Ciuga

Jus Valahicum Autor: Dan Toma Dulciu

Motto: "A sti inseamna a-ti aduce aminte" Platon Un ciudat simbol paleojuridic CIUGA Intr-un precedent studiu al nostru, am prezentat o serie de semne cu valoare juridica, pastrate timp de veacuri pe rabojuri. Aceste semne sunt, in opinia noastra, relicte ale vechii scrieri a poporului roman.

Ele sunt incluse in categoria asa-numitelor " semne de judecata": tamgaua pe cel judecat, pe locuinta lui (1).

In continuare, vom infatisa un simbol paleojuridic neanalizat inca in literatura de specialitate: CIUGA. El intruneste anumite trasaturi ce sunt specifice unui simbol totemic si tabuistic stravechi. Elementele sale componente au valoare simbolica: cercul, arborele sacru (coloana cerului), crucea.

In cadrul ritualului de judecata, batranii satului, considerati un fel de nomotheti mitici, se adunau in cerc (in hora), sub trunchiul bradului sau al coroanei unui stejar (considerat arbore cosmic), arbore sacru.

Sfatul batranilor indeplinea multiple functiuni in cadrul comunitatii: eticomorale, jurisdictionale si decizionale.

In principal, "ceata batranilor" judeca comportamentul etico-juridic al fiecarui membru al asezarii, veghind ca acesta sa se conformeze traditiilor stramosilor si mosilor satului, aplica si interpreta legea pamantului, cuprinsa in ceea ce se numeste "datina" .

Acest sfat al inteleptilor stabilea cele mai importante actiuni privind viata satului: cand si cum sa se desfasoare stransul recoltei, inceputul si sfarsitul ciclurilor de pasunat, repararea drumurilor, impartirea unor portiuni de teren din vatra satului pentru construirea de noi locuinte, cum sa fie indeplinite obligatiile fiscale s .a.

Deciziile adoptate se comunicau satenilor, adunati fie in batatura satului, sub un copac batran, fie in pridvorul bisericii, iar celor absenti prin "strigarea peste sat", facuta de "crainic" si precedata de baterea unei tobe. Aceste hotarari erau: mustrare, expunere la stalpul infamiei sau stalpul justitiar, perindelele, bataia, lapidarea si ordalia (subiect controversat, totusi).

Transmiterea hotararilor luate se facea prin viu-grai si erau respectate cu sfintenie, fara sa fie nevoie de interventia vreunei autoritati din afara asezarii .

Satele romanesti, chiar cele mai izolate, erau conectate intre ele, print-un ingenios sistem de comunicatie, uimitor de rapid si de eficace.

Mesajele, continand evenimente esentiale pentru viata satului: decesul

unui locuitor, declansarea unui incendiu, iminenta producere a unei calamitati naturale, invazia unor navalitori , razmerite, mobilizarea luptatorilor in oastea domneasca etc , erau transmise printr-un anumit cod stravechi.

Totodata, cand satenii trebuiau sa adopte decizii importante, se apela la acest stravechi mijloc de comunicare.

Existenta unor pericolele mari se comunica de la o asezare umana la alta, atat in timpul zilei cat si noaptea, prin semnale sonore (dangat de clopote) sau vizuale ( focuri pe culmi) , dupa o conventie prestabilita.

Clopotele , trase intr-un anumit mod , aveau aptitudinea de a transmite o mare varietate de mesaje .

Turnurile inalte, dar mai ales clopotnitele, erau utilizate in trecut ca locuri de observatie asupra satului si imprejurimilor sale. De aceea, in zonele joase, bisericile erau amplasate in centrul asezarilor sau pe un promontoriu ce asigura un camp vizual optim.

In zonele de deal sau de munte, complexele bisericesti indeplineau, pe langa menirea lor principala, o dubla functie: erau puncte de observatie dar si relee de transmitere a unor mesaje usor de inteles de catre locuitorii satelor din vecinatate.

Clopotele, toaca, cornul, buciumul sau chiar tulnicele lungi, din doage de brad (folosite mai ales in Muntii Apuseni) erau , asadar, si instrumente de transmitere a mesajelor. " Fiecare gospodarie isi avea codul ei de semnale cu tulnicul, prin care cei de acasa comunicau cu pastorii de la mutaturi si colibe, cu barbatii plecati dupa lemne , pentru vase, sau la coasa." (2) Atacurile hotilor, ale hoardelor straine, erau semnalizate prin intermediul acestor instrumente cu mare rapiditate.

Avem putine referiri istorice concrete la asemenea aspecte, printre ele insa si o cronica din secolul al XIV-lea, privitoare la expeditia lui UMUR BEG, emirul din EFES, impotriva Chiliei (1335-1339), in care se mentioneaza textual: " Emirul, in fruntea a 300 de vase porneste pe Marea Neagra; oamenii lui ajunsesera la Chilia, la granita Valahiei si pradara tara. Cand crestinii vazura sosirea lor, isi dadura de stire unii altora prin mijlocul ierburilor aprinse" (3) O lucrare de la inceputul secolului XX, aminteste de unul dintre mijloacele de semnalizare a pericolelor mari (invazii ale navalitorilor, mobilizarea oastei domnesti ) CIUGA (pl. CIUGI).

Acest mijloc empiric reuneste, in mod paradoxal, un complex de simboluri mitice, intalnite in paleoetnografia juridica: arborele sacru, stalpul cerului, incinta sacra , crucea de juramant.

CIUGA este descrisa ca fiind " o barna mare de brad sau chiar un brad ori stejar, pe care il curatau de crengi. In partea superioara a prajinei era o traversa de brad, dispusa orizontal, formand cu prajina o cruce; crucea era inglobata intrun cerc.

In partea de mijloc a prajinei si dedesuptul cercului se aseza o alta

traversa mai mica, dispusa orizontal. Prajina, traversele si cercul erau peste tot invelite, cu mare mestesug, cu un odgon de fan sau paie carora, in momentul pericolului, li se da foc.

Cand inamicul venea din afara, se aprindeau cele doua traverse, cercul si prajina. Cand era vre-o revolta interna (razmerite, atacuri de hoti) se aprindea intai cercul si apoi crucea."(4) Mai exista si Ciuga MICA .Aceasta era formata dintr-o prajina inalta, la fel ca CIUGA MARE, cu deosebire ca , in partea de sus, in dreapta, avea un cerc.

Imediat, locuitorii se adunau in cete si se indreptau, pe drumul cel mai scurt, catre locul de adunare al ostii, fixat de catre Domn, denumit , dupa cum se pomeneste in cronici, " Tabara cea Mare" (5) Analizat in plan mitologic, ritualul aprinderii CIUGII, in situatii de amenintare pentru viata comunitatii, este de fapt transimbolizarea mitului focului sacru, este un rug prin care se invoca ajutorul , pentru salvarea fiintei colective.

De mentionat faptul ca, toate popoarele neolatine, ca si stramosii lor latini, nu pronuntau niciodata IGNIS, pentru ca numele era tabu, sfant, ci numai FOCUS, adica vatra.(6) In conceptia stramosilor nostri, incendierea CIUGII indica iminenta unui pericol impotriva VETREI STRAMOSESTI. Iata semnificatia profunda a unui obiect de mult uitat - folosit, aparent , intr-un domeniu ce ar tine mai mult de arta si tehnica militara.

"Tactica pamantului parjolit" nu este doar o simpla metoda de tactica si strategie militara ; este, de fapt, o forma de reactie mentala a locuitorilor acestor tinuturi in raport cu un pericol grav ce ameninta VATRA stramoseasca.