NUMARUL 14

PAMÂNTUL VIU REVISTA DE DIALOG CULTURAL

W W W .

P A

LIFTUL NEBUN

M A N T U L V I U .

R O

N R .

1

DE LA PROLETCULTISM… LA CULTURA PROȘTILOR

4 / f e b r u a r i e / 2 0 1 9

HTONIAN VIS UITAT

CUPRINS numarul 14/februarie2019

pag 4 HTONIAN

pag 6 Vis Uitat

Eva Precub

Doru Axinte

pag 8 Poem

pag 9 Cântec din Ardeal

pag 10 Istorie Contrafactuală

pag 13 Povestirile unei barmanițe aiurite

pag 14 Cu un firicel de mărar... Între Dinți

pag 16 Cum să-ți spun!

Constantin Urzică

Paul Sologiuc

pag 20 Fragment din PRAGUL

pag 24 DE LA PROLETCULTISM…

Alexandru Ovidiu Vintilă George Mahalu

Doina Roman

Ioan Bența

Alexandra Ceornei

Ciprian Iulian Șoptică

pag 30 Lumea toată (ne) părea o portocală. ..

Sînziana Bîrsanu

SPONSORI

ATELIER STUFO 48 Arhitect Lungu Constantin

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

2

EDITORIAL TEXT NETERMINAT PENTRU OAMENI INCOMPLEȚI Asociez ideea de pământ cu cea de sol ca sens al spiritului, la fel cum solul din lumea fizică este sensul rocii pe care se formează și la fel cum vegetația este sensul solului iar ideea de viu cu cea de fertilitate a acestuia.

Rocile lipsite de sol au frumusețea lor dar pe ele nu crește nimc, sunt doar purtătoare de memorie, în timp ce solul este purtător de viață.

Spiritului îi sunt necesare amândouă dar în proporții diferite. Solul ca strat activ al spiritului, niciodată terminat, sumă a transformărilor la care este supus spiritul în urma metabolizarii permanente a experiențelor de orice natură.

Solul ca laborator al spiritului. Aici spiritul experimentează cu compușii chimici ai realității vulgare și ai preocupărilor noastre zilnice creând baza pentru propria realitate. Lipsa solului este consecința directă a indiferenței noastre în fața acestor experiențe. Uneori ne lăsăm modelați la întâmplare de ele la fel cum rocile nu aleg cum să fie modelate de vânturi, ploi și de intemperii.

Metabolizarea experiențelor și de aici existența și felul solului sunt condiționate de geografia spiritului fiecăruia, cu culmile lui, cu câmpiile lui vaste, cu văile, pajiștile, pustiurile lui și de tipul de climat socio-cultural în care alege să se modeleze. Ignorarea acestor particularități ale spiritului și neimplicarea

noastră în design-ul propriului ecosistem lasă vegetației spontane libertatea de a se instala.

Tot ce e străin spiritului va prinde rădăcini în acest sol și-l va degrada. Avem libertatea de a crea condițiile prielnice germinării doar a acelor semințe compatibile cu mediul nostru spiritual.

Procesul de metabolizare nu este complet dacă nu presupune și conștientizarea faptului că solul trebuie să fie capabil să întrețină un ecosistem cu o diversitate cât mai mare a emoțiilor, trăirilor și lumilor personale. Ecosistemul nu are întotdeauna capacitatea de a se autoregla și de a se apăra de imixtiunile cotidianului și ale rutinei care-i erodează solul, îl tasează, îi astupă capilarele și îl face impermeabil la frumos.

Intervenția noastră în întreținerea lui este de cele mai multe ori vitală. Ca și în lumea fizică, răul suprem care I se poate întâmpla ecosistemului nostru spiritual este deșertificarea. Acest proces de transformare este ireversibil și se declanșează în momentele de dezacord dintre ceea ce suntem ca ființe sociale și ceea ce suntem ca ființe spirituale. Zona cea mai expusă degradării prin deșertificare este cea a deciziilor care apar la granița dintre cele două dimensiuni ale existenței noastre. Autenticitatea ecosistemului nostru spiritual este confirmată în zona acestor decizii. Felul în care reușim sau nu să controlăm această zonă critică ne definește ființa, dă sens existenței noastre.

text: Mihai Cristian Fetcu

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

3

„HTONIAN”, 2019 Peste noapte visase - ceea ce se întâmplă rar, de obicei avea coșmaruri.

A visat prima casă a bătrânilor. A intrat în curtea mare, plină de iarbă înaltă; totul arăta ca în copilărie, când câinele lățos îl aştepta după gardul mic, scorojit de timp, într-un praf vesel care zbura ca puful de păpădie în aerul fierbinte. Desigur, şi acest vis este un vis de vară, ca mai toată copilăria lui. În curte domnea o toropeală desăvârşită, florile erau proaspăt udate şi uşa de la bucătăria de vară închisă, aşa ştia că bătrânii îşi făceau somnul de amiază, un ritual al lor pe care l-au păstrat toată viaţa, de când s-au cunoscut, la şcoală, până după zecile de ani care s-au aşezat peste căsnicia lor. A intrat uşor în bucătărie, unde bunicul dormea şi bunica făcea aluat pentru gogoşi. Mirosul acela dulceag. Aerul cald, înecăcios.

Bucuria celor bătrâni pe care o simţeau la venirea alor lui și a sa era de nedescris; bătrânii se simt uitaţi, se simt aşezaţi într-o cutie veche, se simt ocoliţi şi la un pas distanţă de plecarea fără întoarcere. E ca şi cum ar fi uitați dinainte de plecarea lor inevitabilă.

Nu spuneau nimic, nici el nu simţeam nevoia, totul era exact ca în copilărie, toate lucrurile pierdute erau prezente în ordinea lor firească.

Casa, vopsită în verde, cu a sa cameră de curat, cu mirosul acela specific de rozmarin uscat care ţinea moliile la distanţă, protejând materialele preţioase ale bunicii - croitoreasă; oglinda

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

4

fragment în formă de soare pe care și-ar dori să o mai vadă şi astăzi pe peretele de dincolo de veșmântul ei alb; tablourile cu fiii care i-au uitat de mult, pernele multicolore, icoanele vechi, carpeta de pe perete cu cei patru motani, răcoarea aceea din mijlocul casei, starea aceea de linişte perfectă, când timpul nu goneşte niciunde.

Singur, în cameră, parcă nu mai găsește nimic, nici miros, nici senzaţii, nici culorile copilăriei, nici motanii de pe perete, nici urmă de bătrâni. Timpul goneşte şi el spre nicăieri.

Camera de curat e veche. Nimeni nu a mai văruit-o după moartea bătrânilor, nimeni nu mai intră acolo. Au trecut atâția ani de când nu mai sunt și îl cuprind fiorii când îi visează. Uneori fără chip, abia și-i mai amintește. Alteori, cu chipuri schimonosite și întunecate, înciudate de lipsa lor de viață și de timpul care nu curge înapoi. Cuprinși cumva de o stare de râcă de a nu mai fi oameni, rușinați că nu-și mai poartă trupurile reale, ca și cum ar păcăli, ca și cum ar pretinde că joacă rolul altcuiva. Care respiră.

Sau confuzi, ca într-un somn care se lungește peste limitele firești. Moartea și somnul - surori mincinoase. Așa cum moartea se joacă de-a somnul, somnul se joacă de-a moartea. Dar moartea știe jocul și deznodământul său, zâmbește și tace. Știe că nu există somn după ea, ci doar ea după somn. Ca o uitare, ca o stare de vis și totodată ca tot ce e real strâns laolaltă, ars, trimis departe şi fără întoar¬ceri permise.

Bătrânii îi sunt tot mai aproape în somn. Îi fac semne. Grimase. Lipsiți cumva de trup și suflet, cumva cu rămășițe din amândouă. Grăbiți să se lepede de forma lor nenaturală, eterică, într-o dezordine cumplită. Ca şi cum ar recunoaşte că nu mai au vreun drept să înfăţişeze imagi¬nea împrumutată a celor care au trăit şi nici măcar masca mincinoasă a unora care au fost, au crescut și au dat viață, ca apoi a lor să pice în uitare.

Nu, timpul nu are cum să-i facă dispăruți încet-încet, pentru că ei i-au luat-o înainte.

Nimeni nu le mai poate impune nimic, nu mai sunt datori cu nimic. Sunt liberi, sfidători, ei știu misterul pe care nimeni dintre cei vii nu-l află decât dacă riscă totul. ”Nu dormim, veghem. Dacă nu vrei să găsești ce e ascuns, nu trebuie să cauți”. Grimasele largi și nenaturale, neomenești. Nu mai au nevoia de a purta trupuri. Au depășit totul. Sunt curați. Pretențioși, cu un amalgam de urme de-aici și de-acolo rămase suspendate de ceea ce sunt acum. Grăbiți să-și lepede formele acestea ciudate, dezordonate, răsfrânte, pe care nu și le recunosc. Fără odihnă. Și lacomi. De data asta caută ceva mai mult. Șuierat. Sunet metalic în tavan. În pereții vechi. În fereastră. Un soi ciudat de șoaptă.

Sau un oftat.

Pleoapele strânse în somn tresar.

text: Eva Precub

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

5

VIS UITAT

În serile oraşului pierdut, Gigantici fluturi aripi îşi întind , Iar prăvălii din secolul trecut, Spre asfinţit obloanele-şi închid.

Pe trepte largi, în prag de Adormire, Noi aţipim cu tâmpla pe-un miracol, Răpiţi în vis de-o veche amintire, Primită-n dar, pe-o filă de oracol .

Ca albi păuni, spre noi zburând, Coboară serafimii din neoane, Iar Strada Mare , cea din gând, Ne leagănă pe braţe, sub balcoane. Şi mai visăm desculţi să fim, Plimbându-ne prin reci arteziene, Să aşteptăm biletele de film, În parc de cinema, duminica devreme .

Clădiri cu flori şi cupe din ciment, Ne urmăresc prin ochiuri de mansardă, Deasupra, becul fără filament, Veghează orb, săruturi de faţadă .

Privim după caleşti peste pavaj, Dar nu găsim răspuns, căci caii dorm, Iar vizitiii pleacă în voiaj, În Parcul Prefecturii, pentru somn .

Apoi, ciocnim monede în ferestre, Unde-s odăi cu multe lampioane, Trezind din vis o fată fără zestre, Să ne-mprumute jar pentru castane .

Sunt veacuri de minute până-n zori, Lumina nu-i aprinsă la ,,Aroma”, Pe garduri stau întinse flori, Şi-n turn, un ceas zidit şi-ascunde ora.

D.A. text: Doru Axinte

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

6

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

7

Poem Chiar în timpul nopţilor albe

pe un coridor lung de hârtie

într-o noapte albă ca asta

într-un leningrad străbătut de la un capăt la altul de un râu de vodkă

mă preumblu

anesteziaţi ne locuiam umbrele

pregătindu-mă să mor încă o dată

şi anxietatea

în acest oraş

singurătatea şi frica

înecat în vodkă şi ceaţă

formele sublime ale frigului

păsări negre

într-un leningrad străbătut de la un capăt la altul de un râu de vodkă

tremurător ca un şarpe sau ca degetele alcoolicilor dimineaţa când totul pare a fi sau chiar este pe un câmp îngheţat unde şuieră vântul un gest zadarnic în duminica pildei samariteanului milostiv monumentul eroilor lenin cu haina deschisă la piept în bocancii lui grei din granit masiv apele adânci ale nevei străzile luminate solemn afară în dreptul obeliscului din piaţă cerul curat ca lacrima

www.pamantulviu.ro

în zare se zăreau munţii celălalt ţărm

tremurător ca un şarpe sau ca degetele alcoolicilor dimineaţa

domeniul interior al inimii tăcerile noastre

când totul pare a fi sau chiar este

o lumină fragilă şi blândă

şi doar iluzia

zgomotul estompat al

gestul unui nebun

unor lucruri

o stranie amploare

de îţi vine să urli Doamne în frigul adevărat al iernii morţii

a unui sentiment indescriptibil

printre cuvinte ninge cu fulgi mari de sânge la leningrad pe nevsky prospekt

text: Alexandru Ovidiu Vintilă

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

8

Cântec din Ardeal “Ană, zorile se varsă“ Noaptea se petrece O inimă arsă Bate-n trupul rece Șoapte din trecut În ecou de ape Răni ce ne-au durut Le mai simt aproape Șadem la fereastră Contemplând seninul Pleci iubirea noastră Ai băut tot vinul Semn din depărtare Dintr-o lume nouă Ne faci cu o floare Câmpul este plin de rouă.

text: Ioan Bența

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie 2019/

9

ISTORIE CONTRAFACTUALĂ Pe 21 decembrie au fost lupte de stradă. Au murit oameni împuşcaţi. Pe 22 decembrie, pe înserat, securitatea a lansat grenade cu gaz între manifestanţi. Gaz otrăvitor, letal. Au murit foarte mulţi oameni. În noaptea dintre 22 şi 23 tancurile au strivit alţi oameni ieşiţi în stradă pentru a-şi cere libertatea. Spre dimineaţă au sosit două dube şi mai mulţi soldaţi cu măşti de gaze pe figură. Din nişte ţevi montate pe cupolele maşinilor s-a revărsat din nou gaz toxic. Majoritatea manifestanţilor au scăpat cu fuga. Au murit cei din apartamentele aflate în imobilele din apropiere.

O moarte urâtă, în chinuri, cu spume la gură şi ochi ieşiţi din orbite.

Începând cu dimineaţa de 23 decembrie nimeni nu s-a mai aflat în stradă. Revoluţia fusese înăbuşită în capitală. În unele locuri din restul ţării luptele au mai continuat, sporadic, până la sfârşitul anului, până când benzile de legionari regionali, strigători de libertate, egalitate, fraternitate, deveniră doar o simplă curiozitate de cum pot unii să-și bată singuri cuie în talpă și apoi să danseze călușarul.

Seara de 23 decembrie fu momentul care-l făcu pe Ceaușescu cunoscut în întreaga lume, când, după monologul său din care nimeni nu înțelese nimic, spuse pe un ton solemn:

Agenturile streine vom mai auzi de ele Când o face plopu pere și richita micșunele A fost singurul an în care Crăciunul şi Revelionul nu s-au sărbătorit.

Ianuarie 1990 a fost luna începutului de ev. Pe 5 ianuarie Ceauşescu a declarat România ca fiind Republică Comunistă. În săptămâna care a urmat la televizor s-au dat doar înregistrări cu arestările participanţilor la Marea Lovitură de Stat. Câţiva lideri au fost executaţi. Alţii au primit condamnări pe viaţă, după care au fost executați.

Partidul Comunist Român a fost desfiinţat, el dovedindu-se incapabil să răspundă pericolelor lansate de agenturile străine ce ameninţau suveranitatea Patriei, iar liderii săi cei mai influenţi au fost arestaţi. Și dacă vă gândiți – deși eu nu vă sfătuiesc s-o faceți - la ce bun un partid când întreaga națiune constituia un unic ansamblu, bloc, conglomerat, monolit în jurul conducătorului prea iubit, stimat, adulat și pupat, în sus și în jos, atât de atei cât și de credincioșii ce-și înlocuiră, pe peretele dinspre est, icoanele cu poza prea-veneratului lider și bibliile de la căpătâi cu rapoartele la congresele personale ale prea-măritului și prea-iubitului, mult prea-stimatului și adulatului șef de stat și de popor, comandant suprem al forțelor armate și înarmate, și bulibașă recunoscută a tuturor țiganilor.

De ziua lui (26 ianuarie) Nicolae Ceauşescu s-a autointitulat Excelenţă Supremă, având statut de suveran absolut al Republicii Comuniste România. Timp de trei zile au fost citite de către crainici radio şi de televiziune prerogativele Excelenţei Supreme. Persoana în cauză putea: decide, hotărâ,

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

10

impune, condamna, ordona, graţia, revoca, anula, demite, destitui, constitui, promulga, decora, degrada și scuipa oricând, orice şi pe oricine, fără a mai fi necesar vreun proces sau alt act similar acestuia. Democraţia atinsese apogeul, după exprimarea plastică a lui C.V. Toader, marele tribun, singurul cântăreţ de ode agreat şi acreditat de către Ilustra Excelenţă Supremă. Imnul său de slavă a făcut repede înconjurul planetei. Acesta suna după cum urmează:

Prea meşterite învăţat

Ce-n ev şi-arată zorii,

Cu fruntea prea scrutată

Îmbrăţişează-ne cu nerv,

Pe piedestal de glorii,

Deschide-mi ochii să observ

Şi arcul aurorii,

Şi tot aşa, şi tot aşa,

De gânduri mari, prea înălţat, Atingi măreţul cer înalt Prea meşterite luminat

Condu-ne spre succesuri, În sens, noi înţelesuri.

bla-bla, bla-bla, bla-bla.

În engleză suna cum suna, dar în chineză atingea perfecţiunea. Cetăţenii Coreei de Nord au plâns când l-au ascultat, şi au cerut ca liderii culturali, precum şi cei politici, să fie executaţi pentru impotenţa lor în a-l omagia într-un mod similar, dar încă și mai strălucitor, pe prea-iubitul Kim Ir-Sen, înţeleptul preşedinte conducător şi deschizător de drumuri, căi, alei, poteci și conserve românești făcute la bine cunoscuta firmă FACOS, către viitorul luminos, către zarea deschisă înaripatului spirit comunist în zborul său de neoprit, de neegalat și de neostoit. Iar Kim Ir-Sen, ascultându-şi supuşii, şi-a executat miniştrii pe stadioane, în aplauze, urale, nori de confeti şi sunet de i-ka-ro-je, un fel de vuvuzele autohtone.

Pe 21 mai Ceauşescu a dat ordin ca tribunul să fie executat, motivând că revenirea periodică a cuvântului prea ar avea menirea să-i limiteze spaţiul ideatic al dezvoltării cultului personalităţii sale. Motivaţia sa nu conţinea chiar aceste cuvinte, pentru că pe majoritatea dintre ele nu le cunoştea sau înţelegea, însă era o motivaţie bună şi de încredere, făcută fiind de cel ce i-o scrisese, om bun la toate şi sfătuitor, cunoscător al spiritului Moscovei, fiind şcolit prin partea aia a planetei, persoană sinuoasă, unsă cu toate alifiile, mânăriile, frecţiile şi dejecţiile ce-l făcură să ştie când fu momentul să se-ntoarcă roata revoluţiei, transformată în tăvălugul mâniei proletare. Evident, fu vorba de Ion Ilici Ilişescu.

Locul rămas liber, de tribun al marelui nebun, fu repede ocupat de mânătărci, licheni, coceni, arici, limbrici şi carici. Şi apoi viaţa îşi urmă cursul. În anul 2000 fu lansat pe piaţă primul PC românesc, sub numele de Felix-PCc-2000. El fu confundat la început cu Felix Motanul, dar asocierea fu repede amendată într-o acţiune de largă

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

11

amploare, concertată pe de o parte de firma japoneză Ka-Ku-Kuru Nu-Jitsu, furnizorul de microprocesoare pe 13.14 biţi, iar pe de alta de cei de la Pepsic-Ola fuzionaţi cu cei de la MotorOla şi cu cei de la Hai-Biem – celebră firmă botoşăneană de brodat circuite impregnate şi capsat componente pe placa de bază. Fu explicat astfel că acel c mic din coada lui PCc, face de fapt şi în fapt referire la portul de conectare al computerului la alte surse energetice, regenerabile sau nu, precum huila, antracitul sau manganul, aici trebuind a avea grijanie de confundarea cu mangalul, ăsta fiind frecat de chinejii invidioşi pe preţul insignifiant de mic al calculatorului: doar 2000 de yeni japonezi, adică 68.47 lei româneşti. Se prevede ca în 2020 să apară următorul computer românesc, Felix-PCc-2020, costând – evident – 2020 yeni japonezi. În 1997 Ceauşescu a fost operat. I s-a făcut transplant de inimă, creier şi rinichi. Toate de la porci, pentru că devenind paranoic nu mai avea nicicum încredere în oameni. Garanţia a fost de 30 de ani. Nicuşor va trebui să mai aştepte să preia conducerea. Până atunci, din cauza apetitului binecunoscut față de alcool, la fiecare ignat face și el un transplant. De ficat.

După anul 2000 Republica Comunistă România a repurtat succese după succese, care mai de care mai mare, dintre care menţionăm doar trei ca fiind mai relevante: 1.

Trenul românesc de mare viteză ce acoperea distanţa Putna-Gura Putnei, prin tunelul de mare adâncime, în doar nouă ore şi şaptesprezece minute. Traseul se bucura de un peisaj superb, chiar dacă călătorii nu-l puteau vedea, în tunel fiind – în mod evident – beznă.

2.

Automobilul românesc, vrednic urmaş al Daciei, numit nostalgic Drăcia, ca un omagiu dar şi o mirare a multora că putea merge, cu sau fără benzină sau motorină, împins de proprietar sau familia acestuia.

3.

Penicilina românească, care se făcea nu în fund ci în gură, cauză pentru care limba se umfla şi lumea bolnavă tăcea – că care bolnavă

www.pamantulviu.ro

sau bolnav, se simte mai bine dacă înjură statul? În 2005 am fost arestat. Motivul invocat a fost cel de ultraj. Un coleg de servici, care s-a dovedit ulterior a fi agent asimilat al secţiei 5 a securităţii, care fila membrii secţiei 6, şi care era filată de cei de la secţia 4, astfel încât cei de la secţia 1 erau filaţi doar de cei de la secţia 10, 10 fiind un număr rotund şi suficient de secţii de filaj, deci acel coleg m-a întrebat: - Ştii de ce boală suferă Nicuşor Ceauşescu?

Poanta era veche, o ştiam, aşa că mi-am dat seama de capcană şi am spus nevinovat: - Nu. - De prostată, a replicat colegul.

Iar eu, ca prostul, am râs. Nu m-am putut abţine şi am râs. Deşi ştiam bancul, am râs în hohote şi mai ales cu lacrimi.

Acum, tot cu lacrimi în ochi, stau în patul de fier forjat şi mă uit printre gratii la cer.

La cerul Patriei. Mâine împlinesc doisprezece ani de detenţie. Apoi mai am doar opt. Încă opt ani şi voi fi liber. Liber să ce? - îmi trece prin cap. Iată ceva la care să mă gândesc, doar aşa, ca să mai treacă timpul.

text: George Mahalu

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

12

Povestirile unei barmanițe aiurite Șirul 2 Poate că n-o să-mi mai treacă niciodată. Oare cât e de firesc să cred că n-o să-mi mai găsesc prea curând locul, nici emoțional, nici fizic?

Până unde merge limita toleranței? Și toate întrebările astea se pun între micile pauze de făcut cafele, ceaiuri și alte nimicuri lichide.

Căci nimeni nu poate ști ce se așează în spatele tejghelei când pare că sunt atentă la lustruirea paharelor. E mult și spațiu de analizat tulburările interioare ale oamenilor, dar mai ales ale mele.

E mult timp și spațiu de tras cu privirea către mimica și gestica celor care vin singuri să-și bea cafeaua și să-și savureze prânzul.

Uneori, alți căutători de sensuri se aciuează prin bistro-ul cu ferestre luminate. N-ai cum să nu-i vezi, sunt distincți prin haine, prin mers, prin uitătură, prin toți porii lor. Au și o bucurie aparte când îi întâmpini la intrare, căci la nivelul retinei se încălzește primul salut. Azi, de exemplu, s-a întâmplat o astfel de chimie vizuală cu un tip îmbrăcat în negru, cu aliură de motociclist, hotărât să-și bea cafeaua scurtă, neagră și să savureze un sandvis cu ciuperci. E pe fugă, dar totuși se oprește să-și acorde timpul ăsta aici, unde ploaia-ninsoare e acoperită cu o compilație best of a lumii jazz-ului. Și ce sentiment mai mângâietor poți avea într-o zi ploioasă decât cel de a fi într-un loc ferit de intemperii, cu „Under my skin” a lui Frank Sinatra?

Alți oameni aleg locul în care eu îmi petrec 12 ore pe zi pentru a sărbători dragostea. De două ori am avut ocazia să apreciez simbolistica florilor tăiate și dăruite, deși sunt, din principiu, împotriva comerțului din florării. Și asta s-a întâmplat când el a venit cu două ore mai devreme să ne roage să-i ascundem un buchet după bar și să o surprindem când se vor așeza împreună la masă.

Bineînțeles, sunt și cazuri în care iubiții n-au nevoie de alte daruri în afară de ei înșiși. Tot azi, un el și o ea, ambii purtători de naivitate și blândețe, s-au așezat pe primele scaune libere de la intrare. În secunda doi, masa lor s-a transformat într-o bulă, nespus de artistică și frumoasă. Ea citea, el o picta și zâmbea în liniște. Nimic altceva. Nici măcar muzica sau zumzăiala din jurul lor. Doar muza care definea timpul ca pe-o serbare a existenței. Și poate că apăsarea lucrează în beneficiul nostru. Poate că ea ne ajută să nu ne trântim prea tare de tavanul norilor care ne poartă câteodată împotriva gravitației, a mediului, a normalității. text: Alexandra Ceornei

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

13

Cu un firicel de mărar

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

14

printre dinți Cu un firicel de mărar printre dinți, mă arunc plin de interes într-o dispută fabuloasă. Care sân e mai vrednic, cel de căprioară sau cel de scroafă? Toată lumea sare cu argumente dintre cele mai elevate, mai poroase și incontestabil solide. Însă mă văd țintuit de hotărârea celor din jurul meu.

Sunt prins în mijlocul unei lupte cu bice, intermediarul, exponatul pe seama căruia demonstranții își dovedesc iscusința în mânuirea vergii tăioase. De ce-am ajuns aici? Bună întrebare, zău așa...

Presupun că totul a pornit de la încăpățânarea de a nu mă arunca în hăul uitării. Știu, știu, e o mare prostie, însă n-am putut să mă abțin. Îmi place atât de mult să-mi ating capul de tot felul de suprafețe dure, încât curiozitatea și patima m-au copleșit pur și simplu. Am devenit dintr-o dată fascinat de autoflagelări pompoase, drept pentru care m-am apucat de confecționat stâlpi și pereți pentru adevărații cunoscători.

Am ajuns atât de departe cu noua îndeletnicire încât la un moment dat m-am trezit într-o baltă stătută, îngropat până la gat într-un nămol deschis la culoare și fără miros, dându-mi seama că habar n-am unde sunt și cum am ajuns acolo. Un nou capitol se deschisese în conștiința încă diformă: găurile temporale. Astfel, timpul căpătă o nouă anvergură, deveni un iepure psihopat ce dispărea și apărea în același timp, străpungând spațiul mai ceva ca gândurile generate de un adolescent într-o secundă. Moment în care viața mi se desfășura în falduri încotoșmănate în inconștiență. Existau maluri, însă nu le puteam vedea. Spuma incandescentă îmi orbea ochii orbi, trimițându-mi gândurile cu mult dincolo de granițele gândirii și-așa periferice pe care n-am putut niciodată s-o stăpânesc... Între timp apăruseră alți jucători, dornici de câteva pariuri ceva mai excentrice. Rușinea, incoerența, sfânta precauție a desfrânării pudice și câte și mai câte. M-am transformat treptat într-un bâlci vizitat de umbrele celui ce fusesem în fiecare secundă a așa-zisei deveniri treptate. O urmă ce traversa spațiul impregnând aerul cu specificitatea momentului, pentru ca în secunda următoare să se detașeze complet de tot ceea ce o definea, încercând să transcendă necunoscutul prezenței sale efemere. Bineînțeles că fără a-mi da seama mă legam și mai puternic de trecutul pe care nu vroiam cu nici un chip să-l eliberez... Și uite-așa, veac după veac, viață după viață, am ajuns atât de fragmentat încât umplusem tot spațiu ce mi-ar fi servit drept loc de joacă. Lumea se transformase deodată într-o aglomerație de statui paralizate, ce mă împresurau din toate părțile, privindu-mă cu pizmă ca pe un creator crud ce le-a răpit libertatea de alegere, de manifestare. Acum vă scriu în gând, cu o mare, mare

text: Constantin Urzică

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie 2019/

15

Lucram ca mecanic și mi s-au lungit urechile așteptând vreo doi ani până să-mi împrumute cineva motocicleta să fac o tură, două.

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

16

CUM SĂ-ȚI SPUN! Cred că la toți le place același lucru: vântul în față, lipsa altor preocupări, uitatul de griji, uitatul de toate. Cum să-ți spun! Nu că i-aș compara cu niște cavaleri moderni, doar că schimbă caii cu motocicleta. Nu prea cunosc niciun motociclist netatuat. Același spirit rebel, aceeași capacitate de a improviza într-o călătorie obositoare . „Bă’ suntem obosiți, punem geaca jos și dormim aici pe iarbă pentru că nu-i o problemă”.. Nu mă văd făcând altceva, nu există lucru care să-mi placă mai mult decât să merg cu motorul.

Fostul elev al liceului “Mihai Băcescu” din Fălticeni, indiferent de vreme, venea cu motocicleta la școală. În timpul orelor de sport dispărea și-i mai dădea o cheie sau un lustru. „Dom’ profesor!

Mă duc un minut să văd ce face capra.” În 2003 părinții mei au divorțat, m-am hotărât să rămân să o ajut pe mama să cumpere partea de apartament a tatălui. În felul acesta am ajuns în Portugalia, iar după o perioadă de peripeții am găsit într-un ziar un anunț în care cineva căuta un ajutor de mecanic pentru motociclete. Am lucrat în acest service doi ani și trei luni după ce, în prealabil, am fost testat. M-am îndrăgostit de motocicletele Harley. Lucram ca mecanic și mi s-au lungit urechile așteptând vreo doi ani până să-mi împrumute cineva motocicleta să fac o tură, două. Acolo i-am cunoscut pe cei doi viitori asociați. La o petrecere ne-am hotărât să ne deschidem propriul service. Eu mă ocupam cu mecanica, unul din ei de vânzări, iar celălalt era pur și simplu un pasionat de Harley. După ce am găsitt un spațiu, timp de opt luni am lucrat singur. Eu primeam motocicleta, o spălam, o reparam, o înapoiam clientului, făceam factura, făceam absolut totul. Ei mă ajutau din când în când seara sau în weekend. După opt luni am reușit să lucrăm toți trei.

După alți cinci ani, în care am câștigat experiență, asociații mei s-au lansat în alte business-uri.

Eu mi-am găsit un spațiu nou, mai generos, întrucât în cel vechi nu mai încăpeau motocicletele. Între timp căutasem pe cineva să-mi facă treaba de birou, dar am renunțat repede pentru că am preferat ca soția mea Adelina să facă această muncă. În momentul de față nu prea mai avem mâini pentru cât avem de lucru. Primul meu Harley l-am cumpărat în 2010 și cu această motocicletă am reușit să ajungem amândoi până în România. Cum toate lucrurile importante mi se întâmplă odată la șapte ani, în 2017 mi-am cumpărat actuala motocicletă, după ce am privit mai mulți ani un poster din propriul birou.

O motocicletă Harley o poți transforma cum vrei fără să ai probleme cu firma mamă. Trebuie să le omologhezi în livret, să le dai garanție și să rezolvi eventualele probleme care apar pe parcurs.

Am construit câteva motociclete de la zero. Harley este marca numărul unu în lume care are cea

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

17

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

18

mai mare posibilitate de customizare. Mi-au intrat în atelier motociclete care care costau 20000 de euro, și în decurs de doi trei ani, clientul a mai cheltuit pe modificări 2500030000 de euro. Vrei o roată foarte mare, vrei o motocicletă foarte lungă, vrei un motor foarte mare, absolut totul este posibil. Limita e cerul și portofelul clientului.

Motocicliștii sunt o “specie” aparte. Întotdeauna când se intersectează doi motocicliști se salută. Eu personal, de fiecare dată când văd un motocilcist pe marginea drumului, opresc să ajut. Adela mă știe, am făcut foarte mulți kilometri împreună. După am molipsit-o de pasiunea pentru motocicletă, mi-am dorit foarte mult să o văd cu motocicleta ei. Acesta a fost alt război, ca să zic așa, dar am reușit.

Cred că motocicliștii s-ar putea împărți în trei mari categorii: cei care fac drumuri foarte lungi, expediții, care dau turul Europei și așa mai departe; cei care au motociclete de viteză și cei care au așa zisele fiare, motociclete custom, oricare marcă ar fi ele, care se întâlnesc cu o anumită frecvență, își povestesc aventurile, își etalează tatuajele, ascultă rock. Avem foarte multe întruniri. Vara de pe la începutul lui mai și până la sfârșitul lui septembrie sunt întruniri aproape în fiecare weekend. Una mare în Portugalia, cea mai vestită din Peninsula Iberică și una dintre cele mai mari din lume este FARO, care se organizează în sudul Portugaliei în al treilea weekend din iulie. Iar dintre cele mai faine din Europa e Exclusivist Harley care se organizează în Austria și acolo se întâlnesc aproximativ 40000-50000 de motociclete.

Foto Paula Sologiuc

text: Paul Sologiuc

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

19

Fragment din

PRAGUL vol 1 Liftul nebun ,,Calea era liberă, pentru că Liftul nu era vizitat decât pe afară. Nimeni nu se mai încumeta să-l folosească de ani buni de zile după ce dusese un grup de turişti, dependent de senzaţii tari, direct într-un bordel frecventat de delincvenţii fără speranţă, din Insulă. Au fost recuperaţi pe jumătate nebuni, plini de râie şi leşinaţi de foame. Trebuia să fii disperat sau chiar zdruncinat la creier de-a binelea ca să te urci în Liftul Nebun.

Uşa scârţâia, sunet de metal pe metal, când trase grilajul de la intrare. Vopseaua şi rugina cădeau de pe zăbrele ca o ploaie de nisip fin. „Uh... ce de praf!“... Se ruga în gând ca maşinăria aia împuţită să mai funcţioneze şi să-l scoată din Cetate, oriunde, numai să nu ajungă din nou pe Insulă, la închisoare.

Ajuns în fața liftului, apăsă butonul vechi pe care scria „SUS” şi aşteptă cu sufletul la gură să se întâmple ceva.

Nimic, nu se întâmplă nimic! Inima începuse să-i bată mai tare, calmul său antrenat era pus la încercare şi Pisică se trezi că se roagă: — Hai, liftule, nebunul tatii, vino şi ia-mă, scoate-mă de aici!

Uneori liftul pur şi simplu nu voia să te ia şi gata, nu făcea nimic.

Uneori deschidea uşa şi în loc de cabină intrai într-o florărie sau într-o cofetărie sau, şi mai bine, la coafor.

Uneori chiar te ducea unde voiai.

Dar, de cele mai multe ori, se oprea undeva scârțâind, fără lumini şi te ţinea aşa ore, zile, până când i se făcea iar de plimbare şi se îndura să te lase să ieşi undeva.

Pisică strângea din pumni şi o secundă se gândi să-i dea un şut în tabla uşii.

— Mă-ta de lift cretin!... scuipă cu ciudă, drept pe clanţa uşii.

Cu un sunet ca un tors de lift modern, uşa se deschise. Înăuntru cabina era luminată şi plină de oglinzi. O liftieră asiatică cu batic portocaliu îl invită să intre şi îl întrebă la ce etaj merge.

— La ultimul, spuse Pisică.

Liftul porni silenţios, cu viteză, liftiera se făcu nevăzută şi el rămase cu oglinzile şi cu lumina aceea orbitoare.

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

20

Răsuflă uşurat.

Liftul nu se mai oprea, gonea în sus cu viteză şi fără zgomot. La un moment dat frână brusc, un perete culisă, una din oglinzi dispăru şi lăsă loc unei găuri negre. Liftul o luă la dreapta şi goni în noapte. Ziceai că e metrou, se auzeau îmbinările şinelor peste care săltau rolele mici ale cablurilor.

Pisică îngheţă de frică, nu avea de ce să se ţină, liftul hurducăia acum ca un autobuz în plină viteză, peretele care dispăruse lăsă loc hăului de dedesubt. Începură să zboare pe lângă el lilieci mari şi negri, ţipătul lor de mici fiare îi zbârli tot părul.

Pisică se lăsase jos în colţul cu cei trei pereţi intacţi, care îl mai apăra, şi se gândea cu

vedea scris cu spray colorat: „Fuck pe mă-ta!

I love my Queen! Trăiască regele! Jos Liga!“ ș.a.m.d...

Beţivul stătea mut, se holba la cabină şi mai trăgea câte un gât din sticla de plastic în care era un lichid gălbui, probabil alcool de proastă calitate.

Liftul opri în dreptul unui culoar luminat slab şi Pisică ţâşni din cabină. Beţivul după el. Inima i se potoli, răsuflă mai liniştit şi încercă să desluşească ce se întâmplă la capătul culoarului.

Un soi de scârţâit ca un plânset de copil îi făcu părul să se zbârlească din nou, iar plânsetul se auzea din față, unde se termina zidul.

Din celălalt capăt, Liftul Nebun răspundea scârțâitului cu un vaiet prelung, care aducea a

Când ajunse la capătul culoarului, Pisică încremeni.

Două cabine de lift se legănau spânzurate de cabluri gelatinoase; se răsuceau într-o parte şi în alta ciocninduse în hăul de sub ele și, scoteau în tot acest timp nişte sunete ciudate, ca de păsări flămânde. disperare să sară pe uşa aceea de îndată ce liftul avea să se oprească.

Nici nu termină de gândit că ar vrea să sară, că liftul opri brusc. Se dădu cu capul de perete şi pentru că se ridicase între timp, căzu drept în fund, cu o bufnitură înfundată.

Până să se dezmeticească, în lift intră un individ îndesat, scund, cu o căciulă trasă pe cap în stilul unui cântăreț la modă, dar depășit de vremurile care treceau cam repede, rotund ca o lună şi mirosind a alcool.

Se împiedicară unul de altul pentru că Pisică încerca să se ridice şi să o zbughească pe direcţia de intrare în timp ce liftul se razgândi si plecă încă un etaj mai sus. Oprea, pleca, oprea, pleca... În faţa lui, la fiecare oprire, era numai zid.

Nu puteai ieşi, iar liful se oprea între etaje numai aşa, ca să te tăvălească pe jos şi să-ţi facă terci creierii.

Oglinzile dispărură şi cabina avea acum pereţi de placaj maronii și plini de praf pe care puteai

www.pamantulviu.ro

alintare şi rugăminte.

Când ajunse la capătul culoarului, Pisică încremeni. Două cabine de lift se legănau spânzurate de cabluri gelatinoase; se răsuceau într-o parte şi în alta ciocnindu-se în hăul de sub ele și, scoteau în tot acest timp nişte sunete ciudate, ca de păsări flămânde. Cu toate astea miroseau frumos, a crud, interiorul mic doar pentru o singură persoană era îmbietor.

Amândoi înaintară, se opriră în fața cabinelor, se auzi un plescăit, un râgâit, iar ei încremeniră şi se uitară unul la altul.

— Ăsta a făcut pui? spuse beţivul şi sughiţă de săltă cămaşa pe el.

— Aşa se pare! zise şi Pisică, şi sunt cam flămânzi, după cum plescăie...

— Ăsta ne-a adus aici să-şi hrănească puii?

— Aşa poţi să crezi...

Se îngălbeniră de scârbă uitându-se la cele două cabine albe şi îmbietoare, apoi se albiră: — Hai înapoi la tat-su!

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie 2019/

21

Se întoarseră, dar Liftul Nebun plecase şi luase cu el şi consola, şi butoanele şi tot.

O dâră de lumină se zărea prin casa Liftului sus de tot, în jos, doar un întuneric imens.

Puii liftului râdeau arătându-şi gurile căscate...

— Eu nu mă urc în arătările alea, zise beţivul.

— Nu trebuie să ne urcăm, trebuie să trecem de ei, până nu vine tat-su sau mă-sa sau ce dracu’ de sex o fi având. Pisică se uită în jur şi ochii îi căzură pe sticla omului: — Dă-mi sticla aia! zise şi îi smulse sticla din mână cu toate împotrivirile.

Deşurubă capacul, se apropie de cei doi pui şi turnă jumătate din lichid, încet-încet, într-una din cabine.

Se auzi un plescăit, un oftat şi cabina se închise.

Turnă şi cealaltă jumătate în cea de-a doua gură şi asta scuipă către ei un şuvoi alb de var cu miros de insecticid. Îi stropi de sus și până jos pe amândoi, dar Pisică nu se lăsă, mai turnă şi ce mai rămăsese din bidon în gura deschisă. Se auzi la fel, un plescăit, un oftat prelung şi se lăsă tăcerea.

Cu un chiot însoţit de sughiţ, amândoi puii îşi luară vânt în sus şi dispărură. În direcţia opusă, culoarul se continua destul de luminat. Trebuiau să treacă, însă, prin gaura casei de lift, chiar aveau noroc că aceasta era făcută ca pentru copii, aşa că se strecurară destul de uşor pe partea cealaltă.

O făcură la timp pentru că de sus veneau în mare viteză, cu chiote, cele două cabine, bălăbăninduse de toţi pereţii şi schimbând lumini ca la discotecă. Trecură ca două navete, în viteză, şi doar ecoul chiotelor rămase în tunelul din spate.

Oamenii nu mai aşteptară să vadă ce se întâmplă şi o rupseră la fugă.

Culoarul dădea într-o lucarnă, pe acoperişul unei clădiri vechi din partea de vest a Cetăţii.

Pisică inspiră aerul nopţii şi se întoarse spre bietul grăsun din spate, care nu mai scotea un cuvânt.

— Hai că până la urmă ai fost de ajutor, drojdierule!

— Eu sun Blatist, nu drojdier.

— Ei, na! Şi ce dracu’ căutai în lift?

— Ce căutai şi tu, răspunse Blatistul.

— Faci pe spiritualul?

— Nicidecum, fac blatul!

— Ai putea să-mi mulţumeşti că te-am scăpat de acolo.

— Nicidecum, spuse Blatistul, eu abia începusem distracția şi tu mi-ai luat şi alcoolul!

— Băi, nene, eşti de pe aici? Ştii unde te ducea fiara aia nebună?

— Păi, dacă nu mi-a cerut nimeni bilet şi nici bani, nu-mi pasă unde mă ducea.

— Cum ai urcat în lift?

— Cum ai urcat şi tu, spuse blatistul, fără bilet şi fără să întreb ceva.

text: Doina Roman

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

22

www.pamantulviu.ro

Foto Răzvan Teodor Popescu

Foto Răzvan Teodor Popescu

DE LA PROLETCULTISM… LA CULTURA PROŞTILOR Fără a fi tentat să fac o fenomenologie pură a prostiei, aşa cum de fapt se cade în filosofia de bon ton a gânditorilor jurnalişti de la „Păltiniş” şi „Tescani”, ambii specialişti în fenomenul prostiei, nu pot să nu fiu de-acord cu teza lui Andrei Pleşu: „cu toţii suntem de fapt proşti”, indiferent din ce categorie a prostiei facem parte: solemni, veseli, volubili, ori harnici şi mămoşi . Fericirea absolută a prostului fiind aceea că „el nu ştie că e prost”, nu are conştiinţa propriei prostii.

Dincolo de consideraţiile heideggeriene din Despre limită, ale filosofului Gabriel Liiceanu, unde prostia este definită ca o „încremenire definitivă în proiect”, o „maladie gravă de destin” , alături de „bovarism” şi „lenevie” şi „ratare”, cred totuşi în puterea prostului de a adaptare necontenită la cerinţele vremii.

Majoritatea proştilor sunt perfect înrolaţi în rotiţele scârţâitoare ale sistemului, contribuind la mersul înainte a carului cu proşti, salvarea lor fiind tocmai în nesimţirea inconştientă ce o trăiesc ca fel propropriu de nefiinţare, şi care, din păcate, irită vizibil simţul olfactiv al celor din jur. Însuşi marele fizician Albert Einstein era convins de infinitatea prostiei, mai degrabă decât cea a cosmosului; pentru el, universul avea limite, pe când prostia era nelimitată . Putem vorbi chiar de un soi de prostie ocultă, pe care aş descri-o,

www.pamantulviu.ro

pardon şi onor auditoriu’, ca o regină atotţiitoare, fără de care lumea însăşi nu ar mai putea fi posibilă, întrucât, din disperare, instantaneu şi definitiv s-ar autoanihila. În acest sens, filosoful prelat din Renaştere, Erasmus din Roterdam, în Elogiul nebuniei, descrie foarte frumos virtuţile speciale ale zeiţei prostiei : doar ea face posibilă împreunările întru naştere, doar ea face posibilă conducerea popoarelor, doar ea dă putere judecătorilor să ia decizii, doar ea îi înflăcărează pe conducătorii de oşti să continue lupta, ea îndeamnă pe nababi să-şi strângă la mijloc burţile, doar ea îndeamnă pe tineri să studieze, să-şi întemeieze familii, să-şi ridice case, să se perpetueze etc.

Mai mult, în viziunea lui Erasmus, fără prostie neamul omenesc ar dispărea cu totul, intelectul mai mult încurcă existenţa, intelectul şi raţiunea rece fiind cumva împotriva voinţei oarbe, dar sincere a naturii, a inocenţei simple a instinctelor perpetuării.

Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o „revoluție a proletariatului”, anume „revoluția” comunistă. În fapte, așa cum reiese din studiile istorice acumulate din 1991 încoace, revoluțiile populare, ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs comunism, liderii comuniști nu erau proletari, ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat prin lovituri

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

24

de stat posterioare revoluțiilor, ca cea din octombrie 1917 în Rusia, s-a arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum și cu celelalte clase sociale. Dar, conform doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluția proletariatului” este urmată de: 1. anihilarea vechii culturi și elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii și a țărănimii, în slujba ideologiei comuniste; 2. arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii / țărănimii, modul de producție socialist, „luminosul chip al comunistului” („erou-etalon”), deoarece „experiența de viață proletară” și „experiența artistică proletară” sunt diametral opuse „experienței de viață a burgheziei” și „experinței artistice a burgheziei”, „din trecut” nepreluându-se decât „experiența tehnică”; 3. artiștii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să intre „neapărat” în uzine, în fabrici, pe șantiere, în colhozuri (în românește C.A.P.: „cooperative agricole de producție”); 4. oamenii de știință deasemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să producă exclusiv cunoștințe cu intres practic pentru „viața proletară” sau de interes teoretic pentru „teoria comunismului științific”

În domeniul artistic, proletcultismul a produs, între altele, realismul socialist, iar în

domeniul științei a dus la derive grave cum a fost „genetica proletară lîsenkistă”. În domeniile literaturii, teatrului și cinematografului a produs creații de „agit-prop” (comprimarea sintagmei agitație-propagandă) sau de proslăvire a liderilor (fie personaje istorice reinterpretate, fie liderii comuniști) într-un stil care a fost judecat de umorul popular drept „d-ob-i-to-c” (acronimul lozincii Datoria obștească intelectuală, tovarăși : cultura !).

Frământările vieţii întrec totuşi sistemul metafizic, pentru că acestea sunt gânduri încarnate, silogisme naturale, în sensul tare al cuvîntului. Numai cînd simţi gustul frămîntării, poţi spune că ştii, iar fără frămîntări cunoaşetrea e lipsită de fond, e o cunoaştere pur mecanică, rod al reflecţiei uniformizate, al unei conştiinţe ultra-automatizate.

Iată de ce, pentru pesimistul tehnocrat, problematica prostiei este inclusă în rîndul patologiilor ontologice, al maladiilor de destin. Pentru aceştia, prostia este înţelepciunea ratatului (a ratatului salvat prin îndobitocire). „Îndobitociţi-vă”, ne îndeamnă, într-un moment de exaltare, ilustrul cugetător Blaise Pascal. „Îndobitociţi-vă” este, de fapt, un îndemn la prostire şi la elogierea valorilor prostiei. Umanismul, de pildă, vedea prostia ca pe o maladie, o gravă maladie de necunoaştere; la fel cum este văzută şi astăzi de majoritatea mega-moraliştilor noştri. De altfel, raţionaliştii şi iluminaţii „secolului luminii” condamnau prostia declarînd-o expres maladie de conştiinţă, boală de spirit.

Erasmus din Roterdam, în calitate de reprezentant al umanismului occidental, vede prostia ca ca pe o „zeiţă”. Cea mai venerată, care dă oamenilor tinereţe veşnică, care îi scapă de griji, şi-i face fericiţi, care face viaţa lesnicioasă, care înveseleşte ospeţele, care face cu putinţă prieteniile şi căsătoriile, care fundează satul şi statul; care nesocoteşte artele şi care desigur perpetuează specia umană. Însă, cea mai şocantă funcţie, pe care o atribuie Erasmus prostiei este că aceasta face parte din însăşi firea umană. Prostia, după Erasmus, e un constituent natural al umanităţii. Pentru gânditorul occidental, fiinţa „om” stă sub imperiul tragi-comic al prostiei. Omul, aşadar, este prin excelenţă fiinţa care trăieşte în mod sigur sub semnul prostiei.

Este astfel surprinzător cum, gânditori ca Erasmus sau Pascal au putut vedea în prostie un fenomen atât de luminos. Pascal atrage primul atenţia asupra felurilor de prostie. El diferenţiază prostia involuntară, din întâmplare, de cea intenţionată, prostie lucidă sau conştientă. „A spune prostii din întâmplare şi din slăbiciune este un rău obişnuit, dar a le spune intenţionat şi încă unele ca acestea,

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie 2019/

25

iată ce nu este îngăduit”. (Pascal, B: Cugetări) De aici şi până a vedea prostia ca „încremenire în proiect” nu mai era mult.

Astfel, Gabriel Liiceanu, în Despre limită vede prostia dintr-un unghi diferit faţă de iluştrii Pascal şi Roterdam. Pentru acesta, prostia ca încremenire în proiect nu ţine de oligofrenie (I.Q. scăzut); ea nu este, aşadar, invers proporţională cu cantitatea de cunoştinţe acumulate în creier. Luând prostia ca pe o boală, Liiceanu vede în prostie „un urât instalat în suflet, o persistenţă în fals, o aberaţie care a primit o consacrare afectivă.” În sensul ei major şi grav, prostia este „rămânerea necritică în proiectul propriu”, o inconştienţă lipsită de tresăriri. Prostia se naşte în spaţiul libertăţii şi nu este o insuficienţă mentală, ci o distorsiune, o grimasă a gândirii, o judecată strâmbă, care îşi are explicaţia în temeiuri, dar într-o opţiune greşită, ce devine atitudine pentru că este o opţiune proprie.

Deşi Liiceanu merge pe o linie diferită de Erasmus, este de acord cu ideea că nu poate iubi pe altul cel care se urăşte pe sine şi că, singură, prostia este „demersul laudei de sine, ea neavând voie să se ascundă”. Liiceanu mai adaugă, în acest sens, că îndrăgostirea de tot ce-mi aparţine este temeiul de posibilitate al prostiei şi că, astfel prostia îndrăgită, devine constitutivă. Iar prostia nu poate fi altfel sesizată decât din afară sau surprinsă dinlăuntru când se dizolvă în propria-i cunoaştere. Într-adevăr, dacă prostul ştie despre sine că este prost, dacă conştientizează starea diacronică în care se află, atunci el îşi depăşeşte condiţia şi se mai poate încă salva. Asta dacă, desigur, vede în prostia sa o imensă stare de fatalitate. El poate să-şi pună permanent întrebări despre propriul proiect, dovedind astfel că este suficient de inteligent pentru a-şi pune întrebări despre sine. Prostia dramatică, fatalismul prostiei aşa cum o vede Liiceanu ca fiind „demonismul fanatismului profan” constă în „încremenirea în proiect”. Această încremenire poate fi văzută din două unghiuri diferite: ca persistenţă absolută în nimic, sau, altfel spus, ca o perafobie inconştientă, ca o instalare în neîncercare. Prin perafobie înţelegem frica de limitele care trebuie depăşite.

Al doilea sens al încremenirii este cel al îndrăgostirii de aiurea de propriul proiect. În acest sens prostia este un fel de „narcisism al falsităţii”. Adevăratul prost este aşadar, numai cel care-şi iubeşte prostia şi se mândreşte ca un hipnotizat de un simulacru de proiect. Prostului profesionist trebuie neapărat să-i placă starea de mediocritate, care îi dă, dealtfel, iluzia înţelepciunii şi a superiorităţii.

Astfel, un prost este acela care trăieşte cu amăgirea că a realizat tot ce putea realiza, că mai mult de atât nu este posibil. Prostul total trăieşte din nădejdea imposibilului, din consolarea irealizabilului.

Prostului total îi place să rămână în stadiul cel mai avansat al prostiei, să încremenească în prostie ca în unica bucurie de care mai poate dispune. El nu ţine cont de costul libertăţii, ci nutreşte iraţional la succesiunea hegemoniei. Prostul total e ca un cioban fără turmă; el se mulţumeşte tot timpul cu cât are şi rămâne permanent doar la oile sale. Putem vorbi, aşadar, şi de o hipnoză a prostiei ca fiind temeiul înneghiobirii. Înneghiobirea este, prin urmare, o altă faţă a prostirii, este fundamentul practic şi ideologic al Tâmpirismului, Tâmpirismul fiind marea criză axiologică a timpului modern, efectul clar al valorilor în derivă.

Liiceanu vede în prost un rătăcitor îndrăgostit de propria rătăcire. Instalat într-un simulacru

de proiect, prostul nu are simţul relativităţii, întrucât nu poate compara şi cade în proiectul propriu, împotmolindu-se în chip admirativ. Omul prost cade în sine şi nu se vede decât pe sine. În plus, omul prost se complace şi într-o singurătate absolută. S-ar impune aici şi analiza comparativă a două tipuri existenţiale antagonice: geniul şi prostul, antinomie care are ca centru nebunia. Ele diferă în mod fundamental prin maniera în care iau atitudine în faţa nebuniei, după cum interacţionează cu iraţionalul, nebunia fiind, după Cioran de pildă, singura care ne face să acţionăm. „Geniul dă nebuniei o valoare de maxim pozitivism, în timp ce prostia îi dă o valoare de fatalitate, genialitatea,

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

26

fiind o axiologie pozitivă a nebuniei, iar prostia, din contră, una negativă. În acest moment trebuie să ne depărtăm de Erasmus, care susţinea că prostia este în firea omului, înţelegând că nu există nici o legătură între instinct, ca un aspect real şi înnăscut, reacţie pură a biologicului antropic şi prostie.

Lucian Blaga, în Aspecte antropologice stabileşte oarecum ştiinţific diferenţele dintre

geniu şi prost în funcţie de capacităţile şi posibilităţile fiecăruia de a-şi organiza experienţele şi de a-şi folosi zestrea stilistico-matricială a inconştientului. Diferenţierea se face, aşadar, în vederea depăşirii organicului prin relevarea misterelor şi, deci, în nici un caz nu trebuie legată prostia de instinct, iar geniul de intuiţie. Se elimină astfel prejudecata existenţei înnăscute a prostiei. Totuşi, Liiceanu vede şi admite două tipuri de proşti: activ şi pasiv. Prostul activ este cel care prosteşte, care de dragul proiectului propriu e în stare să condamne, să terorizeze, să omoare. Ex. dictatorii, tiranii (faraoni, monarhi absoluţi). Prostul pasiv este, din contră, cel care suportă fără protest proiectul celuilalt. Acesta se mai numeşte şi prostul prostit. Ex. sclavii, persoanele în general dependente.

Prostia şi geniul pot fi, amândouă, fatale atunci când prostia îndobitoceşte şi când inteligenţa, prin convulsii cerebrale duce la hipermorfologia creierului. În concluzie, se pare că omul, deşi nu a primit de la naştere pecetea prostiei e sortit a trăi ireparabil în Imperiul Prostiei. Pe o culme a îndobitocirii şi indiferenţei, hegemonia prostiei este întâiul şi ultimul recurs al umanităţii. Între prostia căderii şi înţelepciunea ridicării stă nemişcată luciditatea trecătorului.

1-Andrei Pleşu, Corupţie, incopentenţă, prostie, „Adevărul”, 7 noiembrie 2016 2-Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.

3- Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, traducere de M. Flonta, I. Pâevu, D. Stoianovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.

4- Erasmus din Roterdam, Elogiul nebuniei, ...

5-Fragmente din istoria prolecultismului, în „Evenimentul zilei” 24 decembrie 2012

text: Ciprian Iulian Șoptică

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie 2019/

27

Foto Răzvan Teodor Popescu

Lumea toată (ne) părea o portocală.

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

28

M cnc e a i a C

orina îmi taie părul pe muzica băieţilor de la Placebo. Cârlionţii cad în ritm sacadat. Ca un colaj de Warhol. Ca o aspirină de la Bayer. Ca mozaicul amintirilor ultimelor zile.

Difuzorul urlă: “Another love I would abuse/No circumstances could excuse”. Iar eu nu mă pot gândi decât la cum transparenţa lumii actuale se opune cu îndârjire dreptului meu inviolabil la amintirea ta.

“Da, noul job e ok.” - îi spun Corinei. Era copilăriei noastre boeme printre cărţi se încheie, gândesc în sinea-mi.

“Nu, nu ştiu ce va fi cu situaţia socio-politică a ţării.” Existenţa mea echilibrată nu se ma tulbură la auzul unor ştiri şoc. Poate doar la revederea lui. La concertul artistului nostru preferat. La braţul unei alte favourite faded fantasy.

Oare domnul Hoffmann ştia cum sufletul se poate rupe în mii de bucăţi similar cu bulbucii aspirinei? În care-mi pot vedea secvenţial viaţa. Interşanjabilă. Repetitivă. Tulburată arareori de zvâcnirile unor bule care se umflă. Ca neputinţa de a opri timpul în loc. Ca efemeritatea a tot ce s-a scris în manuale despre acest eveniment.

Da, autorii îl prezintă ca pe firescul trecerii la sezonul rece. A venit toamna şi inima mea a rămas neacoperită. Poate ar fi trebuit să o scot la vânzare pe vreo piaţă modernă. Da, cred că ar fi valorat ceva bitcoini şi, poate, Nichita ar fi tranzacţionat dacă ar fi trăit.

Nu, evenimentul nu a fost aşa cum l-au descris terapeuţii pe canalele Youtube. L-am resimţit ca pe

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

29

desfacerea centurii de asteroizi care au ajuns astfel să fie împrăştiaţi în cel puţin patru zări.

Edificiul meu afectiv e oricum în şantier de ceva vreme. Ceea ce se clădeşte azi se mai dărâmă puţin peste câteva luni. Dar maturitatea mă obligă să aşez cărămizile în fiecare dimineaţă, să încui cutia toracică şi să plec în lume, să-mi fac planuri, proiecte, să jonglez dorinţe, să ajung seara acasă şi să o descui. Singura care se poate cuibări în acel moment e singurătatea a cărei adaptabilitate ar merita un Nobel. Îmi place să o văd ca pe un cost de oportunitate. Teoriile şi principiile mele de viaţă sunt infinite, iar resursele sufleteşti ale umanităţii sunt pe cale de a se epuiza.

“Coaforul mi se pare locul ideal pentru terapie.”- îi spun Corinei. Ea zâmbeşte şăgalnic, pentru că, ironic, noi nu vorbim de fapt niciodată cât timp ea tunde şi aranjează părul.

Poate hiperbolizez stările. Iar amalgamul acesta de stări e rezultatul delirului unei gripe prelungite: Iar amploarea stării de acum câteva zile a fost rezultatul delirului unui orgoliu care nu a mai învăţat smerenia de tip Marcus Aurelius.

“Eşti tristă?” – mă întreabă Corina. Tresar, căci nu m-am mai raportat la mine cu această stare de cel puţin un an. Am fost prea ocupată să mă zbat, să merg la nunţi, să zâmbesc, să-mi schimb jobul, să mă echilibrez, să flirtez, să promovez cultura, să încurajez, să mă încurajez, să închei etape, să încep etape.

“Nu.”- îi răspund. “E doar melancolia autumnală. La fel de firească precum purtatul paltonului.”

Nu, nu am timp să fiu tristă. Trebuie să susţin polemici şi prelegeri, să fac bani, să învăţ economie, să planific vacanţe, să nu uit ce e relevant, să proiectez ce e benefic. În timp ce înşir mental toate aceste activităţi închid cele trei aplicaţii care-mi reamintesc că sunt bine indiferent de sezon. Eu şi restul planetei.

“Cum a fost concertul?” – mă întreabă Corina.

“Dureros de frumos.” Ca viaţa. Care nu e roz, ci portocalie. Ca această vitamină C efervescentă cu gust de portocale. Şi care se desprinde bolborosind în mii de fâşii ce-şi reclamă fiecare dreptul la o existenţă autonomă fabuloasă. Ca, de altfel, fiecare particulă trăindă din noi.

text: Sînziana Bîrsanu

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/februarie2019/

30

REDACȚIE numărul 14/februarie 2019

REDACTOR ȘEF Mihai Cristian Fetcu EDITOR Călin Dănila Constantin Lungu GRAPHIC DESIGNER Constantin Lungu COLABORATORI Eva Precub Alexandra Ceornei Doru Axinte Alexandru Ovidiu Vintilă Ioan Bența George Mahalu Cristian Urzică Doina Roman Ciprian Iulian Șoptică Sînziana Bîrsanu Paul Sologiuc COPERTA 1 Autor Lungu Maria Magdalena COPERTA 4 Autor Lungu Maria Magdalena