Alb este Isus Hristos al nostru. Gândiți-vă câți dintre voi ar lua în casă pe omul care-i mănâncă toată mâncarea, pe pe omul care-o bea toată băutura, câți dintre noi ar lua în casă pe cineva care-i vede toate intimitățile, pe omul care-o bea toată băutura, câți dintre noi ar lua în casă pe cineva care-i vede toate intimitățile. Eu de aici am plecat. Am descoperit că aici e înțelegerea mea, cu asta voi veni nou. E o persepectivă cu totul inedită. Nimeni nu a mai abordat basmul în această cheie creștină. Gândindu-mă la harap, harab, arab am pus două lumi paralele, lumea arabă și lumea creștină. Îmi place să construiesc spectacolele sugerate pentru că îi lași spectatorului șansa de a fi deștept. Spectatorului trebuie să-i dai doar niște nuanțe, niște chei și el se duce pe firul lor. Actorii sculptează în zăpadă, în duh, în respirația divină. Eu mărturiresc dumnezeirea, frumusețea acestei lumi. Mie mi-e frică de momentele de după spectacol în care te crezi marele creator. Nu ești nimic altceva decât un fluier prin care cântă bunul Dumnezeu. Nu e spectacolul meu, e spectacolul lui. Eu mă joc. Piesa de teatru Harap Alb am făcut-o în șase zile, duminică

am fost la liturghie și le-am dat liber și elevilor din trupa de teatru Birlic ca să poată să se așeze în asta. E zi. Noaptea e visarea. Visarea în care și Dumnezeu a stat. Noi suntem chipul și asemănarea lui și dacă el ne-a învățat asta, eu mi-am propus ca tot ce fac să fac în aceste șapte zile pentru că atunci simt eu că vine inspirația. Așa simt. Și tot timpul am spus că vreau să însăilez spectacolul în șapte zile. Dacă ar dura mai mult n-aș mai putea să mă așez în mine și în ascultare în sensul că trăiesc ca în mănăstire în perioada asta. Lucrez cu ei opt ore, plec acasă, rămân în rugăciunea mea și în imagini. Cu siguranță că la acest spectacol mai am de lucru cu copiii, mai e loc de gaguri, de glume, pot să mai lucrez și la roluri un pic, la imagini dar structura lui a fost făcută în aceste șapte zile. Nici eu nu știu cum e posibil...Stau în ascultare. Îmi vin imaginile. După spectacolul ăsta am nevoie de zece zile în care să nu fac nimic, să nu vorbesc cu nimeni și să stau să mă uit la pomi, la frunze.

Text: Ovidiu Cuncea Foto: Silviu Buculei

Iosif Csukat Fascinația culorilor

rta ne deschide o perspectivă în care avem posibilitatea de a ne regăsi. Fiind un mijloc de comunicare există permanent un raport între artă și artist, între artă și consumatorul de artă. Îmi place să lucrez în liniște în atelierul meu, dar la fel de mult îmi plac și vernisajele, simpozioanele, întâlnirile cu oamenii de artă și tot felul de manifestări culturale. Îmi place foarte mult peisajul iar în pictura mea am căutat mereu o cale de mijloc. Nici să pictez ca în fotografii, nici abstract, iar pictura în cuțit mă ajută foarte mult. Mă joc cu culorile și de cele mai multe ori pictez nu ceea ce văd, ci pictez în culorile sufletului. Nu folosesc niciodată vopsele direct din tub chiar dacă la un moment dat în pictură au apărut și astfel de curente. Îmi place să combin culorile și să alternez tonurile calde cu cele reci așa cum o cere tema la care lucrez. După ce îmi fac o schiță aplic culorile aproape spontan după cum îmi dictează inima. Dintotdeauna am avut încredere în munca mea. Primul premiu întâi l-am obținut în clasa întâia la Fălticeni la liceul „Nicu Gane” pentru o acuarelă care înfățișa bătălia de la Podul Înalt. De atunci fascinația pentru culoare nu m-a părăsit niciodată. Peisaj cu biserică(Tătărași)

După ce îmi fac o schiță aplic culorile aproape spontan după cum îmi dictează inima.

Iosif Csukat s-a născut la 3 aprilie 1958 în Baia Mare, Maramureș. Studii clasele primare -clasele primare -Liceul „Nicu Gane” Fălticeni Liceul Nr. 4 Suceava (1974 – 1978) Școala Populară de Artă Suceava (1982 – 1985), prof. Virgil Parghel

Salutul de pe Dealul Sării(Cacica)

Activitate expozițională Peste 75 de expoziții de grup și personale. Premii mai 1987 – Festivalul Național „Cântarea României”, ediția a VI-a, Sala Dalles, București, premiul I mai 1988 - Expoziție de grafică în cadrul festivalului „Cântarea României”, Galeria de Artă Suceava decembrie 1988 - Expoziția de pictură și grafică „Tinerețea unei vechi cetăți”, premiul al II-lea 2003 – Premiul salonului anual al artiștilor plastici amatori, secțiunea pictură, ediția a XIV-a 2004 – Salonul anual al artiștilor plastici amatori, secțiunea pictură, ediția a XVa, premiul I 2006 – Salonul anual al artiștilor plastici amatori, premiul al II-lea 2010 – Salonul anual al artiștilor plastici amatori, premiul I decembrie 2013 – Salonul-concurs județean al artiștilor plastici amatori – Suceava, ediția a XXIV-a, Diploma de excelență 2016 – „Ziua artelor plastice bucovinene”, Pictorul anului 2015

Fostul Consulat Austriac(Fălticeni)

Non-Senso Poem

- Mâine are să vină Baba-Cloanța! George Mahalu s-a născut la 25.07.1960. Este absolvent al facultăților de Fizică, Automatizări și calculatoare și Automatică, deține calculatoare și un doctorat în automatică iar în prezent este conferențiar la Uni versitatea “Ștefan cel Mare“. Este autorul a zece contracte de cercetare și organizează şedinţe ştiinţifice de prezentare în cadrul clubului tehnico-ştiinţific Quantum. A scris peste două sute de articole științifice, și nouă cărți. Cel mai recent titlu este Poeme în ritm Bob Dylan .

Atât a mai apucat Să spună moșul, Și a mierlit-o. Copii se priveau cu spaimă. De sub pantalonașii scurți Ai câtorva Se prelingeau fire subțiri, Lichide, Până pe genunchi, De unde picurau cu zgomot: Zzzbanggg!

Nenea cu servietă din piele de vultur Stătea prostit cu un deget în nas. Era surprins. De fapt era și normal: Nu asistase la discuție. - Nu-i nimic, Și-a zis în cele din urmă. - Se va vedea cine râde la urmă Și pe cine-l doare burta... Așa! Deasupra grupului, Noruleți cenușii se alergau Voioși, Săltând ca lâna pe oiță Când e fugărită de lupul cel rău Ce năravu-și schimbă Dar părul de picioare Niciodată. C-așa-i el... Lupul.

Și a mai trecut o zi. Baba-Cloanța nu veni! Și tocmai când toți răsuflau Ușurați (La propriu și la figurat), Se auzi un tunet Și se văzu un fulger. Veni ploaia. Dar nimeni nu se urni Din locul său. Moșul stătea chircit, Ghemuit, Așa cum îl prinsese moartea Și ploaia, Cu-n ochi deschis Și-o ureche ciulită, Cu-n picior de lemn Și-o mână vârâtă în buzunar. În buzunarul puștiului de lângă el. Și ploaia picura. Păi da! Că era o ploaieee... Dar nu era băgată de fel în seamă, Că nu se uita nimeni în sus. Și cum stătea lumea așa, Veni noaptea. Abia pe urmă Veni și Baba-Cloanța. Se scuză că pierduse Personalul de Băicoi Și că trebuise să vină Călare pe măturoi. Măturoiul soră-si, C-al ei era la reparat.

Și mai spuse baba Multe vrute și nevrute, Auzite și neauzite, Prostii și copilării, Mizerii și bălării, În fine... bodogăni Până îi căzu proteza în nisip. Atunci, Moșul se ridică într-un picior (Că din cauza umezelii Celălalt îi putrezise) Și dete cu el în pământ, Strivind dinții babei. Așa-i găsi miliția în zori. Dar nimeni nu vru Să recunoască nimic. Doar servieta lui nenea Dădu de câteva ori Din clapele buzunarelor, Și-și luă în cele din urmă Zborul: Fâââl...Fâââl... Șeful de post se îngrozi La gândul că a pierdut Singura probă materială, Și de aceea Se împușcă în grabă (Unii zic că în gură). Fu ultimul său gest. 1981

Și zise că și ăsta de-mprumut Mai dă rateuri... Probabil ceva La claxon.

Nimicul ar putea fi o Amintire

De la nivelul oaselor

ce mult mă privești tu cum

mi-a sărit ”fn”-ul de la tastatură puteam

stai tu liniștit parcă m-ai

regla cu el volumul și mie-mi place să

înveli ca într-o haină rară cu prezența ta tu mă privești

așez lucrurile de la nivelul oaselor îmi păreau degetele mai firave și mai unduitoare atingând tastele de plastic ornate cu

mult te gândești deodată la nimic parcă

abțibilduri fine menite să ne

nimicul ar putea avea o formă ai

orienteze în spațiul acela

putea pune degetul acolo să simți că e nimic apoi

ondulator în care ne mișcam mișcarea mai este doar o urmă a formei și o amintire a cercului într-o dimineață

te gândești la ea cum stătea

ai coborât din mașina ta în parcare cu o țigare în colțul gurii

ea picior peste picior cu pantofii ei galbeni

erai nebărbierit purtai blugi și ai închis portiera într-un fel în

mai luminoși ca ploaia pe banca verde în parcul verde privea în jos privea ploaia

care locul întreg s-a umplut de nepăsarea ta așa e felul în care privesc

sau caldarâmul sau poate numai adulmeca

tastatura ciobită conturul

aburii asfaltului încins sub ploaie și iarăși

cald al obrazului e singura expresie pe care degetele mele

te gândești la nimic parcă și nimicul ar putea fi o amintire

(Amsterdam, 1octombrie 2016)

ar mima-o dacă ar mai fi ceva de mimat acum

când toate acestea sunt

o amintire ca o casă goală

arcul mâinii tale pe clanța ușii

pulsul care-ți strânge încheietura

sunt ultimile dovezi

că încă mai ești

(Amsterdam, 11 octombrie 2016) Mihaela Rusu

Orchestra

uli, cu nasul borcănat, buze cărnoase și voce de bariton, îmi povestește a nu știu câta oară, cum i-a adus Dumnezeu o mâță-n balcon, scoțând rotocoale de fum și sughițând ori de câte ori râde. Și râde de se prăpădește. Înalt și deșirat, se apleacă asupra mea, gesticulând din mâinile-i cu degete nefiresc de lungi, părând ca plămădește lumea între ele când dă explicații. Traversăm -Uite, ăsta e al paisprezecelea, și-mi arată urechea și obrazul stâng înțesate de piercing-uri. Aferim! De-aia îmi țin eu capul într-o parte Trecem pe lângă băncile pe care am dormit as-noapte. -Uite aici! Acesta e primu’ și l-am bătut la 12 ani în cinstea lui Ozzie, îmi spune arătându-și dinții de cal. Ți-am mai spus, omule, că Ozzie și microfonul lui sunt un fum? Ți-am mai spus asta omule? Traversăm Strada Covrigăriei se îngustează sub ziduri înalte, năpădite de vegetație. Fuli îmi servește o brașoavă de cinci stele: cum că sufleurul de la Odeon se transforma seara într-o umbră și îi ușura de lovele pe babanii care se întorceau de la Cazinou. Apoi cumpăra o sticlă cu whisky, se înfunda în bibliotecă și citea cu scobitori la ochi. Toți coate-goale se înfruptau din poveștile lui. Trecem pe sub balconul Julietelor și ne tulburăm echilibrul hormonal. -L-ar fi luat dracu’ și pe Țepeș! Sssst! Traversăm în fugă. -Polock picta cu nervii zdruncinați, punând în circulație o explozie interioară care a prins omenirea nepregătită pentru mesajul lui. La poarta acestui prezent sumbru, Polock este un sol din Paradisul Nebunilor. Pictura lui transformă privitorul direct în vibrații. Uite omule, îmi spune arătându-și pometele obrazului, ăsta de aici e piercing-ul lui. În timp ce traversăm, revine. -Să nu uit! Nu sunt de carieră. Nici ea de mine. Mi s-a întărit convingerea ca X e un bou. El pune întrebări, el răspunde, el trage concluzii și ia decizii. A dat, pardon, într-o gripa și a luat tratament pentru gută, pardon. Există o lege a compensației pe lumea asta. -Și când te gândești că ăsta îmi spunea mie ”că cum” anume să privesc viața. -Iartă-l și nu spera că lucrurile vor intra în normal. -Asta ce-a fost? -Nimic, am traversat. Desculț pe muchie de cuțit. În jurul nostru se zboară pe burtă. -Ăstora le-atârnă mai mult fitilul decât încărcătura.

fragment

-E suficient să arzi gazul și ești salvat. Ai vreo nedumerire? -Țepeș! Mă întreb cât vom rezista.

-Nu-i pomeni numele! Să traversăm. Muzica lui Hancock a atins o maturitate virilă. De-aia îl iubesc eu pe Hancock. Pasajele sale exprimă forță, energie, o încăpățânare de a susține delir plenar în vibrația tuturor instrumentelor. Am aici un piercing pentru el, unul pentru Naționala de handbal și vreo douătrei pentru femeile pe care le-am iubit în tăcere. Traversăm cu soarele în cap. Ne așezăm pe o bordură la cafeneaua ”Mes Amis” cu unul în cârcă, care era atât de beat, că repeta un cuvânt de o sută de ori. Își lăsa bărbia în piept, privindu-și abdomenul, întrucât, apoi unghiile, întrucât, ascunzându-și mâinile la spate, întrucât, și erau acolo vreo doi șefi de state, spărgătorii de bănci și actorul acela care s-a îmbolnăvit de epilepsia aceea, întrucât, pe el nu-l făcea nimeni, întrucât, și are și numărul lui de telefon, și dacă-l vrem și noi, întrucât… Zup! pe partea ailaltă. -Se spune că Alexandru cel Mare a fost înmormântat cu o mănă afară din mormânt, să vadă lumea că nu a luat nimic cu el. I-a dus pe toți la moarte! Ai mâncat azi? Nu. Hai pe la Suzi la patiserie. Știi că-i generoasă. E generoasă cu toți. Unii spun despre Țepeș… Ducă-se pe pustii! Traversăm — Mister G, la cafeaua de dimineață, omora viespi cu capacul de la sticla de bere, în timp ce povestea cum mieunau femeile cu care a făcut amor. — Bă, tu chiar crezi că Țepeș…? — Depresiile sunt devastatoare. Îți devorează viscerele și nu mai poți pune cărămizile la loc. Bunicămea galopează cu amintirile până-n copilărie. Dăm o diagonală. — Mister G locuiește în patria cuvintelor. Le slujește ca un rege. Scăpate de sub pana lui, capătă o existență autonomă. De arta adevărată te apropii prin crearea unor expresii singulare care se subordonează angoasei, a căror consistență îți îngheață sângele în

vene și îți dă senzația că Universul are margini și că ești una dintre ele.. Traversăm pe la colț. — X l-a făcut albie de porci pe Blondu’ pentru că a întârziat zece minute de la program. Blondu’ s-a șucărit și i-a tras o flegmă-n frunte, apoi a deschis o expoziție intitulată ”Autostrada Flegmelor”. — A avut succes? — Nu vinzi flegme. Un zig-zag și traversăm. Strada-i pustie. — Brâncuși a experimentat zborul fără aripi în armonii năucitor de limpezi. A închis infinitul într-un ou. — Ce altceva puteau să exprime liniile după care se plimbau mâinile lui Brâncuși? … Din ecuația cu programa școlară ar reieși că Țepeș… — Nu fă socoteli dintr-astea! Brâncuși avea plămâni în miezul lucrurilor, degaja piatra până o făcea să respire. Vrem să traversăm. Dăm de semafoare. — Mâna lui Țepeș! — Ne întoarcem? — Nu. Sărim gardul. Coborâm pe strada gării. Trecem pe lângă o bisericuță de lemn. — Aici se spovedea Borhot. O dată pe an. Să scape de fantome. Îi turuia popii în cap, de i se strepezeau dinții. Tot târgul îi știe povestea. ”Scapă-mă Părinte, scapă-mă, că-s plin de păcate. Am un diavol în cap, Părinte, și are hățurile la el. Mă îndeamnă: bea, fumează, bea, fumează, mănâncă, mănâncă mult, mănâncă tot ceaunul! Îmi zbârnâie-n urechi: bate-o pe Rodica, bate-o! Nu mă slăbește dracu’ nici noaptea: fură, ascunde, fură-i pe vecini, minte-o pe Rodica! Minte-o, înșeal-o! Rodica-i deprimată, Părinte. Dă-i două bucăți, zice diavolul, dă-i două, că se recalibrează! I-am zgâriat mașina șefului și satana îmi șuiera în urechi: sparge-i cauciucurile, bea un kil de whisky, dă-i frâna cu săpun, sparge-i fața, dă-i cu ranga! Așa-mi zice dracu’ Părinte: râzi, râzi, râzi, și râde cu mine, Părinte. Fă-i necazuri lu’ Rodica, vinde din casă, vinde verighetele, bea toți banii, du-te la curve! I-am jucat lenjeria intimă la poker șiam scos-o goală pe casa scării. De rușine, a primit-o în casă vecinul nostru, moș Dodu. I-am învinețit amândoi ochii, să nu mai vadă scările, Părinte. Omul m-a iertat, da’ eu i-am mai învinețit o dată, să meargă numai cu liftul. Rodica suferă. Fă-o să sufere, fă-o să sufere, îmi șoptește satana! Se așează pe un umăr și-mi șoptește în urechea stângă, apoi și-n cea dreaptă. Îl aud stereo, Părinte. I-un drăcușor mic care-mi fuge prin creier, mi se zbenguie prin cap, Părinte. Fură, minte, bea tiutiun, trage pe nas, scuipă pe jos, nu te spăla pe dinți, râzi, râzi, minte! Așami șoptește drăcușorul, Părinte, și nu știu ce să fac cu el.” — Pune-l capră și trage-i-o-n cur! Eu mă duc să strâng fânul, că vine ploaia.

Shibam, Israel Sport Center Arh. Aiman Tabony Arh. Lungu Constantin Călin Dănilă

Terenul, cu o formă neregulată, este situat între 2 cartiere majore ale orașului Nazareth din Israel, pe o fostă platformă industrială. Cele 2 funcțiuni majore, centru cultural și stadion de fotbal, sunt articulate printr-un acoperis continuu, care iese în consolă peste spațiul public, transformându-l într-o componentă activă a acestuia. Clădirea este dematerializată printr-o serie de străpungeri care au un dublu rol, de a introduce lumina în zona centrului cultural și cel de integrare și contopire a clădirii cu spațiul public.